Prizonierul XIII

  Pe strada principală,  aproape de centrul oraşului vis a vis de primărie, era o clădire veche, o vilă uriaşă, cu doi ani înainte fusese proprietatea unui senator ţărănist, acum fugit peste graniţă după ce a văzut că România se îndreaptă spre bolşevizare. Unul dintre prietenii lui l-a turnat la siguranţă că ar fi fost spion german. Pe baza informaţiei şi cu ajutorul altor martori care, pentru aş  scăpa pielea, erau gata să vândă şi pe mă-sa şi pe tac-su i s-a înscenat un proces senatorului, iar  sentinţa dată, în contumacie, a fost de  condamnare la moarte şi de confiscarea totală a averii. Aşa a ajuns vila, în care până mai ieri se auzeau chicotelile copiiilor, nepoţii senatorului, în folosinţa Comitetului Judeţean de Partid (PCR).

  Din stradă maşinile mici intrau pe două porţi mari din fier forjat, apoi pe un drum pietruit se ajungea pe peronul larg din faţa casei. Cei care erau pietoni intrau pe o portiţă tot din fier forjat şi mergeau pe  poteca cu piatră măruntă, paralelă cu drumul pentru vehicule. De o parte şi alta a acestor alei erau sălcii uriaşe care îşi împleteau coroanele deasupra drumului. Era o plăcere să intri din canicula verii în umbra binecuvântată a copacilor.

  În clădire se intra după ce urcai cele 15 trepte din ciment mozaicat, două uşi mari se aflau la intrarea în clădire, una dintre uşi era aproape tot timpul deschisă, doar viscolul ierni reuşea să o mai ţină închisă. În holul uriaş, un fel de living, avea în partea dreaptă o masă şi un scaun unde o funcţionară plină de importanţă înregistra persoanele care intrau în sediu şi la ce tovarăşi mergeau, în faţa mesei, mai tot timpul în picioare,  era paznicul care legitima pe cei care intrau în clădire, actele le înmâna funcţionarei pentru a fi scrise în uriaşul registru de poartă.

  Lucrurile se desfăşurau cam aşa: Intra un ţăran cu pălăria ponosită în mâini în semn de respect pentru domnii care lucrează în clădire, dădea cu ochii de cerber:

-Să trăiţi! Ţăranul umil se pleca până-n pământ.

-Bine, trăiesc eu şi fără urarea ta, ce cauţi aici? Cerberul, cu pieptul scos afară, mândru că-l poate umili pe ţăran continuă: ia zi mă!

-Nae Gheorghe chiaburul satului şi-a băgat caii în lucerna mea, acu eu ce să mai cosesc? Am venit să mă plâng la tovarăşi, poate mi-or face dreptate.

-Nu aici, mergi la jandarmeria din sat...Cerberul umflat ca un păun voia să fie cât mai didactic cu ţăranul pe care el îl considera un prost, dar care l-a oprit brutal

-Am fost tovarăşe, am fost peste tot, aici mi-a mai rămas. Am venit  pentru că anul trecut la alegeri ne-au spus că să venim la ei, adică aici, fiincă ne vor rezolva toate problemele. Acu dumneata îndrumă-mă la cine să merg, îţi spusei toată daravela.

În acel moment pe uşă a intrat grăbit şi preocupat  secretarul II cu problemele de propagandă, cum l-a văzut cerberul, s-a dezumflat, s-a plecat umil în faţa lui şi a strigat din toţi bojogii:

-Să trăiţi tovarăşe secretar! A rămas îndoit de la mijloc de aveai impresia că i se rupsese şira spinării dintr-o dată, apoi când a considerat că secretarul s-a îndepărtat suficient de mult, s-a îndreptat, a scos pieptul afară, apoi s-a restit la ţăran:

Pleacă bade, nu ai de treabă aici, mergi la poliţie, la procuratură, oriunde, doar aici nu.

-Ba eu de aicea n-oi pleca, indiferent ce-i zice dumneata, aicea şed şi ţăranu s-a aşezat direct pe duşumea în apropierea  mesei. Şi-a scos straiţa ce-o avea pe umăr, a pus-o lângă el, peste ea a aşezat pălăria şi s-a pus pe aşteptat.

Paznicul nu-l putea ţine în clădire fără să nu raporteze situaţia. A încercat să-l intimideze, însă ţăranilor începuseră să le crească coarne  după ce partidul le spuse că au drepturi. După un timp, văzând că nu o scoate la capăt cu mujicul, a telefonat la secretarul II, acesta , după ce l-a ascultat, l-a îndrumat către secretarul I Oblegovici.

Îi tremura mâna pe telefon când a cerut să i se facă legătura la tovarăşul, a raportat situaţia ca un răcan caporalului, când a terminat discuţia a pus receptorul uşor în furcă de teamă să nu-l audă” ăl de sus”.

-Bade, hai cu mine la tovarăşul prim, am aranjat eu să te primească, altfel acolo dormeai la noapte. Fii atent cum vorbeşti, se enervează uşor!

-De ce? Are oarece betegeală? Săteanul făcea pe prostul

-Ce betegeală, eşti nebun? Are probleme multe de rezolvat. Uite că am ajuns, asta este uşa, intră fără să baţi, vei da cu ochii de o fătucă frumoasă care bate la maşină, ea te va anunţa tovarăşului.

-Bine,mulţam fain! Ţăranul a intrat în cabinetul cu uşi capitonate.

Fata a simţit un miros neplăcut, a ridicat ochii din hârtia pe care o dactilografia, s-a încruntat puţin la vederea oaspetului, apoi a întrebat cu glas afectat:

-Cine sunteţi şi ce doriţi de la noi?

-Ştiţi, Nae Gheorghe, chiaburul de la noi din sat a băgat caii în lucerna mea...

-Lasă bade asta, cum te cheamă pe dumneata.

-D-apăi de ce vreţi să ştiţi, că nu eu am făcut pagubă lui Nae, ci Nae mi-o făcut mie, ori şi aici e tot ca la jandarmi, căci ăia mă scoteau pe mine vinovat că nu o fost lucernă destulă pe lot şi caii plecară acasă mai mult flămânzi.

-Nu omule, să ştiu pe cine să anunţ la tovarăşul prim.

-Apăi, aşa da, eu mi-s Vasile Rotaru din Galbenu, chiar aşa să-i spuneţi.

Secretara a intrat în birou, iar după câteva secunde a ieşit şi a făcut semn cu mâna lui Vasile să intre.

S-a strecurat pe uşă, a intrat în biroul uriaş, înainte fusese sufragerie, s-a uitat pe jos unde să calce fiindcă pe covoarele acelea moi de se scufunda opinca lui, nu-i venea să calce, dar cum covorul era cât toată camera, a fost nevoit să calce pe el, e drept că mergea mai mult pe vârfurile picioarelor. A ridicat ochii sfios, pe peretele din faţa lui şi care se găsea în spatele imensului birou masiv din stejar, erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Stalin, Dej şi Groza. În partea dreaptă erau două canapele îmbrăcate în piele iar între ele o măsuţă din mahon pe care se găsea un borcan cu apă şi patru pahare puse pe o tavă din argint, toate erau din mobilierul fostului proprietar. În apropierea canapelelor se afla un bar din nuc prin geamul căruia se vedeau câteva sticle cu etichete imperialiste.

Din faţa biroului pornea o masă lungă de şedinţă cu scaune tapiţate aşezate de o parte şi alta a mesei, în spatele biroului trona un fotoliu larg, comod, îmbrăcat în piele de căprioară.

-Să trăiţi! Să trăiţi tovarăşu prim! Vasile cu capul puţin plecat, nu îndrăznea să ridice privirea, mototolea pălăria în mâini, aşteptând cu inima cât un purice să audă ce va zice tovarăşul , mai ales că îl ştia nervos, aşa îi spuse uşierul.

-Ia loc tovarăşe, ia loc acolo pe fotoliu, un fotoliu se găsea în stânga biroului undeva aproape de geam.

-Lăsaţi, stau în picioare, sunt obişnuit.

-Ia loc tovarăşe, Oblegovici cu mâinile la spate privea pe geam fără să-l vadă pe Vasile.

-Mulţumesc! Vasile a tras un scaun din cele care erau în jurul mesei, apoi s-a aşezat cu jumătate de fund pe un colţ al scaunului.

-Ia zi tovarăşe Vasile, Vasile te numeşti, nu? Ia spune care-i baiul? Oblegovici calm, cu vorba liniştită al cărui accent rusesc aproape dispăruse, încerca să-l facă pe ţăran să aibă încredere în el.

-Tovarăşul prim, caii lui Nae Gheorghe au intrat în parcela mea cu lucernă şi au mâncat-o, iar ce nu au mâncat , au călcat-o în picioare.

-Şi pentru asta vii la mine? Îmi mănânci mie timpul? De ce nu ai mers la jandarmerie? V-aţi învăţat una două hai la judeţ, dar măi tovarăşi, mai aveţi destule organe până aici. Spre exemplu, ai fost la jandarmerie?

-Fost! răspunse Vasile milităreşte.

-Şi nu ţi-au rezolvat problema? Glasul secretarului PCR se asprise puţin.

-Nu, din contră, şi-au bătut joc de mine, au spus că nu am avut suficientă lucernă şi caii au plecat acasă flămânzi.

-Cum mă? Aşa ceva nu am mai auzit. Nu te-ai dus la instructorul de partid care răspunde de comună?

-Ba da tovarăşe, fost şi la el, dar degeaba, s-a unit cu jandarmul şi cu chiaburul l-a care trage din când în când, are Nae o nevastă frumoasă, voluptoasă şi rea de muscă, lumea zice că Ghervase, aşa-l cheamă pe instructor, i-ar mai potoli fierbinţeala, că Nae nu ar mai fi capabil, fiind puţin beteag.

-Mă mai înebunit cu Nae şi cu Ghervase, Oblegovici începuse să se irite, odată cu enervarea apăruse şi accentul rusesec. Ai fost la toţi şi nu te-au rezolvat, aşa-i?

-Aşa, să trăiţi!

-De unde ai zis că eşti?

-Din Galbenu, să trăiţi!

-Mă, tu cunoşti pădurarul din satul vostru? Ce fel de om este?

-Îl cunosc, nu este bine să te pui cu el, e omu’ dracu. Dă cu barda-n Dumnezeu!

-Explică mă să înţeleg şi eu, fură pădurea?

-Nu tovarăşe prim, nu ia un băţ de lemn, însă nu iartă pe nimeni dacă-l prinde furând lemne, altfel, dacă avem bon ne ajută şi el să tăiem. Este cinstit tovarăşe prim, de ce să mint, mă bate Dumnezeu!

-Bine mă, uite cum facem, merg şi eu în Galbenu, am ceva treburi de rezolvat. Tu cu ce eşti venit la oraş?

-Am venit cu căruţa, o am în gazdă la cineva mai în marginea oraşului, că doar nu veneam cu ea în centrul târgului.

-Bine Vasile, mergi acasă căci voi veni şi eu, mai am puţină treabă, te prind din urmă.

După plecarea ţăranului, Oblegovici a ridicat receptorul şi a cerut să i se facă legătura la poliţie.

-Măi, unde este Dumitrana? A întrebat secretarul după ce s-au făcut prezentările.

-În arest, tovarăşe prim.

-Fă-mi legătura la comandant, aştept!

-Aveţi legătura!

-Tovarăşul comandant, sunt Oblegovici, am nevoie de Dumitrana, te rog să-l scoţi din arest, să-l pui în libertate, apoi să-l trimiţi la mine cu o maşină de la voi ca nu cumva să se "rătăcească" pe drum.

-Cum să se rătăcească tovarăşe prim, Dumitrana cunoaşte oraşul ca pe buzunarul lui.

-Tocmai d-aia se poate rătăci, fă aşa cum am ordonat, ai înţeles?

-Da, să trăiţi!

Oblegovici a închis telefonul fără să mai salute, celălalt trebuia să înţeleagă că el este atotputernicul, că ordinele lui trebuiau urmate cu stricteţe. A sunat secretara să-i facă o cafea, apoi şi-a aprins o ţigară, îi plăceau cele „regale”, dar din spirit de frondă cu PCR fuma „Naţionale”. Fuma mult, îşi tot impunea să le mai rărească, începuse să tuşească şi obosea repede. S-a aşezat pe canapeaua de la măsuţă, a savurat  cafeaua cu caimac, era specialistă Maria, secretara învăţase de la bucătarul senatorului, fumul de ţigară ieşea în rotocoale din gura lui, cu capul pe spate se gândea cum va acţiona în sat, era hotărât să facă ordine. Se visa într-o grădină frumoasă cu pomi fructiferi, îi era sete, voia să mănânce o pară galben roşcată care se vedea în părul din faţa lui, a întins mâna să prindă fructul, acesta a sărit pe o creangă mai sus, a încercat la altul, acelaşi lucru. Setea îl cotropise, apă nu era, iar fructele fugeau de el. S-a trezit, secretara era în spatele lui, îl mişcase de umăr, adormise, oare cât dormise?

-A venit Dumitrana tovarăşe prim.

-Spune-i să intre!

-Să trăiţi tovarăşe prim! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră!

- Ia loc Dumitrana, Maria te rog să-i aduci o cafea mare, cred că are nevoie. Spune comisare, eşti bine? Secretarul îl simpatiza pe comisar, ştia că este nevinovat. Avusese o discuţie tare cu ăia de la siguranţă când a aflat că este arestat, din păcate deja fusese torturat de Nicoriţă. Am aflat târziu despre necazul tău şi al lui Vasilescu, apropo, el e bine?

-Am înţeles că nu a rezistat „interogatoriului”, este pe moarte.

-Dumitrana, Obregovici vorbea cu înflăcărarea, declama ca în faţa unei mulţimi în campanie electorală,o societate nouă se construieşte cu sacrificii umane, de multe ori, în situaţii regretabile, cum este şi cazul chestorului, chiar cu sânge. Şti de ce? Este greu să alegi  grâul din neghină, mulţi oameni sunt cameleonici, îşi schimbă culoarea după interesul momentului şi atunci nu ştim cine este cu noi şi cine împotriva noastră. Uite, îţi dau un exemplu, liderul local al PNL ne curtează să-l primim în partidul comunist. Cum dracu mă, spune şi tu că eşti băiat deştept, să vină un liberal să se pupe-n bot cu un comunist, ăştia sunt ca uleiul cu apa. Îl vom primi, dar şti de ce? Să le dăm peste gură ăstora de dreapta, să le arătăm că până şi liderii lor au înţeles că politica noastră este de viitor. De aici apar neînţelegerile şi neîncrederea, nu îţi mai spun câte cereri am de la foşti legionari care îşi toarnă cenuşă-n cap că au greşit şi pentru ca noi să avem încredere în ei ne informează care sunt şefii lor de cuib şi unde-i găsim. Şi noi greşim, cazul tău este cel mai elocvent, dar şi subalterni te-au lucrat, pentru a câştiga încrederea noastră te-au turnat cu minciuni, nu le plăceai, erai intrasigent, le-a fost teamă de tine că îşi vor pierde capul, atunci l-au vândut pe-al tău, nu conta că nu greşiseşi. Văd că ai un plasture aproape de tâmplă, mai ai şi alţii?

-Nu, aici m-am lovit cu capul de pat, am avut o uşoară ameţeală. Sunt bine, vă mulţumesc de grijă! Dumitrana nu voia să se plângă de faptul că fusese maltratat.

-Dumitrana, plecăm la Galbenu, de acum eşti comisar cum ai fost înainte, pe acelaşi post, Domide ţi-a fost înlocuitor, ce părere ai de el?

-Un băiat profesionist şi cinstit.

-Apropo, am vrut să iau legătura cu el, nimeni nu l-a văzut de ieri, ce părere ai?

-Nici una, un ofiţer de poliţie poate pleca în misiuni secrete, în aceste condiţii cu cât ştiu mai puţini, cu atât mai bine, cum noul comandant e venit din altă parte şi nu-l cunoaştem bine, nu trebuie să îi acordăm nici prea mult credit.

-Ia maşina mergi pe acasă ia-ţi schimburi fiincă vom pleca câteva zile, alertăm trupele de jandarmi, îi vreau civili cu pistoalele mitralieră sub haină, vor veni la noapte pe drumuri diferite în Galbenu, ne întâlnim mâine în zori, voi trimite consemnul mai târziu.

-Tovarăşul secretar, nu cred că facem faţă dacă declanşăm o acţiune în forţă, vom pierde mulţi oameni, sunt bine organizaţi partizanii, mai bine lăsăm oamenii într-un loc ferit până când luăm legătura cu Nicolae Deiu, îl ştiţi, ăla cu amnezia.

-Aşa facem, ai dreptate! Mergi acasă, într-o oră trec să te iau şi pornim la drum.

O oră mai târziu o Volgă neagră  strivea colbul gros în  drumul ei spre Galbenu, în urma, un nor mare de praf se ridica la cer.

Ajunşi în sat, au parcat  maşina cu  mult mai departe de postul de jandarmi, cumva mascată de un rug de măceşi. Dumitrana împreună cu secretarul de partid au intrat în biroul şefului de post fără să bată la uşă, Băbuică a sărit în picioare, pe moment nu i-a recunoscut, dar a înţeles că sunt mahări.

-Cine sunteţi şi ce doriţi? Şefului de post îi tremurau izmenele de frică.

-Sunt secretarul de partid Oblegovici, dânsul este comisarul Dumitrana de la poliţia judiciară, dumneata cine eşti?

-Sunt şeful de post Băbuică, tocmai beam un păhărel cu dânsu, e ziua lui, ştiţi, azi e Sfânta Marie, a venit cu o glajă de pălincă. Nu trebuia să beau căci sunt în timpul serviciului, însă un păhărel nu a omorât pe nimeni.

-Ai dreptate băiete, da, nu ne faci cunoştinţă cu musafirul tău? Oblegovici era interesat de problema cu lucerna şi tare voia să o rezolve.

-Dânsul e un om de vază de la noi de aici din sat, îl cheamă Nae Gheorghe, om fain şi bun gospodar.

-Drept ai grăit jandarmule, cât despre tovarăşul Nae, vestea a ajuns până la noi de cât este el de gospodar şi judicios când e vorba de averea lui, chiar azi mi-a povestit un consătean de-al vostru, unu..., of că îmi scapă numele zise Oblegovici după ce a părut că stă şi se gândeşte cum îl cheamă pe cel care l-a lăudat pe Gheorghe. Nu voia să-l deconspire, aştepta să vină Vasile. Tovarăşul Băbuică, fii te rog drăguţ şi condu-l pe Tovarăşul Nae Gheorghe într-o cameră alăturată, vom discuta cu dânsul puţin mai târziu. Băbuică l-a dus  pe Nae în beciul pe care îl mai folosea când era nevoit să reţină câte un infractor, sau vreun beţiv nervos până a doua zi când se trezea.

-Don şef, de ce mă bagi aici? Ce am făcut? Nae era speriat.

-Stai liniştit, să vedem ce vor ştabi ăştia, apoi îţi dau drumul.

Băbuică a încuiat uşa, apoi a urcat scările care păreau să se prăbuşească sub greutatea lui. Ajuns în birou a fost surprins să-l găsească, stând umil într-un colţ lângă uşă cu pălăria în mâini, pe Vasile Rotaru.

-Mă, sună să vină Ghervase până aici, avem o vorbă cu el. Oblegovici era aspru în vorbă.

Şeful de post a crăpat uşa şi a striga unul din jandarmi:

-Dă fuga până la tovarăşul Ghervase, vezi că la ora asta e la prăvălie. Trap!

-Măi Băbuică, un neam mai îndepărtat de-al nevesti face armata la jandarmi, am înţeles că a fost „vărsat” în grupa ta, unul...Moldovan parcă, Oblegovici părea că se gândeşte, că nu îşi aminteşte cum îl cheamă, deşi el îl instruise când îl trimisese jandarm în Galbenu.

-Este aici la noi, e chiar din zonă, bun băiat, deştept şi descurcăreţ. Băbuică era în culmea fericirii că putea să laude o rudă a lui Oblegovici.

O bătaie uşoară în uşă l-a făcut pe Băbuică să se oprească:

-Intră!

Pe uşă a intrat instructorul de partid Vasile Ghervase, îmbrăcat curat, cu nelipsita şapcă pe cap, cum a dat cu ochii de Oblegovici a înlemnit, nu se aştepta să-l întâlnească în postul de jandarmi.

-Să trăiţi tovarăşul prim! Mă bucur să vă văd! Ghervase, negricios cum era, se albise la faţă, buza de jos şi bărbia ascuţită îi tremurau uşor.

-Luaţi loc tovarăşi, fiindcă avem o problemă arzătoare de discutat. Ia spune  Vasile tot ce mi-ai spus mie azi când ai venit la judeţeană. Nu schimba nici un cuvânt. Dar înainte de asta, adu-l Băbuică pe „gospodarul” Nae, să fie şi el de faţă  când ne va povesti Vasile Rotaru păţania lui.

Fără să crâcnească, Băbuică a coborât în beci, a descuiat uşa şi l-a poftit afară pe Nae Gheorghe.

-Hai afară Gheorghe că suntem terminaţi, a venit tovarăşul prim, ne-a pârât nenorocitul de Rotaru, te aşteptai tu ca sărăcia asta de Vasile să meargă, auzi tu, la secretarul I al judeţenei?

Şeful de post a intrat în birou împreună cu Nae, au rămas amândoi în picioare lângă uşă.

-Suntem toţi, putem începe discuţia,  înainte de toate aş vrea să lămurim o chestiune pe care nu am înţeles-o, cum te cheamă pe tine? Oblegovici se uita la Nae curios.

-Nae Gheorghe, să trăiţi! Gheorghe îşi pierduse din siguranţa lui de chiabur obişnuit să poruncescă.

-Măi Băbuică, azi e sfânta Mărie, nu sfântul Nicolae, cum de vă cinsteaţi de ziua lui?

-Tovarăşul prim, m-am zăpăcit când v-am văzut intrând pe uşă, iertaţi-mă vă rog!

-Bine mă, am fost doar curios. Vasile, ia zi mă ce mi-ai spus mie azi! Cât vorbeşte Rotaru nu vreau să-l întrerupă nimeni.

-Tovarăşul prim, cunoaştem povestea, a fost o glumă, sigur că tovarăşul Nae îi va plăti lucerna şi ceva în plus, a fost o glumă a noastră, Vasile s-a supărat, am alergat după el, când a plecat de la post, însă nu l-am mai prins. Ghervase nu ştia ce să mai spună, simţea că era băgat în rahat până-n gât, putea fi acuzat de pactizare cu duşmanul de clasă.

-Sigur că plătesc! Plătesc tot, este adevărat că animalele mele au stricat tot lotul de lucernă al omului. Îi voi plăti şi ziua de muncă pentru azi  fiindcă a fost nevoit să meargă la oraş din vina mea.

-Bine mă,mă bucur să văd că sunteţi plini de omenie, ce zici Rotarule, să avem încredere îi ei?

-Apăi mie dacă îmi plăteşte, nu mai am nimic cu ei. Gheorghe, te aştept să-mi aduci banii, eu amu vă las cu ale dumneavoastră treburi, iar eu voi merge să-mi caut de-ale mele.

-Nae, dă fuga acasă şi ia banii, iar până plec din sat, să aud că ai stins socoteala cu Vasile. Ne-am înţeles?

-Înţeles, să trăiţi! Cu capul plecat şi mergând cu spatele spre uşă Nae a părăsit biroul.

-Acum suntem între noi, organele, măi Băbuică, de ce dracu eşti prost? Şi tu Ghervase la fel ca el eşti de prost. Aţi pactizat cu duşmanul de clasă, v-aţi făcut  prieteni cu chiaburul să oropsiţi un sărman ţăran. Ar trebui să vă zbor pe amândoi să nu vă vedeţi, dar vă iert acum, vă aştept pe amândoi la cotitură, cum veţi greşi, cum veţi plăti! Apropo Băbuică, ce părere ai despre pădurar? Şti, amnezicul, cum îl cheamă că i-am uitat numele...?

-Un nenorocit, tovarăşul prim, nu se înţelege nimeni cu el. Nu-şi mai încape în piele de când a ajuns pădurar şi mai ales de când are acte de identitate.

-Mă, ai auzit că face ceva rău, că ar lucra împotriva partidului? Oblegovici voia să ştie cât mai multe despre Deiu, urma să meargă la el şi nu ar fi fost tocmai bine să se dea pe mâna unui trădător.

-Nu ştiu, nu am auzit, dar după cum se comportă nu este exclus. Simţea o mare bucurie fiindcă poate să se răzbune pe Nicolae.

-Auzi, i-a spune, a făcut dosar la vreunul pentru că l-a prins cu lemne în căruţă fără a avea acte?

-Nu, nici vorbă de aşa ceva, chiar i-am zis eu: „băi tu nu prinzi pe nimeni la furat”, mi-a răspuns în zeflemea: „nu tovarăşu’, stau toată ziua-n pădure şi fac muncă de „pretenţie”, ce-o mai fi şi asta?

-Prevenţie, probabil aşa a zis, Dumitrana a fost prima dată când s-a băgat în discuţie, îl durea sufletul când observa cum îl batjocoreşte jandarmul, dar nu voia să îi ia apărarea acum.

-M-am lămurit, Băbuică, caută-l pe Moldovan, vreau să îl iau cu mine, diseară când mă va întreba nevasta dacă am vorbit cu el, nu vreau să o mint.

-Să trăiţi! M-am prezentat la ordinul dumneavoastră! Moldovan, tânăr, frumos, cu faţa luminoasă şi ochi lui negri şi neastâmpăraţi încremenise în poziţia de „drepţi”.

-Pe loc repaus, a comandat Oblegovici, voi mergeţi în treburile voastre, s-a adresat lui Băbuică şi Ghervase, după plecarea celor doi a continuat: mergem la maşină, apoi Moldovane ne conduci acasă la Nicolae Deiu, pe drum să-mi raportezi tot ce ai aflat despre el.