Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" V

       

Migrarea populaţiei active, din Moldova către celelalte regiuni, a post posibilă datorită bunelor condiţii oferite de stat la încadrarea în muncă. Maşinile, cu propagandişti, circulau pe uliţele satelor, îndemnând tinerii să meargă la şcoli profesionale, iar pe ţăranii de până în 45 de ani să lase coarnele plugului şi să se califice la locul de muncă pe diferite şantiere ale patriei. Oamenii şi-au părăsit vatra strămoşească şi au plecat la sute de km. depărtare de casă. Aici au primit o locuinţă la bloc, aveau salariu, deveniseră oameni de oraş.

Activul de partid era atent la doleanţele muncitorilor. Când un muncitor avea o problemă cu locuinţa, cu spitalizarea, ori la locul de muncă, mergea la secretarul de partid din întreprindere, aici raporta situaţia ivită. Activistul de partid, care de regulă era promovat din rândul muncitorilor, abia aştepta ocazia să certe un intelectual, un om cu carte, fie că era inginer, doctor, profesor. Activiştii de partid erau promovaţi dintre muncitorii, care erau atenţi la „duşmanul de clasă” şi nu ezitau să aducă la cunoştinţa partidului orice abatere a colegilor de la sarcinile trasate de partid (PMR). Aceşti informatori erau ai partidului şi nu aveau nimic comun cu informatorii securităţii. După '70 fiecare întreprindere avea o conducere colectivă, numit Comitetul Oamenilor Muncii (COM). Din acest comitet pe lângă structura de conducere a întreprinderii mai făceau parte şi muncitori, maiştri, tehnicieni, inclusiv secretarul de partid pe unitate. Spun simplu secretarul de partid pentru că la acea vreme exista un singur partid, PMR (Partidul Muncitoresc Român) până în 1965, apoi s-a numit PCR (Partidul Comunist Român). Au existat secretari de partid lingăi, aceştia nu ieşeau din cuvântul directorului, dar au fost şi secretari de partid buni specialişti şi organizatori, ei au ştiut să ia poziţie atunci când considera că linia partidului este ocolită.

       Plăţile salariale se făceau la timp, nu existau întârzieri, în general partidul nu lăsa să se vadă anumite fisuri în mecanismul funcţionării lui. Măririle salariale nu erau mari, dar se cunoşteau în buzunar, în condiţiile în care, preţurile erau fixe şi fără creşteri.

Învăţământul până la terminarea celor 12 clase era gratuit. În şcolile profesionale erau gratuite cazarea, masa, îmbrăcămintea, iar după terminarea practicii elevul primea şi câţiva bănuţi. Şi învăţământul universitar era gratuit, iar studenţii merituoşi primeau burse.

Spitalizarea era gratuită, la fel intervenţiile chirurgicale. Numai reţetele luate în ambulator se plăteau, nu erau scumpe, dar indiferent de preţ nu se compensau. Ciubucul la doctor era, un pachet de ţigări „Amiral”, costa 6 lei, dar nu se găseau, mai putea fi un pachet de cafea, o bucată de brânză, o găină. Actul medical nu era condiţionat de aceste mici atenţii. Cine voia să dea, existau foarte mulţi medici care nu primeau, era teama de a fi turnaţi.

       După anii '80 când alimentele au început să dispară, atunci când mergeai la doctor era bine să ai în sacoşă o ciosvârtă de carne, brânză, cafea, orice aliment nu se găsea la acea vreme.

În şcoli, regimul era aproape cazon. Odată intrat pe poarta şcolii nu mai puteai să ieşi până la terminarea orelor dacă erai „extern” (adică locuiai în oraş, ori faceai naveta), dacă erai elev „intern”(locuai în internatul şcolii), nu puteai pleca din şcoală până seara la ora 9. Se putea pleca şi mai devreme, practic la orice oră, însă numai pe baza unui „bilet de voie” semnat şi ştampilat de directorul şcolii. Spre exemplu în şcoala unde am învăţat eu, un liceu economic cu profil agricol, disciplina era într-adevăr cazonă. Se intra dimineaţa la ora 7, elevii care erau interni, la intrarea pe poartă trebuia, să avem pantofii negri, aceştia să fie cremuiţi şi lustruiţi, uniforma standard, bleumarin, cămaşa bleu ( se purta de luni până miercuri, iar de joi până sâmbătă cămaşa trebuia să fie albă, duminica nu conta), cravată bleumarin simplă, număr matricol (băieţii îl aveau prins pe braţul stâng, iar fetele în piept pe partea stângă). Fetele nu aveau voie cu ciorapi subţiri din mătase, ci numai ciorapi mercelizaţi, rochiile de uniformă trebuiau să fie până la jumătatea genunchiului, părul să fie împletit, strîns la spate, oricum fără breton, pe cap purtau obligatoriu o bentiţă care ţinea părul. Nu se admitea ca fetele să fie fardate, rujate, machiate.

De la ora 7 la 8 se servea micul dejun, apoi la ora 8 se intra la ore până la ora 14. De la 14-15 masa de prânz, iar de la 16-19 meditaţie, pregătirea lecţiilor pentru ziua următoare. De la ora 14 şi până dimineaţa de noi şi programul nostru răspundeau pedagogii.

De la ora 19 la 20 masa de seară , iar de la 20 la 21 program de televizor în cantina şcolii. La ora 21 ne încolonam şi mergeam la cămine însoţiţi de pedagogul de serviciu. Toaleta de seară până la ora 22, apoi stingerea. La ora 5,30 deşteptarea, înviorarea în curtea căminului indiferent de vreme timp de 30 de minute, toaleta de dimineaţă, făcutul patului. Ora 6,30 încolonarea şi deplasarea spre şcoală. Ora 7 prezenţi la şcoală.

       Dacă eram prinşi de vreun profesor fără număr matricol, uniformă, ori bilet de voie în timp ce ne deplasam prin oraş, eram aspru sancţionaţi, sancţiunea putea consta în tuns zero, eliminarea pe 3 zile din şcoală, consemn în cămin duminica, scăderea notei la purtare. Toate acestea erau aduse la cunoştinţa părinţilor, care, nu întârziau să ia măsurile cele mai drastice, de la tăierea banilor de buzunar până la chelfăneală. Nu exista rabat de la disciplină şi învăţătură. În acele vremuri profesorul era Dumnezeul-tată, la care ne închinam toţi.

Tunsoarea băieţilor trebuia să fie decentă, fără perciuni, fără plete, undeva la 4-5 cm., iar fetele trebuiau să poarte bentiţă pe cap, iar părul să fie împletit, ori strâns, în nici un caz lăsat în valuri pe umeri. Pentru noi elevii nu era chiar cel mai bun program. Am fi vrut mai multă libertate, însă nu o aveam. Cei cărora părinţii le puteau plăti chiria şi mâncarea, locuiau în gazdă. Aici programul, după terminarea orelor de clasă era mult mai lejer.

Va urma.

Mulţumesc pentru poze: vararea.wordpress.com şi bistritanews.ro

Iohannis, s-a trezit ca "surda-n horă"

 

    

Eu, Iohannis Werner Klaus, mare Preşedinte al României ales de popor (mai mult numit), erou al revoluţiei facebook, cel mai mare postac din Ţară, eu, să fiu asta, cum se spune în româneşte, aha, persiflat de Premierul Ţării? Ponta încă odată, dă-ţi demisia, unde te trezeşti? Adică eu îţi cer să pleci de la guvernare şi tu ai înţeles să mergi să te întâlneşti cu alţi lideri de guvern şi chiar să dai comunicate de presă ne aprobate de Merkel? Ce înseamnă atitudinea asta belicoasă? Germania, Austria, Franţa, M. Britanie, astea pot spune ce vor ele, dar noi, noi numai ce vor ei putem spune. Ce tot te dai cocoş? Trebuie să înţelegi că noi avem dreptul să mergem la Bruxelles, să tăcem şi să ridicăm mâna când ne spune Merkel. Ăsta este şi motivul de nu te las pe tine, păi nu mi-a spus Băsescu când a plecat, ori cum a zis, da, mi-am amintit :”Klaus, să nu-l laşi pe Ponta să meargă la Bruxelles că, ăsta e-n stare să mişte în front şi te trage Angi Merkel de urechi”.

Bă, nu mai scap eu de voi, am tot sperat că mă ajută G. Oprea, chiar i-am cerut textual, „trânteşte Gabi guvernul”, idiotul, s-a uitat lung la mine şi a răspuns :” d-le Preşedinte nu este în interesul naţional”. Nu mai scoate ăsta „interesul” din gură, da acum l-am prins, bine că a murit poliţistul ăla, avem ce politiza, din nou l-am chemat pe Oprea la mine, m-am uitat în ochii lui şi i-am zis: „ ce faci, pleci ori trânteşti guvernul?, s-a uitat şi el la mine, din înălţimea celor 4 stele prinse bine pe izmenele de general, apoi a grăit aşa, gutural : „ nu este în interesul...”, „mai lasă-mă cu asta, îţi zic să pleci şi gata, pleacă”. Nici măcar nu ma mai privit, mi-a dat cu tifla şi a plecat.

Am privit consilierii, unul dormea, altul căuta fără rost într-un dosar, o consilieră îşi pudra nasul, de unde ajutor, sunt singur împotriva lui Ponta. Am început să-l visez noaptea, e coşmarul meu. Dragnea vrea cu mine, dar încă are morcovul bine înghesuit în fund, dacă scapă necondamnat, îmi va fi dator, voi lăsa să înţeleagă că fără mine era priponit. E teleoltean, îi place puterea, cred că am să-l trag de partea mea, deocamdată îi este frică să iasă la bătaie directă cu Ponta. Îl va lăsa Premier până-n 2016.

Eu, ca o cucuvea, singur la Cotroceni, să cer demisia guvernului şi a lui Ponta, atâta pot, atâta fac. De fapt, conform Constituţiei , nu prea am acest drept, sunt Preşedintele tuturor, aşa scrie în cărţulia Ţării, da cine se ia după ea? Alina Gorghiu, o fătucă, nu are forţă, nu are aplomb, nu penetrează ( incitant cuvânt pentru ea), electoratul, Blaga, o veche relicvă, o stafie ce nu a fost încă făcută dispărută, DNA ştie de ce.

     M-a enervat declaraţia lui Ponta, cu închiderea graniţelor, cine i-a dat dreptul de a face această declaraţie? E Premierul , este adevărat, da pe Merkel a întrebat-o? Merkel poate închide graniţele, poate să nu primească nici un imigrant, noi domle Ponta trebuie să facem cum ne spun ea, dacă ea zice ca noi să primim imigranţi, apoi să-i conservăm, asta facem. Te-ai găsit tu, mai „belicos”, să spui că faci altfel. Tu şti câţi nervi mi-a mâncat Angi M. până am liniştit-o, stai doamnă că mai vedem, mai discutăm, da ea mi-a retezat-o :” ce să discuţi mă, cu cine să discuţi, tu faci ce îţi spun eu, chiar eşti greu de cap?” Apoi a continuat :” unde e Băse, ăla nici nu aştepta să termin fraza, ştia ce să facă, îmi amintesc în 2010, eu i-am spus să nu mai crească salariile, el a mers mai departe, le-a tăiat , tăia el şi pensiile, s-a speriat CCR-ul vostru şi nu a aprobat”. „ Bagăţi minţile în cap şi nu mai ieşi din cuvântul meu, iar când mai vii pe la şedinţe la Bruxelles, ia cuvântul, spune ceva, să nu mai zică ăsta mic că te trezeşti „ ca surda-n horă”, ce am râs când am auzit, e pişicher tânărul”.

M-a făcut cu ou şi cu oţet, mi-a zis că nu sunt în stare să trântesc un guvern, că nu ştiu să pun piedici guvernului, că am lăsat guvernul de capul lui şi uite unde s-a ajuns, asta ne trebuia nouă, relansări fiscale şi creşteri salariale? Am liniştit-o, i-am spus că atunci când vor veni liberali la putere, vom anula toate aceste legi.

     Ziariştii mă tot ceartă, că aia am făcut-o rău, că s-a cântat întîi imnul SUA de ziua Armatei, mai bine rămâneam Primar, sau mai bine plec în vacanţă, da, m-am hotărât, plec în vacanţă, sunt obosit.

La revedere, ne întâlnim pe facebook.

Mulţumesc pentru poză : tvr.ro.
Acesta este un pamflet

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" IV

     

    După 1965, magazinele erau pline cu marfă. Mărfurile industriale se vindeau în rate fără dobândă. În acea perioadă nu se ştia de congelator, găseam în magazinele de profil, tot ce doream, nu era nevoie, să facem provizii. Industrializarea a ridicat bunăstarea oamenilor din pătura de jos. Acum aveam curent electric ( satul nostru a fost electrificat între 1963-1964), televizor, radio. La bloc aveau băi, ceea ce nu visaseră ei. Simt nevoia să fac o completare. Aici prezint situaţia unor ţărani, care veneau din evul mediu ca mod de viaţă. Aceşti oameni trăiseră în case mici, învelite cu: paie, coceni, şindrilă, rar cu ţiglă, cu pământ pe jos, cu saltele din paie pline de purici, dormind pe timp de iarnă şi câte 8 persoane într-o singură cameră. Pentru oamenii din popor, de la coarnele plugului, după 1965 viaţa lor s-a schimbat în bine. Nici nu bănuiau ei, că va veni o zi, când nu va mai fi nevoie să drămuiască leul, pentru aş cumpăra gaz lampant şi chibrituri. Pe aceşti oameni nu îi interesau nici dreptul la vot, nici pluripartitismul, nici libertatea cuvântului. Pentru ei era suficient faptul, căci începuseră să trăiască mai bine. Dintr-o dată au început să aibă bani, la început cu banii şi-au construit case, apoi au mers în staţiuni, „la băi”, iar când pretenţiile au început să crească, au visat la autoturisme. Întâi şi-au cumpărat biciclete, era tare cine avea aşa ceva, apoi au pus motor la bicicletă, mai târziu au apărut motoretele „Carpaţi”, iar din 1968 când la Colibaşi lângă Piteşti a fost înfiinţată fabrica de autoturisme „Dacia” în colaborare cu „Renault”, românii au visat la acest autoturism, mulţi devenind proprietari de maşină „mică”.

Poate că lucrurile aşa ar fi evoluat şi fără comunism, nu am de unde şti.

     După 1965 a fost o perioadă de descătuşare a poporului faţă de etapa întunecată 1946-1964.

Deţinuţii politici au fost amnistiaţi, oamenii chiar simţeau un suflu nou.

Îmi amintesc că la înmormântarea lui Gh.Gh.-Dej din martie 1965, casa noastră era plină de lume, (satul nostru fusese racordat de puţin timp la curentul electric, de aceea eram printre puţinii fericiţi din sat , posesori al unui televizor, al nostru era un „Tonitza”), toţi acei oameni, ce se găseau la noi în casă, plângeau, Gh. Gh.-Dej era iubit de oameni, altfel nu îmi explic. Nu erau lacrimi forţate, nu erau activişti de partid prin preajmă, erau lacrimi adevărate.

Propaganda pentru lauda Partidului Muncitoresc Român(PMR) şi a liderului său era uriaşă şi agresivă ( aceeaşi propagandă se face şi în ziua de astăzi, la fel de agresivă şi parcă mai talibanică). La cinematograf, înainte de începerea filmului propriu-zis era un jurnal de 15 minute în care erau ilustrate minunatele realizări ale partidului, PMR, şi ale prim secretarului său, tovarăşul Gh. Gh.-Dej. Radioul, televiziunea, în toate buletinele de ştiri, jurnalele şi emisiunile lor, lăudau marele om politic, acelaşi Gh.-Dej. Pe de altă parte, ţăranii care plângeau la înmormântarea lui Dej, erau aproape muritori de foame până-n colectivizare, erau oameni cu guri multe de hrănit şi pământ puţin. Acum copiii lor erau la şcoli profesionale pe cheltuiala statului. La terminarea şcolii aveau un loc de muncă asigurat. Ţăranii până-n 45 de ani puteau face cursuri de calificare şi învăţa o meserie.

Deasemeni prin cursuri serale intensive se căuta eliminarea analfabetismului. Viaţa ţăranilor se schimbase radical în bine. Aici nu includ morarii, proprietarii de mult pământ, peste 15 ha, aceştia se puteau întreţine foarte bine, ei chiar au avut de pătimit în perioada de până-n colectivizare. Mulţi dintre ţăranii de mijloc şi chiaburi au trecut de partea comuniştilor reuşind să prindă posturi de conducere în viitoarele structuri ale GAC-urilor ( Gospodăria Agricolă Colectivă), ori GAS ( Gospodăria Agricolă de Stat).

Nu am pretenţia de a scrie o lecţie de istorie, ci de a rezuma faptele aşa cum le-am văzut şi perceput ca trăitor al acelor vremuri în transformare.

    Vreau să spun câteva cuvinte despre ce mâncau oamenii anilor '50. Vorbesc despre ţăranii lucrători ai peticelelor lor de pământ şi nu de familiile ,puţine, care aveau un salariat în casă, cum era la noi tata.

Dimineaţa : în general mâncau ce rămânea de seara, dacă nu rămăsese nimic din seara precedentă, aveau câteva alternative:

-Frunze de ceapă verde cu lăptuci şi oţet, nu se făcea salată.

-Puricei, mămăligă fărâmată, prăjită-n puţină untură

-Tocăniţă, puţină ceapă prăjită în untură cu puţin bulion şi mămăligă rece

-Două ouă, asta era delicatesă, bătute cu mălai şi apă, câteodată punea lapte în loc de apă, se făcea o omletă, se mânca tot cu mămăligă rece.

• Magiun cu mămăligă

În acea perioadă pâinea era cartelată. Tatăl meu lucra în petrol şi avea dreptul la o pâine neagră de 2 kg/zi, sau la două zile, nu mai reţin exact cum era. Noi copiii împreună cu mama aveam conform cartelei dreptul la o pâine la câteva zile, cred că trei zile. Ceilalţi ,care nu erau salariaţi, cu greu puteau face rost de o pâine pe săptămână. Când puteau găsi ceva drojdie, nu se găsea, făceau fie o pâine, fie cococi pe plită. Cei care aveau pâine erau consideraţi fericiţi, mai ales atunci când puteau înlocui la masa de dimineaţă mămăliga rece, cu pâine.

La prânz:

-Ciorbă de: cartofi, fasole, fasole verde, iar felul doi: varză călită, mâncare de cartofi. Cantităţile gătite pe timp de vară erau cât să ajungă pentru masa de prânz, nu aveau frigidere în care să păstreze mâncarea . Pasărea în general era tăiată duminica, dacă cineva tăia o pasăre în timpul săptămânii însemna că ori pasărea, ori un membru al familiei, era bolnav.

Primăvara era bine. Se făcea mâncare din : urzici, lăptuci, ştevie, ştir, hamei, ceapă verde, etc.

Ca o curiozitate , acasă mâncam pâine neagră, iar atunci când ajungeam în spital ne era dată pâine albă. Dealtfel oamenii cu „dare de mână”, preferau să mănânce şi acasă pâinea albă, mai ales că nu era pe cartelă, în schimb era destul de scumpă. O pâine neagră de 2 kg. costa 4 lei, iar o franzelă albă de 0,750 kg. costa 3,60 lei.

      În anul 1965 când a început dezvoltarea industrială se punea mare bază pe muncitori. Migrarea din Moldova spre celelalte regiuni, a populaţiei active, a fost posibilă, datorită condiţiilor bune oferite de stat, celor ce se angajau în unităţile noi create.

Va urma.

Mulţumesc pentru poză : stiripesurse.ro

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" III

    

Voi continua cu amintirile din „Epoca de Aur”, aşa cum am mai spus nu sunt istoric, relatez faptele cum le-am trăit şi perceput eu. Nu în toate zonele din Ţară lucrurile au stat la fel, vorbesc de zona Târgoviştei, mai precis de com Bucşani.

După cum spuneam în articolul trecut, începând cu 1947 liderii partidelor istorice au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.

     În acei ani tulburi, când armata sovietică se afla în România, iar I.V.Stalin conducea cu mână de fier toate statele din blocul de est aflate sub influienţa sa, pentru cel mai mic gest de revoltă, ori de negare a valorilor marxism leninismului, ajungeai în celulele întunecoase ale puşcăriilor, ori la „Canalul Dunărea- Marea Neagră”. Am să vă spun povestea canalului.

     Se spune că Gh. Gh.-Dej a mers la Moscova la o întâlnire cu Stalin, aici s-a plâns că nu are ce face cu atâţia intelectuali, bancheri, industriaşi, chiaburi, în generali opozanţi ai comunismului. Atunci Stalin a luat un băţ, folosit  ca arătător pe hartă, şi a zis : „Ghiţă, aşa le spunea Stalin pe numele mic, uite şi a arătat pe harta României, de aici până aici să faci un canal, să-l sapi cu bandiţii ăştia”. Astfel a început săparea Canalului Dunărea-Marea Neagră. Aici au murit mii de oameni. Munca era de Sisif, nu canalul conta, ci dezumanizarea celor care munceau acolo. Mulţi intelectuali de marcă au preferat să facă pact cu diavolul pentru a putea supravieţui şi parveni. Nu vreau să dau exemple, ele sunt ştiute, nu am căderea să judec pe nimeni, atâta timp cât eu personal nu m-am ridicat împotriva regimului comunist.

Se discuta în tăcere şi pe la colţuri despre rezistenţa din munţi a românilor, cred că zvonurile erau lansate de către securitate, se spunea că ar fi vorba de elemente reacţionare având în frunte legionarii. Nu ştiam nimic real, numai zvonuri, evenimentele se desfăşurau departe de noi, unele zvonuri vorbeau despre victoriile celor din munţi, altele despre loviturile organelor revoluţiei proletare, securitatea.

Până prin 1964, Securitatea îşi făcea simţită prezenţa la tot pasul, apoi a început să fie mai subtilă, dar nu mai puţin activă.

     Atâta timp cât nu crâcneai împotriva regimului şi îţi făceai treaba la locul de muncă, nimeni nu te deranja. Trebuia, să fii atent, să nu cazi în capcana provocatorilor. Erau informatori ai securităţii, ori chiar salariaţi de-ai lor, care te provocau, să spui ceva rău împotriva regimului. Pentru asta puteai fi invitat la o ţuică, iar aici, dacă îţi dădeai drumul la gură , era rău, se lăsa cu arestare, cu bătăi, schinjuiri pentru a recunoaşte lucruri, pe care nu le făcuse-şi.

     În 1964, Gh. Gh.-Dej a dat un decret pentru eliberarea şi amnistierea deţinuţilor politici, situaţia în Ţară a inceput să se destindă, Stalin murise în 1953, URSS îşi retrăsese trupele armate din România în 1957, datoriile de război fuseseră plătite către sovietici. Singura rană care rămânea deschisă era Basarabia, deşi în 1964 ar fi trebuit să se întoarcă la vechea vatră, a rămas tot a URSS. Mai era o problemă încâlcită, încâlcită şi din cauza politicienilor români, tezaurul românesc trimis în 1916-1917 în Rusia măcinată de evenimente şi aproape neguvernată.

     După moartea lui Gh. Gh.-Dej în 1965, Ceauşescu a adus un suflu nou, o anumită libertate, a condamnat cultul personalităţi practicat de către Dej şi a lăsat o anumită libertate culturii.

Ţara a intrat într-un proces rapid de industrializare. Oamenii au început să migreze de la țară la oraş. Au lăsat coarnele plugului şi au mers pe şantiere şi uzinele ce se înfiinţau, pentru a se califica la locul de muncă în diferite meserii; pentru a se înlesni acest lucru, s-au înfiinţat cursuri serale pentru ca viitorii meseriaşi, să îşi completeze studiile, gimnaziale, liceale, ori universitare.

Copiii erau îndrumaţi să înveţe carte. Din 1964 învăţământul a devenit obligatoriu de 8 ani, cursurile şcolilor profesionale erau de trei ani, iar cursurile liceale de 4 ani.

     Începând cu 1966 apar liceele de specialitate, pe lângă cel uman.

Au fost înfiinţate centre şcolare pentru meserii, anual aici erau înscrişi mii de elevi, Ţara avea nevoie de meseriaşi. Oraşele s-au transformat în vaste şantiere, unele construiau unităţi industriale, altele construiau blocuri de locuinţe pentru viitori muncitori.

Ţăranii plecaţi  la muncă în orașe, au început, să vină cu bani acasă, statul acorda celor doritori bani cu împrumut pe o perioadă de 20 de ani cu dobândă minimă, pentru construirea de locuinţe. Casele ce urmau a fi construite trebuiau obligatoriu să aibă etaj. Faţa satului începe să se schimbe, în locul căsuţelor joase, învelite cu paie, apar case trainice din cărămidă învelite cu tablă zincată. Ceauşescu era bine văzut de pătura săracă a Ţării, chiar dacă, dădu-se decretul de interzicere a avorturilor în 1966.

     Pe plan internaţional, liderul român, mai ales după poziţia tranşantă pe care a avut-o, de condamnare a întervenţiei trupelor „Tratatului de la Varşovia” în frunte cu URSS în Cehoslovacia, era foarte bine văzut şi chiar curtat de marii lideri ai lumii.

În SUA, Ceauşescu era primit pe covorul roşu cu onoruri militare de către preşedinţii Nixon şi Carter, Casa Albă şi Biroul Oval deveniseră pentru liderul comunist familiare. Liderii americani  Nixon şi  Ford  au făcut vizite oficiale în România. Vizitele lor în zile staţionate în România, au fost mai multe decât orele petrecute de Clinton şi Bush jr. în Ţara noastră. Regina Elisabeta a M. Britanii l-a plimbat pe N. Ceauşescu cu caleaşca regală pe străzile Londrei, în general era la modă ca N. Ceauşescu să fie primit de către şefii de stat şi de guvern din toate ţările lumii.

    Ceauşescu ducea o politică externă activă, se implica în diferndele dintre state din perspectiva negocierii păcii şi înţelegerii. Aşa a fost posibilă împăcarea Israelului cu Egiptul, în urma confruntării din „Înălţimiile Golan”, a negociat împăcarea SUA cu China, etc.

Toate acestea au fost posibile datorită politicii externe deosebite duse de diplomaţia română.

Va urma.

Mulţumesc pentru poză: orasulmeuploiesti.wordpress.com

Discursul lui Liviu Dragnea la Congresul PSD

                                       

  Domnilor tovaraşi,

    Vă mulţumesc că m-aţi ales Preşedinte al partidului, nu voi precupeţi nici un efort să duc România, Ţărişoara noastră, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Voi lupta în fiecare zi până la ora 3 p.m., pentru a face programe şi proiecte pentru partidul nostru, ca mai apoisă a fie împlementate de guvernele noastre viitoare. Cineva în sală a mormăit, de ce până la ora 3 p.m., simplu, după acea oră mă voi întâlni cu Preşedintele Iohannis să văd ce sarcini îmi mai trasează. Numai conlucrarea dintre toţi actorii politici, poate salva Ţara şi pe mine de o condamnare.

Am o pregătire bogată în modul de a conduce, gândiţi-vă la câţi ani am fost Preşedinte de Consiliu Judeţean, câtă subtilitate mi-a trebuit pentru a strânge şi eu câţiva bănuţi.

Am cerut sprijinul membrilor PSD pentru a deveni Preşedinte al Partidului, luptând în acelaşi timp împotriva unor contracandidaţi periculoşi pentru mine. Candidatura lui Şerban Nicolaie a fost ca un glonţ care a trecut pe lângă capul meu, îi mulţumesc lui Dumnezeu şi comisiei de validare a dosarelor că nu a putut candida.

                Domnilor tovarăşi,

    Mai târziu am să vă spun, de ce folosesc acest aplativ. Acum vreau să lămuresc un lucru, am candidat şi am câştigat alegerile, nici nu a fost greu, fiind singurul candidat, chiar dacă sunt condamnat în primă instanţă la un an închisoare cu suspendare, pentru a fi statutar, am să propun modificarea statutului în aşa fel încât cei condamnaţi până la 5 ani, să poată rămâne în PSD numai dacă este ales ca lider al Partidului, sau în primii 3 ca importanţă a funcţiilor.

Am stat şi m-am gândit, Ponta demisionase de la conducerea PSD, era urmărit penal, bine a făcut, dacă după ce se judeca procesele nu era condamnat, ce s-ar fi ales de partidul nostru? Nu vrem să se mai întâmple, ce s-a întâmplat până acum. După ce nu a mai fost Preşedinte al PSD, Adrian Năstase a fost condamnat, mai nou Ion Iliescu, fost Preşedinte PSD, este urmărit penal. Ce se alege de Ţara asta, unde se va ajunge? Nu tovarăşi, că tovarăşi suntem, odată ce este condamnat, un lider de partid poate sta liniştit la conducerea formaţiunii politice, fără teama de DNA.

    Am făcut şi fac aceste sacrificii (câte nopţi am pierdut până am făcut şi eu un pic de avere), numai cu gândul la Ţărişoara mea, România, nu îmi doresc decât binele ei, nu voiesc decât prosperitatea Ţării mele. Mă uit în urmă cu mânie, încerc să găsesc uzinele de pe vremea celui împuşcat, totul este o ruină, totul e vândut, lacrimi amare îmi îneacă sufletul, puţini din banii primiţi de politicieni, pentru a face drumul liber distrugerii economiei, au intrat în buzunarele mele. Mi-aş fi dorit mai mulţi, nu a fost să fie. Avem un guvern care merge bine, dar un Premier care are probleme de dosar penal, îl vom schimaba tovarăşi, vom pune în loc un alt premier, serios, măcar cu 2 ani condamnare. Un om care să ştie cum să fenteze legea, cum se poate face un ban în timpul guvernării, adică un om cu o bogată activitate pe linie de activităţi ilicite, acum nu mai este ca în urmă cu 5, 10, 15 ani când banii erau pe toate drumurile, politicienilor nu le rămânea decât să-i adune, acum, trebuie, să gândeşti mult până găseşti un ban pentru propriile buzunare. Aşa nu se mai poate, râd ăia de primesc ajutoare sociale de noi, au mai multe venituri decât un politician, stop, e râdul meu acum, dacă sunteţi cuminţi şi faceţi cum vă spun, poate las ceva firimituri şi pentru voi.

     Doresc ca voi toţi, să fiţi un singur glas şi o singură voinţă în îndeplinirea sarcinilor ce vă vor fi trasate de către mine. Ne vom întâlni şi în BPN-uri şi în Consilii Naţionale, dar numai pentru a valida ordinele mele şi nu pentru analiză. Vom da tot timpul impresia de partid democrat, doar că eu voi conduce şi voi veţi aplauda. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, acum îi voi mulţumi tovarăşului Ion Iliescu pentru întreaga activitate, va rămâne în continuare Preşedintele de Onoare al PSD, dar va veni numai la activităţile festive ale Partidului. Fac acest lucru pentru a-l feri pe tovarăşul Iliescu de stresul analizării unor acţiuni politice, totodată îl rog, încă nu îi interzic, să nu mai facă comentarii la deciziile mele politice. În ce îl priveşte pe Adrian Năstase, poate participa oricând la Congresele partidului, bineînţeles fără invitaţie, consider că nu are nevoie de aşa ceva.

   Acum am să vă rog să vă ridicaţi în picioare. Mulţumesc! Am folosit apelativul „domnule tovarăş”, domnilor, partidele aflate astăzi pe eşichierul politic îşi trag seva din FSN, care a fost considerat continuatorul PCR. Faptul că astăzi folosim apelativul domnule nu ne eliberează de fosta noastră activitate în vechiul regim şi partid, PCR. De aceea folosirea apelativului compus din domn-tovarăş este cea mai adecvată.Cum nimeni nu a considerat necesar să îşi ceară scuze pentru atrocităţile petrecute în timpul comunismului, o fac eu acum. Să păstrăm un moment de reculegere în memoria acestor victime. De ce eu să-mi cer scuze, de ce astăzi şi de ce aici? Aşa vreau eu. Personal am fost prea tânăr atunci, nu am apucat prea multe. Vreau să speculez această pistă ne atacată de nimeni, nu ne costă nimic, a condamna ceva comis înainte, a îţi asuma ceva, este o chestiune declarativă fără consecinţe. Pentru a fi un bun politician, credibil şi de succes, trebuie să fi ipocrit, fariseic, cameleonic, cinic şi demagog. Un politician adevărat, în timpul campaniei electorale pupă copiii, iar după ce este ales, le smulge acadeaua din gură şi o mănâncă ei.

    De astăzi încolo pentru a continua să fim tovarăşi, orice leu vă pică-n mână jumătate îl aduceţi la mine, restul îl păstraţi, numai aşa vom putea atinge acele înalte culmi de prosperitate personală.

Mergeţi cu Dumnezeu şi împărtăşiţi poporul pesedist cu înaltele învăţături transmise de mine.

Aplauze prelungite, se scandează : „Liviu Dragnea, tot poporul şi-a găsit conducătorul!”

Mulţumesc pentru poză dcnews.ro

Vremea pelerinajelor la sfintele moaşte

   

    Vremea pelerinajelor. Pelerinaj la Arsenie Boca, supranumit Sfântul Ardealui, la sfânta Paraschieva, la sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor. Precizez că nu am nimic împotriva pelerinajelor, doar că, pelerinajul făcut în sufletul nostru este cel mai uşor şi fără riscuri, dar în mod sigur cu mai multe realizări. Este alegerea lor, acelor care merg în pelerinaje, este târgul lor cu divinitatea, eu am venit până aici, vezi cât mă nevoiesc, acum şi Tu, Doamne, fă-Ţi treaba Ta cu minunile. Sigur în lungile zile de aşteptare se întâmplă să le vină rău unor enoriaşi, alţi, din păcate au sucombat, asta nu îi împiedică să rămână în continuare pe baricadă, să plătească bani grei pentru acatist, în funcţie de problemele fiecăruia, exp. „ajută-Mă Doamne să-mi mărit fata, Dă gânduri bune ginerelui, să se lase de băutură, adu-mi acasă nevasta fugită, Dă-ne Doamne sănătate, da Doamne, ajută-ne de toţi banii, oricum nu se dă rest”. Şi uite aşa se umplu sacii cu bani în mânăstirile cu moaşte, cu sfinţi, cu icoane făcătoare de minuni.

     Fraţi creştini, în interiorul fiecăruia dintre noi există atât Dumnezeu cât şi dracu. În sufletul nostru există o biserică a noastră, fără prea fericiţi, fără prea înalte feţe bisericeşti, fără sfinţii. În biserica noastră suntem doar noi şi Dumnezeu, fără intermediari, aici putem vorbi direct şi fără interdicţii cu Făcătorul Cerului şi al Pământului. Pentru această comuniune nu trebuie să mergem sute de km., trebuie numai să ne retragem în camera cea mai curată a casei noastre şi fără a spune rugăciuni scrise de alţii, putem purta un dialog cu Divinitatea.

    Înalţii slujbaşii ai bisericii, nu lucrează pentru Dumnezeu şi Iisus Hristos, lucrează pentru propriile buzunare. Veţi zice că hulesc, că iau numele bisericii în deşert, nu, nimic din toate acestea, constat. Pentru ce îi trebuie unui călugăr ajuns în fruntea BOR , este vorba de Prea Fericitul Daniel, un salariu nesimţit de aproape 25,000 Ron, la fel şi celorlalţi mitropoliţi, episcopi, arhiepiscopi, nu pun în discuţie preoţii.

Înaltele feţe bisericeşti trăiesc într-un lux opulent, oare aşa îi învaţă sfânta Scriptură?

Iisus Hristos când a intrat în templu a alungat toţi negustorii, acum în toate lăcaşele de cult negustoria este în floare.

   Şefii BOR circulă cu cele mai la modă şi mai scumpe maşini, asta mă duce cu gândul, Dumnezeu să mă ierte pentru asta, la întunecimea iadului. Din câte ne învaţă Sf. Scriptură, cei bogaţi, cei hrăpăreţi, lacomi şi mândri ajung în iad. Împărăţia Cerului fiind a celor smeriţi, săraci, credincioşi, a celor care au dat averea lor celor săraci. Ce putem observa, că înaltele feţe bisericeşti nu au nimic în comun, cu preceptele pe care în mod ipocrit le propăvăduiesc.

Prea Fericitul, pentru a fi cu adevărat fericit, cum este călugăr şi nu are o familie de întreţinut, putea renunţa foarte bine, la jumătate din salariu în folosul unui orfelinat.

Lăcomia, mândia, trufia l-au împiedicat de a fi cu adevărat un slujitor al Domnului, rămânând un slujitor al banului, adică al iadului.

    Nu Catedrale mari, megalomanice, ne trebuie pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, nu trebuie să cheltuim bani pentru a plăti intermediari care să facă rugăciuni în locul nostru. Trebuie să ne spunem noi păsurile şi să aducem Slavă Divinităţii, în mod direct. Dumnezeu ne ascultă şi dacă suntem surdo-muţi, gândurile noastre nerostite, dar îndreptate spre El sunt suficiente.

   Însărcinarea altora să se ocupe de îndrumarea paşilor şi mântuirea sufletelor noastre, lasă loc părţii întunecate a sufletului nostru să lucreze în defavoarea noastră. Aşa putem ajunge să făptuim lucruri ce le putem regreta mai târziu.

Vreau să mai fac o completare. Acelaşi comportament îl au şi şefii celorlalte culte religioase, indiferent cum se numeşte Dumnezeul lor. Trufia şi lăcomia sunt prietenii de nedespărţit ai mai marilor acestor culte. Acolo unde tronează aurul, luxul şi opulenţa, Dumnezeu nu are loc, acolo sălăsuieşte diavolul cu toate capcanele lui.  Dumnezeu este acolo unde există curăţenie sufletească, umilinţă şi iubire pentru oameni. 

Mulţumesc pentru poză : romanialibera.ro

O groapă ucigaşă

    

A murit un tânăr poliţist. Un tânăr de 28 de ani, un poliţist aflat în misiune. O groapă ucigaşa aflată în asfalt şi plină cu apă nu a putut fi evitată, moartea a curmat viaţa tânărului.

Se pune problema dacă viceprim ministrul Oprea Gabriel avea dreptul la escortă, dacă nu cumva a fost un abuz al viceprim ministrului. Alte surse spun că poliţistul era în misiune. De ce ministrul de interne a cerut escortă într-o noapte ploaiosă. Este posibil ca Oprea să nu fi avut dreptul la escortă, la fel de posibil ca poliţistul să nu fi fost în misiune legală, dar indiferent cum era agentul acolo, el era sub ordin . Pentru faptul că d-l Oprea a cerut escortă şi nu avea dreptul, poate răspunde administrativ, sau penal, pentru abuz în serviciu. Pentru faptul că nu era în misiune altele sunt sancţiunile. Moartea poliţistului nu are legătură cu nici una din aceste lucruri. În acea groapă şi-a găsit sfârşitul un poliţist, putea fi un civil care venea de la o întâlnire amorosă, ori de la serviciu, nici nu contează de unde şi pentru ce trecea pe acolo, a contat că acolo, în drum, era o groapă plină cu apă şi nesemnalizată. Apa a acoperit groapa, în acest fel a devenit invizibilă, motociclistul a intrat în groapă fără să o vadă, cu toată viteza, moartea a apărut instantaneu.

     Vinovaţi de moartea motociclistului sunt cei din Primăria Bucureştiului care se ocupă de bună starea

drumurilor. O groapă în asfalt pe timp ploios nesemnalizată, este o armă criminală. Pe cale de consecinţă, cei care nu au reparat drumul şi mai ales nu au semnalizat groapa, sunt adevăraţii criminali. Ei trebuie să răspundă pentru moartea acestui om care s-a dovedit a fi poliţist, dar, care, putea fi orice am al Ţării. Viceprim ministrul Oprea are partea lui de vină, ori nu, nu discut această situaţie, nu este el vinovat de moartea poliţistului. Nu îl apreciez în mod deosebit pe ministrul Oprea, ba, aş putea spune, că am reale rezerve în ce priveşte moralitatea lui, cu toate acestea aici poate avea o mulţime de greşeli, poate fi acuzat de multe, numai de moartea tânărului poliţist, nu.

    Primăria Capitalei are încă o viaţă pe conştiinţă, din cauza indolenţei celor ce ar trebui să se ocupe de întreţinerea drumurilor publice. Responsabilii din Primărie trebuie să plătească cu libertatea împreună cu firma care a săpat acea nenorocită groapă şi a lăsat-o nesemnalizată, pentru această neglijenţă criminală , altădată vor fi mai responsabili cu sarcinile ce le au pe linie de serviciu.

     Încă un om a murit în mod stupid, într-o Ţară condusă de oameni stupizi, nesimţiţi şi indolenţi, puşi pe jaf şi îmbogăţire. A murit un om, cineva trebuie să plătească, iar măsurile ce vor fi luate, ar trebui să preîntâmpine asemenea nenorociri.

Mulţumesc pentru poză : tion.ro