vineri, 30 octombrie 2015

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" V

       
Migrarea populaţiei active, din Moldova către celelalte regiuni, a post posibilă datorită bunelor condiţii oferite de stat la încadrarea în muncă. Maşinile, cu propagandişti, circulau pe uliţele satelor, îndemnând tinerii să meargă la şcoli profesionale, iar pe ţăranii de până în 45 de ani să lase coarnele plugului şi să se califice la locul de muncă pe diferite şantiere ale patriei. Oamenii şi-au părăsit vatra strămoşească şi au plecat la sute de km. depărtare de casă. Aici au primit o locuinţă la bloc, aveau salariu, deveniseră oameni de oraş.
Activul de partid era atent la doleanţele muncitorilor. Când un muncitor avea o problemă cu locuinţa, cu spitalizarea, ori la locul de muncă, mergea la secretarul de partid din întreprindere, aici raporta situaţia ivită. Activistul de partid, care de regulă era promovat din rândul muncitorilor, abia aştepta ocazia să certe un intelectual, un om cu carte, fie că era inginer, doctor, profesor. Activiştii de partid erau promovaţi dintre muncitorii, care erau atenţi la „duşmanul de clasă” şi nu ezitau să aducă la cunoştinţa partidului orice abatere a colegilor de la sarcinile trasate de partid (PMR). Aceşti informatori erau ai partidului şi nu aveau nimic comun cu informatorii securităţii. După '70 fiecare întreprindere avea o conducere colectivă, numit Comitetul Oamenilor Muncii (COM). Din acest comitet pe lângă structura de conducere a întreprinderii mai făceau parte şi muncitori, maiştri, tehnicieni, inclusiv secretarul de partid pe unitate. Spun simplu secretarul de partid pentru că la acea vreme exista un singur partid, PMR (Partidul Muncitoresc Român) până în 1965, apoi s-a numit PCR (Partidul Comunist Român). Au existat secretari de partid lingăi, aceştia nu ieşeau din cuvântul directorului, dar au fost şi secretari de partid buni specialişti şi organizatori, ei au ştiut să ia poziţie atunci când considera că linia partidului este ocolită.
       Plăţile salariale se făceau la timp, nu existau întârzieri, în general partidul nu lăsa să se vadă anumite fisuri în mecanismul funcţionării lui. Măririle salariale nu erau mari, dar se cunoşteau în buzunar, în condiţiile în care, preţurile erau fixe şi fără creşteri.
Învăţământul până la terminarea celor 12 clase era gratuit. În şcolile profesionale erau gratuite cazarea, masa, îmbrăcămintea, iar după terminarea practicii elevul primea şi câţiva bănuţi. Şi învăţământul universitar era gratuit, iar studenţii merituoşi primeau burse.
Spitalizarea era gratuită, la fel intervenţiile chirurgicale. Numai reţetele luate în ambulator se plăteau, nu erau scumpe, dar indiferent de preţ nu se compensau. Ciubucul la doctor era, un pachet de ţigări „Amiral”, costa 6 lei, dar nu se găseau, mai putea fi un pachet de cafea, o bucată de brânză, o găină. Actul medical nu era condiţionat de aceste mici atenţii. Cine voia să dea, existau foarte mulţi medici care nu primeau, era teama de a fi turnaţi.
       După anii '80 când alimentele au început să dispară, atunci când mergeai la doctor era bine să ai în sacoşă o ciosvârtă de carne, brânză, cafea, orice aliment nu se găsea la acea vreme.
În şcoli, regimul era aproape cazon. Odată intrat pe poarta şcolii nu mai puteai să ieşi până la terminarea orelor dacă erai „extern” (adică locuiai în oraş, ori faceai naveta), dacă erai elev „intern”(locuai în internatul şcolii), nu puteai pleca din şcoală până seara la ora 9. Se putea pleca şi mai devreme, practic la orice oră, însă numai pe baza unui „bilet de voie” semnat şi ştampilat de directorul şcolii. Spre exemplu în şcoala unde am învăţat eu, un liceu economic cu profil agricol, disciplina era într-adevăr cazonă. Se intra dimineaţa la ora 7, elevii care erau interni, la intrarea pe poartă trebuia, să avem pantofii negri, aceştia să fie cremuiţi şi lustruiţi, uniforma standard, bleumarin, cămaşa bleu ( se purta de luni până miercuri, iar de joi până sâmbătă cămaşa trebuia să fie albă, duminica nu conta), cravată bleumarin simplă, număr matricol (băieţii îl aveau prins pe braţul stâng, iar fetele în piept pe partea stângă). Fetele nu aveau voie cu ciorapi subţiri din mătase, ci numai ciorapi mercelizaţi, rochiile de uniformă trebuiau să fie până la jumătatea genunchiului, părul să fie împletit, strîns la spate, oricum fără breton, pe cap purtau obligatoriu o bentiţă care ţinea părul. Nu se admitea ca fetele să fie fardate, rujate, machiate.
De la ora 7 la 8 se servea micul dejun, apoi la ora 8 se intra la ore până la ora 14. De la 14-15 masa de prânz, iar de la 16-19 meditaţie, pregătirea lecţiilor pentru ziua următoare. De la ora 14 şi până dimineaţa de noi şi programul nostru răspundeau pedagogii.
De la ora 19 la 20 masa de seară , iar de la 20 la 21 program de televizor în cantina şcolii. La ora 21 ne încolonam şi mergeam la cămine însoţiţi de pedagogul de serviciu. Toaleta de seară până la ora 22, apoi stingerea. La ora 5,30 deşteptarea, înviorarea în curtea căminului indiferent de vreme timp de 30 de minute, toaleta de dimineaţă, făcutul patului. Ora 6,30 încolonarea şi deplasarea spre şcoală. Ora 7 prezenţi la şcoală.
       Dacă eram prinşi de vreun profesor fără număr matricol, uniformă, ori bilet de voie în timp ce ne deplasam prin oraş, eram aspru sancţionaţi, sancţiunea putea consta în tuns zero, eliminarea pe 3 zile din şcoală, consemn în cămin duminica, scăderea notei la purtare. Toate acestea erau aduse la cunoştinţa părinţilor, care, nu întârziau să ia măsurile cele mai drastice, de la tăierea banilor de buzunar până la chelfăneală. Nu exista rabat de la disciplină şi învăţătură. În acele vremuri profesorul era Dumnezeul-tată, la care ne închinam toţi.
Tunsoarea băieţilor trebuia să fie decentă, fără perciuni, fără plete, undeva la 4-5 cm., iar fetele trebuiau să poarte bentiţă pe cap, iar părul să fie împletit, ori strâns, în nici un caz lăsat în valuri pe umeri. Pentru noi elevii nu era chiar cel mai bun program. Am fi vrut mai multă libertate, însă nu o aveam. Cei cărora părinţii le puteau plăti chiria şi mâncarea, locuiau în gazdă. Aici programul, după terminarea orelor de clasă era mult mai lejer.
Va urma.
Mulţumesc pentru poze: vararea.wordpress.com şi bistritanews.ro

Un comentariu:

  1. Migrarea populaţiei active, din Moldova către celelalte regiuni, a post posibilă datorită bunelor condiţii oferite de stat la încadrarea în muncă. Maşinile, cu propagandişti, circulau pe uliţele satelor îndemnând tinerii să meargă la şcoli profesionale, iar pe ţăranii de până în 45 de ani să lase coarnele plugului şi să se califice la locul de muncă pe diferite şantiere ale patriei. Oamenii şi-au părăsit vatra strămoşească şi au plecat la sute de km. depărtare de casă. Aici au primit o locuinţă la bloc, aveau salariu, deveniseră oameni de oraş.

    RăspundețiȘtergere

Femeia pierdută. Cap X

  -Să revenim la Năuc, stai să gust din ceașca cu țuică și să rup din foaia asta de varză, Năuc a stat tot timpul în cârciumă ori a mai fost...