Prizonierul XI

  Ploua de două zile, erau ploi repezi de vară, veneau în reprize scurte, şanţurile se umpleau cu apa căzută din belşug. Lacrimile ploii alungau norii, azurul cerului şi razele soarelui de vară apăreau ca prin farmec, potecile se zvântau, totul reintra în normal.

  A doua zi după întâlnirea cu Ofiţeru, Nicolae a plecat la oraş să raporteze comisarului informaţiile primite. Noaptea plouase, acum soarele se ridica pe cer după ce întâi incendiase orizontul. Era o vreme plăcută, mirosea a proaspăt şi a fân cosit. Calul, înhămat la şaretă, mergea la trap, copitele aruncau noroi la fiecare pas. Nicolae, având alături pe Irina,  stătea mândru pe capra şaretei pe care nevasta avusese grijă să pună un macat înflorat lucrat de mama ei.

-Femeie, cred că în două ore suntem în târg, am să te las pe tine în piaţă cu cabrioleta, iar eu voi merge pe jos la Dumitrana. Să ştii că lucrurile, simt, că se complică, voi căuta să nu fiu văzut, nu se ştie dacă mâine nu ne va cauza întâlnirea de azi. Am promis, trebuie să mă ţin de cuvânt. Şti Irină, ce este azi bun, mâine va fi condamnat, ce astăzi considerăm  că este rău, mâine poate deveni lucru de căpetenie.

-Vorbeşti în dodii omule, nu înţeleg nimic. Irina îl privea cu drag. Neamţul Iohann, găsit de ea rănit în pădure, îi devenise drag fără voie, pătrunsese puţin câte puţin prin porii trupului ei dornic de iubire. S-a dovedit cu timpul că dragostea i-a fost împărtăşită, neamţul rănit se vindecase şi se transformase, cu multă muncă depusă de amândoi,  în românul ardelean Nicolae Deiu, pe el îl iubea ea, pe Nicolae. Era: raza ei de soare, farul care-i lumina cărarea în momentele cruciale ale vieţii, confidentul, amantul, soţul, era iubirea însăşi.

-Nu vorbesc femeie, până mai ieri ruşii ne erau duşmani, iar nemţii prieteni, a venit o zi când lucrurile s-au schimbat, ne-am aliat cu ruşii şi i-am împuşcat pe nemţi. Nicolae vorbea ca un român, iubirea îl făcuse să uite că este german, de altfel urâse războiul care-i omorâse familia, şi el ar fi fost  mort, dacă nu îl salva Irina.

-Până în 23 august 1944 comuniştii erau prigoniţi, arestaţi şi torturaţi. Maniu, Brătianu, Mihalache erau spuma politicii, ei îl dirijau din umbră pe regele Mihai, a continuat Nicolae explicaţia. Azi, comuniştii sunt la putere, iar ţărăniştii şi liberalii sunt oprimaţi şi fugăriţi. Ai înţeles fata mea dragă? Nicolae o privea în adâncul ochilor ei căprui din care izvora iubirea care îi alimenta sufletul nesătul de dragoste.

-Acum înţeleg, dar  cu Dumitrana şi Vasilescu ce să aibă, ei sunt granguri mari,nu-i pot da aşa uşor jos! Irina, fată simplă, nu înţelegea mecanismele nevăzute din spatele uriaşei maşini denumită generic „putere”. Pentru ea, Vasilescu şi chiar Dumitrana, erau nişte zei, erau mai presus de şeful de post Băbuică, pentru care ea chiar avusese un oarecare respect.

-Acum, Irina, comuniştii conduc, o fac cu mână de fier, au armata rusă care le asigură spatele, ordinele  vin direct de la Moscova, ei le aplică, iar pentru îndeplinirea sarcinilor trasate de tătucul Stalin vor trece peste toate obstacolele, vor ucide, vor condamna la ani grei de temniţă sau vor deporta pe toţi aceia care se vor opune programelor Partidului Comunist. De aceea spun: azi Dumitrana şi Vasilescu pot fi mari, iar mâine pot ajunge în închisoare. Nu uita că până mai ieri, ei îi persecutau pe comunişti, crezi tu femeie că Oblegovici va uita vreodată umilinţa la care a fost supus de Vasilescu şi poate şi de comisar? Nu, nu va uita, nu are voie să uite, ăştia sunt duşmanii lui, nu a venit ziua sorocului când vor trebui să plătească pentru toate loviturile date comuniştilor în general şi lui Oblegovici în special. Încă nu au cadre pregătite să le poată pune în locul lor, dar va veni şi ziua asta şi ei ştiu acest lucru, însă nu au ce face, caută să nu le dea motive să-i dea afară. Pentru asta vor face multe compromisuri, vor ajunge să sărute cizma comunistă care le va sta pe cap.

-Rele vremuri trăim bărbate! Noi nu ne vom amesteca în politica lor, să ne vedem de sărăcia şi iubirea noastră, să-i lăsăm pe ei cu ambiţiile lor.

-Ai dreptate, aşa vreau să facem, este posibil să nu fim lăsaţi în pace, să fim provocaţi, să primim sarcini de la partid pe care nu vom putea să le ocolim, va trebui să le îndeplinim, altfel riscăm să ne lovim de aisbergul roşu şi să naufragiem în afara vieţii noastre tihnite.

Tot discutând şi analizând viaţa politică au ajuns în oraş mai repede decât crezuseră iniţial, asta datorită Irinei care cunoştea nişte scurtături de drum direct peste câmpuri. Zarva urbei i-a luat prin surprindere, erau obişnuiţi cu tihna pădurii, nu cu agitaţia specifică matinalului oraşului, mai ales dimneaţa când vânzătorii de ziare îşi strigau cu glas tare titlurile de primă pagină, iar negustorii ambulanţi veniţi de prin satele din apropiere, făceau reclamă mărfurilor proaspete. Cei mai mulţi vindeau lapte, brânză, ouă şi  zarzavaturi. Bieţii negustoraşi, cum vindeau marfa, cum dădeau fuga să cumpere gaz lampant, chibrituri, ulei şi ce le mai trebuia în gospodărie, inflaţia era aşa de mare, că leul se devaloriza de la oră la oră.

Preţurile crescuseră de 100 până 150 de ori, populaţia săracă, care împuşca greu leul, resimţea cel mai mult inflaţia. Înşelătoria era la ordinea zilei, cele mai căutate mărfuri se vindeau la preţ de speculă, viaţa orăşeanului sărac era grea.

  Au oprit şareta pe un drum ferit şi puţin circulat, Nicolae a sărit din cabrioletă, apoi a plecat pe uliţele lăturalnice să ajungă la comisar. S-a amestecat printre trecători fără să atragă atenţia în vreun fel, când a ajuns la poarta poliţiei s-a uitat în stânga şi în dreapta să vadă dacă a fost urmărit de cineva, strada era pustie în toată lungimea ei, doar peste drum, pe o bancă aflată la umbra unui castan, un domn citea ziarul. Nu a dat importanţă, a intrat pe mica portiţă care se prelungea cu un hol cât ţinea ghereta ofiţerului de serviciu.

-Pe cine cauţi bade? Poliţistul l-a măsurat de sus până jos, apoi i-a cerut actele.

-Sunt chemat la don comisar Dumitrana, spuse Nicolae în timp ce îi întindea ofiţerului actul de identitate.

-În ce problemă? Ce treabă ai tu cu el? Ofiţerul tresărise, când auzise numele comisarului.

-Eu, păcatele mele, nu am nicio treabă, dânsul cred că are, din moment ce m-a chemat până aici. Dacă nu este în birou, eu plec, îi spuneţi dumneavoastră că l-am căutat. Daţi-mi actele să merg în drumul meu!

–Nu este aşa de simplu, dacă tot ai venit, eu zic să mai rămâi pe la noi, poate avem noi oarece treabă cu dumneata. Inspectorul a ridicat receptorul şi a spus câteva cuvinte pe care Nicolae nu le-a înţeles, poliţistul se întorsese cu spatele la el.

Doi haidamaci îmbrăcaţi în uniforme de  poliţişti au apărut ca din pământ. Când i-a văzut, lui Nicolae i-a trecut un fior rece pe şira spinării.

Agenţii s-au apropiat de el şi i-au ordonat să-i însoţească. Nicolae a aruncat o privire scurtă spre drumul pe unde venise, banca de peste drum era liberă, a avut o presimţire că nu va pleca prea repede de la poliţie, încă mai spera că este o greşeală şi că va fi eliberat curând.

A fost purtat pe nişte coridoare întortocheate, de câteva ori a avut impresia că mai trecuse odată prin aceleaşi locuri. A încercat să întrebe unde-l duc, a primit doar un ghiont puternic în coaste aplicat de zelosul agent care mergea în urma lui. A simţit cum i s-a deplasat rinichiul din locul lui, lovitura fusese precisă, semn că poliţistul o aplicase de multe ori.

-Intră aici, fă-te comod, că vei fi chemat mintenaş la don comisar!

Nicolae, mai mult împins decât de bună voie, a intrat în încăpere. În urma lui s-a închis repede uşa, apoi a fost închis şi grilajul metalic care proteja intrarea.

Bărbatul s-a uitat prin toată încăperea, era o cameră complet goală,  pereţii erau văruiţi în alb având brâul vopsit cu vopsea albastră de ulei până la un metru cinzeci de la pământ, fereastra era zăbrelită cu tablă perforată prin care abia pătrundeau firave dâre de lumină. Nu era nici un scaun sau băncuţă, doar cimentul mozaicat, atunci a înţeles că poliţistul vrusese să fie spiritual când i-a spus :”fă-te comod!”

A început să se plimbe îngândurat prin odaie, nu înţelegea de ce au luat astfel de măsuri împotriva lui, doar venise să-i ajute pe comisar şi pe chestor. Era sigur că îl confundaseră cu altcineva şi în curând aveau să-i dea drumul. Timpul se scurgea greu, de ceva timp începuse să-i fie foame, acum îi era sete. De când fusese sechestrat în odaia asta sinistră nimeni nu mai deschisese uşa, avea şi o nevoie urgentă să meargă „în poiană”, însă nu avea cui să-i spună. A bătut disperat în uşă, nu i-a răspuns nimeni, părea a fi uitat în acel cabinet. „Ce dracu, îşi spuse Nicolae, ăştia rătăcesc oamenii prin birourile lor?” Uitase de foame şi sete, îl chinuia rău băşica, ar fi vrut să urineze într-un colţ al camerei, deja simţea că se linişteşte la gândul că ar putea face chiar şi acolo. Nu, nu putea fi aşa de prost crescut, deşi odată un colonel german îi spuse aşa:”mă dacă îţi vine să urinezi şi eşti lângă casa mea, iar nevasta e-n curte, bă să nu te ţi, să-ţi dai drumul pe poarta mea, altfel te îmbolnăveşti”. Ar fi vrut să ţină cont de învăţătura ofiţerului neamţ, însă îl reţinea ceva. Şi-a propus să mai aştepte puţin, doar, doar, va intra cineva pe uşă.

Nu mai putea de durere, se înconvoiase de tot, era la un pas de a face pe el, se ţinea cu mâna de prohab pentru a mai rezista puţin. În disperare a început să bată cu pumnii şi picioarele în uşă, o voce dogită a răspuns de afară:

-Dacă deschid uşa, te încing cu bătaia, mai bine linişteşte-te!

-Deschide mai repede, am o nevoie urgentă, altfel fac aici în cameră!

Poliţistul aflat dincolo de uşă a stat un moment în cumpănă, apoi a deschis:

-Ce-i mă, ai băut bere şi nu te mai poţi ţine? Marş afară! Mergi încet în faţa mea, nu grăbi pasul că te împuşc! Au mers câţiva metri apoi au făcut stânga şi au intrat într-un mic coridor care se înfunda, acolo erau două uşi. Poliţistul i-a indicat una dintre ele.

A intrat, iar după câteva minute a ieşit zâmbind, uitase şi de foame şi de sete, doar imaginea Irinei persista în ochii lui. O vedea cum încă îl aşteapta pe străduţa unde o lăsase.

A fost băgat din nou în camera unde îşi petrecuse cea mai mare parte din zi.

S-a plimbat de colo până colo prin odaie tot gândindu-se şi răzgândindu-se, nu găsea nici o explicaţie  reţinerii sale. Obosit, s-a trântit pe cimentul rece, îi făcea bine, în încăpere era o căldură sufocantă. Într-un târziu l-a furat somnul, s-a trezit când un poliţist îl lovea cu pantoful în coaste, dădea tare nemernicul dracului! Afară se înserase de mult.

-Scoală bă, că nu eşti la hotel! Paraziţii dracului, veniţi să dormiţi la poliţie că e mai ieftin! Scot eu untul din tine!

-Staţi don şef, că nu am făcut nimic, ce aveţi cu mine!?

-Nu ai făcut nimic? Vedem noi acum, cât ai fost de cuminte! Hai că te cheamă! Cât sunt eu de-al dracu’ dar tot îmi este milă de tine când mă gândesc pe mâna cui intri. Agentul era o namilă de om cu părul negru, creţ, care părea să plece direct din sprâncene, avea drept frunte o linie subţire din piele cât un deget. Un nas lung, coroiat şi adus ca ciocul de vultur era situat deasupra buzelor subţiri şi a bărbiei ascuţite şi aduse în faţă. Nicolae mergea în faţă , iar poliţistul în urma lui îl ghida pe unde să meargă. Au trecut de câteva uşi, apoi însoţitorul i-a strigat din spate:

-Stai!

Nicolae s-a oprit, apoi s-a apropiat de zid.

-Stai cu faţa la perete, să nu întorci capul! Vin imediat! A bătut scurt în uşă şi fără să aştepte răspuns a intrat. A raportat scurt:

-L-am adus!

-Spune-i să intre!

-Intră mă! A urlat subofiţerul la el.

Nicolae a intrat, iar subofiţerul a ieşit grăbit închizând  uşa în urma lui.

Camera era simplu mobilată, în spatele biroului era un bărbat blond-roşcat, tânăr, cu înfăţişarea plăcută, doar  privirea rece şi metalică înfiora.

-I-a loc!  Am înţeles că îl cauţi pe comisarul Dumitrana, lipseşte câteva zile, este plecat într-o misiune în ţară. Eu îi ţin locul, sunt subcomisarul Domide, poţi avea încredere în mine. Spune-mi de ce te-a chemat comisarul la el?

-Nu ştiu, nu mi-a spus.

-Cum te-a convocat?

Întrebarea l-a lovit în moalele capului, nu ştia ce să răspundă.

-Nu înţeleg cuvântul.

-Nu face pe prostul, tu, te joci cu mine? Faţa îi era la fel de frumoasă şi calmă, doar ochii deveniseră şi mai reci şi mai răi, iar glasul cu tonul mai ridicat.

-Nu mă joc, să trăiţi! Cum să-mi permit aşa ceva cu dumneavoastră? Ştiţi, eu am avut o amnezie şi încă nu îmi amintesc toate cuvintele, dacă aţi fi bun să-mi explicaţi, ne-am înţelege bine. Nicolae era în corzi, doar prezenţa de spirit îl putea salva.

-Ce voiai să-i raportezi comisarului? Domide schimbase discuţia pentru a-l deruta.

-Aşa cum am spus deja, nu am nimic să-i raportez, chiar eram curios să aflu de ce m-a chemat. Eu am un respect pentru lege, iar dânsul asta reprezintă, legea.

-Măi băiete, tu eşti tâmpit?

-Nu ştiu, să trăiţi!  Unul în pădure mi-a zis că sunt idiot, când l-am prins la furat de lemne şi nu am vrut să dau la pace cu el:”tu eşti idiot? Mai repede îmi faci proces (verbal) decât să iei banii şi să mergem fiecare în drumul lui?” Acum eu mă simt a fi om zdravăn, dar una e ce simt eu şi alta cum mă văd ceilalţi.

-Bă tu ori eşti prost, prost, ori deştept al dracului. Te-am întrebat cum a procedat, cum te-a invitat comisarul la poliţie? E aşa greu să răspunzi?

-Da, îmi este!  Don comisar mi-a ordonat să nu spun nimănui acest lucru. Mă voi ţine de cuvânt, iar dumneavoastră mult vă voi mulţumi, de veţi fi bun, să nu mă mai întrebaţi.

-Nicolae, zise cu voce aspră comisarul, nu sunt aşa de bun, ba, să te ferească Dumnezeu de aşa bunătate!

Răspunde omule, nu mă obliga să întorc foaia, că atunci bine nu va fi de tine. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa lui Domide, doar privirea devenise şi mai îngheţată.

O transpiraţie rece a început să curgă pe spinarea lui Nicolae, îl cuprinsese teama.

-Nu pot, aş vrea, dar nu pot. Gândiţi-vă puţin: dacă dumneavoastră mi-aţi fi ordonat să-mi ţin gura într-o anumită problemă şi eu în loc să tac, m-aş apuca să flecăresc la comisar sau mai sus. Bine ar fi?

-Eu nu îmi încredinţez secretele unor duşmani, iar tu omule eşti duşmanul partidului, al clasei noastre muncitoare, al întregii ţări. Domide declama ca un actor într-o piesă antică. Nu vrei să spui, aşa-i?

-Ba da, ce să vă spun, spun tot, spun tot don comisar, numai să fie bine! Să fiţi şi dumneavoastră mulţumit şi să pot pleca şi eu acasă. Pădurarul era sincer, ar fi spus orice nu avea legătură cu Dumitrana, despre Vasilescu încă nu se suflase nici o vorbă.

-Bine Culaie, îmi place să-ţi spun aşa, îmi dai voie?

-Spuneţi cum doriţi, mie îmi place oricum!

-Păi atunci, i-a spune mă, cum te-a anunţa Dumitrana? Anchetatorul începuse să se enerveze, încă voia să pară calm, fierbea pe dinlăuntru.

-În afară de asta spun tot, doar despre acest mic secret nu mă mai întrebaţi, doar atât, nu-i aşa că nu este mult?

-Nu e Culaie, atunci spune tu, tot ce şti despre Dumitrana, dar tot omule, nimic să nu ascunzi!

-Ce să spun don comisar, mamă, în ce nenorocire am intrat, don comisar, nu mă nenorociţi! Nu ştiu nimic, asta mi-e sfânta cruce. Timorat, Nicolae s-a închinat precum catolicii, comisarul care îl urmărea cu coada ochiului a sesizat.

-Tu eşti catolic?

-Nu don comisar, adevărul este că nu ştiu nici despre ortodoxi prea multe. Nu prea mă omor cu slujba, nici cu politica. Îmi văd de treaba mea, dacă nu-i va place ceva Domnului mă va pedepsi, eu sper să nu fac lucruri rele. Transpira fără să se mai poată controla, era de mai mult de oră în biroul subcomisarului, simţea pericolul plutind, nu-l putea evita, Domide se abţinea cu greu, Nicolae îl simţea ca pe un uliu gata să cadă asupra prăzii.

-Am pierdut mult timp cu tine, vreau să-ţi spun că ştiu tot, chiar şi de plimbările tale prin pădure. Încă aştept să-mi spui tu. Până acum nu ai zis nimic. Mi se pare că îl cunoşti pe Nicoriţă, nu mai este el aşa de tânăr, însă îşi face treaba temeinic.

Uşa cabinetului s-a deschis şi în prag s-a oprit un  subofiţer în poziţia de drepţi.

-Ia-l! Dă-l pe mâna lui Nicoriţă, sper că nu a plecat, a avut ordin să rămână pe loc.

-Hârtie nu îmi daţi, ăla ce ştie să facă?

-Spune-i lui Nicoriţă să-l facă p-ăsta să-i spună o poveste, eroul să fie Dumitrana.

Agentul l-a băgat în camera în care mai fusese odată, a privit cu groază la sculele pe care Nicoriţă le folosea pentru tortură, toate erau aranjate într-o ordine desăvârşită. De altfel întreaga înfăţişare a lui arăta a fi un om pedant.

-Ia loc acolo, torţionarul a arătat galant un scaun confortabil care era în contrast cu tot ce era în încăpere.

-Tinere, ăştia mi-au ordonat să ascult povestea spusă de tine în care personajul principal este Dumitrana. După cum vezi ţi-am oferit un scaun comod care să te facă să povesteşti cursiv. Aştept!

Nicoriţă şi-a tras un scaun în faţa lui Nicolae şi-a încrucişat braţele pe piept şi aştepta cu răbdare să înceapă pădurarul povestea.

Nicolae se foia pe scaun şi nu ştia ce să spună, cum să înceapă vorba, era timorat.

-Vreau să te atenţionez că timpul meu este limitat, trebuia de mult să fiu cu femeia lângă mine şi o băutură în faţă. Am rămas doar să te ascult pe tine. Fii bun şi povesteşte! Vreau să merg acasă, dar nu-mi dă drumul nebunul de Domide până nu vorbeşti tu. Vreau să te ajut, să-ţi dau nişte informaţii, Dumitrana este arestat, la fel şi chestorul Vasilescu, acum gândeşte ce faci, dacă ai legătură cu ei, spune.

-Ce să spun don şef, nu ştiu nimic.

-Nicolae, Dumitrana a fost ieri în camera asta, a rezistat mult, în final a vorbit, a spus tot. A spus că nu vrea să supere pe nimeni, dar îi este dragă viaţa. Două ore au cusut doctorii la el.Spune băiete! Acum îmi amintesc tu ai mai fost odată la mine, mă vrei să mă superi? Nu este aşa, că nu vrei? Spune-mi când a venit Dumitrana la tine şi ce aţi discutat?

Nicolae a văzut că drumul se înfundase.

-A venit acum câteva zile, era deghizat în ţăran, nu l-am recunoscut, abia mai târziu când m-a atenţionat dacă îl cunosc am realizat că domnia sa este. Am băut o pălincă şi a gustat puţină slană cu ceapă, apoi nevasta la dus cu şareta în sat, unde avea parcată maşina. Cam asta a fost.

-Spune tot, nu ocoli nimic, eu sunt alături de Dumitrana, spune-mi mie, apoi văd eu cum le potrivesc.

-A, era să uit, m-a rugat să mă întâlnesc cu şeful partizanilor. Am încercat vreo două zile i-am căutat dar nu a fost chip să dau de ei. Într-una din zile m-a luat somnul la rădăcina unui stejar, atunci m-am trezit cu unul jumătate îmbrăcat ţăran, jumătate orăşean. Am discutat cu el, l-am rugat să-mi spună dacă chestorii Turnăreanu şi Vasilescu sunt printre prietenii lor. A confirmat, cu menţiunea că doar pe Turnăreanu îl cunoaşte. A mai spus ca bonus numele căpitanului Spoială. Asta a fost tot. Din câte ştiu de la don comisar, urma să organizeze o poteră să-i prindă, probabil îl extrăgea întâi pe Ofiţer, aşa se numeşte lotrul cu care am vorbit.

-Scrie pe hârtie tot ce mi-ai spus, e grav, vor intra pe fir ăia de la siguranţă. Poţi scăpa dacă vei colabora cu ei. Dumnezeu să te ajute şi pe tine şi pe ceilalţi doi!

Nicolae a scris tot, apoi a fost condus înapoi în biroul lui Domide. Acesta tocmai îşi savura cafeaua, era destins, parcă şi răutatea îi dispăruse din ochi.

-Ia zi mă ţi-ai amintit?

-Da, am scris tot, aşa cum a fost, nu am ascuns nimic.

-Ia să vedem cum sună povestea? Câteva momente a rămas cufundat în lectură, după ce a terminat de citit, a privit spre uşă, Nicoriţă încă era acolo. Eşti liber, ai făcut treabă bună! S-a rezemat de spătarul scaunului a închis ochii şi preţ de câteva minute a rămas gânduri, părea că dintr-o dată l-a furat somnul. A deschis ochii, s-a uitat la Nicolae cu privirea lui de gheaţă,a oftat, apoi a grăit:

-Măi Culaie, eşti o comoară, ai să lucrezi pentru mine, îţi voi da drumul acasă mâine dimineaţă, acum e târziu. Să vedem cum ne strecurăm, să nu ne simtă siguranţa, vreau să dau eu lovitura. Pentru asta vei merge să te întâlneşti cu Ofiţeru, iar noi vom fi pe apropape să-l prindem. Ai înţeles?

-Don comisar, nu pot face asta, nu sunt Iuda. Bateţi-mă, omorâţi-mă, dar asta nu voi face! Vă pot înlesni legătura să vorbiţi cu el, dar eu să vând suflet de om, asta nu! Nicolae vorbea apăsat şi hotărât.

-Culaie, nu înţelegi că dacă nu-mi promiţi că îl dai legat pe Ofiţer, nu mai ieşi de aici?

-Dacă aşa mi-o fi scris, mi-oi duce crucea liniştit. Nicolae vorbea calm privind în ochii reci ai comisarului.

-Vei muri băiete, ce dracu eşti idiot? Scântei ieşeau din ochii lui Domide, încă nu voia să treacă la represalii.

-Dacă a fi împăcat cu conştiinţa mea, înseamnă că sunt idot, atunci asta sunt.

Comisarului îi plăcea firea cinstită a lui Nicolae şi hotărârea sa, şi-ar fi dorit să aibă printre oamenii lui asemenea subalterni. Din păcate încă era multă corupţie în poliţie, Domide o simţea nereformată cu multe elemente reacţionare în ea. El era poliţist din garda veche, acum acceptase să lucreze cu comuniştii şi o făcea din tot sufletul, credea în ei şi în intenţiile lor. Până la urmă URSS-ul nu este aşa de rău dacă până şi Majestatea sa a acceptat o distincţie de la Stalin. Era în dilemă, nu ştia cum să procedeze, dacă îl forţa pe Nicolae, îi era teamă că va fi refuzat şi nu va ceda nici dacă va acţiona asupra lui cu  brutalitate.

-Ce te-a făcut să dai declaraţia în faţa lui Nicoriţă? Ţi-a fost teamă de el? Comisarul îi căuta un punct slab.

-Nu, nu mi-a fost teamă de el, în schimb nu vă pot spune motivul, nu este secretul meu, iar eu nu duc vorba de colo colo.

Domide s-a ridicat fără nici un cuvânt de la birou a deschis unul din dulapuri, a căutat puţin printre  dosare pentru a-l deruta pe Nicolae, apoi a apucat un baston din cauciuc insertat cu sârmă şi a lovit puternic cu el în birou în dreptul pădurarului. Acesta a tresărit, nu se aştepta la asemenea ieşire.

-Şti pentru ce e ăsta? Îţi spun eu. Să ajut delicvenţii îndărătnici, ca tine, să vorbească. Acum ai înţeles!

-Ce vreau şi trebuie să spun, spun de bună voie, cu forţa nu veţi scoate nimic de la mine. Am trăit cinstit şi vreau să mor cinstit, înţelegeţi-mă că vă ajut să negociaţi, nu-l dau vândut. Şi el este de acord să negocieze cu dumneavoastră. Haideţi don comisar să facem cum este bine, nu spun asta pentru că mi-ar fi frică de baston sau de puşcărie, ci pentru că aşa simt eu că este bine.

-Bine Culaie, aşa voi face. Cum procedăm? Temutul subcomisar s-a lăsat convins de Nicolae, a simţit că nu va greşi. Era mult până intra în legătură cu partizanii, apoi va găsi soluţii să-i anihileze, are dreptate Nicolae, nu e rău să le câştige atenţia. Cum procedezi să iei legătura cu ei?

-Avem o înţelegere făcută, îi voi lăsa un semn, apoi poimâine ne întâlnim. Iertaţi-mă, nu vă pot da amănunte!

-Mâine vei fi liber, voi merge cu tine acasă, sper să mă poţi caza, până când iau legătura cu ei.

-Sigur don comisar! Doar să mă lăsaţi liber, să nu mă urmăriţi, că vom compromite misiunea, au santinele peste tot, inclusiv căţăraţi prin copaci. Aveţi încredere în mine şi va fi bine.

  A doua zi de dimineaţă de mult, când cerul la răsărit încă era în flăcări, maşina condusă de comisar avându-l alături pe Nicolae se îndrepta spre Galbenu, nu pe drumul obişnuit, ci pe scurtăturile de peste câmp pe care i le arătase Irina lui Nicolae.