Urme de pași prin viață

 

               

                                                      Urme de pași prin viață

 

 

                Am să încerc să descriu cum erau casele, oamenii şi ocupaţiile lor la mijlocul secolului trecut. În anii cinzeci ai secolului XX, gospodăriile sătenilor nu difereau mult de cele ale țăranilor din secolul XIX.

                Privind retrospectiv, mă prinde nostalgia, iar în colțul ochilor două lacrimi nu întârzie să apară, gândul îmi zboară la intimitatea locuințelor în care sătenii își creșteau copiii și-și odihneau oasele frânte de muncă. Odăile aveau ferestrele micuțe, parcă nevrând să piardă din căldura sufletească a celor ce locuiau în ele. Pereții erau adevărate poezii ale sufletului scrise, cu migala acului, în nopțile de iarnă când gerul sculpta flori de gheață pe geamurile ferestrelor. Fetele și mamele lor, din asfințitul nopții și până ce ziua punea stăpânire pe sat, coseau, la lumina lămpii, șervetele ce urmau să îmbrace pereții.

                Cum se crăpa de ziuă, în friguroasele dimineți de iarnă, bărbații ieșeau afară din casă să meargă să facă pârtie, ori la animale pentru a le face curat și așa cum ei, ca oameni, se gândeau la mâncare, tot așa hrăneau și dobitoacele din grajd și cotețe, care, la rândul lor, trebuiau să producă pentru stăpân după cum era fiecaruia datul de la Dumnezeu. Femeile casei își împărțeau sarcinile. Fetele ce depășeau vârsta de doisprezece ani ieșeau afară pentru a mulge vacile, caprele ori bivolițele. Oile le mulgeau abia după înțărcarea mieilor aproape de sfântul Paști, când iarba începea să răsară. Mama rămânea în casă pentru a pregăti micul dejun, pretențios cuvânt. Întâi aprindea focul în sobă cu surcele puse de seara la uscat. Când focul se încingea, scăpa în dură tigaia din fontă cu coadă și trei piciorușe. În tigaie punea nițel ulei de se întâmpla să fie zi de post ori oleacă de untură în zi în care se mânca cu dulce. În grăsimea încinsă fărâmița mămăliga rămasă de seara. Din pivniță lua, într-o strachină înflorată, murături aranjați ca într-un tablou pastelat. Ardeii verzi, părtlăgele gălbui, conopida albă și morcovii roșii. Masa rotundă o punea în mijlocul casei apoi îi chema pe toți la masă.

                Rând pe rând se spălau în apa fierbinte din tuciul aflat în dură pe sobă. Luau loc la masă, după ce mai întâi s-au închinat la icoana de pe peretele de la răsărit. Mâncau cu poftă mămăliga aurită din tigaia de fontă. Luau o dată din tigaie, o dată din murături pentru a stinge eventuala greață, deși ce bruma grăsime fusese în tigaie abia ajunsese să perpelească mămăliga. În sobă duduia focul. Salcâmul verde ardea cu sfârâituri de apă ce făcea ca în cameră să fie cald. Trosnetul lemnelor era o muzică care te îmbia la tihnă și huzur, dar țăranii nu aveau timp să asculte poezia focului, pe ei îi frământau răspunsurile la multiplele probleme pe care le aveau de rezolvat.

                Aşa cum am scris și în alte povestiri, casele anilor '50 aveau o prispă din care se intra într-o tindă. Acest coridor, o țâră mai lat decât prispa, avea două uși opuse, una în dreapta, alta în stânga prin care se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, sau camera „bună”, aici mirosea întotdeauna frumos. Se împleteau mirosul de busuioc cu cel de levănțică, iar toamna gutuile aduceau aroma specifică acestor minunate și uriașe fructe. În camera de dincolo era toată zestrea și averea sătenilor. În această cameră era sufletul țăranului român așa cum s-a știut el pe acele meleaguri de la primele descălecaturi. Și acum mă prind fiorii amintindu-mi uimirea cu care priveam costumele confecționate cu migală și iubire de femeile caselor, fie țesând pânza în războaiele primitive, dar bine clădite, fie cosând pe pânză modele de ii, de fote, de cămăși bărbătești. Inimile țesătoarelor, lacrimile și bucuriile lor, erau prinse în modelele așternuturilor manufacturate cu migala suveicii, a scripeților și a iepelor ca organe ale războiului.

                Lada de zestre era cel mai important obiect din camera bună. Aici erau așezate, cu sfântă orânduială, hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Lada avea la un capăt, unele aveau chiar la amândouă capetele, o mică casetă sau chichiță, cu capac în care țineau tot ce aveau mai scump în casă, de la crucifixuri sfinte la mahmudele. Aici e musai să fac o paranteză pentru bună și corectă informare. Nu toți țăranii aveau crucifixe și mahmudele ori alți bani din aur, mulți, săraci de ei, nici ladă nu aveau, iar alții nici măcar camera de dincolo, aveau doar o cameră la casă unde viețuiau toți ai casei. Banii, ăia puțini ce erau, se găseau fie în batista legată cu multe ochiuri și ascunsă de stăpâna casei în sân, fie aceeași batistă cu multiplele noduri și puținii bani era pusă sub saltea într-un mic buzunar secret.

                Cealaltă odaie era „camera de zi”, care era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit; soba era joasă cu vatra largă, nu avea uşă la gura, când era cazul se punea o tăbliță pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, tatăl trăgea jarul pe vatra primitoare a sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, aduceau un scaun pe care îl puneau în faţa sobei,  apoi se așezau pe el, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

                Pe jos era pământ pe care gospodina, de câteva ori pe an, dar mai ales în ajunul unor mari sărbători, îl lipea cu un amestec format din lut galben și balegă de cal. Trebuia să stăpânească bine știința lipitului în așa fel să nu  rămână urme pregnante,dar nici stratul să nu fie gros.

                De sărbători, dar și toamna și primăvara spoiau toată casa. În vântul subțire de primăvară când potecile începeau să se usuce și pământul să se bată, femeile scoteau tot din casă, inclusiv saltele, cărora de multe ori li se schimbau paiele, aeriseau casa și o văruiau atât înlăuntru cât și pe afară. Pentru spoit foloseau pietre din calcar ars, pe care-l stingeau într-o găleată, în care puneau o țâră de scrobeală albastră, apoi cu o bidinea, prevăzută cu o coada lungă, cu care putea ajunge în toate ungherele camerelor, văruiau cu var pereții. Peria era făcută, de stăpânul casei, din părul smuls de pe spatele porcului înainte să fie pârlit în Ajunul Crăciunului și pe care avusese grjă să-l păstreze cu sfințenie. După ce totul era văruit, apoi rufele și lenjeriile paturilor cât și șervetele de pe pereți fuseseră spălate în apă cu leșie, se trecea la aranjamentul lor în casă. În camere mirosea a proaspăt și a curat. Tot mirosul de fum, mâncare și tutun adunat peste iarnă, fusese alungat.

                Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, formate din două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.

                Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se puneau nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână ori cânepă, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearșaf.

                Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.

                Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată, având grinzi interioare. La grinda din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, agățau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel ca acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.

                Seara, la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, după ce terminau de mâncat, se discuta programul de a doua zi. De fapt era monologul tatălui, întotdeauna încruntat, pus pe arțag și atent să vadă dacă cineva are curajul să-l contrazică, prin care împărţea sarcinile pe fiecare în parte. Tatăl nu se sfătuia, ci dicta ca un veritabil tiran.

                Discuţia putea fi cam aşa :

                -Gheorghe, mâine mergi cu gâştele la gârlă, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi și de mâncat, lasă, că mănânci cât ceilalţi. De acum musai să-ți câștigi bucata de mămăligă pe care o pun pe masă.

                -Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Copilul privea pe sub sprâncene cu oarece încrâncenare, însă fără curajul de a riposta. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.

                -Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia! Să nu le mai scapi în trifoi ca săptămâna trecută când s-au umflat și am fost nevoit una să o tai pentru că altfel murea și era păcat de așa pagubă.

                -Zamfiro, tu iei vaca, ştii ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc!

                -Nicolae, iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fii acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”! La ora cinci să fim pe loc. Să iei ceasul la tine să știi când să vii acasă. Ai grijă să nu te fure somnul să te trezești, Doamne ferește! când soarele e-n crucea zilei, să fim râsul satului când ne-o vedea plecând la prășit în dricul zilei.

                Apoi cu aceeași voce poruncitoare și pus pe arțag se adresa nevestei:

                -Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă. Poimâine, toți mergem la sapa porumbului!

                -Bine omule! răspundea femeia căutându-şi de treabă.

                Toți bărbații, poate, totuși, cu câteva excepții, acasă erau tot timpul nervoși gata să altoiască pe primul care îi întorcea vorba, de aceea când el poruncea ceva nu avea nimeni curaj vorba să-i întoarcă. Cred, acum când mă gândesc, că nu erau răi, prin structura lor, acei bărbați, ci necazurile, grijile că nu vor avea suficientă hrană să pună pe masă, îi făceau să fie mânioși.

                Aşa arăta o zi la ţară până la colectivizarea din 1962.

                Nu pot să nu amintesc cu câtă bucurie așteptam să vină Crăciunul și Sfântul Paști. Nu era neapărat vorba de importanța celor două mari sărbători creștine. Nu eram pătruns de spiritul sărbătorilor, poate eram prea mic să înțeleg, cu atât mai mult cu cât la școală profesorii ne interziceau să mergem la biserică. Înaintea celor două mari sărbători era postul care ținea 40 de zile, iar la noi în casă se respecta cu sfințenie. Să le iau pe rând.

                Crăciunul avea partea lui de spectacol, de bucurie. La miezul nopții când începea Ajunul Crăciunului mergeam la colindat.  La jumătatea satului ne întâlneam toți copiii, de multe ori erau și părinți cu copiii mai mici, de aici se pleca la colindat unii la „Vale”, alții în „Sus”. Nu se amestecau. De se întâmpla, ferească Sfântul! să se încăpățâneze vreunul să colinde în partea greșită  ieșea mai totdeauna cu bătăi între intruși și „gazde”. Era greu pentru bieții gospodari care locuiau în mijlocul satului, trebuiau să împartă dublu față de ceilalți săteni, la ei colinda tot satul. Nimeni nu se plângea, pentru Crăciun tot gospodarul din timp se pregătea.

                În mare parte din copilăria mea nu a fost curent electric în sat, când se întâmpla ca de colind să fie pământul gol, fără zăpadă, întunericul era de nepătruns. Singura posibilitate era o lanternă, îmi amintesc că se numea „Elba focus” era de fabricație românească, se producea la Timișoara, și folosea o baterie paralelipipedică. Cum nu aveau toți bani să cumpere o lanternă cu baterie, se putea improviza o feștilă dintr-o țeavă cam de 30 de centimetri lungă și cu diametrul de o jumătate de țol, aproximativ 12,70 milimetri, această țevuța se turtea bine la un capăt, iar prin celălat capăt rămas liber se umplea cu motorină în care se băga un fitil din sfoară, astfel se obținea o feștilă care scotea un fum negru, înecăcios, dar făcea lumină. Așa era atunci.

                Copiii aveau trăisti mari cu baiere lungi, din lână ori cânepă țesute în casă, puse în curmezișul pieptului ce ajungeau de multe ori până la călcâie, în care puteau să intre ceva mai mult de 100 de covrigi. Flăcăiandrii aveau în mâine niște ciomege pe care gazda punea covrigii. Mergeam împiedicându-ne în noapte înstelată, înghețați, dar bucuroși, tot la doi pași strigam din toți bojogii să fim siguri că suntem auziți: „bună dimineațaaaa la moș Ajun!”. După câteva ore se termina colindul, acasă înnumăram covrigii, simțeam că prin asta și noi contribuiam la bunăstarea casei. Ce buni erau covrigii înmuiați în zeama de la caltaboș! Ca o paranteză, covrigii din ziua de azi nu se mai înmoaie, oare de ce? Să nu mai respecte rețeta bătrânească de făcut covrigi?

                În noaptea de Crăciun mergeam cu „Steaua” eram vestitorii Nașterii Pruncului Iisus. Ce frumos era gătită steaua! Îmi amintesc că țineam hârtia poleită de la an la an. Trebuia să fim trei „crai” însă mergeam și câte doi, astfel câștigul era mai mare. „ Trei crai de la Răsărit...” S-a întâmplat să câștigăm într-un an cam 40 de lei de fiecare. O sumă mare de bani. Banii îi înmânam mamei, în afară de câțiva lei pe care îi opream pentru rișcă. Eram un împătimit al jocului. Îmi plăcea să joc „marca”. Câștiga cel al cărui ban venea cu stema în sus, aia se numea marcă. Miza era mică, trei bani, cinci bani, zece bani, chiar și 25 de bani puteau fi puși în joc, la 50 de bani deja era prea mult.

                În ajunul Crăciunului tata tăia porcul. Din noapte cei doi bunici veneau pregătiți cu cuțitele, tata mai chema doi trei vecini să ajute. În acea vreme erau porci de grăsime, până prin 1960 aveam rasa de porc Mangalița, apoi a apărut rasa Bazna, a venit din Tansilvania și s-a răspândit repede în toată țara. Mangalița avea multă grăsime, Bazna avea și ceva carne în plus față de Mangalița.

                Tata lega o sfoară de piciorul din față al porcului, apoi îl mâna ușor de la spate, fără să-l sperie, era mult până îl scotea din coteț, după care smucea sfoara și porcul îngenunchea, ceilați, care stătuseră feriți să nu-i vadă porcul, cum îl vedeau căzut, tăbărau pe el. Astfel porcul imobilizat era înjunghiat de unul dintre bărbați. Porcul trebuia să guițe mult, să se audă în sat că la noi în curte un porc a fost tăiat. Urma pârlitul cu paie, dar nu înainte ca bunicul din partea tatălui să smulgă păr de pe spinarea porcului cât să facă tata o bidinea cu care să văruiască mama în casă. Mangalița avea părul mare și puțin cârlionțat. După pârlit turnau apă caldă pe el și îl înveleau cu un țol, atunci mă ridica unul dintre bunici și mă așeza călare pe porc, zicea el să mă îngraș precum porcul. Ca o paranteză, urarea de atunci s-a împlinit cam 60 de ani mai târziu. În acele vremuri oamenii erau slabi, rar când vedeai câte unul gras. După ce se înmuia șoriciul se apucau să-l spele până îl făceau coală de curat.

                Abia așteptam să mă dau pe lângă tata, el se îndura să-mi rupă o mică bucățică de șorici, fără să mă vadă mama, deși, acum, privind în urmă, sunt sigur că mama știa.

                Carnea tranșată era pusă separat și socotită deja la ce putea fi bună: „carnea asta are și grăsime, spunea tata analizând cu atenție hălcile de carne, e bună pentru sarmale, asta este bună pentru cârnați, asta o prăjim și o băgăm la oală împreună cu mușchii porcului”. Oasele și slăninele erau afumate câte trei zile la fum ușor din lemn de prun. Nimeni, în ziua de ajun, nu mânca din carnea porcului, era post. Însă tata le punea, celor care îl  ajutaseră, mici pachete cu carne să ia acasă și să o pregătească când vor dori.

                Apoi urma Anul Nou, la noi în sat se mergea cu plugușorul în ajunul anului nou. Erau două plugușoare, unul în sus, altul la vale. 15 copii mai toitănei, cu vârste între 15 și 18 ani, mergeau cu Plugușorul. Nu am fost niciodată, doar mi-a plăcut să-i privesc. Cântau frumos, dar cel mai mult îmi plăcea când trosneau biciul să alunge rele anului, apoi  sunau clopoțeii, pe care copiii îi purtau în diagonală pe piept, anunțându-ne astfel că un nou an urma să înceapă. Clopoțeii erau de la oamenii din sat care aveau cai și în zile de sărbătoare puneau acei clopoței, legați în curele ca o uriașă salbă, la gâtul cailor.

                Pentru urarea lor mama le punea în frigare, pe care o purta unul mai răsărit dintre urătorii, o bucată de carne cu mulțumire pentru urarea făcută și promisiunea că-i așteaptă și anul următor.

                De anul nou îl așteptam pe Moș Gerilă, ăsta venea de prin Siberia, nu din Laponia. Era atent cu școlarii. Ne chemau la școală să ne dea „Pomul de Iarnă”  aici ni se împărțeau mici  cadouri: caiete, cărți, bomboane. Țin minte că bomboanele aveau un gust deosebit, le mâncam cu zgârcenie să-mi ajungă cât mai mult timp.

                Acasă mama ne zicea în noaptea dintre ani, după ce ne povestea din copilăria ei, „hai, copii, culcați-vă! În noaptea asta dormiți un an”. Nu aveam în acele vremuri radiouri, difuzoare, cu atât mai mult televizoare, despre care auzisem, dar nu apucasem să le văd. În acea seară jucam țântar, moară, sau tabinet cu cărțile făcute de mine dintr-o cutie de teniși. Dimineața găseam sub pernă pus de Moș Gerilă câteva bomboane învelite în hârtie de sac.

                 În noapte de Crăciun venea Moș Crăciun tot cu câteva bomboane  pe care le lăsa sub pernă. Moșii din copilăria mea erau austeri ca într-o perioadă de criză cu recesiune cu tot.

                Ultima bucurie din sărbătorile de iarnă era „Iordanul” din noapte sfântului Ion. Cu Iordanul mergeau flăcăi de la 19 ani în sus. La noi ajungeau cam pe la ora patru dimineața, tata fierbea o oală cu țuică și-i chema pe toți în casă să primim noi, copiii, botezul Iordanului, iar ei să bea o ceașcă cu rachiu să-și încălzească oasele înghețate de frig. Pe acea vreme chiar era gerul „Bobotezei”.

                De Sântul Paști era bucuria mare în săptămâna patimilor când mama îmi permitea să-mi încalț tenișii pe care îi cumpărase pentru a mă înnoi de Paști. Mergeam la denii seară de seară, iar în Vinerea Mare cântam cu toții Prohodul Domnului. Abia așteptam dimineața zilei de duminică când mama venea de la Biserică și ne împărțea la toți câte o bucățică de pâine înmuiată în vin, slujită în altarul bisericii și denumită Paști, noi îl mâncam fericiți, știam că din acel moment puteam mânca „de dulce”. Nu vreau să plictisesc, însă tineretul de azi și cel viitor trebuie să știe cum a fost o dată. Nu trebuie să facă și ei la fel, ci doar să știe.