Prizonierul XIII

  Pe strada principală,  aproape de centrul oraşului vis a vis de primărie, era o clădire veche, o vilă uriaşă, cu doi ani înainte fusese proprietatea unui senator ţărănist, acum fugit peste graniţă după ce a văzut că România se îndreaptă spre bolşevizare. Unul dintre prietenii lui l-a turnat la siguranţă că ar fi fost spion german. Pe baza informaţiei şi cu ajutorul altor martori care, pentru aş  scăpa pielea, erau gata să vândă şi pe mă-sa şi pe tac-su i s-a înscenat un proces senatorului, iar  sentinţa dată, în contumacie, a fost de  condamnare la moarte şi de confiscarea totală a averii. Aşa a ajuns vila, în care până mai ieri se auzeau chicotelile copiiilor, nepoţii senatorului, în folosinţa Comitetului Judeţean de Partid (PCR).

  Din stradă maşinile mici intrau pe două porţi mari din fier forjat, apoi pe un drum pietruit se ajungea pe peronul larg din faţa casei. Cei care erau pietoni intrau pe o portiţă tot din fier forjat şi mergeau pe  poteca cu piatră măruntă, paralelă cu drumul pentru vehicule. De o parte şi alta a acestor alei erau sălcii uriaşe care îşi împleteau coroanele deasupra drumului. Era o plăcere să intri din canicula verii în umbra binecuvântată a copacilor.

  În clădire se intra după ce urcai cele 15 trepte din ciment mozaicat, două uşi mari se aflau la intrarea în clădire, una dintre uşi era aproape tot timpul deschisă, doar viscolul ierni reuşea să o mai ţină închisă. În holul uriaş, un fel de living, avea în partea dreaptă o masă şi un scaun unde o funcţionară plină de importanţă înregistra persoanele care intrau în sediu şi la ce tovarăşi mergeau, în faţa mesei, mai tot timpul în picioare,  era paznicul care legitima pe cei care intrau în clădire, actele le înmâna funcţionarei pentru a fi scrise în uriaşul registru de poartă.

  Lucrurile se desfăşurau cam aşa: Intra un ţăran cu pălăria ponosită în mâini în semn de respect pentru domnii care lucrează în clădire, dădea cu ochii de cerber:

-Să trăiţi! Ţăranul umil se pleca până-n pământ.

-Bine, trăiesc eu şi fără urarea ta, ce cauţi aici? Cerberul, cu pieptul scos afară, mândru că-l poate umili pe ţăran continuă: ia zi mă!

-Nae Gheorghe chiaburul satului şi-a băgat caii în lucerna mea, acu eu ce să mai cosesc? Am venit să mă plâng la tovarăşi, poate mi-or face dreptate.

-Nu aici, mergi la jandarmeria din sat...Cerberul umflat ca un păun voia să fie cât mai didactic cu ţăranul pe care el îl considera un prost, dar care l-a oprit brutal

-Am fost tovarăşe, am fost peste tot, aici mi-a mai rămas. Am venit  pentru că anul trecut la alegeri ne-au spus că să venim la ei, adică aici, fiincă ne vor rezolva toate problemele. Acu dumneata îndrumă-mă la cine să merg, îţi spusei toată daravela.

În acel moment pe uşă a intrat grăbit şi preocupat  secretarul II cu problemele de propagandă, cum l-a văzut cerberul, s-a dezumflat, s-a plecat umil în faţa lui şi a strigat din toţi bojogii:

-Să trăiţi tovarăşe secretar! A rămas îndoit de la mijloc de aveai impresia că i se rupsese şira spinării dintr-o dată, apoi când a considerat că secretarul s-a îndepărtat suficient de mult, s-a îndreptat, a scos pieptul afară, apoi s-a restit la ţăran:

Pleacă bade, nu ai de treabă aici, mergi la poliţie, la procuratură, oriunde, doar aici nu.

-Ba eu de aicea n-oi pleca, indiferent ce-i zice dumneata, aicea şed şi ţăranu s-a aşezat direct pe duşumea în apropierea  mesei. Şi-a scos straiţa ce-o avea pe umăr, a pus-o lângă el, peste ea a aşezat pălăria şi s-a pus pe aşteptat.

Paznicul nu-l putea ţine în clădire fără să nu raporteze situaţia. A încercat să-l intimideze, însă ţăranilor începuseră să le crească coarne  după ce partidul le spuse că au drepturi. După un timp, văzând că nu o scoate la capăt cu mujicul, a telefonat la secretarul II, acesta , după ce l-a ascultat, l-a îndrumat către secretarul I Oblegovici.

Îi tremura mâna pe telefon când a cerut să i se facă legătura la tovarăşul, a raportat situaţia ca un răcan caporalului, când a terminat discuţia a pus receptorul uşor în furcă de teamă să nu-l audă” ăl de sus”.

-Bade, hai cu mine la tovarăşul prim, am aranjat eu să te primească, altfel acolo dormeai la noapte. Fii atent cum vorbeşti, se enervează uşor!

-De ce? Are oarece betegeală? Săteanul făcea pe prostul

-Ce betegeală, eşti nebun? Are probleme multe de rezolvat. Uite că am ajuns, asta este uşa, intră fără să baţi, vei da cu ochii de o fătucă frumoasă care bate la maşină, ea te va anunţa tovarăşului.

-Bine,mulţam fain! Ţăranul a intrat în cabinetul cu uşi capitonate.

Fata a simţit un miros neplăcut, a ridicat ochii din hârtia pe care o dactilografia, s-a încruntat puţin la vederea oaspetului, apoi a întrebat cu glas afectat:

-Cine sunteţi şi ce doriţi de la noi?

-Ştiţi, Nae Gheorghe, chiaburul de la noi din sat a băgat caii în lucerna mea...

-Lasă bade asta, cum te cheamă pe dumneata.

-D-apăi de ce vreţi să ştiţi, că nu eu am făcut pagubă lui Nae, ci Nae mi-o făcut mie, ori şi aici e tot ca la jandarmi, căci ăia mă scoteau pe mine vinovat că nu o fost lucernă destulă pe lot şi caii plecară acasă mai mult flămânzi.

-Nu omule, să ştiu pe cine să anunţ la tovarăşul prim.

-Apăi, aşa da, eu mi-s Vasile Rotaru din Galbenu, chiar aşa să-i spuneţi.

Secretara a intrat în birou, iar după câteva secunde a ieşit şi a făcut semn cu mâna lui Vasile să intre.

S-a strecurat pe uşă, a intrat în biroul uriaş, înainte fusese sufragerie, s-a uitat pe jos unde să calce fiindcă pe covoarele acelea moi de se scufunda opinca lui, nu-i venea să calce, dar cum covorul era cât toată camera, a fost nevoit să calce pe el, e drept că mergea mai mult pe vârfurile picioarelor. A ridicat ochii sfios, pe peretele din faţa lui şi care se găsea în spatele imensului birou masiv din stejar, erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Dej şi Groza. În partea dreaptă erau două canapele îmbrăcate în piele iar între ele o măsuţă din mahon pe care se găsea un borcan cu apă şi patru pahare puse pe o tavă din argint, toate erau din mobilierul fostului proprietar. În apropierea canapelelor se afla un bar din nuc prin geamul căruia se vedeau câteva sticle cu etichete imperialiste.

Din faţa biroului pornea o masă lungă de şedinţă cu scaune tapiţate aşezate de o parte şi alta a mesei, în spatele biroului trona un fotoliu larg, comod, îmbrăcat în piele de căprioară.

-Să trăiţi! Să trăiţi tovarăşu prim! Vasile cu capul puţin plecat, nu îndrăznea să ridice privirea, mototolea pălăria în mâini, aşteptând cu inima cât un purice să audă ce va zice tovarăşul , mai ales că îl ştia nervos, aşa îi spuse uşierul.

-Ia loc tovarăşe, ia loc acolo pe fotoliu, un fotoliu se găsea în stânga biroului undeva aproape de geam.

-Lăsaţi, stau în picioare, sunt obişnuit.

-Ia loc tovarăşe, Oblegovici cu mâinile la spate privea pe geam fără să-l vadă pe Vasile.

-Mulţumesc! Vasile a tras un scaun din cele care erau în jurul mesei, apoi s-a aşezat cu jumătate de fund pe un colţ al scaunului.

-Ia zi tovarăşe Vasile, Vasile te numeşti, nu? Ia spune care-i baiul? Oblegovici calm, cu vorba liniştită al cărui accent rusesc aproape dispăruse, încerca să-l facă pe ţăran să aibă încredere în el.

-Tovarăşul prim, caii lui Nae Gheorghe au intrat în parcela mea cu lucernă şi au mâncat-o, iar ce nu au mâncat , au călcat-o în picioare.

-Şi pentru asta vii la mine? Îmi mănânci mie timpul? De ce nu ai mers la jandarmerie? V-aţi învăţat una două hai la judeţ, dar măi tovarăşi, mai aveţi destule organe până aici. Spre exemplu, ai fost la jandarmerie?

-Fost! răspunse Vasile milităreşte.

-Şi nu ţi-au rezolvat problema? Glasul secretarului PCR se asprise puţin.

-Nu, din contră, şi-au bătut joc de mine, au spus că nu am avut suficientă lucernă şi caii au plecat acasă flămânzi.

-Cum mă? Aşa ceva nu am mai auzit. Nu te-ai dus la instructorul de partid care răspunde de comună?

-Ba da tovarăşe, fost şi la el, dar degeaba, s-a unit cu jandarmul şi cu chiaburul l-a care trage din când în când, are Nae o nevastă frumoasă, voluptoasă şi rea de muscă, lumea zice că Ghervase, aşa-l cheamă pe instructor, i-ar mai potoli fierbinţeala, că Nae nu ar mai fi capabil, fiind puţin beteag.

-Mă mai înebunit cu Nae şi cu Ghervase, Oblegovici începuse să se irite, odată cu enervarea apăruse şi accentul rusesec. Ai fost la toţi şi nu te-au rezolvat, aşa-i?

-Aşa, să trăiţi!

-De unde ai zis că eşti?

-Din Galbenu, să trăiţi!

-Mă, tu cunoşti pădurarul din satul vostru? Ce fel de om este?

-Îl cunosc, nu este bine să te pui cu el, e omu’ dracu. Dă cu barda-n Dumnezeu!

-Explică mă să înţeleg şi eu, fură pădurea?

-Nu tovarăşe prim, nu ia un băţ de lemn, însă nu iartă pe nimeni dacă-l prinde furând lemne, altfel, dacă avem bon ne ajută şi el să tăiem. Este cinstit tovarăşe prim, de ce să mint, mă bate Dumnezeu!

-Bine mă, uite cum facem, merg şi eu în Galbenu, am ceva treburi de rezolvat. Tu cu ce eşti venit la oraş?

-Am venit cu căruţa, o am în gazdă la cineva mai în marginea oraşului, că doar nu veneam cu ea în centrul târgului.

-Bine Vasile, mergi acasă căci voi veni şi eu, mai am puţină treabă, te prind din urmă.

După plecarea ţăranului, Oblegovici a ridicat receptorul şi a cerut să i se facă legătura la poliţie.

-Măi, unde este Dumitrana? A întrebat secretarul după ce s-au făcut prezentările.

-În arest, tovarăşe prim.

-Fă-mi legătura la comandant, aştept!

-Aveţi legătura!

-Tovarăşul comandant, sunt Oblegovici, am nevoie de Dumitrana, te rog să-l scoţi din arest, să-l pui în libertate, apoi să-l trimiţi la mine cu o maşină de la voi ca nu cumva să se "rătăcească" pe drum.

-Cum să se rătăcească tovarăşe prim, Dumitrana cunoaşte oraşul ca pe buzunarul lui.

-Tocmai d-aia se poate rătăci, fă aşa cum am ordonat, ai înţeles?

-Da, să trăiţi!

Oblegovici a închis telefonul fără să mai salute, celălalt trebuia să înţeleagă că el este atotputernicul, că ordinele lui trebuiau urmate cu stricteţe. A sunat secretara să-i facă o cafea, apoi şi-a aprins o ţigară, îi plăceau cele „regale”, dar din spirit de frondă cu PCR fuma „Naţionale”. Fuma mult, îşi tot impunea să le mai rărească, începuse să tuşească şi obosea repede. S-a aşezat pe canapeaua de la măsuţă, a savurat  cafeaua cu caimac, era specialistă Maria, secretara învăţase de la bucătarul senatorului, fumul de ţigară ieşea în rotocoale din gura lui, cu capul pe spate se gândea cum va acţiona în sat, era hotărât să facă ordine. Se visa într-o grădină frumoasă cu pomi fructiferi, îi era sete, voia să mănânce o pară galben roşcată care se vedea în părul din faţa lui, a întins mâna să prindă fructul, acesta a sărit pe o creangă mai sus, a încercat la altul, acelaşi lucru. Setea îl cotropise, apă nu era, iar fructele fugeau de el. S-a trezit, secretara era în spatele lui, îl mişcase de umăr, adormise, oare cât dormise?

-A venit Dumitrana tovarăşe prim.

-Spune-i să intre!

-Să trăiţi tovarăşe prim! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

- Ia loc Dumitrana, Maria te rog să-i aduci o cafea mare, cred că are nevoie. Spune comisare, eşti bine? Secretarul îl simpatiza pe comisar, ştia că este nevinovat. Avusese o discuţie tare cu ăia de la siguranţă când a aflat că este arestat, din păcate deja fusese torturat de Nicoriţă. Am aflat târziu despre necazul tău şi al lui Vasilescu, apropo, el e bine?

-Am înţeles că nu a rezistat „interogatoriului”, este pe moarte.

-Dumitrana, Obregovici vorbea cu înflăcărarea, declama ca în faţa unei mulţimi în campanie electorală,o societate nouă se construieşte cu sacrificii umane, de multe ori, în situaţii regretabile, cum este şi cazul chestorului, chiar cu sânge. Şti de ce? Este greu să alegi  grâul din neghină, mulţi oameni sunt cameleonici, îşi schimbă culoarea după interesul momentului şi atunci nu ştim cine este cu noi şi cine împotriva noastră. Uite, îţi dau un exemplu, liderul local al PNL ne curtează să-l primim în partidul comunist. Cum dracu mă, spune şi tu că eşti băiat deştept, să vină un liberal să se pupe-n bot cu un comunist, ăştia sunt ca uleiul cu apa. Îl vom primi, dar şti de ce? Să le dăm peste gură ăstora de dreapta, să le arătăm că până şi liderii lor au înţeles că politica noastră este de viitor. De aici apar neînţelegerile şi neîncrederea, nu îţi mai spun câte cereri am de la foşti legionari care îşi toarnă cenuşă-n cap că au greşit şi pentru ca noi să avem încredere în ei ne informează care sunt şefii lor de cuib şi unde-i găsim. Şi noi greşim, cazul tău este cel mai elocvent, dar şi subalterni te-au lucrat, pentru a câştiga încrederea noastră te-au turnat cu minciuni, nu le plăceai, erai intrasigent, le-a fost teamă de tine că îşi vor pierde capul, atunci l-au vândut pe-al tău, nu conta că nu greşiseşi. Văd că ai un plasture aproape de tâmplă, mai ai şi alţii?

-Nu, aici m-am lovit cu capul de pat, am avut o uşoară ameţeală. Sunt bine, vă mulţumesc de grijă! Dumitrana nu voia să se plângă de faptul că fusese maltratat.

-Dumitrana, plecăm la Galbenu, de acum eşti comisar cum ai fost înainte, pe acelaşi post, Domide ţi-a fost înlocuitor, ce părere ai de el?

-Un băiat profesionist şi cinstit.

-Apropo, am vrut să iau legătura cu el, nimeni nu l-a văzut de ieri, ce părere ai?

-Nici una, un ofiţer de poliţie poate pleca în misiuni secrete, în aceste condiţii cu cât ştiu mai puţini, cu atât mai bine, cum noul comandant e venit din altă parte şi nu-l cunoaştem bine, nu trebuie să îi acordăm nici prea mult credit.

-Ia maşina mergi pe acasă ia-ţi schimburi fiincă vom pleca câteva zile, alertăm trupele de jandarmi, îi vreau civili cu pistoalele mitralieră sub haină, vor veni la noapte pe drumuri diferite în Galbenu, ne întâlnim mâine în zori, voi trimite consemnul mai târziu.

-Tovarăşul secretar, nu cred că facem faţă dacă declanşăm o acţiune în forţă, vom pierde mulţi oameni, sunt bine organizaţi partizanii, mai bine lăsăm oamenii într-un loc ferit până când luăm legătura cu Nicolae Deiu, îl ştiţi, ăla cu amnezia.

-Aşa facem, ai dreptate! Mergi acasă, într-o oră trec să te iau şi pornim la drum.

O oră mai târziu o Volgă neagră  strivea colbul gros în  drumul ei spre Galbenu, în urma, un nor mare de praf se ridica la cer.

Ajunşi în sat, au parcat  maşina cu  mult mai departe de postul de jandarmi, cumva mascată de un rug de măceşi. Dumitrana împreună cu secretarul de partid au intrat în biroul şefului de post fără să bată la uşă, Băbuică a sărit în picioare, pe moment nu i-a recunoscut, dar a înţeles că sunt mahări.

-Cine sunteţi şi ce doriţi? Şefului de post îi tremurau izmenele de frică.

-Sunt secretarul de partid Oblegovici, dânsul este comisarul Dumitrana de la poliţia judiciară, dumneata cine eşti?

-Sunt şeful de post Băbuică, tocmai beam un păhărel cu dânsu, e ziua lui, ştiţi, azi e Sfânta Marie, a venit cu o glajă de pălincă. Nu trebuia să beau căci sunt în timpul serviciului, însă un păhărel nu a omorât pe nimeni.

-Ai dreptate băiete, da, nu ne faci cunoştinţă cu musafirul tău? Oblegovici era interesat de problema cu lucerna şi tare voia să o rezolve.

-Dânsul e un om de vază de la noi de aici din sat, îl cheamă Nae Gheorghe, om fain şi bun gospodar.

-Drept ai grăit jandarmule, cât despre tovarăşul Nae, vestea a ajuns până la noi de cât este el de gospodar şi judicios când e vorba de averea lui, chiar azi mi-a povestit un consătean de-al vostru, unu..., of că îmi scapă numele zise Oblegovici după ce a părut că stă şi se gândeşte cum îl cheamă pe cel care l-a lăudat pe Gheorghe. Nu voia să-l deconspire, aştepta să vină Vasile. Tovarăşul Băbuică, fii te rog drăguţ şi condu-l pe Tovarăşul Nae Gheorghe într-o cameră alăturată, vom discuta cu dânsul puţin mai târziu. Băbuică l-a dus  pe Nae în beciul pe care îl mai folosea când era nevoit să reţină câte un infractor, sau vreun beţiv nervos până a doua zi când se trezea.

-Don şef, de ce mă bagi aici? Ce am făcut? Nae era speriat.

-Stai liniştit, să vedem ce vor ştabi ăştia, apoi îţi dau drumul.

Băbuică a încuiat uşa, apoi a urcat scările care păreau să se prăbuşească sub greutatea lui. Ajuns în birou a fost surprins să-l găsească, stând umil într-un colţ lângă uşă cu pălăria în mâini, pe Vasile Rotaru.

-Mă, sună să vină Ghervase până aici, avem o vorbă cu el. Oblegovici era aspru în vorbă.

Şeful de post a crăpat uşa şi a striga unul din jandarmi:

-Dă fuga până la tovarăşul Ghervase, vezi că la ora asta e la prăvălie. Trap!

-Măi Băbuică, un neam mai îndepărtat de-al nevesti face armata la jandarmi, am înţeles că a fost „vărsat” în grupa ta, unul...Moldovan parcă, Oblegovici părea că se gândeşte, că nu îşi aminteşte cum îl cheamă, deşi el îl instruise când îl trimisese jandarm în Galbenu.

-Este aici la noi, e chiar din zonă, bun băiat, deştept şi descurcăreţ. Băbuică era în culmea fericirii că putea să laude o rudă a lui Oblegovici.

O bătaie uşoară în uşă l-a făcut pe Băbuică să se oprească:

-Intră!

Pe uşă a intrat instructorul de partid Vasile Ghervase, îmbrăcat curat, cu nelipsita şapcă pe cap, cum a dat cu ochii de Oblegovici a înlemnit, nu se aştepta să-l întâlnească în postul de jandarmi.

-Să trăiţi tovarăşul prim! Mă bucur să vă văd! Ghervase, negricios cum era, se albise la faţă, buza de jos şi bărbia ascuţită îi tremurau uşor.

-Luaţi loc tovarăşi, fiindcă avem o problemă arzătoare de discutat. Ia spune  Vasile tot ce mi-ai spus mie azi când ai venit la judeţeană. Nu schimba nici un cuvânt. Dar înainte de asta, adu-l Băbuică pe „gospodarul” Nae, să fie şi el de faţă  când ne va povesti Vasile Rotaru păţania lui.

Fără să crâcnească, Băbuică a coborât în beci, a descuiat uşa şi l-a poftit afară pe Nae Gheorghe.

-Hai afară Gheorghe că suntem terminaţi, a venit tovarăşul prim, ne-a pârât nenorocitul de Rotaru, te aşteptai tu ca sărăcia asta de Vasile să meargă, auzi tu, la secretarul I al judeţenei?

Şeful de post a intrat în birou împreună cu Nae, au rămas amândoi în picioare lângă uşă.

-Suntem toţi, putem începe discuţia,  înainte de toate aş vrea să lămurim o chestiune pe care nu am înţeles-o, cum te cheamă pe tine? Oblegovici se uita la Nae curios.

-Nae Gheorghe, să trăiţi! Gheorghe îşi pierduse din siguranţa lui de chiabur obişnuit să poruncescă.

-Măi Băbuică, azi e sfânta Mărie, nu sfântul Nicolae, cum de vă cinsteaţi de ziua lui?

-Tovarăşul prim, m-am zăpăcit când v-am văzut intrând pe uşă, iertaţi-mă vă rog!

-Bine mă, am fost doar curios. Vasile, ia zi mă ce mi-ai spus mie azi! Cât vorbeşte Rotaru nu vreau să-l întrerupă nimeni.

-Tovarăşul prim, cunoaştem povestea, a fost o glumă, sigur că tovarăşul Nae îi va plăti lucerna şi ceva în plus, a fost o glumă a noastră, Vasile s-a supărat, am alergat după el, când a plecat de la post, însă nu l-am mai prins. Ghervase nu ştia ce să mai spună, simţea că era băgat în rahat până-n gât, putea fi acuzat de pactizare cu duşmanul de clasă.

-Sigur că plătesc! Plătesc tot, este adevărat că animalele mele au stricat tot lotul de lucernă al omului. Îi voi plăti şi ziua de muncă pentru azi  fiindcă a fost nevoit să meargă la oraş din vina mea.

-Bine mă,mă bucur să văd că sunteţi plini de omenie, ce zici Rotarule, să avem încredere îi ei?

-Apăi mie dacă îmi plăteşte, nu mai am nimic cu ei. Gheorghe, te aştept să-mi aduci banii, eu amu vă las cu ale dumneavoastră treburi, iar eu voi merge să-mi caut de-ale mele.

-Nae, dă fuga acasă şi ia banii, iar până plec din sat, să aud că ai stins socoteala cu Vasile. Ne-am înţeles?

-Înţeles, să trăiţi! Cu capul plecat şi mergând cu spatele spre uşă Nae a părăsit biroul.

-Acum suntem între noi, organele, măi Băbuică, de ce dracu eşti prost? Şi tu Ghervase la fel ca el eşti de prost. Aţi pactizat cu duşmanul de clasă, v-aţi făcut  prieteni cu chiaburul să oropsiţi un sărman ţăran. Ar trebui să vă zbor pe amândoi să nu vă vedeţi, dar vă iert acum, vă aştept pe amândoi la cotitură, cum veţi greşi, cum veţi plăti! Apropo Băbuică, ce părere ai despre pădurar? Şti, amnezicul, cum îl cheamă că i-am uitat numele...?

-Un nenorocit, tovarăşul prim, nu se înţelege nimeni cu el. Nu-şi mai încape în piele de când a ajuns pădurar şi mai ales de când are acte de identitate.

-Mă, ai auzit că face ceva rău, că ar lucra împotriva partidului? Oblegovici voia să ştie cât mai multe despre Deiu, urma să meargă la el şi nu ar fi fost tocmai bine să se dea pe mâna unui trădător.

-Nu ştiu, nu am auzit, dar după cum se comportă nu este exclus. Simţea o mare bucurie fiindcă poate să se răzbune pe Nicolae.

-Auzi, i-a spune, a făcut dosar la vreunul pentru că l-a prins cu lemne în căruţă fără a avea acte?

-Nu, nici vorbă de aşa ceva, chiar i-am zis eu: „băi tu nu prinzi pe nimeni la furat”, mi-a răspuns în zeflemea: „nu tovarăşu’, stau toată ziua-n pădure şi fac muncă de „pretenţie”, ce-o mai fi şi asta?

-Prevenţie, probabil aşa a zis, Dumitrana a fost prima dată când s-a băgat în discuţie, îl durea sufletul când observa cum îl batjocoreşte jandarmul, dar nu voia să îi ia apărarea acum.

-M-am lămurit, Băbuică, caută-l pe Moldovan, vreau să îl iau cu mine, diseară când mă va întreba nevasta dacă am vorbit cu el, nu vreau să o mint.

-Să trăiţi! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră! Moldovan, tânăr, frumos, cu faţa luminoasă şi ochi lui negri şi neastâmpăraţi încremenise în poziţia de „drepţi”.

-Pe loc repaus, a comandat Oblegovici, voi mergeţi în treburile voastre, s-a adresat lui Băbuică şi Ghervase, după plecarea celor doi a continuat: mergem la maşină, apoi Moldovane ne conduci acasă la Nicolae Deiu, pe drum să-mi raportezi tot ce ai aflat despre el.

Prizonierul XII

  După plecarea lui Nicolae, Irina a luat un braţ de fân din codirla şaretei şi l-a pus în faţa calului să mănânce, iar ea a prins să se plimbe pe stradă înainte şi înapoi doar aşa să îşi omoare timpul; îşi făcuse socoteala că Nicolae nu putea să întârzie prea mult. După capul ei, cam în două, trei ore, ar fi trebuit să se întoarcă. A obosit să se plimbe , s-a urcat în şaretă, soarele dogorea puternic,  razele plasmatice precum lava vulcanică îi prăjea,  atât pe ea cât şi pe cal, cu văpaia lor.  Umbră era mai departe de locul unde poposiseră ei, după o curbă a drumului unde se găsea o salcie uriaşă, nu putea merge acolo, dacă Nicolae s-ar fi întors, nu ar fi ştiut unde să o caute. Îi era milă de bietul cal să-l ţină în soare toată ziua, spera că-i va sosi bărbatul din minut în minut şi nu va mai fi nevoită să se topească amândoi în arşiţa care devenise insuportabilă. Timpul trecea nemilos, părea că şi el curge topit de caniculă, venise ora două, omul ei tot nu venise. A luat găleata din codirlă  şi a plecat pe stradă în sus să găsească o cişmea, îi era sete şi ei şi calului. Aproape de colţul uliţei a găsit o pompă, a băut ea pe săturate, apoi a umplut găleata şi a dus şi calului, nu s-a săturat, a mai băut două găleţi, căldura îl sleise, când şi-a potolit setea a tremurat odată pielea cu putere şi toate muştele şi tăuni pitiţi în părul lui, să-i sugă sângele, au fugit speriaţi şi buimăciţi de cutremurul suferit. 

Seara a început să coboare peste oraş, oamenii se retrageau grăbiţi spre case, câteva perechi tinere, ţinându-se de braţ şi îmbrăcaţi curat, se îndreptau spre grădinile restaurantelor. Irina era speriată, nu ştia ce să înţeleagă, ce s-a întâmplat cu bărbatul ei, unde a dispărut?

  A plecat pe stradă să caute o casă unde să poată lăsa şareta, voia să meargă la poliţie să se intereseze de soarta soţului său. A bătut în poarta unei case, proprietarul, un om în vârstă şi cuminte, a îndemnat-o să aducă cărucioara la el că va avea grijă de cal, avea şi el animale şi v -a rupe din raţia lor să facă porţie şi bietului animal. Dacă te întorci târziu să intri în curte, uite aşa se deschide poarta, în timp ce vorbea bătrânul manevra încuietoarea să ştie fata , cum îi spunea el, să o deschidă. Să baţi în geamul care se vede în faţa  să ştiu că ai venit. Acum mergi cu Dumnezeu şi îţi caută soţul! Doamne, grele vremuri mai trăim, spuse omul făcându-şi semnul crucii!

Irina a plecat pe drumul indicat de bătrân pentru a ajunge mai repede la poliţie. Încă nu se înoptase când a ajuns la poarta poliţie. A bătut în uşă, un poliţai grăsun şi vorbăreţ a deschis vizeta uşii:

-Ce doreşti frumoaso?

-Bărbatul meu a venit astăzi la poliţie, îl chemase un domn comisar, de atunci nu l-am mai văzut, este cumva aici la dumneavoastră, spuneţi-mi, dacă este, mă liniştesc şi plec acasă!

-Cum se numeşte? Între timp a deschis uşa pentru ca femeia să intre pe holul de trecere.

-Nicolae Deiu, din Galbenu.

Poliţistul a căutat în registrul de poartă şi după ce a găsit numele a zis:

-Da, a fost, a plecat repede. Nu a stat mult, aşa reiese din document.

-Nu cred, dacă pleca de aici, venea la mine, ori el nu a venit, înseamnă că aici este.

-Femeie nu mă acuza pe mine că mint, aici scrie negru pe alb, sosit la ora 10,30, plecat la ora 12. Ai înţeles? S-o fi dus şi el ca omul, eşti tu frumoasă, dar vezi că mai sunt şi altele şi mai şi ca tine. Cine ştie pe care o fi călare acum?! Dacă nu ai cu ce pleca acasă, am o cămăruţă în spate, te poţi odihni până la ziuă, iar dacă ţi-o fi urât, că de, aşa este în casă străină, mă chemi şi te voi păzi eu.

Irina îl privea cu dispreţ amestecat cu teamă,voia să plece cât mai repede de lângă libidinosul poliţist. Nu avea ce scoate de la el, era convinsă că omul ei nu părăsise sediul poliţiei. A salutat scurt din cap, apoi a plecat spre casa unde lăsase şareta.

A bătut în geamul gazdei anunţându-l că a sosit şi va pleca la drum. Avea agăţat un felinar în spatele cabrioletei  pentru orice eventualitate, acum îi era bun. Era o noapte senină cu stele mari şi un pic de lună, nu era prea întuneric. După ce a aprins felinarul şi a mulţumit bătrânului pentru găzduire a plecat spre casă. Nu îi era teamă, de când locuia în pustietatea pădurii se obişnuise cu animalele, doar la vederea oamenilor răi îi se strângea stomacul. Avea biciul cu fişca din piele împletită,pentru orice eventualitate. Drumul a fost fără piedici, când a ajuns în sat, a văzut lumină la postul de jandarmi, a coborât, a legat calul de un prun care crescuse pe marginea şanţului, a mai privit odată pe geamul jandarmeriei, s-a apropiat de uşă şi a bătut în ea. Din interior s-a auzit un „intră” spus răstit.

A deschis uşa, Băbuică cu mânecile suflecate şi cu o pată de sânge pe cămaşa albă, „discuta” cu unul pe care îl prinsese furând ouă din coteţul uneia Florica, fată bună şi primitoare unde înnopta din când în când şi şeful de post.

-Bună seara! Irina a salutat din prag, când a văzut scena a vrut să plece, dar Băbuică a oprit-o :

-Rămâi! Am doar o vorbă cu Gălbejitu.

-Ia zi mă, câte ouă ai luat din coteţul de găini al Florichii?

-Don şef s-a înţeles greşit, nu am luat nici un ou de la Florica, ea nici nu are găini, eu i-am dus 20 de ouă.

-Pentru ce i-ai dat tu ouă? Băbuică era şi mai nervos acum, iar pentru a-l determina pe Gălbejitu să vorbeacă, i-a tras o palmă peste obrazul stâng de i s-a întors capul cu faţa la spate.

-Nu mai da don şef, de ce dai? I-am plătit cinstit, atâta cere, 20 de ouă pentru două ceasuri de iubit, voiam să stau mai mult, dar atâtea ouă am avut. Şti, nu primeşte bani, zice că se devalorizează, aşa oul îl dă la schimb. Ai venit tălică, nu ştiu cu ce treburi şi te-ai supărat pe mine, degeaba te-ai supărat don şef, m-ai omorât două ceasuri degeaba. Puteai  să-mi spui cinstit: „bă să nu te mai prind la Florica” şi eu nu mai mergeam la ea, căutam alta, poate şi pe ouă mai puţine.

-Nu taci mă, tu-ţi ’mnezeii mă-ti, mai şi vorbeşti, marş afară, să nu te mai prind la coteţul Florichii!

Al dracu, a continuat Băbuică după ce Gălbejitu o zbughise pe  uşă afară, îl prind cu ouăle în căciulă şi nu recunoaşte că le-a furat, mama lor de bandiţi. Tu ce cauţi femeie la ora asta târzie din noapte, te-a bătut  viniticul? Trebuia să te aştepţi la asta, eu nu am să te apăr, ai văzut cum mi-ai dat cu tifla ca la ultimul om. Meritam eu asta? Uită-te şi tu ce bărbat prezentabil sunt, păi se compară? Băbuică stătea drept cu capul într-o parte şi se mişca ca o femeie uşoară când vrea să atragă un client.

-Nu-i vorba de asta don şef, a fost chemat la poliţie şi nu a mai venit acasă, am întrebat la poartă pe poliţistul de serviciu şi mi-a spus că la ei figurează că e plecat de la ora 12. Eu nu cred don şef, poţi să mă tai, să mă omori, eu nu cred, omul meu este sigur la poliţie, de ce nu-mi spun?

-Irină, bărbatul ăsta al tău precis şi-a amintit cine este şi o fugit de tine, ascultă-mă pe mine, eu îţi sunt bun, nu ăla pe care nu-l cunoaştem.

-Don şef, vrei să dai un telefon la poliţie să întrebi tălică, că de, ca organ te-or asculta şi poate îţi vor da şi răspunsul.

-Ştiu fă-i fată, ce să fac? De ce aş deranja eu în miezul nopţii poliţiştii de la judeţ, ăştia mă vor ţine minte şi cu vreo ocazie, e posibil, să mă ardă. Promiţi tu ceva să mă mulţumeşti pe mine?

-Da, don şef când veniţi la noi vă dau o pălincuţă d-aia bună făcută de Nicolae al meu, Irina vorbea înflăcărată la gândul că Băbuică ar putea suna la judeţ.

-Nu femeie, pe tine te vreau. Eu dau telefon şi tu rămâi aici până dimineaţa, ne-om juca amândoi şi ne-o trece urâtul, zic bine?

-Nu! Rămâi pe pace, eu aici minut n-oi mai sta! Femeia necăjită a ieşit pe uşă, a dezlegat calul şi a pornit şi mai amărâtă spre casă.

S-a culcat târziu în noapte, a adormit îmbrăcată şi nemâncată, era obosită. S-a trezit dimineaţa în lătratul câinelui, a tras uşor perdeaua şi a privit spre poartă. L-a văzut pe Nicolae care deschidea porţile mari, apoi un IMS cu prelată a intrat în curte şi a parcat în spatele casei de unde nu putea fi văzut de nimeni.

Irina s-a îmbrăcat, a dat cu puţină apă rece pe faţă din tuciul care era pe plita sobei, apoi a ieşit pe prispă şi, curioasă , a privit la ce se întâmplă în ograda ei. Era bucuroasă că l-a văzut pe Nicolae, însă nu înţelegea ce este cu IMS-ul, cine venise cu el.

Nicolae împreună cu un civil îmbrăcat în haine de orăşean cu cravată la gât,  cu haină îmbrăcată peste cămaşa albă, s-au apropiat de casă:

-Intră în casă Irină, vorbim acolo. Apoi toţi trei au pătruns în odaia răcoroasă de „dincolo”. Femeie, continuă bărbatul după ce au luat loc împreună cu străinul pe patul cu salteaua umplută cu paie de orz, peste care era pus un cearceaf din care se vedeau doar ciucurii brodaţi, iar peste cearceaf era un aşternut cu flori grena şi negre lucrat de mama Irinei în război cu „iţoaie”, femeie, dânsul este comisarul Domide, va sta la noi până vom lua legătura cu Ofiţeru, apoi va pleca în oraş. Este de prisos să-ţi spun că nimeni nu trebuie să ştie că este aici. De reuşita misiunii poate depinde viaţa noastră.

Domide tăcuse cât timp Nicolae făcuse prezentările, nu era dornic de vorbă, doar privirea îi devenise caldă, faţa lui frumoasă cadra bine cu bunătatea exprimată de ochi. Voia ca Irina să aibă încredere în el.

-Don comisar, dumneavoastră veţi dormi aici, dacă aveţi nevoie să ieşiţi afară, din tindă, pe lângă gura beciului, veţi găsi o uşă, pe acolo puteţi ieşi în spatele casei. Rugămintea mea este să nu încercaţi să ieşiţi din curte, este posibil ca locuinţa să fie supravegheată.

-De cine Culaie, cine are interes să te supravegheze?

-Cei care mi-au dat actele de identitate, încă nu ştiu cu adevărat cine sunt, drept este că nici eu nu ştiu, poate nu cred că am fost amnezic.

-Ai fost Culaie? Întrebarea a căzut ca un trăznet.

-Încă sunt, nu îmi amintesc nimic nici acum, e tare rău, a început Nicolae să se vaite, să nu şti cine eşti, de unde vi, cine ai fost şi în general să nu ai amintiri despre copilărie, adolescenţă, despre prima fată iubită, e groaznic don comisar. Bărbatul îşi juca bine rolul, ani de zile îl repetase împreună cu Irina şi noaptea din somn dacă l-ar fi întrebat cineva despre viaţa lui ar fi ştiut ce să răspundă.

-E rău Culaie, e rău, Domide încerca să fie drăguţ, deşi era sceptic, nu credea pe de-a întregul în amnezia lui Nicolae. Acum alta era sarcina lui, voia să termine cu tâlharii din pădure. Ar fi vrut să-l scape pe Dumitrana, lucraseră bine împreună, învăţase multe din tainele meseriei de la comisar, pe chestor nu-l suferea, însă era la pachet cu comisarul, poate îi salva pe amândoi.

-Don comisar, ar trebui, dacă organizaţi poteră după discuţia cu Ofiţeru, să anunţăm şi pe Oblegovici, el mi-a dat ca sarcină, când m-a angajat pădurar, să iau legătura cu partizanii pentru a fi stârpiţi.

-Vom vedea, deocamdată să luăm legătura cu ei. Crezi Nicolae că o misiune în forţă cu multe trupe care să pieptene pădurea ar da rezultate? Lui Domide îi era teamă că înţelegerea cu Ofiţeru ar putea fi înţeleasă greşit de către comunişti.

-O misiune în forţă este sortită eşecului, este posibil să aibă mine plantate, alte diferite capcane, Ofiţeru este specialist în lupta de gherilă. Au santinele peste tot, greu de găsit. După acţiunea jandarmilor din primăvară şi-au luat măsuri de precauţie, va fi greu să-i mai prindem descoperiţi. Acum vom mânca, apoi eu voi pleca în pădure să-mi fac rondul, dar să-i las şi Ofiţerului un semn.

O oră mai târziu, Nicolae călare pe cal pleca spre pădure, din poartă Irina a mai fluturat mâna până ce calul cu călăreţ au dispărut după un pâlc de mesteceni.

Din casă, pitit în spatele perdelei din olandă cu ciucuri lucraţi cu igliţa, privea Domide, intrase într.o aventură care îl putea ridica, dar care putea avea şi un puternic revers. Jucase pe cartea lui Nicolae şi Dumitrana, trebuia să câştige, nu-şi putea permite luxul să piardă, asta ar fi însemnat nu numai sfârşitul carierei lui, poate chiar sfârşitul vieţii. Se iubea prea mult pentru a renunţa uşor la propria viaţă, îl va impulsiona pe pădurar.

Nicolae a dat o roată prin locurile pe unde ar fi putut veni hoţii de lemne, nu erau urme proaspete, pe celelalte le ştia, le „citise” când mai trecuse prin aceste locuri. Era bucuros când în pădure era linişte. Ordinul mai marilor săi era ca nimeni să nu ia nici un băţ de lemn din pădure, el îi  lăsa să ia uscături căzute pe jos, considera asta ca o igienizare a terenului. Pentru crăcuţele căzute avea oamenii lui, unul era Ţafardel, ăsta pentru un braţ de lemne vindea şi pe mă-sa şi pe tac-su. Lui Nicolae nu-i plăcea asemenea oameni, dar recunoştea că fără ei era greu să-ţi faci meseria, pădurea era mare, nici el nu putea sta 24 de ore numai în codru şi atunci apărea ciripitorii care îl informau cine a fost în pădure şi unde au dus lemnele. Lui nu-i rămânea decât să meargă la ei acasă şi să-i culeagă ca pe ciuperci. Avea cinci informatori, toţi săraci lipiţi pământului, vindeau pentru o ţuică sau o crosnie de lemne, pârau din ură pentru cei care erau mai ajunşi decât ei. Erau oameni pe care nu se putea pune bază, beţivi şi leneşi, Ţafardel era altfel, nu-i puţea munca, doar casa plină de copii şi nevasta  bolnăvicioasă şi rea de gură îl trăgea înapoi.

După inspecţie s-a îndreptat spre stejarul unde trebuia să lase semnul. S-a uitat în stânga, în dreapta, în sus printre crengile stufoase ale copacilor, era linişte , nimeni nu părea să-l supravegheze, deşi ştia că undeva sunt ochi aţintiţi asupra lui, a aruncat ca într-un joc piatra în scorbură, apoi a încălecat pe cal şi a plecat spre casă. Era după amiază târziu, cu toată umbra din pădure era zăbuc, abia putea respira, vântul înţepenise undeva departe, nicio adiere nu ajungea în pădure, soarele torid îşi făcea de cap.

Ştia un nuc mare undeva spre marginea pădurii, a intrat cu calul la umbra lui, a simţit un fior plăcut când răcoarea l-a pătruns prin carnea înfierbântată. Era aproape rece temperatura la umbra deasă a falnicului nuc, frunzele mari şi dese ale pomului aşezate în straturi până în înaltul cerului, aşa părea de înalt, nu lăsa nici cea mai mică rază de soare să pătrundă prin coroana sa. Nicolae a stat cât să se răcorească el şi calul, apoi a părăsit cu părere de rău umbra binecuvântată a bătrânului pom, a ieşit în şleau, a încălecat şi a plecat spre casă.

Seara au mers în spatele casei, aici Irina a aşezat  o măsuţă joasă şi rotundă cu trei picioare frumos  sculptate, bărbaţii au luat loc pe scăunele scurte speciale pentru măsuţă, sticla cu pălincă trona ca un mareşal în mijlocul mesei, în jurul ei, ca nişte aghiotanţi, erau trei ceşti din lut smălţuit. Nicolae a turnat rachiu, apoi a ridicat ceaşca pentru a saluta oaspetele:

-Don comisar să trăiţi şi să dea Domnul să izbândim în misiunea noastră! Am lăsat semnul, mâine voi lua legătura cu el.

-Merg cu tine Culaie, vreau să-l văd şi să terminăm odată, nu mai po...

-Nu don comisar, nu mergeţi nicăieri, Nicolae l-a întrerupt brutal pe Domide, dacă veţi fi descoperit, întâlnirea se va anula şi în acest fel vom rupe orice punte de legătură. Nicolae era ferm, nu voia să rateze întâlnirea, dorinţa lui era ca partizanii să se predea fără vărsare de sânge şi pe cât posibil să nu primească pedepse mari. Ştiau şi ei că nu vor scăpa nepedepsiţi, siguranţa statului deja avea numele tuturor partizanilor şi al simpatizanţilor. Aşteptau doar momentul propice când se vor năpusti asupra lor. Aproape în toate cetele existau informatori plătiţi de siguranţă, doar Ofiţeru reuşise să-l descopere pe cel care dădea note la siguranţă. Nu-l omorâse, îl trimisese cu misiune în altă parte a ţării, în Retezat, acolo unde era un aşa zis Cartier general al Partizanilor din munţi, în fapt nu a existat niciodată o coordonare a tuturor grupurilor de rezistenţă de pe teritoriul României.

-Bine, merg pe mâna ta! Nu uita Culaie că de întâlnirea asta va depinde viaţa noastră, dar şi a lui Dumitrana şi Vasilescu. Domide îl privea cu încredere pe Nicolae , înţelesese că nu avea altă soluţie, chiar îl vedea ca pe un izbăvitor. Îşi închipuia, dacă rezolva cu bine misiunea, cum era felicitat de comunişti şi înaintat în grad. Odată un lider comunist îl întrebase :”cum se face că acum eşti cu noi trup şi suflet, iar până în 23 august 1944  ai făcut tot posibilul să ne arestezi, torturezi  şi să ne bagi la zdup?”. „Simplu, i-am răspuns, eu respect legea, aşa scria atunci la lege, aşa făceam, acum voi aţi câştigat, eu  respect legile voastre”.

Dimineaţa devreme când stele încă luceau pe cer, Nicolae a scos în linişte calul de sub polată, după ce îl înşeuase, a ieşit pe portiţă, apoi a încălecat şi a pornit spre locul de întâlnire. Când soarele înroşise orizontul era la locul fixat, a descălecat şi s-a uitat atent în jurul lui, nu se vedea nimeni. Cu palma a bătut uşor calul pe grumaz, iar frâul l-a legat de o cracă de sânger. Când s-a întors cu faţa spre potecă Ofiţerul era în faţa lui, de unde naiba apăruse ăsta, parcă era o nălucă.

-Bună dimineaţa pădurare! Ce vrei să-mi spui? Ai veşti de la Dumitrana? Ce propune? Ofiţerul era telegrafic, nu voia să se întindă la vorbă.

-Da, doreşte să vorbiţi între patru ochi, mâine dacă eşti de acord, stabileşti tu locul. Mă pun chezaş pe cinstea comisarului. Nicolae nu voia să pronunţe numele lui Dumitrana, nu voia să mintă, faptul că Domide era subcomisar îl îndrituia să spună comisar. Miza pe faptul că Ofiţeru nu îl cunoştea pe Dumitrana, cel puţin aşa spera.

-Te însărcinez să-i transmiţi că ne vom întâlni peste trei ore lângă stejarul trăznit din apropierea „Urlătoarei” şti unde este, da? Banditul voia să nu îi dea posibilitate comisarului să-şi aducă întăriri, nu putea avea prea multă încredere în el, era totuşi poliţist.

-Bine, peste trei ore vom fi acolo, sper să fim toţi de cuvânt. Nicolae vorbise mai mult să-l liniştească pe Ofiţer, acesta nu avea nici un sens să-i facă rău comisarului, mai mult îşi agrava situaţia. Plec, nu mai zăbovesc, vreau să putem ajunge la timp la întâlnire.

-Aş vrea să-i mai transmiţi ceva... Ofiţerul a fost întrerupt aproape cu brutalitate de pădurar

-Nu, nu mai transmit nici un cuvânt în plus, vorbiţi amândoi, eu nu vreau să fiu părtaş la nici un fel de înţelegere, vă fac legătura, atât! Fără a mai spune un cuvânt în plus, a dezlegat calul şi a pornit în trap întins spre casă.

Cum l-a văzut, Domide a alergat spre poartă înaintea lui. Era nerăbdător să afle veştile.

-Cum este? Faţa lui  frumoasă era puţin încruntată, privirea era rece, redevenise poliţistul impertubabil.

-Peste două ore trebuie să ne întâlnim cu el. I-am promis că vom fi acolo.

-Mergem!

-Doar să gustăm ceva că îmi este tare foame, apoi plecăm.

S-au aşezat la masă, iar Irina le-a adus câteva gustări.

-Un păhărel de pălincă cred că ar fi bun. Domide simţea nevoia unui gât de rachiu, avea un tremur interior, o nelinişte inexplicabilă dat de întâlnirea care urma să aibă loc.

-Să-l lăsăm, don comisar, pentru diseară când vom veni acasă. Acum să avem mintea limpede şi auzul încordat, niciodată nu ştim ce ne aşteaptă.

Au mâncat, apoi în grabă au încălecat pe cai, Irina, cât ei mâncaseră, înşeuase cel de-al doilea cal şi au pornit în goană spre „Urlătoarea”.

Nicolae a văzut de departe locul unde trebuia să se întâlnească cu Ofiţeru, a descălecat, din ochii i-a făcut semn comisarului să facă acelaşi lucru. Amândoi au legat caii într-un tufiş ferit, apoi au plecat spre locul stabilit pentru întâlnire. Nu se vedea ţipenie de om.

-Nu a venit, probabil îi este teamă. Are şi de ce? Ştie că nu va avea o viaţă uşoară, s-a răzgândit.

-Nu m-am răzgândit, s-a auzit un glas în spatele lor, amândoi s-au întors în grabă. Ofiţeru calm, cu braţele încrucişate, îi privea cu  răutate. Mi-ai spus pădurare că va veni comisarul Dumitrana, tu mi-ai adus pe altcineva. Cum pot avea încredere în voi?

-Dumitrana nu a putut veni, este indisponibil pentru o perioadă de timp, va trebui să negociezi cu sucomisarul Domide, el este în locul comisarului. Vă las să discutaţi, eu mă trag acolo la umbră, nu vreau să fiu părtaş la negocierile voastre. Nicolae a plecat spre tufişul de aluniş care se găsea în dreapta locului unde discutau cei doi.

S-a aşternut o tăcere stânjenitoare, Domide îl privea pe furiş pe Ofiţer, nu voia să-i prindă privirea, ar fi vrut  să citească în sufletul lui. Era greu, banditul era om încercat, cu psihic puternic, venise să-şi joace cartea vieţii, să-şi vândă pielea, nu era dispus să o dea pe un preţ de nimic.

-Cum vrei să te răscumperi? Domide îl privea cu ochii lui de gheaţă, inexpresivi, chipul frumos părea un adaus reuşit trupului atletic al subcomisarului.

-Mă predau, cu condiţia ...

-Nu eşti în situaţia de a pune condiţii. Comisarul îl privea cu dispreţ, îl considera un bandit cu care nu ai ce negocia.

-Dacă nu pot negocia, ce sens are întâlnirea?

Cui îi pasă de pacient?

  Medicii de familie sunt în grevă, am înţeles că nu eliberează reţete compensate pentru pacienţii cronici. Fac menţiunea că, deşi supărată, doctoriţa mea de familie a înţeles că păcienţii sunt mai sus de neînţelegerile dintre Casa de Sănătate şi medici.

Nu îi pot condamna în totalitate pe medici pentru hotărârea luată de a nu elibera reţete compensate bolnavilor. Dacă erau strungari închideau fabrica şi protestau pentru revendicările lor. Dacă erau şoferi ocupau bulevardele bucureştene cu maşinile lor. Dacă sunt medici de familie trag pacienţii pe dreapta şi protestează, nu au altă soluţie. Aproape că îi înţeleg, spun aproape pentru că pacienţii nu sunt strunguri şi nici autovehicule, chiar dacă sunt bolnavi cronici, sunt oameni. De reţeta compensată eliberată de medicul de familie poate depinde viaţa strungului, pardon, a pacientului, poate face diferenţa dintre viaţă şi moarte sau dintre toată pensia dată pe medicamentele necompensate şi faptul că îi rămâne ceva în buzunar bolnavului dacă plăteşte reţeta cu preţul redus cu 50%.

  Medicii prin hotărârea asta vor să sensibilizeze funcţionarii din CAS şi din ministerul sănătăţii. Să fim serioşi, nu vor sensibiliza pe nimeni! Aici este vorba de birocraţie, asta reclamă medicii în primul rând, Casa nu va reduce birocraţia, prin asta ar fi nevoiţi să mai dea din funcţionarii lor afară. Pe cine să dea afară şeful Casei, un funcţionar este unchiul lui, altul e văr, aia  e verişoară, mai bine mai inventează o nouă hârtie pe care trebuie să o completeze medicii. Uite, spre exemplu: pacienţii să fie obligaţi să declare pe propria răspundere că nu au rude în Madagascar, acolo e epidemie de ciumă neagră. La noi este ciuma roşie. Doctorii iau declaraţiile pacienţilor, le copiază şi apoi le trimit în trei exemplare, după ce au încheiat o autentificare sub parafa lor. În acest fel ar putea directorul Casei să mai angajaeze un funcţionar. Dă-i încolo de medici cu pensionarii lor bolnavi cu tot. Cui îi pasă de pacienţi? Nu ştiu decât să ceară să fie trataţi gratis în spitale de toate bolile pământului, apoi reţete compensate toate viaţa, unii trăiesc şi câte 20 de ani după ce ies la pensie, asta e risipă. Cum dracu să mai dea directorul Casei prime şi măriri de salarii subalternilor dacă pacienţii tot merg în spitale şi cer reţete compensate? La cimitir nu ar fi mai simplu?

  Ministerul sănătăţii şi reprezentanţii Casei trebuiau să dezamorseze de urgenţă conflictul cu medicii de familie, mai ales că am înţeles că este vorba de birocraţie şi nu de bani.

Nu pot să suspectez pe ministrul sănătăţii şi pe directorul Casei de sănătate că ar fi omenoşi, umani şi alături de poporul suferind. Îi pot suspecta că ar da o mână de ajutor la scoaterea a cât mai mulţi bolnavi cronici din sistem pe cale naturală.

Altfel, încă din prima zi a conflictului de muncă dintre medici şi Casă , atât ministrul sănătăţii cât şi Preşedintele Casei de Sănătate ar fi fost acolo în stradă pentru a găsi soluţii de dezamorsare a conflictului şi pentru ca medicii să intre în normalul activităţii lor.

Nu au vrut să facă acest lucru pentru a crea un nou conflict, acela dintre medici şi pacienţi.

Cine verifică dacă se justifică numărul foarte mare de salariaţi pe care Casa de Sănătate îi plăteşte, nu de alta dar sunt plătiţi din banii pentru  paracetamol ai bolnavilor.

Dragi pacienţi, aveţi răbdare, spuneţi bolii: stop! Să ia un time out până se trezesc domnii din minister şi de la Casă, dacă se trezesc...

Domnul Liiceanu "nu este" ipocrit şi nici ticălos

  Gabriel Liiceanu este  spuma intelectualităţii româneşti alături de Pleşu şi Patapievici. Este vorba de acea spumă făcută de oala cu ciorbă când s-a alterat.

Domnul Liiceanu înjură pe toate drumurile PSD-ul şi liderii acestui partid,nu m-a deranjat că îi înjură şi eu îi mai înjur câte o dată, mă deranjează că nu este recunoscător celor care l-au îmbogăţit. În 1990, prin Ordinul Ministrului Pleşu nr 82 din 20 februarie, Editura Politică a fost transformată în editura Humanitas, iar Gabriel Liiceanu a fost numit director cu un salariu uriaş, ca o recunoaştere a faptului că a fost persecutat de comunişti, la conducerea României se afla Ion Iliescu, acel criminal despre care va scrie mai târziu.

A profitat de metoda MEBO şi a pus mâna pe întreaga editură Humanitas (a trecut-o în proprietatea sa în procent de 97%) şi a patrimoniului aferent, la cârma României se afla strămoşul PSD cu acelaşi Iliescu în fruntea ţării (1991).

  Domnule Liiceanu, când lucrurile pe care le stăpâneşti put a comunism, a pesede, a ilegalitate, actul prin care editura politică a fost transformată în editura Humanitas nu a fost niciodată publicat în Monitorul Oficial, susţin cei de la Cotidianul, cum dracu poţi fi atât de ipocrit încât să muşti mâna celui care te-a „făcut om”?

  Este o lipsă de maturitate intelectuală să susţii un partid şi liderii care au persecutat o parte a poporului român şi să înjuri pe urmaşii celor care ţi-au băgat bani mulţi, foarte mulţi în buzunar.

Dumneata vorbeşti despre distrugerea României, bine faci, un intelectual care se respectă aşa trebuie, să „moară” pentru ţara lui! Te întreb totuşi: câţi bani ai plătit pentru întreaga editură politică cu patrimoniu cu tot? E bine să ştie şi tinerii pe care-i conduci şi încerci să-i înveţi legile capitalismului.

După ce ne spui banii pe care i-ai plătit pentru ca editura să intre în proprietatea lui mata, poate ne spui şi de câţi bani te-a scutit Decebal Traian Ştefan cel Mare Remeş când era ministrul finanţelor să nu mai plăteşti impozitele pentru Editură în anul 2000? Asta pentru a apărea în faţa naţiunii în nudul gol şi necorupt.

  Sigur că domnul Liiceanu, în marea sa ipocrizie şi minciună, ne povesteşte despre o paragină, aşa ar fi fost editura politică în 1990, nu cred, nu pod să cred, tocmai pentru că era o editură care tipărea documentele de partid, cărţile lui Ceauşescu, era o editură dotată. Dar domnul Liiceanu cu insolenţa din dotare, îl parafrazează pe amicul Petre Roman care spusese despre industria României că, citez: „am moştenit de la comunişti un morman de fiare vechi”, aşa şi domnia sa „moştenise” o grămadă de vechituri.

  Altul în locul domnului Liiceanu, cu ceva bun simţ la purtător, ar fi tăcut, şi-ar fi văzut de proteza din gura, de bătrâneţe şi de milioanele de euro pe care editura şi librăriile Humanitas i le aduce, nu s-ar fi aruncat în troaca porcilor la un loc cu cei pe care îi blamează. Să mă ierte Dumnezeu, dar cred că 99% dintre membrii PSD sunt mai curaţi decât acest fripturist şi lingău de clanţe al lui Băsescu.

Domnul Liiceanu nu este o canalie, canalii sunt aceia care îndrăznesc să vorbească despre matrapazlâcurile marelui „filozof”, domnul filozof este un profitor al regimurilor post revoluţionare.   Un profitor ajuns milionar, iar din vârful mormanului de bani, făcuţi printr-o înşiruire de ilegalităţi, a ajuns să ne dea lecţii de moralitate. Domnul Liiceanu îi spunea lui Tăriceanu că este „penal”, dacă ar fi anchetată modalitatea prin care a Editura Politică s-a transformat în Ed. Humanitas şi apoi a fost privatizată, cred că împreună cu Pleşu ar fi tot „penali”.

  Nu scriu prea multe dintr-o greaţă pe care, mulţi o pot înţelege.

Regele Mihai privind în urmă: "dragii tatii copilaşi, din cinci, şapte aţi rămas"

  Slavă Domnului că România este republică!  Ce ne făceam dacă eram monarhie? Atenţie Tăriceanu şi Dragnea ce faceţi cu legea voastră care recunoaşte Casa Regală fie şi ca ONG.

  Ştiam, aşa ni se spuse, că regele Mihai are 5 fete născute de către soţia sa Ana de Bourbon.

Acum aflu că Mihai, pe vremea când era prinţ de Alba Iulia, s-ar fi căsătorit în secret cu o englezoaică iar din legătura celor doi s-ar fi născut un băiat. Copilul de atunci se numeşte Dieter Stanzeleit şi pretinde că este fiul regelui. Aseară a mai apărut unul, un tânăr de 36 de ani care trăieşte în Franţa şi pretinde că este fiul fostului rege. Nu cred nici una din variante, deşi istoricul colonel Dogaru jură că Stanzeleit ar fi fiul lui Mihai. Dacă colonelul Dogaru are dreptate  căsătoria regelui cu Ana de Bourbon e nulă. În sfârşit, ei ştiu mai bine. E treaba lor dacă sunt copiii monarhului sau nu. Important este că toţi au apărut ca ciupercile după  ploaie să jinduiască după himerica coroană a României. Dar, cum coroana nu există, vor dori porţie din averea lăsată de defunctul rege. Avere care nu este deloc mică, care nu este de neglijat. Împărţirea ei la 7 în loc de 5 va fi o mare problemă pentru parvenitul prinţ Duda.

  Admitem cazul că România era Monarhie, apăreau aceşti pretendenţi, imediat ar fi fost luaţi în braţe de câtre grupuri de politicieni care i-ar fi susţinut la tron în speranţa unor beneficii primite mai târziu. Asta însemna frământări interne şi lupte(politice) de anvergură, instabilitate politică şi procese fără număr.

Într-o casă regală neconsolidată cum este această fantomatică casă din România luptele intestine pentru tron ar fi fost făţişe şi murdare.

  Nu avem un trecut monarhic cu moştenire garantată. Monarhia în România a durat doar 66 de ani, iar din aceşti ani putem numi un rege în accepţiunea cuvântului doar pe Carol I, Ferdinand a fost destul de slab, adevăratul rege atunci a fost Maria, Carol al II-lea un dictator imoral şi hrăpăreţ, regele Mihai un tânăr ţinut sub fusta reginei mame Elena, de fapt împins acolo de către I.Antonescu, iar mai târziu pus la colţ de către comunişti. O dovadă în plus a acestor lupte este chiar îndepărtarea  prinţului moştenitor Nicolae, al doilea după Margareta, prin retragerea tuturor titlurilor sale în 2015, despre care, gurile rele spun că regele Mihai nu ar fi ştiut şi cu atât mai mult nu le-a ratificat. Mai spun aceleaşi guri că următorul după Margareta lamoştenire ar fi chiar actoraşul-prinţ Duda, ori Nicolae încurca socotelile.

Margareta şi cu Duda au reuşit să-l îndepărteze de la împărţeala moştenirii custodiei coroanei pe prinţul Nicolae care fusese crescut în spiritul acestei moşteniri.

De altfel consider că a fost un prost examen dat de Margareta cu tot circul din Elveţia când Nicolae nu a fost lăsat să-l vadă pe bunicul lui aflat pe patul de moarte, iar mai târziu când nu a fost primit în vagonul funerar care transporta trupul regelui şi familia regală la Curtea de Argeş. Dar cel mai prost exemplu l-a dat mama lui Nicolae care s-a lepădat de propriul fiu din teama că Duda-Margareta o va scoate de pe lista celor care vor primi ceva din moştenirea regelui. Halal mamă!

  Cu alte cuvinte, că pe moştenitorul averii,căci până la urmă despre asta discutăm, nu despre coroana care nu există, sau curtea regală care este defunctă, îl cheamă Margareta-Duda, Dieter Stanzeleiter, sau tinerelul de 36 de ani din Franţa este mai puţin important. Important este că s-a risipit un mit. Mitul divinităţii regale. 

Prizonierul XI

  Ploua de două zile, erau ploi repezi de vară, veneau în reprize scurte, şanţurile se umpleau cu apa căzută din belşug. Lacrimile ploii alungau norii, azurul cerului şi razele soarelui de vară apăreau ca prin farmec, potecile se zvântau, totul reintra în normal.

  A doua zi după întâlnirea cu Ofiţeru, Nicolae a plecat la oraş să raporteze comisarului informaţiile primite. Noaptea plouase, acum soarele se ridica pe cer după ce întâi incendiase orizontul. Era o vreme plăcută, mirosea a proaspăt şi a fân cosit. Calul, înhămat la şaretă, mergea la trap, copitele aruncau noroi la fiecare pas. Nicolae, având alături pe Irina,  stătea mândru pe capra şaretei pe care nevasta avusese grijă să pună un macat înflorat lucrat de mama ei.

-Femeie, cred că în două ore suntem în târg, am să te las pe tine în piaţă cu cabrioleta, iar eu voi merge pe jos la Dumitrana. Să ştii că lucrurile, simt, că se complică, voi căuta să nu fiu văzut, nu se ştie dacă mâine nu ne va cauza întâlnirea de azi. Am promis, trebuie să mă ţin de cuvânt. Şti Irină, ce este azi bun, mâine va fi condamnat, ce astăzi considerăm  că este rău, mâine poate deveni lucru de căpetenie.

-Vorbeşti în dodii omule, nu înţeleg nimic. Irina îl privea cu drag. Neamţul Iohann, găsit de ea rănit în pădure, îi devenise drag fără voie, pătrunsese puţin câte puţin prin porii trupului ei dornic de iubire. S-a dovedit cu timpul că dragostea i-a fost împărtăşită, neamţul rănit se vindecase şi se transformase, cu multă muncă depusă de amândoi,  în românul ardelean Nicolae Deiu, pe el îl iubea ea, pe Nicolae. Era: raza ei de soare, farul care-i lumina cărarea în momentele cruciale ale vieţii, confidentul, amantul, soţul, era iubirea însăşi.

-Nu vorbesc femeie, până mai ieri ruşii ne erau duşmani, iar nemţii prieteni, a venit o zi când lucrurile s-au schimbat, ne-am aliat cu ruşii şi i-am împuşcat pe nemţi. Nicolae vorbea ca un român, iubirea îl făcuse să uite că este german, de altfel urâse războiul care-i omorâse familia, şi el ar fi fost  mort, dacă nu îl salva Irina.

-Până în 23 august 1944 comuniştii erau prigoniţi, arestaţi şi torturaţi. Maniu, Brătianu, Mihalache erau spuma politicii, ei îl dirijau din umbră pe regele Mihai, a continuat Nicolae explicaţia. Azi, comuniştii sunt la putere, iar ţărăniştii şi liberalii sunt oprimaţi şi fugăriţi. Ai înţeles fata mea dragă? Nicolae o privea în adâncul ochilor ei căprui din care izvora iubirea care îi alimenta sufletul nesătul de dragoste.

-Acum înţeleg, dar  cu Dumitrana şi Vasilescu ce să aibă, ei sunt granguri mari,nu-i pot da aşa uşor jos! Irina, fată simplă, nu înţelegea mecanismele nevăzute din spatele uriaşei maşini denumită generic „putere”. Pentru ea, Vasilescu şi chiar Dumitrana, erau nişte zei, erau mai presus de şeful de post Băbuică, pentru care ea chiar avusese un oarecare respect.

-Acum, Irina, comuniştii conduc, o fac cu mână de fier, au armata rusă care le asigură spatele, ordinele  vin direct de la Moscova, ei le aplică, iar pentru îndeplinirea sarcinilor trasate de tătucul Stalin vor trece peste toate obstacolele, vor ucide, vor condamna la ani grei de temniţă sau vor deporta pe toţi aceia care se vor opune programelor Partidului Comunist. De aceea spun: azi Dumitrana şi Vasilescu pot fi mari, iar mâine pot ajunge în închisoare. Nu uita că până mai ieri, ei îi persecutau pe comunişti, crezi tu femeie că Oblegovici va uita vreodată umilinţa la care a fost supus de Vasilescu şi poate şi de comisar? Nu, nu va uita, nu are voie să uite, ăştia sunt duşmanii lui, nu a venit ziua sorocului când vor trebui să plătească pentru toate loviturile date comuniştilor în general şi lui Oblegovici în special. Încă nu au cadre pregătite să le poată pune în locul lor, dar va veni şi ziua asta şi ei ştiu acest lucru, însă nu au ce face, caută să nu le dea motive să-i dea afară. Pentru asta vor face multe compromisuri, vor ajunge să sărute cizma comunistă care le va sta pe cap.

-Rele vremuri trăim bărbate! Noi nu ne vom amesteca în politica lor, să ne vedem de sărăcia şi iubirea noastră, să-i lăsăm pe ei cu ambiţiile lor.

-Ai dreptate, aşa vreau să facem, este posibil să nu fim lăsaţi în pace, să fim provocaţi, să primim sarcini de la partid pe care nu vom putea să le ocolim, va trebui să le îndeplinim, altfel riscăm să ne lovim de aisbergul roşu şi să naufragiem în afara vieţii noastre tihnite.

Tot discutând şi analizând viaţa politică au ajuns în oraş mai repede decât crezuseră iniţial, asta datorită Irinei care cunoştea nişte scurtături de drum direct peste câmpuri. Zarva urbei i-a luat prin surprindere, erau obişnuiţi cu tihna pădurii, nu cu agitaţia specifică matinalului oraşului, mai ales dimneaţa când vânzătorii de ziare îşi strigau cu glas tare titlurile de primă pagină, iar negustorii ambulanţi veniţi de prin satele din apropiere, făceau reclamă mărfurilor proaspete. Cei mai mulţi vindeau lapte, brânză, ouă şi  zarzavaturi. Bieţii negustoraşi, cum vindeau marfa, cum dădeau fuga să cumpere gaz lampant, chibrituri, ulei şi ce le mai trebuia în gospodărie, inflaţia era aşa de mare, că leul se devaloriza de la oră la oră.

Preţurile crescuseră de 100 până 150 de ori, populaţia săracă, care împuşca greu leul, resimţea cel mai mult inflaţia. Înşelătoria era la ordinea zilei, cele mai căutate mărfuri se vindeau la preţ de speculă, viaţa orăşeanului sărac era grea.

  Au oprit şareta pe un drum ferit şi puţin circulat, Nicolae a sărit din cabrioletă, apoi a plecat pe uliţele lăturalnice să ajungă la comisar. S-a amestecat printre trecători fără să atragă atenţia în vreun fel, când a ajuns la poarta poliţiei s-a uitat în stânga şi în dreapta să vadă dacă a fost urmărit de cineva, strada era pustie în toată lungimea ei, doar peste drum, pe o bancă aflată la umbra unui castan, un domn citea ziarul. Nu a dat importanţă, a intrat pe mica portiţă care se prelungea cu un hol cât ţinea ghereta ofiţerului de serviciu.

-Pe cine cauţi bade? Poliţistul l-a măsurat de sus până jos, apoi i-a cerut actele.

-Sunt chemat la don comisar Dumitrana, spuse Nicolae în timp ce îi întindea ofiţerului actul de identitate.

-În ce problemă? Ce treabă ai tu cu el? Ofiţerul tresărise, când auzise numele comisarului.

-Eu, păcatele mele, nu am nicio treabă, dânsul cred că are, din moment ce m-a chemat până aici. Dacă nu este în birou, eu plec, îi spuneţi dumneavoastră că l-am căutat. Daţi-mi actele să merg în drumul meu!

–Nu este aşa de simplu, dacă tot ai venit, eu zic să mai rămâi pe la noi, poate avem noi oarece treabă cu dumneata. Inspectorul a ridicat receptorul şi a spus câteva cuvinte pe care Nicolae nu le-a înţeles, poliţistul se întorsese cu spatele la el.

Doi haidamaci îmbrăcaţi în uniforme de  poliţişti au apărut ca din pământ. Când i-a văzut, lui Nicolae i-a trecut un fior rece pe şira spinării.

Agenţii s-au apropiat de el şi i-au ordonat să-i însoţească. Nicolae a aruncat o privire scurtă spre drumul pe unde venise, banca de peste drum era liberă, a avut o presimţire că nu va pleca prea repede de la poliţie, încă mai spera că este o greşeală şi că va fi eliberat curând.

A fost purtat pe nişte coridoare întortocheate, de câteva ori a avut impresia că mai trecuse odată prin aceleaşi locuri. A încercat să întrebe unde-l duc, a primit doar un ghiont puternic în coaste aplicat de zelosul agent care mergea în urma lui. A simţit cum i s-a deplasat rinichiul din locul lui, lovitura fusese precisă, semn că poliţistul o aplicase de multe ori.

-Intră aici, fă-te comod, că vei fi chemat mintenaş la don comisar!

Nicolae, mai mult împins decât de bună voie, a intrat în încăpere. În urma lui s-a închis repede uşa, apoi a fost închis şi grilajul metalic care proteja intrarea.

Bărbatul s-a uitat prin toată încăperea, era o cameră complet goală,  pereţii erau văruiţi în alb având brâul vopsit cu vopsea albastră de ulei până la un metru cinzeci de la pământ, fereastra era zăbrelită cu tablă perforată prin care abia pătrundeau firave dâre de lumină. Nu era nici un scaun sau băncuţă, doar cimentul mozaicat, atunci a înţeles că poliţistul vrusese să fie spiritual când i-a spus :”fă-te comod!”

A început să se plimbe îngândurat prin odaie, nu înţelegea de ce au luat astfel de măsuri împotriva lui, doar venise să-i ajute pe comisar şi pe chestor. Era sigur că îl confundaseră cu altcineva şi în curând aveau să-i dea drumul. Timpul se scurgea greu, de ceva timp începuse să-i fie foame, acum îi era sete. De când fusese sechestrat în odaia asta sinistră nimeni nu mai deschisese uşa, avea şi o nevoie urgentă să meargă „în poiană”, însă nu avea cui să-i spună. A bătut disperat în uşă, nu i-a răspuns nimeni, părea a fi uitat în acel cabinet. „Ce dracu, îşi spuse Nicolae, ăştia rătăcesc oamenii prin birourile lor?” Uitase de foame şi sete, îl chinuia rău băşica, ar fi vrut să urineze într-un colţ al camerei, deja simţea că se linişteşte la gândul că ar putea face chiar şi acolo. Nu, nu putea fi aşa de prost crescut, deşi odată un colonel german îi spuse aşa:”mă dacă îţi vine să urinezi şi eşti lângă casa mea, iar nevasta e-n curte, bă să nu te ţi, să-ţi dai drumul pe poarta mea, altfel te îmbolnăveşti”. Ar fi vrut să ţină cont de învăţătura ofiţerului neamţ, însă îl reţinea ceva. Şi-a propus să mai aştepte puţin, doar, doar, va intra cineva pe uşă.

Nu mai putea de durere, se înconvoiase de tot, era la un pas de a face pe el, se ţinea cu mâna de prohab pentru a mai rezista puţin. În disperare a început să bată cu pumnii şi picioarele în uşă, o voce dogită a răspuns de afară:

-Dacă deschid uşa, te încing cu bătaia, mai bine linişteşte-te!

-Deschide mai repede, am o nevoie urgentă, altfel fac aici în cameră!

Poliţistul aflat dincolo de uşă a stat un moment în cumpănă, apoi a deschis:

-Ce-i mă, ai băut bere şi nu te mai poţi ţine? Marş afară! Mergi încet în faţa mea, nu grăbi pasul că te împuşc! Au mers câţiva metri apoi au făcut stânga şi au intrat într-un mic coridor care se înfunda, acolo erau două uşi. Poliţistul i-a indicat una dintre ele.

A intrat, iar după câteva minute a ieşit zâmbind, uitase şi de foame şi de sete, doar imaginea Irinei persista în ochii lui. O vedea cum încă îl aşteapta pe străduţa unde o lăsase.

A fost băgat din nou în camera unde îşi petrecuse cea mai mare parte din zi.

S-a plimbat de colo până colo prin odaie tot gândindu-se şi răzgândindu-se, nu găsea nici o explicaţie  reţinerii sale. Obosit, s-a trântit pe cimentul rece, îi făcea bine, în încăpere era o căldură sufocantă. Într-un târziu l-a furat somnul, s-a trezit când un poliţist îl lovea cu pantoful în coaste, dădea tare nemernicul dracului! Afară se înserase de mult.

-Scoală bă, că nu eşti la hotel! Paraziţii dracului, veniţi să dormiţi la poliţie că e mai ieftin! Scot eu untul din tine!

-Staţi don şef, că nu am făcut nimic, ce aveţi cu mine!?

-Nu ai făcut nimic? Vedem noi acum, cât ai fost de cuminte! Hai că te cheamă! Cât sunt eu de-al dracu’ dar tot îmi este milă de tine când mă gândesc pe mâna cui intri. Agentul era o namilă de om cu părul negru, creţ, care părea să plece direct din sprâncene, avea drept frunte o linie subţire din piele cât un deget. Un nas lung, coroiat şi adus ca ciocul de vultur era situat deasupra buzelor subţiri şi a bărbiei ascuţite şi aduse în faţă. Nicolae mergea în faţă , iar poliţistul în urma lui îl ghida pe unde să meargă. Au trecut de câteva uşi, apoi însoţitorul i-a strigat din spate:

-Stai!

Nicolae s-a oprit, apoi s-a apropiat de zid.

-Stai cu faţa la perete, să nu întorci capul! Vin imediat! A bătut scurt în uşă şi fără să aştepte răspuns a intrat. A raportat scurt:

-L-am adus!

-Spune-i să intre!

-Intră mă! A urlat subofiţerul la el.

Nicolae a intrat, iar subofiţerul a ieşit grăbit închizând  uşa în urma lui.

Camera era simplu mobilată, în spatele biroului era un bărbat blond-roşcat, tânăr, cu înfăţişarea plăcută, doar  privirea rece şi metalică înfiora.

-I-a loc!  Am înţeles că îl cauţi pe comisarul Dumitrana, lipseşte câteva zile, este plecat într-o misiune în ţară. Eu îi ţin locul, sunt subcomisarul Domide, poţi avea încredere în mine. Spune-mi de ce te-a chemat comisarul la el?

-Nu ştiu, nu mi-a spus.

-Cum te-a convocat?

Întrebarea l-a lovit în moalele capului, nu ştia ce să răspundă.

-Nu înţeleg cuvântul.

-Nu face pe prostul, tu, te joci cu mine? Faţa îi era la fel de frumoasă şi calmă, doar ochii deveniseră şi mai reci şi mai răi, iar glasul cu tonul mai ridicat.

-Nu mă joc, să trăiţi! Cum să-mi permit aşa ceva cu dumneavoastră? Ştiţi, eu am avut o amnezie şi încă nu îmi amintesc toate cuvintele, dacă aţi fi bun să-mi explicaţi, ne-am înţelege bine. Nicolae era în corzi, doar prezenţa de spirit îl putea salva.

-Ce voiai să-i raportezi comisarului? Domide schimbase discuţia pentru a-l deruta.

-Aşa cum am spus deja, nu am nimic să-i raportez, chiar eram curios să aflu de ce m-a chemat. Eu am un respect pentru lege, iar dânsul asta reprezintă, legea.

-Măi băiete, tu eşti tâmpit?

-Nu ştiu, să trăiţi!  Unul în pădure mi-a zis că sunt idiot, când l-am prins la furat de lemne şi nu am vrut să dau la pace cu el:”tu eşti idiot? Mai repede îmi faci proces (verbal) decât să iei banii şi să mergem fiecare în drumul lui?” Acum eu mă simt a fi om zdravăn, dar una e ce simt eu şi alta cum mă văd ceilalţi.

-Bă tu ori eşti prost, prost, ori deştept al dracului. Te-am întrebat cum a procedat, cum te-a invitat comisarul la poliţie? E aşa greu să răspunzi?

-Da, îmi este!  Don comisar mi-a ordonat să nu spun nimănui acest lucru. Mă voi ţine de cuvânt, iar dumneavoastră mult vă voi mulţumi, de veţi fi bun, să nu mă mai întrebaţi.

-Nicolae, zise cu voce aspră comisarul, nu sunt aşa de bun, ba, să te ferească Dumnezeu de aşa bunătate!

Răspunde omule, nu mă obliga să întorc foaia, că atunci bine nu va fi de tine. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa lui Domide, doar privirea devenise şi mai îngheţată.

O transpiraţie rece a început să curgă pe spinarea lui Nicolae, îl cuprinsese teama.

-Nu pot, aş vrea, dar nu pot. Gândiţi-vă puţin: dacă dumneavoastră mi-aţi fi ordonat să-mi ţin gura într-o anumită problemă şi eu în loc să tac, m-aş apuca să flecăresc la comisar sau mai sus. Bine ar fi?

-Eu nu îmi încredinţez secretele unor duşmani, iar tu omule eşti duşmanul partidului, al clasei noastre muncitoare, al întregii ţări. Domide declama ca un actor într-o piesă antică. Nu vrei să spui, aşa-i?

-Ba da, ce să vă spun, spun tot, spun tot don comisar, numai să fie bine! Să fiţi şi dumneavoastră mulţumit şi să pot pleca şi eu acasă. Pădurarul era sincer, ar fi spus orice nu avea legătură cu Dumitrana, despre Vasilescu încă nu se suflase nici o vorbă.

-Bine Culaie, îmi place să-ţi spun aşa, îmi dai voie?

-Spuneţi cum doriţi, mie îmi place oricum!

-Păi atunci, i-a spune mă, cum te-a anunţa Dumitrana? Anchetatorul începuse să se enerveze, încă voia să pară calm, fierbea pe dinlăuntru.

-În afară de asta spun tot, doar despre acest mic secret nu mă mai întrebaţi, doar atât, nu-i aşa că nu este mult?

-Nu e Culaie, atunci spune tu, tot ce şti despre Dumitrana, dar tot omule, nimic să nu ascunzi!

-Ce să spun don comisar, mamă, în ce nenorocire am intrat, don comisar, nu mă nenorociţi! Nu ştiu nimic, asta mi-e sfânta cruce. Timorat, Nicolae s-a închinat precum catolicii, comisarul care îl urmărea cu coada ochiului a sesizat.

-Tu eşti catolic?

-Nu don comisar, adevărul este că nu ştiu nici despre ortodoxi prea multe. Nu prea mă omor cu slujba, nici cu politica. Îmi văd de treaba mea, dacă nu-i va place ceva Domnului mă va pedepsi, eu sper să nu fac lucruri rele. Transpira fără să se mai poată controla, era de mai mult de oră în biroul subcomisarului, simţea pericolul plutind, nu-l putea evita, Domide se abţinea cu greu, Nicolae îl simţea ca pe un uliu gata să cadă asupra prăzii.

-Am pierdut mult timp cu tine, vreau să-ţi spun că ştiu tot, chiar şi de plimbările tale prin pădure. Încă aştept să-mi spui tu. Până acum nu ai zis nimic. Mi se pare că îl cunoşti pe Nicoriţă, nu mai este el aşa de tânăr, însă îşi face treaba temeinic.

Uşa cabinetului s-a deschis şi în prag s-a oprit un  subofiţer în poziţia de drepţi.

-Ia-l! Dă-l pe mâna lui Nicoriţă, sper că nu a plecat, a avut ordin să rămână pe loc.

-Hârtie nu îmi daţi, ăla ce ştie să facă?

-Spune-i lui Nicoriţă să-l facă p-ăsta să-i spună o poveste, eroul să fie Dumitrana.

Agentul l-a băgat în camera în care mai fusese odată, a privit cu groază la sculele pe care Nicoriţă le folosea pentru tortură, toate erau aranjate într-o ordine desăvârşită. De altfel întreaga înfăţişare a lui arăta a fi un om pedant.

-Ia loc acolo, torţionarul a arătat galant un scaun confortabil care era în contrast cu tot ce era în încăpere.

-Tinere, ăştia mi-au ordonat să ascult povestea spusă de tine în care personajul principal este Dumitrana. După cum vezi ţi-am oferit un scaun comod care să te facă să povesteşti cursiv. Aştept!

Nicoriţă şi-a tras un scaun în faţa lui Nicolae şi-a încrucişat braţele pe piept şi aştepta cu răbdare să înceapă pădurarul povestea.

Nicolae se foia pe scaun şi nu ştia ce să spună, cum să înceapă vorba, era timorat.

-Vreau să te atenţionez că timpul meu este limitat, trebuia de mult să fiu cu femeia lângă mine şi o băutură în faţă. Am rămas doar să te ascult pe tine. Fii bun şi povesteşte! Vreau să merg acasă, dar nu-mi dă drumul nebunul de Domide până nu vorbeşti tu. Vreau să te ajut, să-ţi dau nişte informaţii, Dumitrana este arestat, la fel şi chestorul Vasilescu, acum gândeşte ce faci, dacă ai legătură cu ei, spune.

-Ce să spun don şef, nu ştiu nimic.

-Nicolae, Dumitrana a fost ieri în camera asta, a rezistat mult, în final a vorbit, a spus tot. A spus că nu vrea să supere pe nimeni, dar îi este dragă viaţa. Două ore au cusut doctorii la el.Spune băiete! Acum îmi amintesc tu ai mai fost odată la mine, mă vrei să mă superi? Nu este aşa, că nu vrei? Spune-mi când a venit Dumitrana la tine şi ce aţi discutat?

Nicolae a văzut că drumul se înfundase.

-A venit acum câteva zile, era deghizat în ţăran, nu l-am recunoscut, abia mai târziu când m-a atenţionat dacă îl cunosc am realizat că domnia sa este. Am băut o pălincă şi a gustat puţină slană cu ceapă, apoi nevasta la dus cu şareta în sat, unde avea parcată maşina. Cam asta a fost.

-Spune tot, nu ocoli nimic, eu sunt alături de Dumitrana, spune-mi mie, apoi văd eu cum le potrivesc.

-A, era să uit, m-a rugat să mă întâlnesc cu şeful partizanilor. Am încercat vreo două zile i-am căutat dar nu a fost chip să dau de ei. Într-una din zile m-a luat somnul la rădăcina unui stejar, atunci m-am trezit cu unul jumătate îmbrăcat ţăran, jumătate orăşean. Am discutat cu el, l-am rugat să-mi spună dacă chestorii Turnăreanu şi Vasilescu sunt printre prietenii lor. A confirmat, cu menţiunea că doar pe Turnăreanu îl cunoaşte. A mai spus ca bonus numele căpitanului Spoială. Asta a fost tot. Din câte ştiu de la don comisar, urma să organizeze o poteră să-i prindă, probabil îl extrăgea întâi pe Ofiţer, aşa se numeşte lotrul cu care am vorbit.

-Scrie pe hârtie tot ce mi-ai spus, e grav, vor intra pe fir ăia de la siguranţă. Poţi scăpa dacă vei colabora cu ei. Dumnezeu să te ajute şi pe tine şi pe ceilalţi doi!

Nicolae a scris tot, apoi a fost condus înapoi în biroul lui Domide. Acesta tocmai îşi savura cafeaua, era destins, parcă şi răutatea îi dispăruse din ochi.

-Ia zi mă ţi-ai amintit?

-Da, am scris tot, aşa cum a fost, nu am ascuns nimic.

-Ia să vedem cum sună povestea? Câteva momente a rămas cufundat în lectură, după ce a terminat de citit, a privit spre uşă, Nicoriţă încă era acolo. Eşti liber, ai făcut treabă bună! S-a rezemat de spătarul scaunului a închis ochii şi preţ de câteva minute a rămas gânduri, părea că dintr-o dată l-a furat somnul. A deschis ochii, s-a uitat la Nicolae cu privirea lui de gheaţă,a oftat, apoi a grăit:

-Măi Culaie, eşti o comoară, ai să lucrezi pentru mine, îţi voi da drumul acasă mâine dimineaţă, acum e târziu. Să vedem cum ne strecurăm, să nu ne simtă siguranţa, vreau să dau eu lovitura. Pentru asta vei merge să te întâlneşti cu Ofiţeru, iar noi vom fi pe apropape să-l prindem. Ai înţeles?

-Don comisar, nu pot face asta, nu sunt Iuda. Bateţi-mă, omorâţi-mă, dar asta nu voi face! Vă pot înlesni legătura să vorbiţi cu el, dar eu să vând suflet de om, asta nu! Nicolae vorbea apăsat şi hotărât.

-Culaie, nu înţelegi că dacă nu-mi promiţi că îl dai legat pe Ofiţer, nu mai ieşi de aici?

-Dacă aşa mi-o fi scris, mi-oi duce crucea liniştit. Nicolae vorbea calm privind în ochii reci ai comisarului.

-Vei muri băiete, ce dracu eşti idiot? Scântei ieşeau din ochii lui Domide, încă nu voia să treacă la represalii.

-Dacă a fi împăcat cu conştiinţa mea, înseamnă că sunt idot, atunci asta sunt.

Comisarului îi plăcea firea cinstită a lui Nicolae şi hotărârea sa, şi-ar fi dorit să aibă printre oamenii lui asemenea subalterni. Din păcate încă era multă corupţie în poliţie, Domide o simţea nereformată cu multe elemente reacţionare în ea. El era poliţist din garda veche, acum acceptase să lucreze cu comuniştii şi o făcea din tot sufletul, credea în ei şi în intenţiile lor. Până la urmă URSS-ul nu este aşa de rău dacă până şi Majestatea sa a acceptat o distincţie de la Stalin. Era în dilemă, nu ştia cum să procedeze, dacă îl forţa pe Nicolae, îi era teamă că va fi refuzat şi nu va ceda nici dacă va acţiona asupra lui cu  brutalitate.

-Ce te-a făcut să dai declaraţia în faţa lui Nicoriţă? Ţi-a fost teamă de el? Comisarul îi căuta un punct slab.

-Nu, nu mi-a fost teamă de el, în schimb nu vă pot spune motivul, nu este secretul meu, iar eu nu duc vorba de colo colo.

Domide s-a ridicat fără nici un cuvânt de la birou a deschis unul din dulapuri, a căutat puţin printre  dosare pentru a-l deruta pe Nicolae, apoi a apucat un baston din cauciuc insertat cu sârmă şi a lovit puternic cu el în birou în dreptul pădurarului. Acesta a tresărit, nu se aştepta la asemenea ieşire.

-Şti pentru ce e ăsta? Îţi spun eu. Să ajut delicvenţii îndărătnici, ca tine, să vorbească. Acum ai înţeles!

-Ce vreau şi trebuie să spun, spun de bună voie, cu forţa nu veţi scoate nimic de la mine. Am trăit cinstit şi vreau să mor cinstit, înţelegeţi-mă că vă ajut să negociaţi, nu-l dau vândut. Şi el este de acord să negocieze cu dumneavoastră. Haideţi don comisar să facem cum este bine, nu spun asta pentru că mi-ar fi frică de baston sau de puşcărie, ci pentru că aşa simt eu că este bine.

-Bine Culaie, aşa voi face. Cum procedăm? Temutul subcomisar s-a lăsat convins de Nicolae, a simţit că nu va greşi. Era mult până intra în legătură cu partizanii, apoi va găsi soluţii să-i anihileze, are dreptate Nicolae, nu e rău să le câştige atenţia. Cum procedezi să iei legătura cu ei?

-Avem o înţelegere făcută, îi voi lăsa un semn, apoi poimâine ne întâlnim. Iertaţi-mă, nu vă pot da amănunte!

-Mâine vei fi liber, voi merge cu tine acasă, sper să mă poţi caza, până când iau legătura cu ei.

-Sigur don comisar! Doar să mă lăsaţi liber, să nu mă urmăriţi, că vom compromite misiunea, au santinele peste tot, inclusiv căţăraţi prin copaci. Aveţi încredere în mine şi va fi bine.

  A doua zi de dimineaţă de mult, când cerul la răsărit încă era în flăcări, maşina condusă de comisar avându-l alături pe Nicolae se îndrepta spre Galbenu, nu pe drumul obişnuit, ci pe scurtăturile de peste câmp pe care i le arătase Irina lui Nicolae.

România din trădare în trădare, care trădare-i mai mare?

  30 decembrie 1947, ziua în care regele a abdicat şi România a devenit republică. Comuniştii au sustinut că abdicarea regelui a fost un act firesc conform evoluţie politice a ţării. Regele susţine că a fost obligat  să abdice, iar monarhiştii spun că întemeierea republicii a fost un act ilegal, merg până acolo cu susţinerile lor încât ,consideră că revoluţia din 1989 a repus în drepturi monarhia care ar fi fost suspendată samavolnic vreme de 42 de ani. Nu îmi spun nicio părere, voi expune fapte, dar pentru asta trebuie să mă întorc în timp.

Mica Unire din 1859 s-a făcut cu sprijinul puterilor europene care voiau un imperiu turcesc mai slab şi o Austro-Ungarie înţepenită în graniţe. Principatele române au fost mijlocul prin care se putea face acest lucru. Convenţia de la Paris din 1858 a fost aceea care a dat liber unirii principatelor române, printre altele se stipula în hotărârea Convenţiei că: „se va alege domn(gospodar) în fiecare provincie care va avea şi guvern propriu”. În data de 5 ianuarie 1859 în Moldova este ales ca domn Alex. Ioan Cuza, iar în 24 ianuarie acelaşi an în Muntenia a fost ales de către Adunarea electivă, sub presiunea maselor populare din Bucureşti care ieşiseră pe străzi într-o puternică manifestaţie de susţinere a alegerii lui Cuza, domn tot Alex. Ioan Cuza. Au speculat un articol din Convenţie care spunea că se vor alege domni în fiecare provincie dar nu scria nicăieri că nu poate fi ales acelaşi nume.

  Trec peste domnia lui Cuza, spun doar că a fost ALES DE POPOR, ajung în noaptea 11/23 februarie 1866 când un grup de politicieni îl obligă pe prinţul Cuza să abdice. Domnitorul pleacă în exil. Puterile străine obligă România să aducă un prinţ străin pe tronul ţării, solii români au luat legătura cu contele de Flandra acesta a refuzat oferta românilor, apoi  solii s-au îndreptat spre Carol de Hohenzollern care a acceptat tronul României.

  Prin urmare, Carol I vine în România ca domn, în urma unei lovituri de stat dată de către partidele politice prin care au îndepărtat de la domnie un domn pământean ales de popor. Vreau să mai arăt că A.I.Cuza a făcut o cerere prin care solicita lui Carol intrarea în ţară, Carol  a considerat că revenire lui Cuza nu ar fi oportună. Cuza moare pe pământ străin la vârsta de 53 de ani departe de ţara lui natală pe care a iubit-o din toată inima. Prin urmare, aducerea pe tronul ţării a unui prinţ străin, în urma unei lovituri de stat şi fără consultarea poporului a fost ilegitimă.  Încă odată puterile străine ne obligă să dansam după muzica lor. Carol I nu a fost adus în ţară de voinţa românilor, ci din voinţa, mai ales, a lui Napoleon al III-lea şi a lui Bismark al Prusie cu acceptul celorlalte state semnatare ca garante a actului unirii. De reţinut că : PUTERILE STRĂINE AU DICTAT CINE VA CONDUCE ROMÂNIA, POPORUL ROMÂN NU A CONTAT.

  Dacă considerăm un act de trădare al politicienilor români obligarea lui Cuza, domn ales de popor, să abdice, atunci trebuie să punem multe semne de întrebare în legătură cu voinţa poporului de a fi adus pe tronul ţării un domn străin în persoana prinţului Carol I. Carol I a fost impus României, aşa cum mai târziu va fi impus comunismul.  În 1866 jocurile României le-au făcut puterile străine. În 1947 jocurile României le-au făcut puterile străine. În 1989 jocurile României le-au făcut puterile străine la Malta, mai precis Bush şi Gorbaciov. Revoluţia a fost declanşată de serviciile străine care îşi aveau trimişii pe teritoriul României, noi am dat doar morţii pentru a legitima lovitura lor. 

  Voinţa poporului român a fost doar în 1859 când a ales acelaşi domn în cele două ţări române în persoana lui A.I.Cuza.  După acest moment jocurile în România, inclusiv forma de guvernământ , a fost decisă de puterile străine, chiar şi numele celui care a stat vremelnic pe tronul de rege, sau de preşedinte mai târziu.

  Regele Mihai ştia cu mult timp înainte că monarhia şi comunismul nu pot cloci acelaşi ou. De altfel la nunta principesei moştenitoare a Marii Britanii, viitoarea regină Elisabeta a II-a,din noiembrie 1947, regele Mihai s-a putut consulta cu toţi şefii statelor puternice ale Europei şi SUA, toţi i-au spus că va trebui să abdice, că monarhia în România nu mai are nici un viitor, iar ei nu îl pot ajuta.  Primul gând al regelui Mihai a fost să abandoneze România, să nu se mai întoarcă, doar intervenţia energică a lui Churchill l-a determinat să revină în România.

Abdicarea regelui în 30 decembrie 1947 a fost un act firesc care izvora din noul mers al României, spre comunism, sprijinită fiind de URSS cu acordul tacit al Marii Britanii şi SUA.

  Pe cale de consecinţă, putem spune că: Regele Mihai nu a fost victima lui Dej şi Groza, ci a înţelegerilor de la Yalta  dintre Churchill, Roosvelt şi Stalin şi de la Moscova dintre Stalin şi Churchill din 1944.  Ţările Europei au fost  împărţite frăţeşte între cei trei mari câştigători, Marea Britanie, SUA şi URSS. Statele Europei  de est au căzut, conform înţelegerii, în puterea URSS, aceasta şi-a impus, în ţările supuse ei, voinţa de a le transforma în ţării cu o orânduire comunistă, România nu a putut face altfel, s-a supus tăvălugului rusesc, nimeni nu a întrebat poporul dacă vrea sau nu vrea, voinţa lui Stalin exista şi trebuia aplicată. Să culpabilizăm poporul român pentru că a alungat pe rege sau pentru că a fost instaurat comunismul, ar fi o mare greşeală. Dacă vreţi, regele Mihai a fost victima şi a medaliei primite de la Stalin.

  Trebuie totuşi să remarc că nu ar fi putut străinii să dicteze în România cum le venea lor bine, dacă nu ar fi găsit aici politicieni români gata să-şi vândă ţara pentru interesele lor meschine şi dorinţe  de înavuţire. 

  De-a lungul istoriei politicienii autohtoni şi-au făcut un titlu de glorie din a deveni detractori la Înalte Porţi, pentru a avea averi şi o putere vremelnică.

Dacă