Unirea României cu Basarabia temă electorală pentru politicieni demagogi

    

  Se tot discută despre reîntregirea Ţării, prin revenirea Basarabiei la patria mamă, România. Un fapt important, de fapt cel mai important din punct de vedere politic şi patriotic. În Europa am rămas singurul popor împărţit în două Ţări distincte. Reparaţia istorică ar trebui făcută de îndată, ea ţine numai de voinţa politică a celor două Ţări şi de lobby-ul pe lângă marile puteri ale Europei şi SUA. În condiţiile contondente ale politicii internaţionale din aceste momente, o politică externă subtilă, patriotică şi bine intenţionată ar avea câştig de cauză. Întregirea României, eventual fără Transnistria, nu ar creea probleme deosebite.

Asta ar fi partea introductivă, partea frumoasă a lucrurilor, doar că lucrurile nu sunt în alb-negru, ele sunt multicolore. Să stăm drept şi să gândim strâmb, sau invers, nu contează, tot un drac e.

Să le luăm pe rând, fiecare Ţară în parte are câte un Preşedinte, are câte un guvern, câte un Parlament, structuri deconcetrate. În total sute de oameni sunt membri ai acestor Instituţii, fiecare la rândul lor sunt membrii unor structurii cu afinităţi mafiote. Caracatiţe, cu tentacule în toate sferele de influienţă, în instituţii din temelia justiţiei, procuratură şi instanţe de judecată, fac jocul interlopilor din ambele Ţări, iar pentru a rezista pe poziţii, nu ezită să ceară ajutorul străinilor, în schimbul vânzării ambelor state la mezat.

    Pentru a se reîntregi România, prin revenirea la matcă a Basarabiei , ar trebui ca mulţi dintre aceşti politicieni să-şi piardă poziţiile, întrebarea este dacă sunt dispuşi să-şi tragă singuri scaunul, aducător de beneficii, de sub fund. Chestiunea este că, rămânând pe dinafară, pot fi prinşi de braţul lung al legii, înclin să cred că, încă mai avem magistraţi curaţi.

În toate declaraţiile sforăitoare ale politicienilor nu este altceva decât ipocrizie şi falsitate pentru a câştiga capital politic, aruncând de fiecare dată eşecul pe adversarii politici.

Cu o clasă politică coruptă aşa cum se găseşte atât în Moldova cât şi în România, nu se va indeplini acest vechi ideal al românilor, care ar putea pune capăt unui blestem ce ţine de 200 de ani. Politicienii de astăzi sunt nişte demagogi fără scrupule , Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu, eroii lui I.L.Caragiale, sunt mari patrioţi pe lângă maimuţoii din ziua de astăzi. Dacă ştergerea lacrimilor uriaşei familii de români, stă în puterea unor politicieni care, mai mult se uită cum să vâneze banul, decât cum să îndrepte ce este rău, atunci vom plânge în continuare.

     Ce încredere să ai în preşedinţii care îşi faultează premierii, în procurorii care fac dosare la ordin politic, în instanţele de judecată care dau sentinţe în urma unor presiuni, în serviciile secrete care supraveghează totul, iar „rodul” muncii lor îl pun la dispoziţie puterii politice?

Trebuie să aşteptăm o reformare a clasei politice de pe ambele maluri ale Prutului, ori să forţăm graniţa dintr-o parte şi alta apoi să obligăm politicul să adopte prin lege ce s-a făcut prin voinţă populară. Totuşi, cred că acest eveniment, trebuie să fie unul de sărbătoare, de aceea, e bine, de ştiut, dacă şi noi, poporul, chiar vrem Unirea.Ar fi fost important și necesar ca atât în Moldova cât și în România, să se facă referendumuri pentru consultarea poporului. În acest fel politicienii din ambele țări surori puteau acționa legitim, siguri dacă ar fi fost și voință politică.

Revenirea Basarabiei, în perioada interbelică, la patria mamă, se pare, că nu a fost, o chestiune bine primită de unele autorităţi române care, au activat după unire pe teritoriul de dincolo de Prut.

    Unirea nu este o joacă, trebuie bine gândită patriotic, nu sentimental, trebuie analizate la rece toate problemele, nici una dintre cele două Ţări nu stă pe roze din punct de vedere economic. Cancerul corupţiei  roade din toate instituţiile ambelor state. Clasa politică şi de o parte şi de alta a Prutului este putredă, coruptă şi ruptă de realităţile şi nevoile poporului. Partidele sunt nişte găşti, nişte bande, niște familii mafiote, e greu de destructurat asemenea încrengături malefice. Înteresele străine susţin la putere aceste putregaiuri, pentru că le fac jocul lor murdar, împreună au reuşit să distrugă industria şi agrcultura din ambele Ţări, astfel au reuşit să pună pe butuci nişte economii funcţionale.

    Nu mă aştept la nimic bun din partea politicienilor care, cu ocazia alegerilor, fiecare partid, îşi revendică Ţara, cel mai bine ar fi ca Ţara să-i îndepărteze pe ei.
Mitingul unioniștilor din 22 octombrie, poate fi un semnal pentru demararea acțiunilor menite să reîntregească România Mare. Pofta cu care jandarmii i-au altoit pe protestatari, mă face să cred, că ordinele primite de mercenarii lui Cioloș și de Iohannis nu coincid cu întregirea României, ci cu dezmembrarea Țării prin federalizarea ei. Dorința unioniștilor de a discuta cu Cioloș și Iohannis nu putea avea loc, pe agenda lor neexistând o Românie puternică ci o colonie îngenunchiată și nerevendicată. Sper ca această mișcare a unioniștilor să existe cu adevărat și să nu fie tot o manipulare a maselor în preajma alegerilor.

Mulţumesc pentru poză : cuvintul.md

Dracu' nu e aşa de negru

    

Piei drace! Îşi zise unul, când îi apăru în faţă o fătucă mai mult goală decât îmbrăcată. Altul îl privi încurcat şi,  bâbâindu-se, l-a întrebat : „băi da de ce ziseşi aşa, eu am văzut că era frumoasă, nu era neagră şi cu coarne?” .

De fapt dracu nu e negru şi nu are nici coarne, în schimb poate pune coarne.

      O gospodină casnică, care îşi iubea copiii şi soţul, mergând într-o zi la piaţă s-a întâlnit cu dracul, era înalt, părul blond pieptănat într-o parte, ochii albaştri ca dimineţile de mai, îmbrăcat într-o cămaşă grena, deschiată la doi nasturi, cu o geacă din blugi sport, pantalonii, strânşi pe pulpele ferme, aveau buzunare la spate în care îşi ţinea vârâte degetele de la mâini. Bărbatul o privea degajat, dar persistent. Femeia, la început a ocolit acea privire uşor obraznică şi insistentă, apoi, pe furiş, a întors capul spre el, siguranţa şi nonşalanţa cu care o privea a făcut-o să tresară, un fior rece a străbătut-o din cap până-n vârful unghiilor de la picioare, câţiva fluturi au început să zboare dezordonat prin stomacul tinerei femei. O transpiraţie rece îi curgea pe spate, simţea că nu mai avea aer, se îneca, voia să plece, în picioare avea plumb, voia să strige, din gât nu ieşea nici un sunet. Privirea a rămas ţintuită pe el, simţea că e pierdută, pentru o clipă, prin faţa ochilor i-a trecut o imagine în care erau copiii ei şi soţul, îi simţea cum se depărtează, a vrut să-i strige, în acel moment el, bărbatul din faţa sa, i-a făcut un semn prin care o chema. În transă şi cu paşii nesiguri a pornit spre el, a vrut cu ultimele puteri să fugă, el a cuprins-o uşor de umeri, a mângâiat-o pe cap şi ia şoptit la ureche, rămâi. Şi a rămas. La privit în ochi, căuta privirea lui, voia să vadă hotărârea, determinarea, dragostea, a văzut nişte ochi limpezi, reci şi dominatori. Îi simţea puterea, era sclava lui, nu-l cunoştea, nu-l mai văzuse, dar îl dorea, îl voia cu toată fibra, cu tot sufletul ei zbuciumat, cu toată dragostea neîmpărtăşită şi netrăită până atunci. A pus capul pe umărul lui, el continua să-i mângâie părul privind undeva peste ea, ştia că este prada lui şi numai a lui. Era încă una dintre victimele făcute de-a lungul timpului. Nu-l interesa dacă are un soţ şi nişte copii, îl interesa prada. Se juca cu ea, o va face roaba lui, apoi îi va da drumul, o va izgoni, ea va plânge, va implora, lacrimile aveau să inunde această faţă pe care el, acum, cu degetele lui lungi şi reci , o mângâia. Va pleca de lângă ea, va smuci piciorul drept de care, această minunată femeie, acum desmierdată, va avea mâinile încolacite în speranţe că l-ar mai putea reţine. Plecarea lui va fi definitivă şi fără regrete... Abandonată, umilită şi dispreţuită, a privit în jur, era într-o cameră străină mobilată simplu. Ce căuta aici, de când era, nu îşi amintea decât îmbrăţişările lui tandre, cuvintele pline de iubire şi promisiuni deşarte, mângîierile cu mâinile acelea reci care îi potoleau fierbinţeala dragostei, apoi mai erau reprizele de dragoste până la epuizare, erau acele clipe netrăite până atunci, descoperite în adâncul sufletului.

       Nu regreta nimic, se redescoperise, era o altă femeie, era femeia pe care nu o cunoscuse, deşi trăise tot timpul cu ea. Ar fi vrut să-şi vadă copiii, nu şi soţul, de el îi era silă, trăise alături de el, fără să o vadă, să o desmierde, să simtă că e iubită, să o facă să se simtă femeie. Acum da, ştia ce înseamnă să iubeşti, să trăieşti cu intensitate momentele de dragoste. S-a ridicat de jos, a căutat o oglindă, s-a privit în ea, se aştepta să vadă o femeie distrusă, nu, chipul oglindit arăta prospeţime, lacrimile se uscaseră, ele spălaseră sufletul încărcat, descătuşaseră o inimă închisă cu nouăzecişinouă de lacăte. Renăscuse, vroia o altfel de viaţă, ca o umbră copiii i-au trecut prin faţă, nu-i va părăsi, dar nici acasă nu se va mai întoarce, a întors capul spre pat, undeva la capătul patului era sacoşa în care trebuia să pună cumpărăturile pentru mâncarea familiei, era goală, pierduse noţiunea timpului, nici nu voia să afle de cât timp era acolo, poate de o zi, de două, de un an, ce contează, acolo a fost bine. Cine a fost acel bărbat? Poate un înger, ori poate chiar dracul. Era un drac frumos, nu avea coarne şi nici negru nu era. Ar fi vrut să-l mai reîntâlnească.

Mulţumesc pentru poză : anachirila.ebloguri.ro

Alina Gorghiu şi "găurile" de pe centură

    

Într-una din zile am avut ocazia să văd un selfi video făcut de copreşedinta liberală Alina Gorghiu, care, revenise în locul de unde plecase cu ceva timp în urmă, pe centură. Centura capitalei. Ne spunea această fătucă, cu mult patos şi spume la gură, cum este ea echilibrată politic, dar cu toate acestea tot îi găseşte vină lui Ponta pentru că nu a astupat găurile de pe centură. Acuma şi eu cred şi chiar am văzut multe „găuri” puse la „lucru” pe centură. Cu toate acestea eu nu sunt deacord cu zglobia Alinuţa, dintr-un motiv foarte simplu, din cei aproape 26 de ani de la revoluţie, PSD-ul sub diferite denumiri a avut Ministerul Transporturilor undeva aproape de 10 ani, iar liberalii, în care intră şi PD-ul, dar şi PD-l-ul, au fost la guvernare 16 ani. Din 2004 şi până în februarie 2014, liberalii au fost continuu la conducerea Ministerului Transporturilor.

Iar dacă vorbim că această centură intra în atenţia Primăriei Generale a capitalei, până în 2008 din 1990, primari generali au fost liberali.

     Din aceste motive enumerate mai sus consider că „video-selfiu-ul” de pe centură al Alinuţei avea scopul de a fi promovată printre ocupantele ocazionale ale centurii. Alinuţa, faptul că există găuri în asfalt, este spre binele acelor fete, care frecventează centura, astfel şoferii sunt obligaţi să meargă cu viteză mică putând în acest fel să treacă în revistă şi expoziţia sexy de pe trotuar.

Nu pot să neg faptul că, atunci când am văzut clipul, puteam jura că erai una din ocupantele trotuarului de pe centură. Am mai scris despre obsesia ta pentru premierul Ponta, nici nu te condamn, dacă îţi plac bărbaţii solizii cu trăsături asiatice, ţi-ai găsit omul. Numai el se pare că nu te-a găsit. Nimic nu este mai periculos pe lumea asta decât o femeie căreia i s-a respins dragostea. Leoaică devine, omul pe care îl iubea, dar a refuzat-o, devine cel mai mare duşman al ei.

Ponta va fi visul urât al vieţii tale.

     De ce d-nă Copreşedinte, urmaşă a lui Brătianu, ori a lui Băsescu (nu se ştie precis pe care îl moşteniţi), nu pierdeţi nici o ocazie de a vă face de râs? Aveţi destule instrumente politice şi parlamentare de a ataca guvernul şi pe Premierul lui. Venirea pe trotuarul centurii, acolo unde se face alt stil de „politică”, poate creea confuzii. Ori o fată ca d-ta care a venit mult prea împinsă de la spate, vezi că nu spun „împinsă prin spate”, pentru a ocupa funcţia de copreşedinte, a născut destule suspiciuni, nu tocmai ortodoxe. Sunt elegant, alţii ar fi putut spune că te îmbraci în pantaloni pentru că ţi-ai fi pus poalele rochii în cap. Nu sunt de acord cu ei, fiecare face ce vrea cu propria rochie, ori cu ce este sub ea.

Doamnă Gorghiu, trageţi de urechi pe Băsescu, Orban Ludovic, Gh. Dobre, Anton Ionescu, Anca Boagiu, Radu Berceanu, Alex. Nazare, Ov. Silaghi, Ramona Mănescu. Sunt miniştrii transporturilor liberali. Faptul că aţi ştiut că ministerul Transporturilor a fost foarte mult timp în cadrul Partidului Naţional Liberal şi al PD-L-ului, mă face să cred că altul a fost motivul plimbării pe centură.

Cred că a fost o raită prin locurile cunoscute, a fost o vizită de aducere aminte, de retrăire a vremurilor de mult apuse.

     Politica e o curvă, este acceptată această axiomă. Mai rău este când cei care fac politică sunt curve, se prostituează pentru a obţine un avantaj, fie şi electoral.

     Vă sfătuiesc, doamnă Gorghiu, ca pe viitor când mai faceţi astfel de video -selfi-uri să vă alegeţi cu mai multă atenţie locul. Chiar dacă locul ales, avea pentru dvs. o anume încărcătură emoţională, pe viitor ocoliţi-l, când faceţi selfi, altfel, din moment ce ştiţi drumul, nu-l ocoliţi.

PS. Nu iau apărarea miniştrilor de transport PSD, cu toţii sunt vinovaţi pentru modul în care arată drumurile patriei.
Mulţumesc pentru poză : acuvio.blogspot.com

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" II

     

Am să încerc să descriu casa împreună cu oamenii şi ocupaţiile lor. Aşa cum am mai scris, casele anilor '50 aveau o prispă, din care se intra într-o tindă, de aici prin două uşi, una în dreapta camerei, alta în stânga se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, aici erau ţinute în lada de zestre hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Cealaltă era „camera de zi”, aceasta era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit, soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura , când era cazul, se punea o tablă pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, trăgeau jarul pe vatra sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, trăgeau un scaun în faţa sobei, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, având la capete două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.

Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se punea nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearceaf.

Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.

Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată cu grinzi interioare . La grinzile din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, puneau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel cu acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.

Seara la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, discutam programul de a doua zi. De fapt era monologul tatălui prin care împărţea sarcinile pe fiecare în parte. Discuţia putea fi cam aşa :

-Gheorghe, mâine mergi cu gâştele, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi de mâncat, mânânci cât ceilalţi.

-Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.

-Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia.

• Zamfiro, tu iei vaca, şti ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc.
• Nicolae, iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fi acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”. La ora cinci să fim pe loc.
• Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă, poimâine toată lumea la sapa porumbului.
• Bine omule, răspundea femeia căutându-şi de treabă.

Aşa arăta o zi la ţară până prin 1962.

     În '62 s-a încheiat colectivizarea, au mai rămas oameni care nu au vrut să se înscrie în colectiv, nu mulţi, dar au mai rămas. Pe aceştia, colectivul i-a scos din tarlaua unde îşi aveau terenul în proprietate şi le-au fost date alte suprafeţe de teren la marginea tarlalei colectivului, de multe ori în zone unde pământul era prost.

Oamenii au început să muncească la colectiv, la început mai greu, apoi s-au obişnuit, când legumele au început să se coacă, venea fiecare cu un ardei, o roşie, un castravete. Erau controlaţi la plecare de către paznic, controlul era formal, paznicul lua şi el aşa că tăcea, vorba proverbului :” o mână spală p-alta şi amândouă faţa”.

      Oamenii au fost nevoiţi să se înscrie la colectiv şi cu animalele de povară, caii şi boii. Numai că, au fost opriţi puţini cai, restul au fost omorâţi pe prundul Ialomiţei, de acum urma să se lucreze mecanizat, nu mai era nevoie de cai. În „Obor” un cal se vindea cu 5 lei, dacă îl cumpărai, nu ajungeai cu el acasă, pe drum îl confisca miliţia. A fost cea mai mare decimare de cabaline din istoria noastră.

După plecarea ruşilor în 1957, partidul (PMR) a luat hotărârea de a industrializa Ţara. Încet, încet, lucrurile au început să se mişte. Nu pot merge mai departe cu povestirea până nu voi spune câteva cuvinte despre situaţia din Ţară.

    Partidul Comunist din România (abreviat PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcţionat timp de 24 de ani (1921-1945), dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924-1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu (6), la 5 aprilie 1924, s-a datorat în special faptului că, încă de la înfiinţare, acesta a susţinut că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România Mare să se dezmembreze şi să dea înapoi Basarabia ruşilor, Transilvania ungurilor şi Dobrogea bulgarilor.[1]

PCdR şi-a schimbat numele în PCR după 23 august 1944, însă oficial redenumirea a avut loc la 16 octombrie 1945, cu ocazia primei Conferinţe a Partidului Comunist.

Toate acţiunile comuniştilor din perioada interbelică au fost urmărite de poliţie şi „Siguranţa Statului”, mulţi lideri comunişti au ajuns în puşcări. Din aceste motive plus o stare de inferioritate pe care o simţeau faţă de liderii partidelor istorice şi intelectualitaea acelor vremuri, începând cu 1947 partidele istorice au fost desfiinţate, iar liderii lor arestaţi.

Mai multe în viitorul articol.

Mulţumesc pentru poză : historia.ro

Scrisoare către vremelnicul Manager al Spitalului de Urgenţă Târgovişte, jud Dâmboviţa. Partea a doua.

     Domnule Manager în acest articol am să vă aduc la cunoştinţă alte lucruri proaste şi,, pe care le cunoaşteţi în mod sigur, dar le toleraţi.

Transportul bolnavilor de la subunităţile dvs. la sediul central pentru investigaţii este deplorabil. Maşinile tip „Salvare” cred că trebuiau casate în urmă cu zeci de ani. În aceste maşini , de multe ori înghesuiţi, transportaţi bolnavi pentru investigaţii la sediul Spitalului. Reţineţi domnule manager că acolo, în maşini, sunt pacienţii din a căror bani vă umpleţi buzunarele.

    Câteva cuvinte despre criminala Unitate de Primiri Urgenţe (UPU). Aici probabil există puţin personal, care oricum este indolent şi insolent. Nu este posibil domnule manager ca un pacient cu bay-pas-uri coronaniene şi hipertensiv, adus cu „Smurdul” la urgenţă să fie ţinut trei ore fără să fie examinat de un medic. Ăsta nu este un caz izolat, astfel de cazuri se întâmplă continuu în această unitate. Unde este grija faţă de pacient? Când paramedicii de pe maşina „Smurd” au hotărât că o persoană trebuie transportată la „Urgenţe” a considerat că viaţa pacientului este în pericol, în acest caz de ce nu acţionează şi personalul angajat în UPU cu aceiaşi grijă faţă de pacient?

Aţi cerut, domnule manager, maşinii tip „salvare” corespunzătoare pentru transportul pacienţilor de la subunităţi, la sediul central pentru investigaţii?

Aţi fundamentat cererea pentru a se suplimenta numărul de cadre medicale din cadrul Unităţii de Primirii Urgenţe?

Dacă aţi făcut cerere la ministrul sănătăţii şi nu v-a fost aprobată înseamnă că nu aţi pledat convingător pe lângă ministru, iar dacă aţi fost un bun avocat, iar cei din minister au fost refractari la doleanţele dvs. care, erau de fapt doleanţele pacienţilor, Dvs. în semn de protest faţă de această decizie inumană a M.S, trebuia să vă daţi demisia. Prin acest act de înaltă responsabilitate aţi fi arătat opiniei publice, pacienţilor în slujba cărora vă aflaţi, că Dvs. puneţi bolnavul mai presus decât funcţia vremelnicească. Dar nu, nu aţi făcut acest gest, demonstrând tuturor că scaunul de Manager este mai important decât interesul pentru binele pacienţilor, al celor care vă plătesc.

    Întru-cât mă usturau ochii şi îmi lăcrimau în timpul cititului, am cerut să merg la un cabinet "oftalmologic pentru consult. Am intrat în cabinet, am explicat motivul pentru care am solicitat consultul, una din doctoriţe, erau două, s-a uitat cu un aparat la ochii mei apoi a concluzionat : "nu avem aparate pentru a stabi un diagnostic, dacă vreţi un consult amplu mergeţi la un cabinet privat". Cu toată condescendenţa am întrebat dacă nu era mai bine să fie utilat cabinetul cu toată aparatura necesară stabilirii unui diagnostic. Dorinţa mea a fost catalogată de doctoriţa oftalmolog Oprescu, prezentă şi dânsa în cabinet, ca o obrăznicie, adică cum îmi permit să emit păreri,dacă mi s-a spus să merg la un cabinet particular, să merg acolo, pot alege chiar cabinetul domniei sale. Apoi a continuat, adresându-se colegei : "dragă, s-au învăţat prost pacienţii, se internează într-o secţie, după care cer să meargă la toate cabinetele pentru consult, acest lucru trebuie să înceteze. Pacientul odată internat într-o secţie să nu mai poată cere să i se facă alte investigaţii". Vedeţi domnule Manager, ăsta este un alt caz de aşa nu. Toate neregulile sunt posibile pentru că nu există respect pentru pacient, dar nici teama că ar putea fi sancţionaţi. Mă întreb şi întreb onor conducerea spitalului, cum este posibil ca doi medici cu salarii destul de bune să funcţioneze în cabinete prost echipate? Pentru a îndruma pacienţii spre cabinete  oftalmologice particulare este suficient un simplu afiş pe uşă. Nu-i aşa domnule manager că dvs. cunoaşteţi aceste deficienţe, dar le toleraţi?

    Apropo d-le manager, într-una din zile m-am uitat pe meniul ce era afişat la „oficiu”, nu mică mi-a fost mirarea să constat că la regimul pentru diabet era, pe lângă cele două feluri de mâncare, salată de roşii cu castraveţi, iar la „comun” salată de varză albă. Niciuna dintre aceste salate nu au fost servite la masă. Am întrebat infirmierele, acestea au spus că nu au fost trimise de la bucătăria spitalului. Pentru a fi sigur că încurcătura nu s-a produs pe secţie am întrebat la bucătărie, răspunsul a fost halucinant, probabil nu s-a ajuns pentru că s-au stricat roşiile şi varza. Iar cel de-al doilea răspuns a fost că e posibil să nu fi avut şoferul, care prelua mâncarea, vase pentru salate. Acest fapt nu a fost un caz izolat, ci frecvent, abia după intervenţia mea au găsit şi vase şi roşii nealterate, astfel bolnavii au putut primii şi salatele.

Despre modul în care se găteşte mâncarea, bucătarii dvs. pot da examen pentru cea mai proastă mâncare pregătită. Mâncarea este pregătită neglijent, în bătaie de joc, nu este posibil ca pentru acea supă de legume să nu existe bani pentru a fi pusă puţină verdeaţă, sau varza călită să fie călită, nu ciorbă de varză. Sigur, ca un bun gospodar ce sunteţi, cunoaşteţi toate aceste probleme, numai că, probabil, din bucătărie mănâncă mulţi, vedeţi, nu spun că fură .

      Acestea sunt numai câteva din multiplele deficienţe de administrare pe care le are spitalul.

Domnule manager, de ce naiba nu luptaţi pentru a fi eliminate toate carenţele de administrare? Mândria de a fi putut face ceva în beneficiul pacienţilor, ar trebui să fie mai mare decât eventualele „beneficii” efemere. Dar, pentru asta ar trebui să aveţi stofă de Om Integru. Demonstraţi!

Scrisoare către vremelnicul manager al Spitalului de Urgenţă Târgovişte jud. Dâmboviţa.

       Am revenit cu speranţa unui tratament diversificat în secţia de geriatrie a Spitalului de urgenţă Târgovişte. Sunt la al patrulea sejur, în urma celorlalte trei starea mea de sănătate s-a îmbunătăţit simţitor, speranţa mea, de a avea şi de această dată parte de acelaşi bun tratament, a fost spulberată. După internare am aflat că laboratorul de fizio-terapie, care funcţiona în cadrul secţiei, a fost desfiinţat din ordinul Managerului Spitalului, motivul, redristribuirea personalului şi centralizarea activităţilor.

Rari sunt bătrânii care se internează în cadrul secţiei de geriatrie care să nu aibă suferinţe reumatice, sub diferite forme ale artrozelor. Prin desfiinţarea cabinetului fizio -terapeutic, obligă pacientul să facă o internare în cadrul secţiei de geriatrie, pentru probleme ce ţin de această specialitate, după care să solicite altă internare în secţia de recuperari reumatice. Ori, prin prezenţa acelui laborator fizio-terapeutic în cadrul secţiei de geriatrie se elimina a doua internare. Cheltuielile cu spitalizarea pe pacient ar fi fost reduse. Nu cred că interesează pe cineva din conducerea Spitalului, a Direcţiei Sanitare, a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, ori a Ministerului Sănătăţii, buna gospodărire a banului public şi sănătatea pacientului. Interesele tuturor acestor „dumnezei”, ajunşi vremelnic în fruntea unor instituţii, este puterea şi banul. Omul nu contează decât pentru a vota şi a plăti, a plăti mult şi a nu cere nimic în schimbul plăţii.

    Secţia de geriatrie, a funcţionat în mai multe locaţii, exp. „Mânăstirea Dealu”, „Pucioasa”, Spitalul Municipal”, iar acum la „Platformă”. În urmă cu un an se pusese discuţie mutarea secţiei în com. Voineşti. Această măsură ar fi dus la înjumătăţire numărului de pacienţi, ceea ce pentru conducerea Spitalului ar fi fost minunat, oricând putea lua hotărârea de a închide secţia de geriatrie ca fiind nerentabilă. Mutarea secţiei nu a mai avut loc , a rămas în continuare la „Platformă”. Paturile au fost ocupate în toate seriile, secţia funcţiona ca un ceas , personalul medical în frunte cu doctoriţa Popescu Ioana şi asistenta şefă Ionică Ioana Loreta Elisabeta asigura pacienţilor, pe lângă tratamentul medicamentos şi procedurile fizio-terapeutice specifice, un climat prietenos, vorba bună, încurajarea şi ajutorul în orice moment. Rigiditatea profesională, a fost înlocuită cu un zâmbet uman şi o vorbă dătătoare de speranţă, aceasta fiind o cale sigură de ameliorare a stării maladive.

Pentru că la noi în Ţară nimic nu trebuie să meargă bine, iar acolo unde lucrurile se mişcă în direcţia bună , în „minunata” tradiţie românească din ultimii 25 de ani, cineva va interveni pentru a distruge ce este bun. Aşa s-a întâmplat şi în secţia de Geriatrie a Spitalului de Urgenţă Târgovişte. Pentru că lucrurile funcţionau minunat, iar pacienţii rezolvau două probleme într-o singură internare, cineva care avea puterea în Spital, respectiv Managerul, probabil şi-a zis : „Eu nu sunt pus aici să fac bine pacienţilor, ci să arăt lumii cine are puterea, adică cine-i şeful, pe mine mă interesează cu ce plec seara în buzunar, nu faptul că nişte bătrâni veniţi în cârje la geriatrie, după tratamentul geriatric şi procedurile fizio-terapeutice, la externare vor merge pe propriile picioare, fără ajutorul cârjelor”.

      Domnule Manager, de ce priviţi oamenii ca pe potenţiali contributori la bunăstarea dvs. şi nu îi priviţi ca pe fiinţe umane, ce au nevoie la un moment dat ,de ajutorul instituţiei pe care vremelnic o conduceţi? Nu sunteţi patron, sunteţi un salariat plătit şi din banii acestor amărâţi pe care îi dispreţuiţi prin hotărârile dispuse de dvs.

Acolo unde se întâmplă, datorită unor oameni sufletişti, să meargă lucrurile bine a fost imposibil să nu intervină unul aflat la putere să-şi arate muşchii şi să distrugă ce era făcut cum trebuie.

Am fost naiv atunci când îl ascultam pe tânărul ministru al sănătăţii, Bănicioiu, vorbind despre măsurile luate spre binele bolnavilor. Totul este minciună, fals, ipocrizie, un fariseism. Toţi sunt puşi pe căpătuială, pe buzunărirea pacienţilor, pe stoarcerea lor de bani, pe lângă plata cotizaţiei la Casa de Sănătate, trebuie să cotizezi şi la veniturile medicilor, iar medicii din banii primiţi o parte o donează Managerului. Sigur, nu am probe în acest sens, dar lucrurile aşa converg.

Secţia de Geriatrie având pacienţi numai din rândul pensionarlor, iar „veniturile” extrasalariale pentru şefa secţiei ne existând, evident nici „cotizaţia” la conducere nu există, din acest motiv secţia de geriatrie stă în gâtul actualei conduceri a spitalului. De aceea, mai marii spitalului vor face orice pentru a închide această secţie atât de folositoare oamenilor în vârstă. Primul pas făcut a fost închiderea laboratorului fizio-terapeutic din cadrul secţiei care funcţiona cu rezultate foarte bune de mai bine de 8 ani. De acum în colo bătrânii se vor gândi de două ori înainte de a lua hotărârea unde să se interneze, din cauza durerilor reumatice vor alege „Secţia de Recuperări”, în detrimentul Secţiei de Geriatrie. Astfel vor renunţa la tratamentul geriatric.

Sper ca aceea care au luat hotărârea de a desfiinţa laboratorul fizio-terapeutic să-l reînfiinţeze pentru binele pacienţilor şi chiar a spitalului.

     Când vor înţelege aceşti ocazionali conducători ai acestor instituţii că ei nu sunt stăpânii pacienţilor ci slujbaşi puşi acolo să lucreze pentru binele oamenilor? Când vor realiza că nu pentru aş umple adâncile buzunare au fost numiţi în acele funcţii?

Sper totuşi că se vor găsi alte organe care să le reamintească care le este rolul.

Va urma.

Amintiri despre mine şi epoca de aur.

      

   În anul în care m-am născut, primăvara a venit fără veste, era într-o zi de vineri pe la unu fără un sfert, tata împreună cu mama  mâncau  prune afumate cu urme de orez, deodată, o rază de soare pătrunde pe fereastră, tata s-a luminat la faţă şi i-a zis mamei : „femeie, am scăpat, nu mai murim de foame, a venit primăvaraaa”! Aşa era atunci, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, ceapa verde, hameiul, lăptucile, erau mâncăruri de bază.

În acea perioadă ruşii erau stăpâni în Ţara noastră, eram la 6 ani de la încetarea războiului, Ţara era în reconstrucţie. Dar despre asta puţin mai târziu.

Am venit pe lume în sâmbăta Sf. Paşte, era 28 aprilie 1951. Mama tocmai frământase coca pentru cozonaci, în timp ce coca era lăsată să crească, eu mi-am cerut dreptul de a veni pe lume. Mama a înţeles, că nu mai poate amâna venirea mea , a lăsat o vecină să coacă cozonacii, iar ea m-a născut. Ar fi vrut să termine ea treaba, numai că, vecina nu a putut naşte în locul ei.

      Şase ani mai târziu am plecat la şcoală, nu frecventasem grădiniţă, nu avusesem pregătiri preşcolare, deşi se mergea la şcoală la vârsta de şapte ani, din lipsă de elevi am mers la şase. Domnu' Băilă, învăţătorul satului, a zis părinţilor, să mă lase, să merg la şcoală mai devreme, poate voi ajunge premiant ca mama. Aşa s-a făcut că în ziua de 15 septembrie 1957, am luat ghiozdanul în care se afla un caiet, un creion şi o feliuţă de pâine învelită într-o foaie de ziar şi am pornit spre şcoală. Eram mândru cu ghiozdanul meu pe care îl pusesem pe spate, majoritatea aveau trăisti ţesute-n casă. Păşeam ţanţoş, încălţat cu tenişi (până la căderea brumei nu aveam să-i mai încalţ, am mers desculţ, tenişii îi încălţam numai duminica), prin colbul adânc al drumului. Rar mă întâlneam cu câte o căruţă, maşinile nu circulau prin satul nostru, decât în ocazii cu totul nedorite.

Cu respect salutam toţi oamenii, pe care îi întâlneam (dacă aflau părinţii mei, că am trecut pe lângă o persoană mai în vârstă şi nu i-am dat „bună ziua” mă omorau cu bătaia),eram singur, fără flori şi fără părinţi. Eram mare de acum, mergeam la şcoală. Priveam casele aflate de o parte şi alta a drumului, parcă erau altfel, casele erau în general la fel, scunde, cu ferestre mici. Ele erau aşezate cu faţa spre sud şi erau formate dintr-o prispă, un fel de verandă cam de un metru şi jumătate lată şi lungă cât ţinea casa, de aici se intra într-o tindă, un fel de hol cam de 2 metri lăţime, din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi în camera de „dincolo”.Camera de zi era pe timp de iarnă bucătărie şi dormitor pentru toate sufletele casei. Aici erau, de regulă, două paturi cu saltele de paie, destul de încăpătoare, să cuprindă toţi membrii familiei. În camera de „dincolo” erau ţinute lucrurile bune ale familiei, zestrea pentru fete, hainele de sărbătoare. Peste tot mirosea a busuioc, tavanul era o podină cu grinzi interioare, aici la grindă era prins busuiocul. Învelitoarea caselor era din stuf, coceni de porumb, paie, ţiglă, sau şindrilă. Rar câte o casă învelită cu tablă, trebuia să fie prea bogat proprietarul. Zidul era din paiantă cu cărămidă, în satul nostru erau foarte mulţi cărămidari şi vărari, de aceea nu erau case în laţi cu pământ bătut între ei.

Pe jos în toate camerele era pământ, în fiecare zi când se mătura camera, întâi se stropea cu apă ,pentru a nu se ridica praful. De două ori pe an, la Paşte şi toamna târziu se făcea curăţenie generală, asta consta în văruitul pereţilor şi lipit cu pământ pe jos ( se făcea  o clisă din pământ galben amestecat cu balegă de cal, se dădea într-un strat subţire). Atât varul cât şi pământul aduceau un miros de proaspăt. Peste pământ nu se punea nimic, în casă se umbla încălţaţi. Aşa cum am mai spus, timp de iarnă se strîngeau toţi într-o cameră, vara era bine, dormeau pe prispă, în fânărie, fiecare pe unde putea.

Nu era familie să nu aibă cel puţin o vacă, câteva oi, un cal. Majoritatea, cred că proporţia era undeva la 85%, erau agricultori, puţini aveau serviciu. Pământ nu era suficient, de aceea cei care aveau braţe pentru muncă luau în „parte” pământ de la cei care nu-l puteau muncii, toamna produsele se împărţeau în două, o parte proprietarului, o parte celui ce îl muncise.

     La acea vreme banul era scump, oamenii trăiau din ce produceau în propria gospodărie, banul puţin care era.

îl ţinea pentru a cumpăra 1kg. de zahăr la Paşte, alt kg la Crăciun, orez, gaz lampant, lumânări,chibrituri, alte delicatese nu îşi permiteau. Dacă voiau peşte, luau hălăul şi plecau la Ialomiţa, de aici se întorceau cu un castron de fofigai, numai bun pentru o ciorbă acră cu zarzăre, ori zeamă de varză, o parte era prăjit cu mălai. Făceau o mămăligă mare, vârtoasă , pe care o răsturna pe masa rotundă josă, ne aşezam toţi în jurul mesei, apoi femeia cea mai vârstnică, mama, bunica dacă locuia acolo, împărţea mâncarea la toţi. Cum o „legumeam” aşa o aveam. Mămăliga, de regulă, era la discreţie.Cei mai în vârstă

ne îndemnau să nu mai mâncăm goală carnea, brânza, peştele (când le aveam), să mâncăm mămăligă mai multă, că aia ne satură.

      Nu era curent electric în sat, ştirile le auzeam din gură-n gură, ajungeau greu la noi şi atunci distorsionate.

Începuse „întovărăşirile”şi prin zona noastră, în Dobrogea încă din '49 se formase prima Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC). Oamenii nu credeau că se va ajunge şi la noi cu colectivizarea. Deşi săraci, priveau cu îngrijorare spre posibilitatea colectivizării pământului. De fapt cea mai mare teamă era din necunoaşterea fenomenului, ei gândeau aşa :”vor veni ăştia ne iau pământul, caii, căruţele, uneltele agricole, apoi vor face o cantină mare în centrul satului, dă la fiecare câte o gamelă şi vom mânca de la cazan”.

Să continui cu şcoala, ajuns la şcoală, aici s-a format un careu cu toţi copiii. Şcoala era pentru primele 4 clase primare, cei care vroiau să înveţe 7 clase mergeau în comuna vecină, Bucşani. Abia din 1958 învăţământul devine obligatoriu pentru 7 clase, din acel an se va forma şi în com. noastră

şcoală generală de 7 ani.

     Revin, după careu am fost împărţiţi pe clase, am intrat cu emoţie prin uşa mare din lemn masiv vopsită maro, la deschiderea uşii, m-a izbit un miros puternic de la motorina, folosită pentru ştergerea duşumelei. Pe peretele dinspre nord erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Gh.Gh.-Dej, Chivu Stoica, Petru Groza. Ăştia erau dumnezeii la care trebuia să se închine poporul. Pe peretele dinspre sud erau ghivece cu flori, îmbrăcate în hârtie creponată. Catedra era aşezată undeva pe un piedestal înalt, pentru a sugera diferenţa dintre învăţător şi elev.Băncile din lemn erau lungi ,încăpeau 4 elevi fără a se incomoda.

Aşa a început aventura mea şcolară, mai vreau să precizez că până în 1961 cărţile erau cumpărate de părinţi, apoi au fost gratuite.

În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mama, şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, în clasă era o linişte mormântală, se auzea numai vocea ei, ori a elevului pus să răspundă.

Dacă mergeam cu tema nefăcută la şcoală, pe lângă faptul că eram bătut de învăţătoare, eram oprit şi la „arest”. Asta însemna că, după terminarea orelor obligatorii, elevii care veniseră cu lecţia neînvăţată, erau opriţi în clasă până scriau şi tema avută. Venirea de la şcoală mai târziu, îngrijora părinţii, după un interogatoriu scurt aflau motivul întârzierii, plata era bătaia. Doamne şi ce bătaie! Mama era o femeie perfecţionistă, aşa că şi bătaia se încadra în acelaşi norme temeinice.

Pe parcursul celor 8 ani de şcoală, din 1964 învăţământul obligatoriu a fost ridicat la 8 ani, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc. Atât părinţii cât şi profesorii ne obligau să salutăm persoanele mai în vârstă decât noi, dacă trebuia să ne urcăm într-un mijloc de transport, dădeam întâietate, bătrânilor, femeilor, bolnavilor, iar în autobuz luam loc numai dacă, nu era o altă persoană, din cele enumerate în picioare.

Cât timp am fost elev am avut şi alte activităţi domestice, una din ele era păscutul vacii. Când învăţam după amiaza, mergeam de dimineaţă cu vaca, dacă învăţam dimineaţa, mergeam după amiaza.

Şi într-un caz şi în celălalt îmi luam cărţile cu mine, iar la venirea acasă trebuia ca vaca să fie sătulă, iar lecţiile învăţate. Nu exista rabat.

Am fost unul din elevii buni la învăţătură, mai ales în ciclul gimnazial.

În clasa a 5 am luat doi la lecturi suplimentare, nu citisem poveştile date la lecturi în afara clasei. Pentru că eram un elev ce promitea, profesoara de limba română m-a luat acasă şi mi-a dat cărţi de citit pentru vârsta mea. De atunci am citit continuu, fie că eram în tren, în autobuz spre locul de muncă, acasă în pauză, oricând am avut timp liber am citit. Timp de 45 de ani la fiecare salariu câştigat am cumpărat cărţi. Astea au devenit hrana mea spirituală.

       Pentru că în sat nu aveam curent electric, electrificarea s-a efectuat în sat abia în 1963-1964, a fost întrodusă radioficarea , dintr-o dată viaţa s-a schimbat, aveam acces la informaţie, erau destule emisiuni cu caracter cultural, de departe cea mai importantă era „teatrul la microfon”. Aici am făcut cunoştinţă cu marii dramaturgi români şi străini. Priveam la difuzoare ca la marile minuni ale lumii. Am avut noroc să am o mamă destupată la minte, în nopţile lungi de iarnă mama lucra la războiul de ţesut şi asculta la difuzor piesele de teatru, aşa am ajuns să mă îndrăgostesc de această emisiune. Difuzoarele pe lângă emisiunile culturale aveau şi foarte multe emisiuni de manipulare, de ideologizare a maselor. Prin emisiunea „vorbeşte Moscova”, sau „ora Moscovei”, se arătau măreţele realizări ale URSS-ului şi binefacerile muncii în comun a pământului prin colhozuri şi solhozuri. De asemeni erau redate la difuzor, încercările chiaburilor de a submina potenţialul agricol al Ţării, prin ne declarea adevăratelor cantităţi de cereale obţinute la ha. Pentru a slăbi puterea chiaburilor, ţăranilor avuţi cu mult pământ şi unelte agricole, au fost înfiinţate cotele. Din orice recoltă obţinută, ţăranul era nevoit să dea statului o cotă parte, care nu era mică deloc, asta pe lângă impozitul agricol. Îmi amintesc că bunicul meu avea un pogon de vie, 0,5 ha., când culegeam strugurii, o căruţă, cu înălţătoare la cutie, o umplea cu struguri şi o ducea la centrul de colectare. Aici, struguri erau cântăriţi, verificate actele şi bifată achitarea de obligaţie.

      Oamenii se obişnuiseră şi cu cotele, declarau că au pământ mai puţin pentru a scăpa de obligaţia dărilor.

Prin 56-57 au apărut întovărăşirile, puţini au fost cei care au acceptat să intre în astfel de asociaţii agrare. Asta a fost o fază pregătitoare, urma colectivizarea. Procesul colectivizării începuse, aşa cum am mai scris, încă din '49, primul GAC a fost în Dobrogea, apoi au mai luat fiinţă câte unul, era undeva la relanti activitatea de colectivizare. După 1960 a început colectivizarea accelerată, procesul colectivizării a fost subordonat generalului-maior Nicolae Ceauşescu care, în decurs de 2 ani, a reuşit colectivizarea întregii Ţări. Acest proces s-a făcut prin schinjuiri, arestări, şantajări. Spre exemplu : tatăl meu avea serviciu, dar deţinea şi 1 ha de teren arabil, pentru că nu voia să se înscrie în colectiv, era ameninţat cu pierderea serviciului. Sigur că 1ha. de teren nu aducea venituri egale cu salariile tatei. Aşa că a fost nevoit să semneze cererea de a înscrie pământul în GAC.

      În 1962 Gh. Gh.-Dej a declarat : „În Republica Populară Română socialismul a învins la oraşe şi sate”. Principalele mijloace de producţie trecuseră în mâinile clasei muncitoare, conform documentelor PMR.

În sate veniseră instructori ai Partidului Muncitoresc Român, aceştia vegheau ca sarcinile transmise de partid să fie întocmai duse la îndeplinire, iar acolo unde existau sabotaje, ori delăsare, securitatea era cea care impulsiona. Maşinile negre ale securităţii, noaptea, vizitau pe cei vizaţi de instructori ca fiind duşmani ai poporului. Erau ridicaţi de acasă şi duşi în beciurile securităţii, aici erau prelucraţi zi şi noapte, unii ajungeau după ani de arest să fie condamnaţi, alţii erau eliberaţi fără să fi fost condamnaţi. Familiile aflau, despre locul în care se aflau cei arestaţi, după mult timp. Tulburi erau acele vremuri, duşmanul de clasă era indentificat de activiştii de partid în toţi aceia care se abăteau de la indicaţiile partidului. Şi nu erau puţini, mulţi nu declarau veniturile agricole şi piteau din recoltă, ăsta era un motiv de arestare şi de declare a celui vinovat drept duşman al poporului.

Mulţumesc pentru poză : sanuuitam.blogspot.com
Va urma