Primarul. Partea a IV

 

    Luluța s-a întors acasă cu o greutate pe suflet, de unde se așteptase să jubileze pentru înfrângerea lui Tânjală, avea o inimă grea. Nu era mulțumită de comportamentul ei, se simțea murdară, nu-și ierta ce făcuse. În cap îi veneau amintiri de demult, de când începuse să lucreze pentru senator. Întâi îi fusese secretară la firmă, apoi o luase cu el la cabinetul parlamentar, erau îndrăgostiți, el se purta cu ea tandru, afectuos și cu multă iubire. Îi făcea cadouri scumpe, iar contul ei era burdușit cu banii dați de Tânjală  să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat că trecerea timpului făcuse ca focul iubirii lui să se mai mai potolească, de aceea o „împrumuta” lui Guriță oricând avea acesta poftă, până la urmă era fiul lui. Nu se văita, mitocănia băiatului era plătită în aur de tată. Da, a fost jucăria sexuală a grangurilor de la București, însă cadourile lor erau valoroase. Au fost momente când îi dăduseră chiar și sume de bani, baștanii licitau pentru ea, cât de frumos era pe atunci! Învinsese în acele vremuri fiindcă știuse să ceară. Regreta că nu mai avea parte de astfel de jocuri. Apăruseră alte fete mai tinere, noroc că fusese prevăzătoare și econoamă și-și pusese bani deoparte, știa că frumusețea nu dăinuie o veșnicie. Regreta ce făcuse la procuratură, se simțea ingrată și lipsită de recunoștință. Înțelesese încă o dată că oricât de frumoasă ar fi viața, ea are murdăria ei. Voia să repare ce se mai putea repara, nu-l putea vinde pe acela cu care se culcase din iubire și care o răsplătise din plin. A hotărât să-l sune pe senator, voia să-l informeze despre mârșăvia făcută.

    O oră mai tărziu Ion Tânjală era în fața Luluței. Omul era împietrit  de ceea ce făcuse secretara lui în care avusese atâta încredere.

    -Ce ai de gând să faci?

   -Nu știu, vreau să mă opresc, am făcut o greșeală. Nu am dat nicio înregistrare la procuratură, urmează să o duc în zilele următoare.

    -Fata mea, vrei tu să mă termini pe mine? Poate am greșit față de tine, îmi cer scuze! Dar să mă distrugi? E prea mult! Am bani, îți dau câți vrei! Dispari! Mergi peste graniță! Dacă tu nu ești, ei nu mai au probe. -Vrei?!

    -Da, în clipa asta plec, pun câteva boarfe într-un geamantan și urc în mașină. Nu știu unde merg, mă hotărăsc pe drum.-A luat un mic troller de pe șifonier, a aruncat în el câteva schimburi, pe fundul geamantanului a pus casetele cu înregistrările făcute în biroul senatorial.

    -Te aștept la ieșirea din oraș, îți dau bani cash și un card, cardul este pe numele lui Guriță.

  -Bine! Ne întâlnim acolo! Luluța era agitată, intrase într-un joc periculos. Trebuia să pună bine casetele. Le va ascunde în nișa de la cavoul mamei ei. Cât timp va fi în posesia casetelor, viața ei va fi sigură.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Ioanci parcase mașina  mult mai departe de restaurantul unde fusese convocat de cineva care se dăduse drept fiul primarului. A deschis portiera să coboare din autoturismul de teren, o bară din fier l-a lovit pe neașteptate în cap. Lovitura puternică l-a trimis în lumea viselor. Cei trei haidamaci mascați l-au tras jos din mașină și l-au lovit cu picioarele. Când s-au convins că nu mai suflă l-au abandonat într-o baltă de sânge. Au mers grăbiți circa 100 de metri, apoi s-au urcat într-o mașină care îi aștepta cu motorul pornit după care au plecat liniștiți într-o direcție necunoscută.

Totul s-a făcut la adăpostul întunericului din acea parte a parcării, nimeni nu văzuse nimic, totul desfășurându-se într-o viteză uluitoare.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Procurorul, cu telefonul în mână, apelase de trei ori cabinetul senatorial, de fiecare dată intrase robotul. Secretara, parcă intrase în pământ, nu era de găsit, trebuia să-i aducă înregistrările, fără aceste probe nu putea cere prelungirea mandatului de arestare pe numele lui Sprințaru.

  

 Începuse să se plimbe agitat prin birou cu mâinile la spate, vorbea singur, se certa că nu o însoțise  seara acasă pe Luluța pentru a intra în posesia casetelor. Simțea că toată afacerea îi scapă printre degete. Telefonul fix de pe birou a început să sune, bucuros, spera să aibă vești de la Luluța, a alergat să răspundă, de la celălalt capăt al firului un coleg  îl anunța că patronul Ioanci decedase la Spital, intrase în stop cardio-respirator în urma unor lovituri primite cu o seară înainte. Zenobie s-a prăbușit pe scaun cu telefonul în mână, ultima speranță prin care primarul putea fi pus sub acuzare se spulberase, mâine Sprințaru va fi liber.

    -Sunteți chemat la șefu*. -Secretara l-a anunțat sec. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.

    Puțin adus de spate, Zenobie a intrat în biroul „tiranului”, cum îi spuneau ei pe la spate boss-ului pe care,  Dumnezeu și cei de la putere îl uitaseră în fotoliul de șef DNA. Era un fel de zeitate necontestată de nimeni, iar cine îndrăznea să vorbească împotriva lui, fie o făcea cu voce stinsă, după ce își luase toate măsurile că nu va fi înregistrat, fie o spunea cu voce tare și atunci dispărea din peisaj. Despre dispărut apărea a doua zi, la știrile de la ora cinci, vestea că a fost reținut de DNA pentru o infracțiune făcută în urmă cu zeci de ani.

    -Să trăiți!

    -Spune-mi cum merge dosarul cu primarul, l-a dat în gât pe senator?

    -Încă nu!

    -Ce probe ai? -”Tiranul îl privea pe Zenobie cu dispreț.- Recidiviștii trebuiau să-l chinuie seară de seară, să-i facă viața grea, să-l aducă la exasperare pentru ca primarul  să caute o ieșire, te-ai purtat cu mănuși, ai pierdut, Sprințaru s-a obișnuit în arest, nu va mai vorbi. Trebuie să-l pui în libertate și să-l urmărești cu foarte mare atenție. Montează tehnică video și de ascultare în casa Manuelei și în casa lui Sprinţaru. Provoacă-l pe Tânjală! Fă ceva, te-am susținut destul! A venit timpul să faci treabă, dacă nu ești în stare, pleacă! Ți-am spus că vreau să ajungi la șefii lui Tânjală. Trebuie să te miști cu inteligență, tu ești greoi Zenobie, ești greoi, nu cred că vei ajunge un bun anchetator. Bagă-i o curvă în pat senatorului, fă-l să vorbească dracului o dată!

    -Am înțeles! Mâine îl voi pune în libertate pe Sprințaru, nu-l mai pot ține în arest, dar voi fi umbra lui.-Zenobie se cocoșase de tot în fața șefului, îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i sărute pantofii. Îi datora multe, până să-l aducă boss-ul la DNA era un obscur procuror la un parchet de pe lângă o judecătorie dintr-un mic orășel de câmpie, fără industrie, doar cu câteva magazine mai răsărite. Soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă șeful nu l-ar fi chemat la București. Din prima zi, când a pus piciorul în sediul DNA, boss-ul i-a spus:

    -Eu îți spun cui să-i faci dosar. Chiar dacă ai informații și probe despre un infractor, până nu primești OK-ul meu, nu faci nici un pas în cercetarea posibilului vinovat.   

 

                          CAPITOLUL    XI

 

     Petrache Sprințaru era în libertate de mai mult de o lună de zile. Își reluase activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De la revenirea lui în primărie, Manuela era mai distantă, mai rece în relația cu el. Nu era supărat, înțelegea că așa trebuie să fie pentru a nu da apă la moară procurorilor. Vicele Arnăutu, când l-a văzut pe primar intrând pe ușă, s-a îngălbenit, graiul i-a pierit, din gât îi ieșeau niște sunete nearticulate și subțiri ca la oamenii castrați.

    -Arnăutule, ăsta e biroul meu, ce cauți aici? -Petrache  era stăpân pe el și decis să-l timoreze pe vicele lui, care, nu se aștepta să-l mai vadă pe Sprințaru așa de repede, de emoție transpirase și tremura ca un pisoi scos din baie.

    -Ți-am ținut locul don primar, acum gata, plec la mine!-Gigel Arnăutu, cu capul plecat, adus de spate, a părăsit de-a -ndoaselea biroul.

   Primarul se autocontrola tot timpul, era foarte atent la fiecare cuvânt pe care îl folosea, știa că procurorul, deși îl pusese în libertate, nu se va lăsa păgubaș. De la reluarea serviciului a avut o relație corectă cu toți salariații. Fiind în pragul iernii nu mai aveau investiții de făcut, se lucra la rezolvarea problemelor curente. Privea cu suspiciune pe toți oamenii cu care intra în contact, mai ales pe aceia care veneau să-și rezolve diferite probleme, în fiecare dintre ei vedea un posibil provocator.

    Într-una din zile a intrat în biroul primarului o tânără la vreo 30-35 de ani, blondă, cu ochi frumoși și pielea mătăsoasă, îl privise languros, apoi se așezase cu fundul pe colțul biroului.

    -Don primar, aș vrea să mă puneți în posesia terenului din valea Nichii, alea două pogoane care mi-au rămas de la bunicul.

    -Cine ești fată dragă?-Primarul se uita la  femeie, cum se uită pisica la slănină.

    -Sunt fata lui Gheorghe a lui Moșu? –Fata se uita cu ochi galeşi  la Sprințaru.

    -Da, știu despre ce este vorba, ai dreptul, o vom rezolva, vino spre primăvară!

    -De ce, acum ce are?-Fata nu înțelegea de ce să mai amâne până la primăvară.

    -Acum nu se poate intra pe teren, este moale pământul.

    -Nu m-ați înțeles, nu mă interesează unde este pământul,  îl vând unui pakistanez, deja a cumpărat toate loturile din jurul terenului meu, mi-a făcut o ofertă bună, el va veni la dumneavoastră să-i arătați exact unde este terenul poziționat, eventual să facă aia cum îi spune...-fata încerca zadarnic să-și amintească.

    -Cadastrarea pământului-îi șopti bucuros primarul.

    -Aia, așa mânca-ți-aș gura, că uitasem cum îi spune!

    -De ce vinzi pământul unui străin, de ce nu-l vinzi românilor?

    -Din două motive, nu m-a întrebat nici un român dacă vând, iar prețul dat de pakistanez e bun.

    -Pământul încă nu a ajuns la prețul lui, peste câțiva ani puteai să obţi un preţ  de câteva ori mai mare.

    -Auzi don primar, așa o fi! Dar ce-mi pasă mie de pământul ăsta, mi-a picat pleașcă, îl vând și gata. Nu am nici o legătură cu pământul, am crescut la oraş. Ce să fac, să însămânţez dughie?  Apropo, ce este aia, am auzit cuvântul, mi-a plăcut cum sună, are ceva misterios.

    -Seamănă cu mohorul, doar că este mai mare şi cu spicul bogat şi maroniu. Un furaj bun pentru hrana cailor.

    - Nu înţeleg nimic, nu ştiu ce este mohorul, îl vând şi gata.

    -Da, dar bunică-tu s-ar mânia, dacă ar vedea ce prostie ești pe cale să faci!

    -Poate, el s-a mâniat și când l-a dat pe gratis la colectiv, acum s-o mânia mai puțin că iau ceva parale pe el.

    -Fie cum zici tu!

    -Am auzit că ai avut ceva necazuri. –Fata l-a privit în ochi cu înțelegere.-Așa-i? Ai dracu nenorociți și pe mine m-au priponit șase luni, au zis că m-am prostituat. Nu am înțeles de ce trebuie să mă aresteze pentru faptul că m-am culcat cu bărbații care îmi sunt dragi? Drept este că eu îi iubesc pe toți, indiferent de rasă, religie, sex , sau înălțime. Așa sunt eu,cu inima mare și dorință pe măsură. Nu am cerut bani nici unui iubit, este adevărat că ei puneau câți bani voiau într-o cutiuță, dar nu m-ai puțin de 100 de lei, așa scria pe capacul cutiei: „Lăsați câți bani vreți , însă nu mai puțin de 100 de lei”. Învinuirea a fost că nu mi-am făcut o societate pentru a plăti taxe la stat, auzi societate! Cum dracu să se numească ?”Păsărica nebunatică”? Trebuia să tai factură și chitanță de fiecare dată când făceam dragoste cu cineva? Eu fac  dragoste, nu sex! Aveam iubiți, nu clienți, asta nu au înțeles, ne-am împotmolit în semantică și mi-au tras șase luni de închisoare cu executare, am făcut patru luni și iată-mă ca nouă. Apropo, îmi place mult de mătălică, dacă mă vrei, oricând te aștept pentru o partidă nebună de amor. Reține, nu fac sex! Femeia a ieșit pe ușă, în urma ei a rămas un miros suav și incitant de parfum bun.

”Ce a fost asta?” Petrache a rămas pe gânduri după ce fata a plecat, iar fi plăcut o partidă de dragoste, dar îi era teamă ca fătuca să nu fie trimisă de anchetatatori și să-l tragă de limbă. A renunțat să se mai gândească la ea.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

     Acasă, primarul fusese primit cu toată dragostea de către soție și cei doi copii. După ce s-a îmbrățișat cu Adrian, l-a îndepărtat puțin de el, în timp ce îl ținea de mână, l-a măsurat din cap până-n picioare, așa cum face un geambaș când cumpără un cal de rasă, mulțumit de ceea ce a văzut a remarcat:

    -Dragul meu, ar trebui să-ți spun „domnule inginer”, ești stăpân pe tine, ai o meserie frumoasă şi îți câștigi pâinea. Ești pe cont propriu, de acum încolo vorbele mele pot fi sugestii, în nici un caz ordine, poți ține cont de sfaturile mele sau nu. Eu nu mă voi supăra! Încă ceva, mi-a plăcut că ai personalitate, ai preferat să speli farfuriile  într-un restaurant, decât să te umilești în fața mea. Dă-mi voie să te mai strâng o dată-n brațe și să-ți urez succes în viață! Te poți căsători cu cine dorești, dacă vrei, poți să-mi spui, dacă nu, nu! M-aș bucura totuși să mă anunți și pe mine, îmi doresc să fiu socru.

    -Mă voi însura cu Crina!

    -Crina să fie băiatul meu! Când faceți nunta?

    -Dacă nu ai nimic împotrivă, aș vrea să facem petrecerea după sfântul Ion.

    -Bine, mă voi ocupa de toate, va fi o onoare pentru mine! Orchestra o aduce Fărâmiță?

    -Nu, nici nu vine la nuntă. I-am spus că renunț la casa de la tine, că îmi voi face împreună cu Crina casă nouă. Ar mai fi ceva, e sigur că mandatul tău de primar se va opri aici, el voia să fie cuscru cu primarul satului, nu cu unul care e posibil să ajungă-n pușcărie.

    L-a auzul acestor vorbe Sprințaru a pus capul jos, a oftat și nu a mai scos niciun cuvânt.

    -Nu fi supărat, vom trece peste toate tată, vom fi o familie unită, Fărâmiță s-a exclus din ea, doar biată nevastă-sa, Dida, ea va sta lângă noi.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Deși zăpada începuse să se aștearnă  și mașinile se deplasau greu, treburi urgente l-au mânat pe Petrache la oraș, avea niște proiecte pentru primăvara următoare și nu știa în ce stadiu sunt. A urcat în biroul din sediul Consiliului Județean unde lucra Asudatu, cel care răspundea de proiectele de investiții.

    -Bună ziua!

    -Bună ziua primarule! Ai mai trecut pe la noi?-Asudatu era bucuros că îl prinsese pe primar în birou.-Spune don Sprințaru!

    -Mă interesează  stadiul proiectului de investiții pentru drenarea cursului de apă de pe valea Cireșului.

    -Ai făcut bună împărțeala banilor în toamnă?-Asudatul a pus întrebarea intempestiv.

   -Care bani?-Petrache a înțeles că este o provocare și că de acum în colo el va fi principala țintă a procurorului.

   -Nu face pe prostu nea Petrache! Banii pe care i-ai împărțit cu mine și Tânjală, banii restituiți dumitale de patronul Ioanci.-Asudatu începuse să se enerveze, trebuia să-l facă pe primar să vorbească, îi promisese procurorul că va scăpa cu o condamnare simbolică, poate doar cu amendă, dacă îi va da probe împotriva lui Sprințaru, Tânjală și șefii lui din Consiliu. Transpirația curgea abundent pe fața funcționarului.

    -Dumneata ai tras ceva pe nas? Vorbești în dodii. Nu înțeleg, ce vrei? Te rog să-mi spui cum stăm cu proiectul pentru anul viitor? Asta mă interesează!  Însă după cum te comporți nu cred că mai pot pune bază pe cuvântul dumitale. Am plecat! Bună ziua!- Petrche a ieșit pe ușă fără să mai privească înapoi. Zenobie vrea să-l prindă la înghesuială. Asudatu s-a vândut promisiunilor anchetatorului.

    Se simțea încolțit, îi plăcea jocul, apărarea a fost cea mai bună armă a lui. Așa făcea și la șah, se lăsa atacat, apoi declanșa contraofensiva, îl lovea pe adversar când nu se aștepta.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   După demisia Luluței, Tânjală a rămas singur în cabinetul senatorial, se descurca greu, avea nevoie de un nou șef de cabinet. Unul dintre liderii partidului a venit în întâmpinarea senatorului, l-a întrebat dacă a găsit pe cineva să angajeze în locul fetei care demisionase din funcția de șef de cabinet. Senatorul a răspuns că încă nu a găsit și că ar avea mare nevoie de un asistent în teritoriu. Liderul l-a privit cu înțelegere:„am găsit ce îți trebuie, uite frate o tânără pentru postul tău vacant de șef de cabinet”. Fata era de față, senatorul s-a uitat atent la ea, înaltă , zveltă ca o trestie, cu ochii negri, focoși, şi cu sprâncenele ca două semicercuri negre și perfect pensate. Sânii,  două balcoane rotunde, sub  bluza de mătase cu dantelă pe marginea decolteului generos, fusta scurtă lăsa să se vadă jumătate din pulpele interminabilelor picioare. Părul bogat, gri, ca fuiorul de cânepă, tot numai inele mari, cădea în valuri mai jos de umeri.

   -Domnișoara este absolventă a două facultăți, științe politice și drept. A lucrat în ministerul dezvoltării ca referent, ar dori să facă practica pe lângă dumneata, a auzit că ai experiență politică. Dorește să-ți fie mai mult consilier, adică pe cât posibil să participe la toate întâlnirile tale cu factorii de decizie din partid, dar și când te întâlnești cu reprezentanții altor partide. Este membră în formațiunea  noastră  politică, trebuie să o ajutăm să devină un fin politician, un cadru de nădejde al partidului.

    Tânjală o sorbea din ochi, era năucit de frumusețea tinerei. A scuturat capul, cum faci când alungi o nălucă. S-a trezit din visul în care fără să vrea se cufundase, a privit la șeful lui pe linie de partid.

    -Să-și facă formele de angajare, are aprobarea mea.

    Decentă, Corina Dumbravă a mulțumit senatorului cu o înclinare ușoară a capului.

    -Vă mulțumesc domnule senator, sper să fiți mulțumit de prestația mea. –Deși vocea fetei era blândă, avea ceva rece, amenințător în ea. Un observator  atent ar fi remarcat o anumită rigiditate în mișcările ei, era ca o actriță care încă nu își intrase bine în rol.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Ningea frumos, era o vreme minunată, fulgii ușori de zăpadă pluteau în drumul lor spre pământ, Crina îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu voalul alb dat peste față și cu  capa scurtă din blană albă peste rochie, era parte din mirificul peisaj. Lângă ea, ginerele îmbrăcase un costum bleu ciel, cu papion fin grena și cămașă de mătase albă, păreau amândoi  aduși din cărțile de povești și puși pe ulițele satului Malu Plecat. Nașii, la fel de tineri și frumoși, îi încadrau , lângă nași o fată și un flăcău duceau lumânările de cununie. În spatele lor erau socrii mari, Petrache și Florica Sprințaru.

    În urma socrilor mari, singură și cu lacrimi în ochi mergea Dida, mama Crinei, era bucuroasă pentru fata ei care se mărita cu bărbatul iubit, era bucuroasă pentru mulțimea de oameni care însoțeau mirii, însă plângea sufletul în ea că de aici lipsea tocmai tatăl miresei, Fărâmiță. Nu acceptase sub nici o formă să vină la nunta propriei fiice, rămăsese acasă. Toată săptămâna băuse, nu se trezise din beție.

     A vrut să-l pondereze, să-l facă să înțeleagă că Adrian este cea mai bună partidă pe care o putea avea Crina, în zadar, nu accepta căsătoria fiicei lor. Nicolae Fărâmiță stătea pe buturuga pe care tăia lemne, era cu sticla-n mână din care băuse mai mult de jumătate, așa îl găsise Dida când a vrut să-l convingă să meargă la nuntă și să lase băutura. Bărbatul, cu o ochii tulburi din cauza alcoolului, s-a uitat în direcția nevestei, nu a zis nimic, doar a luat barda cu care cioplea aracii și a aruncat-o  în direcția ei, pe moment, Dida a sărit cu picioarele în sus, a fost suficient să se salveze. Barda a trecut pe sub picioarele aflate în aer. Nevasta s-a uitat la Nicolae, a dat din cap a neputință, apoi a plecat, lăsându-l în plata Domnului.

    După cununia religioasă tot alaiul a intrat în căminul cultural pentru masă și dans.

    Petrache s-a întrecut pe sine în organizare, doi bucătari de top pregătiseră mâncăruri alese, fără a fi de fițe, mâncăruri românești cu care țăranul român este obișnuit. Nu au lipsit din meniu, toba, leberul, cârnații afumați și perpeliți pe jar, slana pe care o ținuse  trei săptămâni la sare, apoi o dăduse la fum de lemn și rumeguș de cireș. Nu lipseau nici sarmalele grase, fierte în zeamă de varză, cu felii de slănină afumată între ele. Cinci femei făcuseră  mămăligă în cinci ceaune mari din tuci, erau mămăligi auri, moi și bine fierte. Nu se zgârcise primarul, pusese sarmale destule în farfurie, alături era mămăliga și un ardei iute, verde, abia cules din ghivecele puse de cu vară la adăpost.

    În afara localului, într-un spațiu special amenajat, sfârâiau, pe uriașele grătare, fripturile din carne de porc și de pasăre, o aromă plăcută se degaja din carnea friptă. Grataragii erau amețiți de mirosurile care le îmbiau papilele gustative provenite de la  aromele  din baițurile în care fuseseră ținute fripturile până  ajunseseră pe grătar. Se simțea mirosul de cimbru amestecat cu usturoi și grăsime încinsă.

    Mesenii, bine ghiftuiți după primele feluri, își doreau să se mai întârzie cu servitul fripturii. Pentru a face loc următorului fel, al cărui miros îmbietor ajunsese și în salon, au ieșit cu toții la dans.

    Lăutarii au simțit ce vor nuntași, au pornit să cânte muzică populară  care făcea să sară la dans și copilul din fașă, au cântat o horă lentă pentru încălzire, Sârba a ridicat ritmul și accelerat mișcarea picioarelor, apoi Ciobănașul, Breaza, Geamparale, iar cireașa de pe tort a fost Brâul pe Şase. Era întrecere între perechile de dansatori, zburau picioarele, se legănau mâinile, transpiraseră, cămășile erau leoarcă, nu se lăsau, erau într-o întrecere cu ei înșiși. Simțeau că se eliberează de tot stresul cu fiecare dans. Chiar dacă picioarele oboseau, sufletul se ușura. Prin jocul  picioarelor, într-un anumit ritm, alunga necuratul care se cuibărise în sufletul lor. Dansau, transpirau, alungau duhurile, își ușurau sufletele, se scurgea toată răutatea din ei.

   Toți dansau, mirele cu nașa mare, nașul mare cu mireasa, socrul mare cu nevasta, nuntașii cu nevestele lor, sau fiecare cu cine se nimerea. Doar Dida, soacra mică, plângea singură la masă. Plângea, nu pentru că era singură, ci pentru că nu reușise să aducă la nunta unicului lor copil pe bărbatul ei. Plângea și de bucurie  când își vedea fiica râzând, fericirea Crinei era fericirea ei.

    Lăutarii începuseră să obosească, mesenii se trăseseră la mese, cântau o melodie lentă pentru a domoli sângele înfierbântat al dansatorilor. Pe această melodie odihnitoare, de instalare a păcii interioare în fiecare individ, Nicolae Fărâmiță a intrat în local, lăutarii l-au recunoscut, au schimbat imediat cântecul cu o melodie de primire, toți ochii s-au întors spre ușă, mesenii au început să aplaude, deși țigan, Fărâmiță era respectat în sat. Adrian, cu plosca în mână, a mers să-l întâmpine, Nicolae a luat plosca și și-a îmbrățișat ginerele:

    -Iartă-mă dacă poți, am fost gata să fac o mare greșeală. –Din ochi, lacrimile izvorau fără voie.

    Orchestra a tăcut, lângă Adrian și Nicolae au venit Crina, Dida și Petrache cu Florica, toți și-au dat mâna, s-au pupat și și-au jurat că va fi pace între ei câte zile vor avea.

    Fericit, ginerele a dat ordin orchestrei să cânte și chelnerilor să aducă băutură. Petrecerea a ținut până-n zori, când, obosiți și binedispuși nuntașii au plecat la casele lor.

 

                            CAPITOLUL   XII

 

    Venise primăvara, pământul mirosea a reavăn, din ogoare ieșea abur, se încălzea, apăruseră primii mugurii la pomi, ghioceii deja înfloriseră, erau ca niște mici clopoței dantelați pe margine. Păsărelele cântau o muzică veselă, ritmică și melodioasă.

    Ion Tânjală își vedea liniștit de treburile curente de la senat și din teritoriu. Noua asistentă s-a dovedit a fi o femeie destoinică, profesionistă și serioasă. Era atras ca un magnet de Corina, însă niciodată nu a spus un cuvânt care putea avea o conotație cu înțeles sexual.

    Într-o seară, după ce susținuse un discurs foarte apreciat în fața studenților de la științe politice, era împreună cu asistenta sa, Corina Dumbravă, într-un local discret dintr-un cartier rezidențial.

    -Mulțumesc Corina, discursul scris de tine a avut un real succes...

    -Da, însă, patosul și elocința dumneavoastră i-a dat strălucirea. -Corina pentru prima dată, era provocatoare și cu un zâmbet cuceritor în colțul buzelor senzuale.

    Ion o privea lacom, era ca un animal care pândește prada, toate simțurile erau încordate și gata să răspundă dacă se ivea ocazia.

    -Am apreciat la dumneavoastră, domnule senator, faptul că, deși ați  văzut că sunt tânără, frumușică și mai ales că serviciul pe care îl am, vi-l datorez, nu ați tăbărât pe mine, așa cum mi s-a întâmplat la ultimul loc de muncă, acolo, din prima seară directorul m-a invitat la hotel să dau „probă de lucru” îi spunea el. Adică, să mă culc cu el. Nu am vrut la început, dar a fost așa de tandru, așa frumos s-a purtat, atât de bine a știut să mă poarte pe culmile extazului, încât nu am mai renunțat eu la el. Mă îndrăgostisem, nu el a fost primul bărbat cu care m-am culcat, el a fost primul care m-a ridicat din rândul muritorilor și m-a așezat printre fericitele femei care au cunoscut voluptatea și extazul. După un an de fericire a fost arestat, iar eu a trebuit să-mi caut alt job, acolo nu mai puteam lucra. Vă mulțumesc că mi-ați întins o mână de ajutor!

    -M-a impresionat sinceritatea povestirii, puține femei ar fi spus adevărul. Mă bucur  că ești o femeie sinceră, directă și fără prejudecăți. Ai fost pe cale să-mi descri și modul în care vă iubeați.-Tânjală se aprinsese la față, dorința ajunsese la o intensitate maximă, nu-și mai găsea cuvintele.

    Ca din întâmplare, sub masă, piciorul Corinei se lipise de piciorul senatorului. Ea vorbea, povestea o întâmplare din copilărie, Ion nu mai auzea nimic, mâna femeii a cuprins mâna bărbatului, degetele ei tremurau ușor.

    -Corina, în seara asta aș fi vrut să mai lucrăm, mai avem multe lucruri de pus la punct, te las să mergi acasă să te odihnești, voi lucra singur.

  -Nu se poate, merg cu dumneavoastră, trebuie să lucrăm împreună.-Corina înțelegea ce urma,  provocase totul intenționat.

    După ce senatorul a plătit, au plecat cu mașina spre hotelul unde Ion era cazat gratuit, plătea Senatul chiria.

    -Mergi în baie, fă-te comodă, apoi vino să lucrăm! Vei găsi un halat din mătase roz, îmbracă-l!

    -Mulțumesc!

    Femeia a intrat în baie, puțin mai târziu s-a auzit apa la duș curgând cu presiune. Ion își imagina cum trupul gol este biciuit de picuri de apă, cum apa curge în râuri mici pe pielea fină, ar fi vrut să fie acolo, să o mângâie, să privească întreg spectacolul. L-a smuls din gânduri un glas venit din baie:

    -Nu aveți prosoape?

    -Ba da, vezi că sunt în sertarul de la lavoar.

    -Nu sunt, veniți și îmi arătați!

    Ion, privind într-o parte, pentru a nu comite o împietate, a intrat în baie, a scos din sertar un prosop mare pe care i l-a întins fără să o privească.

    -Vă rog să mă ștergeți pe spate! -Corina se juca cu el, îl stârnea, îl făcea să o dorească și mai mult.

    Ion a înțeles că femeia îl dorește, s-a apropiat de ea, a șters-o pe spate, pe sâni și pe pulpele picioarelor, Corina i-a mulțumit cu un zâmbet, l-a cuprins pe după gât și l-a sărutat pasional. Cada s-a dovedit a fi prea mică pentru pofta lor de joacă. A luat-o în brațe, ea și-a încolăcit mâinile după gâtul lui, el a purtat-o ca pe un trofeu până în dormitor, a așezat-o ușor pe pat, era un bibelou de preț, iar el nu voia să aibă nici cea mai mică stricăciune...

   Târziu în noapte s-au liniștit. Cu țigările în mână și ceștile de cafea în față discutau ca doi îndrăgostiți. Cearșafurile mototolite și întinse  pe jos, hainele lui Ion aruncate prin toată camera, erau mărturiile nopții de dragoste nebună trăite de amândoi.

    -M-ai făcut fericită, după experiența trecută nu credeam că se poate mai mult, tu ai dovedit că nu există limite în modul de a face dragoste. Mulțumesc iubitule! Nu te supăra că îți spun așa, spun ce simt, însă în lume vom vorbi în mod oficial

    -De mult nu am mai trăit o asemenea iubire, sunt fericit pentru tot ce mi-ai oferit, zână a iubirii, tu ești Afrodita . Am reușit să mă eliberez de toate problemele, de tot balastul pe care-l căram după mine de luni bune de zile.

    -Vrei să vorbești despre asta, pentru a te elibera definitiv? –Corina, pentru o clipă, l-a privit într-un mod ciudat.

    -Nu sunt multe de spus, am fost acuzat de procurori că aș fi primit mită de la un primar câteva zeci de mii de euro. Nu m-au chemat niciodată, primarul e al dracului, anchetatorii nu au scos nici un cuvânt de la el. Era să o pățesc cu fosta asistentă, dar asta este o altă poveste. -Tânjală s-a oprit brusc, era pe cale să spună mai mult decât și-ar fi dorit.

   -Dacă nu vrei să vorbești este în regulă, la tine mă  gândeam, nu este rău să te descarci, anumite secrete te îmbolnăvesc, pentru ca omul să se poată elibera de faptele sale care îi apasă conștiința, s-a inventat spoveditul. În cazul tău nu este vorba de conștiință, mita ca formă de existență la noi în țară este un fapt aproape banal, cotidian, singurele diferențe fiind zerourile din coada numărului ce constituie suma de bani primită sau dată ca mită.

   -Ai dreptate, mă anchetează pentru niște amărâți de euro, câteva zeci de mii, iar pe alții care iau milioane îi ocolesc. Cum dracu vine asta?!

    -Liniștește-te!-Corina a început să-l sărute și să-l mângâie.

    Ion a răspuns mângâierilor femeii cu îmbrățișări tandre și sărutări lascive. Femeia se lăsa pipăită, mângâiată și sărutată, trăia momentele, când a simțit că bărbatul este destul de încins l-a întrebat cu o mutriță nevinovată:

    -Fosta asistentă unde este, te-a părăsit nitam -nisam? Cum s-a îndurat de tine?

    -Este o poveste aici, nu voia sărăcuța să plece, lucra de mult cu mine. Nu am avut ce face, am trimis-o în străinătate, acum trăiește la Nisa, altminteri aici în țară mi-ar fi făcut viața grea.

    -Biata fată, are din ce trăi?

    -Are, i-am dat  bani destui, plus că îi trimit, ori, de câte ori am ocazia. O duce bine, lucrează la un român care are o firmă acolo, nu știu exact ce face, însă nu se plânge.

    -Vino iubitul meu, pune capul pe sânii mei și odihnește-te!

    -Lasă-mă mai bine să-i sărut și să strâng între dinți sfârcurile astea maronii și tari.

    -Fă ce vrei tu să faci, sunt a ta, acum și ori, de câte ori mă dorești. Spune-mi, Luluța, parcă așa o chema, era la fel de „bună” ca mine?

    -Nu vreau să vorbesc despre altă femeie în faţa ta, fiecare are părțile ei bune și frumoase. Întreabă-mă altceva!

    -Bine, te admir pentru asta. Atunci de ce ai trimis-o peste graniță? -Întrebarea a venit o dată cu un sărut al femeii pe pieptul lui păros.

    -Făcuse prostia să înregistreze momentul în care Sprințaru mi-a dat banii. Apoi spusese la procuratură tot ce știa. Nu avea numai acea înregistrare, avea zeci de înregistrări. Atunci m-am hotărât să o trimit în străinătate! -În timp ce el vorbea, Corina îl săruta, părea că nu era atentă la ce îi povestea el.

    -Iubitule, nu-mi spune dacă nu ai încredere în mine, sinceră să fiu, nici nu ar trebui să ai, în ziua de azi nu știi cine te înregistrează după care te dă în gât.-Corina vorbea afectat ca o pisicuță care toarce.

    -Am încredere în tine, cum să mă vinzi după o seară de basm ca asta pe care o trăim.

   -Glumeam iubitule! Nu te feri de mine, sunt iubita ta. Eu sunt Dalila, tu ești Samson. Ești cel mai puternic!-Corina îl privea pieziș, după zâmbetul dulce afișat de senator, era clar că nu cunoștea legenda. Aici femeia nu mințise, era Dalila lui.

    -Doar primarul și  Luluța mă pot distruge, altfel sunt un om curat. Petrache Sprințaru e om puternic, iar pe Luluța cine să o găsească la Nisa?

   -Ai dreptate! Vino să te sărut, ești un dulce! Poate viața ne mai hărăzește o dată o seară ca asta.-Femeia se uita meditativ la el, o răceală străbătuse din ochii ei, fulgerele s-au oprit brusc, Ion nu a observat schimbarea apărută pentru puțin timp pe chipul femeii.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Primarul tânjea de dorul Manuelei și al copilului, ar fi mers la ea, îi era teamă că este urmărit, încă nu aflase cine puteau fi urmăritorii. De unul era sigur, vicele Arnăutu, dar ceilalți care erau?

    Într-o seară călduță de primăvară, când întunericul căzuse lin peste sat, primarul, atent la cel mai mic zgomot, mergea spre locuința Manuelei. A ocolit casa prin spate, a sărit gardul în grădină, iar de aici, în lătratul disperat al câinilor, a intrat în casă. Cămăruțele babei, care erau aproape de drum, au rămas în întuneric, fie nu auzise nimic, fie urmărea de după perdea ce se întâmpla în curte.

   O bătrână singură care locuiește cu o femeie tânără în aceeași ogradă, nu poate face altceva decât să fie atentă la cel mai mic semn din care să reiasă că un bărbat intră la Manuela în casă. Deși era un străjer remarcabil  cu vederea încă ageră, după arestarea lui Sprințaru nu a mai văzut pe nimeni intrând în casa tinerei femei. O intriga acest lucru, era Manuela cinstită, loială primarului? Nu-i putea reproșa nimic. Nu întârzia niciodată, de la serviciu venea direct acasă, se ocupa de copil , mâncare și curățenie. Ieșea pe poartă dimineața când din nou pleca la lucru. Gherghina era contrariată, nu înțelegea unde și când Manuela avea o aventură amoroasă. Era sigură că are, dar nu știa unde. Se interesase discret la femeile de la primărie dacă pleacă undeva în timpul serviciului, toate au spus că nu părăsește clădirea. Cel mai important lucru pe care l-a aflat a fost faptul că relațiile dintre Manuela și primar s-au rupt. Asta o rodea, trebuia să raporteze la procuratură tot ce făcea Manuela, primise bani pentru asta, era nemulțumirea ei ca femeie, cum adică, chiar sub ochi ei o  femeie să facă sex cu un bărbat  sau mai mulți și ea să nu poată afla? Era bolnavă, a stat nopții întregi  fără să închidă ochii atentă la cel mai mic zgomot, degeaba, dimineața, Manuela odihnită și proaspătă o saluta cu bunăvoință când pleca la serviciu, câteodată făcea și câte o remarcă răutăcioasă :”sunteți tare obosită, așa cearcăne aveți! Ori, Doamne ferește, sunteți bolnavă!?” Gherghina bombănea ceva drept răspuns, apoi mergea în casă să pună capul jos să doarmă, era obosită după o noapte albă.

    În seara în care Petrache a mers la Manuela, Gherghina a simțit câinii lătrând, dar oricât de mult s-a uitat pe geam nu a văzut nimic. A avut o bănuială. Ori a intrat vreunul prin grădină în curte, apoi pe geamul din spate în casă ori au fost pisici care au stârnit javrele de câini. A ieșit tiptil din casă să asculte dacă se simte vreun zgomot prin casa Manuelei. Era liniște, nici o ușă, nici un pat, nimic nu făcea zgomot. A plecat din teama de a nu fi descoperită de Manuela dându-i târcoale casei.

   Pe de altă parte, Manuela avea și ea un post de observație foarte avansat, ajungea până în dreptul casei Gherghinei. Casa iubitei primarului era așezată cu fața spre drum și se prelungea sub forma de „L” cu o bucătărie și o magazie de alimente până ajungea în dreptul casei babei. Din dormitorul ei, Manuela, putea merge prin interiorul casei până în cămară, iar de aici de la circa patru metri să o poată supraveghea pe bătrână.

    Când a considerat că baba s-a liniștit, a aprins veioza din camera care da spre grădină și a cărei lumină nu putea fi văzută de babă și și-a primit musafirul așa cum își dorea de amar de vreme.

    -Iubitul meu, nu credeam că voi mai fi iar în brațele tale, strânge-mă, așa, strivește-mă cu forța ta, ce dor mi-a fost de tine!

    -Și mie mi-ai lipsit mult. Îți mulțumesc că nu ai scos nici un cuvânt...-în acel moment Manuela i-a pus mâna la gură, iar degetul ei l-a dus la buze, făcându-i semn să tacă. Pe o hârtie a scris: ”vorbim despre ce vrei, nu despre arestarea ta, nu despre bani, fără nume, nu vorbi tu, am să vorbesc doar eu și pentru tine, tu să dai din cap dacă mă aprobi sau nu”.Primarul a dat din cap în semn de înțelegere.

    Au vorbit puțin, de fapt doar femeia vorbea, el nu a mai scos nici un sunet, în schimb s-au iubit mult. Femeia s-a dezlănțuit, a lăsat liberă toată iubirea strânsă în ea, încătușată de luni de zile. S-a manifestat zgomotos, a cheltuit energie cât în toate serile în care a tânjit după el, a țipat, s-a bucurat, a plâns, a râs  chiar cu riscul de a trezi băiatul care dormea într-o cameră îndepărtată de a lor.

    Cu mult înainte de cel de-al treilea cântat al cocoșilor care avea să anunțe venirea unei noi zile, primarul și-a luat la revedere de la iubita sa, apoi a plecat spre casă  pe același drum pe care venise. Somnul greu, al dimineții ce urma să vină în scurt timp, prinsese și câinii în mrejele lui așa că nu l-au mai simțit, când, tiptil, Petrache a ajuns în ulița satului.

   -Domnule senator, îmi pare nespus de rău că ați fost nevoit să veniți la noi, sper să rezolvăm repede lucrurile  pentru a vă lăsa să mergeți la treburile dumneavoastră, evident, mult mai importante, decât ale noastre. De la început vreau să vă spun că sunteți audiat în calitate de martor. Un primar dintr-o obscură comună a delapidat o sumă importantă de bani, sunteți în măsură să mă ajutați să-l aduc în fața justiției?

    -Mă tem că nu vă pot ajuta. -Tânjală era stăpân pe el, afișa un zâmbet superior, din vorbele procurorului înțelegea că nu sunt probe împotriva primarului.

    -Asta nu este bine, noi, DNA, ne pusesem mari speranțe în dumneavoastră, ne gândisem chiar să nu facem demersuri pentru a o aduce pe Luluţa în țară.

    -De unde să o aduceți?-Senatorul devenise atent-eu chiar nu știu unde se află.

    -Lăsați, că știți dumneavoastră bine! De Nisa ce ziceți? Deja s-a pus problema să luăm legătura cu Interpolul, motivul? Tăinuire de probe și obstrucționarea justiției, poate nu este chiar asta infracțiunea, însă până când se dovedește că nu este vinovată, ne va da casetele cu înregistrări. V-am făcut curios?

    -Ca scenariu de roman polițist pare a avea logică, în rest nu am ce să vă spun.

   -Domnule senator, aș fi vrut să ne înțelegem, să colaborați cu noi, să fiți alături de anchetatori în lupta lor împotriva hoților și corupților. V-ați poziționat împotriva noastră, împotriva legii, împotriva dreptății. Prin urmare vă anunț în mod oficial căci de acum aveți calitatea de inculpat în acest dosar denumit generic ”Primarul„. Vom face formele ca Senatul să ne permită percheziționarea dumneavoastră și eventual arestarea, sper să nu fie cazul, sigur, dacă ne veți ajuta, nu vă vom reține.

    Seara, în cabinetul senatorial, Tânjală era foarte abătut, Corina își pusese toate farmecele ei la bătaie pentru a reuși să-l bine dispună.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

                                       CAPITOLUL   XIII

 

   Petrache Sprinţaru  începuse să uite  de acel nenorocit dosar în care era inculpat pentru dare de mită. Faptul că mai mult de şase luni nu îl mai chemase nimeni la anchetă, îi dădea speranţe că totul se aranjase. Se amăgea că  fusese un vis urât, un coşmar care nu îl lăsase mult timp să trăiască în linişte.

    Doar vicele Arnăutu îl sâcâia cu problemele lui unde, de altfel, singur intrase. Din dorinţa de a-l turna pe primar, nu a mai verificat dacă probele sunt împotriva lui Sprinţaru sau împotriva lui. Într-una din zile l-a abordat pe primar, avea tehnica de ascultare pe el, a intrat direct în subiect cu speranţa că acesta se va da de gol, sau va lăsa să-i scape un mic porumbel:

    -Don primar, acum nu mai recunoşti că dumneata m-ai pus să opresc din banii pe care trebuia să-i dăm sinistraţilor? –Arnăutu îl privea cu ochi răi.

    -Ce prostie e asta omule? Când ţi-am dat asemenea ordin?- Sprinţaru era calm, atent la cuvintele pe care le spunea, bănuia că vicele avea tehnică pe el.

    -Atunci când au fost strânşi banii din sat şi au mai fost alocaţi bani şi de la Consiliul Local pentru ajutorarea sinistraţilor, nu dumneata mi-ai cerut să micşorăm sumele de bani care reveneau oamenilor în suferinţă, apoi să modificăm tabelele pe care urma să semneze bieţii oameni?

    -Eşti bolând Arnăutule? Cum ai putut să faci aşa ceva, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu?- Gheorghe îşi râdea în barbă, îl avea pe vice la degetul mic. Îl va afunda cât va putea de mult, el umblase în viespar, să suporte înţepăturile.-Îţi dau un sfat, vezi cum ieşi din rahatul în care singur ai intrat. Nu mai încerca să găseşti complici, ai făcut-o singur, singur s-o tragi!

    -Ştii bine că am fost tovarăşi, tu, Sprinţarule, mi-ai spus cum să fac! –Arnăutu sărise în picioare, de pe scaunul unde şezuse până atunci, gata să-l lovească pe primar. Cu dosul palmei şi-a şters un firicel de salivă ce se scurgea pe bărbie.

    -Şezi blând băiete, nu te aprinde, nu căuta vinovaţi acolo unde nu sunt, puteai să stai liniştit, nu ai vrut, te-ai aruncat orbeşte cu capul înainte din dorinţa de a-mi face rău. Nu ai gândit înainte de a face pasul, cu ochii tulburi, ca un taur în arenă, te-ai aruncat asupra mea. Eşti ciut Arnăutule, nu ai cu ce răni, tu eşti plin de bube! Vindică-le! Sprinţaru s-a ridicat calm de la birou, a trecut pe lângă vice, acesta se ghemuise  pe scaun, părea că are o criză de ulcer, l-a bătut pe umăr şi i-a aruncat în faţă : cine seamănă vânt, culege furtună!

    -Nea Petrache, aşa pentru mine, recunoaşte că am dreptate!-Spuse Arnăutu cu un ultim efort.

    Sprinţaru l-a privit peste umăr cu un fel de milă amestecată cu dispreţ:

    -Gigele, Gigele nu înveţi nimic de la viaţă…

    Aşa ajunsese Sprinţaru să creadă că toate lucrurile se aranjaseră, mai ales că patronul, care-i dăduse banii pentru mită, murise. Nimeni nu aflase cine-l omorâse și de ce.

    Într-o seară plecase de la primărie, mergea agale spre casă, se bucura de aerul plăcut de afară, plouase, pământul se răcorise, mirosea a reavăn, din asfalt ieşea abur. Era fericit că putea merge liniştit pe drum fără teama că este urmărit sau că un provocator va încerca să scoată informaţii de la el.

    Mai avea o mică bucată de drum până acasă, deja simţea aromele plăcintelor cu brânză şi stafide. De dimineaţă, când plecase la serviciu, Florica îi promisese că îi va pregăti pentru cină delicateţele preferate de el. Numai  gândul la bunătăţile calde şi aburinde îl făcea  să zorească pasul.

    Cufundat în gânduri nu a simţit maşina care venea din spate, cu scrâșnet de frâne a oprit în dreptul lui, o voce de bărbat s-a auzit prin geamul lăsat:

   -Vrei să mergi cu mine până la procuratură? Nu stai mult, trebuie doar să ne lămurim asupra unui aspect al problemei noastre mai vechi. –Procurorul era amabil ca un câine care întâi linge mâna şi apoi o muşcă.

   -Mai am puţin până acasă, îi spun femeii şi merg. -Petrache era derutat, nu se mai aştepta să fie chemat la anchetă.

    -Lasă, nu-i spune, fiindcă în două ore eşti lângă ea. Urcă , te rog!

    Uşa din spate s-a deschis acţionată de un agent de poliţie gras care ocupa jumătate din banchetă. A urcat în maşină, simţea că s-a rupt ceva în el, gândurile negre au reapărut, de acum îi era clar că nu scăpase de dosar.

 

 

 

 

 

 

 

 

Prietenul din umbră. Partea a VI

 

    Zbierea  a plecat  hotărât de la serviciu, era ca un taur în arenă, cu ochii injectați, privirea furioasă, mâinile interminabile se bălăbăneau  pe lângă corp, maxilarul inferior se mișca ritmic de parcă tot timpul ronțăia ceva . Era decis să se întâlnească cu Corcoduș pentru a lămuri problema adopție, ajunsese la capătul puterii, adopția nu o mai putea amâna, voia banii de la Corcoduș. Unchiul trebuia să plătească dacă voia să nu-și mai vadă nepotul. A intrat în salonul spitalului, s-a apropiat de pat  și l-a salutat pe Florea .

-Bună ziua! Cine sunteți?-Florea a privit cu teamă la namila furioasă care intrase în salon.

-Sunt omul din umbră care vă rezolvă lucrurile murdare,-directorul voia să pară calm-,am nevoie de bani, am făcut multe cheltuieli, am mituit mulți oameni, sunt gata să rezolv cu adopția și cu certificatul de deces pe numele băiatului așa cum ați cerut.

-Nu, m-am răzgândit, vreau copilul pentru mine, e nepotul meu, am fost pe cale să săvârșesc o mare ticăloșie. Anulați adopția. -Glasul bolnavului era slab, dar ferm, fruntea lui Corcoduș albă fără pic de sânge în venele ei s-a ridicat semeață.

-Nu pot, am pierdut mulți bani, toate economiile mele le-am îngropat în afacerea asta. Nu poți ieși din înțelegere așa cum vrei, ai să faci cum dictez eu, altfel nu va fi bine de tine!-Zbierea începuse să se enerveze, a bătut cu pumnul în noptiera de la capătul patului, sticluțele cu medicamente s-au ciocnit unele de altele răspândindu-se prin salon.

-Sunt decis să nu mai fac nici un pas mai mult, v-am dat l-a început o sumă mare de bani care ar fi trebuit să acopere tot ce ați pierdut. Dacă e cazul, am să vă mai trimit câte 5.000 de euro la fiecare, nici un ban în plus. Clar? În ce privește amenițarea ta, să ți-o bagi undeva, nu îmi este frică de tine. Îmi vreau copilul, voi lupta pentru asta. –Cu ultimele forțe Florea s-a ridicat într-un cot, părea eroul rănit din ”Atacul de la Smârdan” din pictura lui Grigorescu , era măreț în furia lui neputincioasă.

-Stai să-ți dau eu ție! -Directorul s-a aplecat asupra bolnavului  i-a pus o mână mare, cât o lopată rusească, peste gură și nas încercând să-l asfixieze. Era așa de nervos  încât nu înțelegea că, odată  Corcoduș  mort , el va avea și mai mult de pierdut. Florea s-a zbătut cu toată forța care îi mai rămăsese, fără folos, namila era mare și pornită să ucidă. Un zgomot pe coridor făcut de o infirmieră căreia îi căzuse ceva din mână, l-a făcut pe Zbierea să se ridice de pe bolnav și să iasă precipitat pe ușă.

După plecarea vizitatorului, bolnavul a rămas nemișcat într-o poziție nefirească, capul îi atârna în afara patului, aproape că nu mai sufla, o asistentă care trecea pe hol a văzut pacientul prin ușa rămasă deschisă după plecarea intempestivă a directorului. S-a apropiat de pat, a ridicat capul bolnavului și l-a pus pe pernă, apoi i-a întins picioarele și l-a învelit. A apăsat butonul de urgență, iar ea i-a montat aparatul pentru măsurat tensiunea. Medicul a intrat imediat pe ușă:

-Ce s-a întâmplat?

-Nu știu, a avut un vizitator  care nu a stat prea mult, apoi l-am găsit leșinat cum este și acum. Tensiunea este 6 cu 4, foarte mică.

-Faceți-i injecția asta să vedem ce se întâmplă, deja situația lui este degenerativă, nu răspunde la tratament, parcă a renunțat să lupte cu boala. Aduceți aparatul să-i faceți o electrocardiogramă, a avut un șoc, s-a întâmplat ceva. Mișcați-vă repede să nu-l pierdem! -Doctorul era agitat, situația medicală a lui Corcoduș era chiar mai rea decât o spunea el.

..........................................................................................................................................

Mihai discuta, în sufragerie, cu profesoara. Era îngrijorat, nu știa cum să procedeze, ar fi vrut să nu implice organele de anchetă penală, deși ce se întâmpla cu Gilă, era clar un caz penal. Pașii bărbatului abia se auzeau prin mocheta groasă, se plimba agitat cu mâinile la spate. Dintr-o dată s-a oprit brusc în dreptul Mihaelei, s-a aplecat, a pus mâinile pe picioarele ei, apoi a sărutat-o, cu mâna dreaptă i-a îndreptat o șuviță rebelă de păr, o rază roșiatică ce pătrundea pe fereastră, din soarele aflat la asfințit, se juca în părul ei castaniu .

-Te iubesc femeie! Fii liniștită! Vom rezolva cumva această spinoasă problemă, apoi ne vom ocupa de noi și ști ceva? Chiar îmi doresc să înfiez un copil. În timp ce vorbea a sunat telefonul, era Crina, foarte agitată, l-a informat că merge la spital, s-a întâmplat ceva acolo. A fost anunțată de o asistentă care a găsit numărul ei de telefon în noptiera bolnavului.

..........................................................................................................................................

Din ușă secretara a văzut multe cadre medicale la patul lui Florea. Timidă și cu teamă în suflet a intrat în salon. Doctorul i-a explicat că în urma unei vizite primite bolnavul a intrat în șoc , valorile bolii s-au modificat în sens negativ, este conștient acum, dar nu îi dă mari șanse de supraviețuire.

Cadrele medicale au făcut un culoar pentru Crina, aceasta s-a apropiat de pat și a prins mâna bolnavului. Începuse să prindă milă față de el. Florea a strâns mâna femeii cu ultimele puteri, apoi i-a făcut semn să se apropie mai mult , căci vrea să-i spună ceva. Crina strălucea, durerea pe care o încerca pentru Corcoduș o făcea umană, dispăruse secretara machiată strident și parcă tot timpul în căutarea de aventuri, în locul ei apăruse o femeie frumoasă prin tinerețea și sănătatea ei. Obrazul curat fără urmă de fard, era fin, cu tenul alb, buzele roși și senzuale, Crina încă putea să fie o femeie dorită.

-A fost Zbierea aici, el a încercat să mă omoare, vreau să dau o declarație prin care să-l recunosc pe Gigi drept nepotul meu, adică fiul surorii mele. Te rog să scri tu, eu voi semna, roagă pe medici să semneze și ei ca martori. Luminițele din ochii bolnavului străluceau și mai puternic, erau ultimele sclipiri de voință.

-Vă rog să-mi aduceți repede o hârtie, ar fi bună o coală, dacă nu, ori ce aveți, am eu pix, vrea să dea o declarație și avem nevoie de dumneavoastră ca martori! Vă rog, să rămâneți!

-Poftiți ! -O asistentă a întins hârtia secretarei. Cu hârtia pe noptieră Crina a început să scrie tot ce i-a dictat cu voce muribundă Florea Corcoduș. După ce a terminat de scris, a ținut hârtia să poată fi semnată de declarant. Cu mâna slabă abia a putut mâzgăli ceva, pixul i-a căzut, s-a întins, apoi a închis ochii, undeva în colțul gurii s-a instalat un zâmbet de bucurie. Pe rând doctorul și cele două asistente au întărit prin semnătura lor autenticitatea celor scrise în declarație.

-Mă tem că nu mai aveți ce face aici, minutele lui sunt numărate, nu cred că își va mai reveni. Vă vom ține la curent cu ceea ce se  întâmplă.

A plecat de la spital într-o stare contradictorie. Era bucuroasă pentru Gilă că își va intra în drepturi, dar în sufletul ei suferea pentru viața  lăsată în urmă pe patul spitalului și care abia mai pâlpâia.

În uriașa sufragerie a lui Mihai toți trei se sfătuiau în legătură cu pașii care urmau să fie făcuți pentru a rezolva cu bine problema lui Gilă.

-Trebuie să iei legătura cu familia care vrea să înfieze copilul, am înțeles că sunt oameni de toată isprava și au o situație financiară bună. Să vedem în ce ape se scaldă și dacă sunt bine intenționați îi sprijinim să-l adopte. Ești de acord Mihai?

-Da, ai dreptate, ăsta e pasul pe care trebuie să-l fac. Crina ai telefonul sau adresa familiei Pleșoianu?

-Da, mă ocup eu să-i contactez, tu mergi la întâlnire. Le voi spune că se vor întâlni cu Zbierea. Vrei să vin și eu?

-Da, vino! Să faci o copie după declarația lui Florea Corcoduș, să o iei cu tine.

-Haideți la masă, suntem aproape de a rezolva cazul. Mihaela era bucuroasă de mersul lucrurilor, deși  o afectase agravarea bolii lui Florea Corcoduș.

-Apropo, Mihaela să mă pui în legătură cu Florin, am să-i trasez o sarcină. E isteț, se va achita de ea.Nu vă spun nimic despre ce e vorba! Cei trei aveau un aer de conjurați, erau serioși și preocupați de sarcina lor.

Seara Mihai a discutat cu Florin în cofetăria din apropierea școlii. În timp ce mânca o „Amandină”, Piticu asculta instrucțiunile pe care i le dădea avocatul.

-Florine, în curând va răsări soarele și pe strada ta și în sufletul tău chinuit. Mergi la „orfelinat„ și nu vorbi decât cu persoanele cele mai de încredere, acționezi când îți voi da eu un „Bip„. -Piticul asculta cu seriozitate și plin de importanță indicațiile avocatului, era fericit că i se încredința o acțiune de așa importanță.

În restaurantul elegant, în care intrase, Mihai a căutat un loc retras departe de muzică. S-a așezat la masă, cu spatele spre ușă, un ospătar a răsărit ca din pământ, în așteptarea soților Pleșoianu a comandat chelnerului, elegant și țeapăn ca un ficus frânt de mijloc, un deget de whisky fără gheață și un pahar cu apă. Nu i-a fost lungă așteptarea, soții Pleșoianu, însoțiți de Crina, s-au înființat la masă. Când l-au văzut pe Mihai, au încercat să plece, scuzându-se că este o greșeală.

-Nu este nicio încurcătură. Cu dânsul trebuia să vă întâlniți, mă iertați că nu am fost sinceră, nu știam cum veți reacționa. Să luăm loc pentru a putea discuta.

Marian Pleșoianu părea să aibă în jur de 38-40 de ani, șaten, părul pieptănat cu cărare într-o parte, ochii albaștri, sprâncene frumoase, frunte senină fără riduri, arăta un om bun la suflet. Soția lui, Gabriela, părea să-i fie soră geamănă așa mult semănau, doar ochii ei  negri și pătrunzători erau deosebiți.

-Cine sunteți? -O voce caldă care  te strângea cu dragoste la piept s-a auzit din gura soției.

-Sunt avocatul Mihai Iordan, prieten cu Gilă copilul pe care vreți să-l adoptați. Apropo, ați semnat actele?

-Nu, nu le-am semnat. -Nu înțeleg de ce se tergiversează, totul este pregătit.

-Ce v-a promis Zbierea? Sau ați vorbit cu Pacoste ?

-Mi-au notificat că este un copil orfan, părinții lui au murit într-un accident de mașină și că nu mai are pe nimeni. Totodată au spus că băiatul are o sumă de bani rămasă de la părinți pe care copilul îi va primi în rate, dar se poate și toată suma odată. Cred că au zis că este vorba de vreo 70-80 de mii de lei. Sincer, nu mă interesează  banii, suntem oameni de afaceri prosperi și lucrurile ne merg bine. Dar dacă banii sunt ai copilului intenționăm să-i punem într-un cont până la majoratul lui când, singur va dispune ce face cu acei bani. În mare așa stau lucrurile.

-Copilul este orfan, a fost lăsat în grija unui unchi împreună cu întreaga avere a părinților săi, care, vă asigur, este uriașă. Unchiul s-a dovedit a fi un excroc și a vrut să scape de copil, v-a găsit pe dumneavoastră amatori să-l înfiați, iar pe numele copilului după ce devenea Pleșoianu, urma să se emită un certificat de deces, din cauze naturale, care l-ar fi făcut pe unchi stăpânul absolut al averii nepotului. O boală necruțătoare la pus la pat pe Corcoduș, unchiul băiatului, din nefericire acum este într-o stare critică. Cu ultimele forțe Florea Corcoduș a dat o declarație prin care recunoaște că Pleșoiu Gheorghe este nepotul său și singurul moștenitor al averii. Crina, arată te rog  declarația!

Femeia a scos din geantă documentul xeroxat și l-a înmânat viitorilor părinți.

-Ce doriți de la noi? Suntem de bună credință, nu am cunoscut  matrapazlâcurile făcute de acești ticăloși. Noi îl vrem pe Gilă, deja ne-am atașat de el și nu concepem să trăim fără acest copil, nu ne interesează averea lui. Noi vrem sufletul bun pe care l-am întrezărit în Gilă, cu banii faceți voi ce vreți.

Soții Pleșoianu erau disperați, norii grei, amenințători, păreau să se apropie de ei cu fiecare cuvânt al avocatului. Ochii negri ai Gabrilei striveau lacrimile una câte una, cu greu putea reține șuvoiul ce părea să pornească în orice moment.

-Banii sunt ai copilului, nu putem noi să-l deposedăm de avere. Până la majoratul lui, averea o veți administra dumneavoastră, dacă vreți îl puteți opri pe Corcoduș în funcția de director. Bineînțeles, dacă Dumnezeu îl ajută să scape de boala care l-a încolțit rău de tot. Este doar o părere, evident și Gilă are dreptul lui la cuvânt, este un băiat care gândește cu mult peste copiii de vârsta lui.

Un singur lucru mai vreau, să insistați ca Zbierea să vă dea renta promisă, nu va avea de unde, dar dumneavoastră să insistați, apoi ca și cum i-ați face un hatâr veți ceda. Mihai era mulțumit de înțelegerea pe care o făcuse cu Familia Pleșoianu, amândoi soții erau oamenii cu caracter, cu frica lui Dumnezeu și onoarea nepătată. La despărțire Marian și Gabriela aveau fețele luminoase, erau bucuroși de întorsătura care se produsese.

Pedagogul șef Pacoste tocmai întra în orfelinat când, un zgomot infernal venit din cantină, l-a făcut să meargă spre sala de mese. La intrarea lui, s-a declanșat infernul. L-a început nu înțelegea nimic, apoi copiii au început să strige organizat și să bată cu lingurile și castroanele în mese în același ritm, părea că o mână nevăzută dirija tot vacarmul. Piticul după ce primise „bip-ul„ de la Mihai, vorbise cu băieții de încredere care erau și liderii incontestabili ai copiiilor, apoi declanșase demonstrația teribilă cu zgomot asurzitor. Mareșalul s-a uitat la copii, la personalul de serviciu care striga împreună cu ei, imediat i-a apărut în față momentul  din *90, când copiii de atunci strigau împotriva directorului și a supraveghetorului șef. A înțeles, deși era plin de furie, că era ultima zi în care mai lucra în acest centru. A dat din cap a nemulțumire, dar nu a vrut să intre în conflict cu nimeni, niciodată nu se știe cum se termină un asemenea incident. La ieșirea din cantină colegii îl ocoleau ca pe un ciumat, până și Gorila pe care îl considera ca un fel de locotenent al lui, a întors capul când l-a văzut. A înțeles care este nimicnicia vieții. Întodeauna există un revers, o plată a ceea ce se face rău. Evenimentul din *90 se repeta la aceeași scară

A intrat în biroul secretarei, iar de aici fără să bată la ușă a năvălit în cabinetul directorului, secretara s-a opus de formă, chiar voia să-i vadă încăierați.

-Ce e mă? Ce dai buzna peste mine! Zbierea nu știa nimic din ceea ce se întâmpla în cantină.

-Până azi ne-a fost, copiii și personalul  au pornit un protest și cer demisia noastră la amândoi. Mareșalul era surescitat, ochii îi erau tulburi, iar glasul întrerupt de nervi.

-Nu se poate? Cum așa? Cine a declanșat toate astea?

-Domnule director, familia Pleșoianu vrea să vă vorbească-secretara a băgat doar capul pe ușă, nu voia să i se citească satisfacția pe față.

-Nu am timp, să vină mâine, poimâine sau niciodată, să mă lase în pace.

-Ba nu domnule, vorbim acum.-glasul lui Marian Pleșoianu era calm.

-Nu am timp de voi, am alte probleme mai importante de rezolvat. Zbierea era ca un taur furios gata să ia în coarne pe oricine îi stătea în cale.

-Ba da, poftiți dosarul, semnați-l! Dați-mi cei 80 de mii de lei și plec cu copilul acasă.

-Nu am banii, de unde să vi-i dau? -Zbierea se vedea încolțit, nu știa cum să iasă din clinciul în care era prins, pe de o parte cei care îi cereau demisia, iar pe de altă parte, familia care cerea, ceea ce el de altfel  promisese.

-Domnule Zbierea, domnule Pacoste, ați promis că îi dați copilului cei aparține, eu nu țin să mi-i dați mie în mână, faceți un cont pe numele copilului și lucrurile sunt în regulă. -Lui Pleșoianu începuse să-i placă să-i frece pe director și pe locotenentul lui.

-Omul lui Dumnezeu, s-au întâmplat niște lucruri care mă împiedică să mă țin de promisiunea făcută. Persoana care se ocupa, sau trebuia să se ocupe de Gilă a plecat din țară, nimeni nu știe unde este. Vă voi da adresa, iar dumneavoastră să luați legătura cu el când îl veți găsi. Eu semnez ce am de semnat, luați copilul să vă trăiască și să fiți sănătoși!- Zbierea a smuls dosarul din mâna lui Marian apoi cu mâna tremurândă de nervi și supărare, știa că semnează pentru ultima oară ca director, a semnat dosarul prin care Gilă devenea copilul familiei Pleșoianu.

-Era să uit, ieri am fost la spital, am o rudă internată acolo, se vorbea pe holuri că un anume Corcoduș, patronul unui lanț de magazine, e gata să moară. Tot gurile rele mai spuneau că leșinase după ce fusese vizitat de o namilă cu numele de Zbierea. Nu cred că are legătură cu dumneavoastră, nu-i așa?

Directorul îngălbenise, nu se așteptase să primească asemenea lovitură, era prea mult pentru o singură zi.

Căzuse cerul pe el, s-a prăbușit fără vlagă pe scaunul directorial. Și-a prins capul în mâini,  biroul începuse să se rotească, era prins într-un carusel, uraganul devastator al minciunii, șarlatanismului și ipocriziei îl prinsese în vârtejul lui. Câteva clipe a fost amețit, uitase unde se află, simțea cum alunecă pe topoganul vieții. Cu un ultim efort a reușit să bâiguie:

-Îmi dau demisia, acum lăsați-mă! Am ajuns mai rău decât atunci când am organizat căderea fostului director în 1990. Toate în viață se plătesc, cum să merg în fața copiilor mei și a soției să le spun că sunt falit,- fără să-și dea seama Vax gândea cu glas tare-. Sunt sigur că soția mă va părăsi, iar copiii mă vor urî. 

 Pe fondul lamentărilor lui Zbierea soții Pleșoianu au părăsit biroul, în cabinet rămăsese Pacoste care privea cu dispreț la uriașul dărâmat de propriile „inginerii șarlatanice„...

 

 

 

 

 

 

 

 

Magazinul „Profi” din Bucșani

 

     În satul Bucșani, din comuna cu același nume, sat mare cu peste 4.000 de suflete, s-a deschis un market al companiei „Profi”, nimic neobișnuit. Chiar m-a bucurat faptul că fiind mai multe magazine cu profil alimentar concurența va fi mai mare și prin urmare, poate, vor fi ținute și prețurile în frâu. Nu de alta, dar pandemia a crescut prețurile precum un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale devenind din ce în ce mai mare.

    Zilele trecute am luat pensia și cum procedez de fiecare dată am purces să fac cumpărături pentru o lună de zile asigurând asfel familiei strictul necesar. Cum suntem o familie în vârstă, iar virusul se pare că este un flăcău zburdalnic și căutător de bună gazdă, încerc să nu mă preumblu fără rost pe stradă toată ziua, bună ziua. Cum vă spuneam, am mers să fac cumpărături. Nu sunt un fan „promoții cu orice preț” aici mă refer la acele îmbulzeli la tigăi care dezumanizau. Am cumpărat ce voiam iar la casă, pentru că aveam cumpărături în valoare de peste 35 de lei am primit o revistă cu cupoane care îmi permiteau să cumpăr anumite produse cu un preț mai mic. Nu am dat importanță, a doua zi soția s-a gândit să probeze aragazul cel nou, pentru aceasta avea nevoie de câteva produse. Am mers la „Profi”, din nou am primit o revistă cu cupoane și reclame. Am mers acasă, m-am sfătuit cu nevasta și am decis să cumpăr pe două cupoane 8 pungi cu făină, pe un cupon puteam cupăra doar 4, pe două cum aveam eu puteam lua 8. Pe lângă făină am hotărât să mai cumpăr 8 rotițe de cașcaval a 250 gr /buc și 8 bucăți ciocolată „Milka”. Am mers din nou la magazin, am pus în coș 8 kg cu făină, 8 buc ciocolată și 8 rotițe cașcaval. Aveam pentru fiecare produs câte două cupoane.

    În coș mai aveam ulei, mălai și alte câteva produse. Casiera m-a atenționat că nu pot lua decât câte 4 bucăți din fiecare. Am plătit la casă tot ce am cumpărat mai puțin 4 kg de făină, 4 ciocolate și 4 rotițe de cașcaval. La întrebarea mea, firească dealtfel, de ce nu bate tot, răspunsul a fost:„nu pot, mă dau  afară, nu puteți cumpăra decât pe câte un cupon de același fel, trebuie să duceți ce ați cumpărat la mașină, mergeți din nou la raft și luați celelalte produse pe cel de-al doilea bon, apoi reveniți la casă”. Orice obiecție din partea  mea a fost sortită eșecului, casierița, aproape cu lacrimi, în ochi spunea doar atât:„nu pot, mă dau afară”.

    Nu mă puteam juca cu slujba bietei lucrătoare, nu făcea ea regulile, ci corporatiștii, acei șnapani anonimi care ne jignesc, ne umilesc și ne batjocoresc în propria țară. Ce sens a avut să mă trimită, să ne trimită, așa au procedat cu toți aceea care au cumpărat pe două ori mai multe cupoane de același fel, la raft să iau diferența pentru cel de-al doilea cupon de făină, ciocolată și cașcaval, decât o umilire a cumpărătorului?

    Își permit să ne umilească în propria Țară, în satul nostru, cu banii noștri, cu nervii noștri și sănătatea noastră, își permit pentru că nu avem o conducere care să țină cu România. Când Președintele e neamț, Primul Ministru ungur, parlamentarii evrei, șeful SRI evreu, neamț, naiba știe ce este, însă român nu este, ce pretenții avem ca românii să fie apărați?

   Eu am voie să cumpăr de orice valoare, cu cât mai mult cu atât mai bine pentru patronul corporatist, sunt chiar îndemnat să o fac prin reclamele stridente și agresive din magazin, însă, când este vorba să cumpăr ceva cu discount, patronul mă umilește, mă pune la punct, îmi reamintește că nu sunt decât un sclav pe moșia lui.

   Ne mai mirăm de birocrația de la ghișeele administrație de stat. Toți stau cu mâna întinsă, toți vor șpagă, toți vor să fure, să mă fure, să mă umilească, să mă tâlhărească, să mă batjocorească, pe mine, CETĂȚEANUL ROMÂN, omul care, din pensia lui, ce nu a fost furată de stat, trebuie să satur toți corporatiștii, funcționarii de la stat, să mă las jecmănit, ba să mă fac că-mi și place, iar când ar trebui să primesc ceva, trebuie întâi să mă las umilit, să stau în genunchi pe coji de nucă.

ROMÂNIE, ÎNCOTRO MERGI? OHH, EȘTI OARBĂ TU ȘI POPORUL TĂU, NIMENI NU POATE, NU VREA  SĂ STRIGE:„ HOȚIII, BĂĂĂĂĂ!!!!!!!!!!!!

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte cap XV. Ultimul capitol.

 

     Calomfira, adusă cu căruța de Lazăr, curățase rana lui Vasile, apoi o pansase după ce presărase pe rană un praf gălbui făcut din plante doar de ea știute. Tot timpul moțăise din cap în timp ce în colțul buzelor avea un zâmbet enigmatic.

      -A avut noroc, glonțul a făcut o gaură în marginea pântecului fără să atingă vreun organ vital, și ce este cel mai bine, glonțul nu a rămas în trup. Se va vindeca, are noroc Vasile, este a treia rană pe care o primește și care nu-i afectează în mod  serios viața. Este un bărbat puternic. Gheorghe, fii mândru că ai un asemenea ginere, iar tu Anghele, să fii sănătos, mă bucur că ți-a ieșit boieria din cap. Frusino, ai grijă de băiat, ai grijă de Didina, cu strajnică noră te-ai ales și nu uita să te înțelegi cu Filofta și cu Gheorghe, oameni ca ei sunt puțini în sat. Didino, doar tu, dacă stai lângă Vasile și-i veghezi convalescența, îl vei vindeca. Să-i schimbi des pansamentul și să-i pui prafurile pe rană. În scurt timp va fi pe picioarele lui.

       Gheorghe a oftat, a închis ochii, un zâmbet i-a apărut în colțul buzelor, era mulțumit de Vasile, se vindecase și deja reîncepuse serviciul la Primărie. Belciug, Haralamb și ginerele lui erau închiși, doar Dumitru Belciug fusese condamnat la închisoare pe viață, Haralamb primise o sentință de condamnare la 10 ani, iar ginerele lui la 8 ani de închisoare. Ceilalți chiaburi, după acea întâmplare, băgaseră capul la cutie, chiar dacă în sinea lor urau comuniștii, i-ar fi vrut fi vrut mai repede morți de s-ar fi putut, în fața lor începuseră să facă sluj. Belciug, neoficial, poate și prin faptul că era cununat de Dobreanu, era considerat șeful chiaburimii din sat. Un fel de staroste. Detronarea și condamnarea lui Belciug i-a pus pe gânduri, se terminase domnia banului, a boierului și chiaburului, începea domnia celui sărac, a proletarului. Dacă rânduiala în timpul proletariatului a fost bună ori rea, doar istoria ne poate spune. O istorie neutră este greu de găsit, fiindcă și istoricii neutri lipsesc. Un istoric fără ideologii politice nu va putea scrie în timpul comunismului despre mărețele realizări ale țărăniștilor și liberalilor. La fel nu va putea să scrie împotriva liberalilor când la putere este un guvern de dreapta. De aceea istoria, în cele mai multe cazuri, va fi părtinitoare.

…………………………………………………………………………………………………….......

      Sfârșitul lui noiembrie 1946. Timpul se răcise, gerul pusese stăpânire pe satul lor. Bruma groasă albea dimineața acoperișul caselor și iarba uscată de pe marginea drumului.

      În casa lui Gheorghe Lemnaru era o mare petrecere. Pe lângă Lixandru cu Smărăndița, Vasile cu Didina, mai erau Lazăr cu nevasta, instructorul de partid și Prâslea care se cuibărise într-un colt, nefiind încă primit în discuția celor mari.

      Vorbea Furtună, instructorul de partid, de fapt făcea o analiză a alegerilor parlamentare ce tocmai se încheiaseră.

      -Prieteni, ne-a trecut glonțul pe la ureche la alegeri. La noi, aici, a fost bine, nu prea au mișcat reacționarii în front. Doar câțiva amețiți au votat cu țărăniștii. Sloganul nostru :„cine nu este cu noi, este împotriva noastră” a dat roade. Unde nu am stat chiar bine am aplicat învățătura marelui Stalin, nu a contat cine și cum a votat, ci a contat cine și cum a înnumărat voturile.

      Voi știți că în România, conform înțelegerii de la Ialta, sunt reprezentanții celor trei mari puteri militare: Vâșinski din partea URSS, Averell Hariman din partea SUA și Clerk Kerr din partea Regatului Unit al Marii Britanii. Maniu face poteci zilnice, nu la Vâșinski, ci la reprezentatul SUA Averell Hariman. Ne pârăște că am fi falsificat alegerile și cere SUA și Regatului Unit să nu recunoască noul guvern.  E posibil ca americanii și englezii să promită multe, însă, în mod sigur nu se vor ține de cuvânt. Nimeni nu are nevoie de o escaladare a conflictului. Între occident și est s-a tras o cortină, „cortina de fier” cum plastic a denumit-o Churchill la Posdam în martie 1946. Tovarăși, România a pornit pe un drum nou, drumul victoriei în lupta împotriva exploatatorilor. Vremea lor a apus, viitorul României este un nou răsărit de soare. Alde Maniu, Brătianu, Mihalache, Malaxa etc. simt nisipurile mișcătoare sub picioare lor. De ce se zbat mai tare, de aceea se vor scufunda mai adânc. Nu au nici o crăcuță de care să se prindă, se vor îneca în propria lor mocirlă. Ne condamnă pe noi că îi nedreptățim acum? Fals, prieteni. Noi nu am uitat umilința la care am fost supuși în anii de adâncă ilegalitate. Am fost precum brazii cei înalți și puternici pe care ei ne-au tăiat, au încercat să ne scoată din rădăcini. Au uitat un lucru elementar, noi avem rădăcinile adânc înfipte în acest pământ românesc. Indiferent de vântul, ploaia, viscolul, omătul, ori furtuna care s-au abătut asupra țării noastre, noi n-am fugit, nu ne-am plecat, am rămas aici, pe acest pământ cu rădăcinile adânc prinse în glia strămoșească. Chiar dacă ne-au fost retezate ramurile, de multe ori trunchiurile, am revenit, noi lăstari din rădăcinile noastre au împădurit pământul. Prieteni, un copac crește și moare, altul îi ia locul. Așa suntem noi, nu putem fi dezrădăcinați. Să ne gândim la Dobreanu, marele moșier al nostru care ne-a supt sângele zeci de ani ca un vampir, a fost ministru, om de stat, cum a simțit greul a rupt-o la fugă peste hotare. Noi am rămas aici să ducem mai departe flamura tricoloră a României într-o nouă era. Vom avea o revoluție proletară, clasa muncitoare împreună cu țărănimea vor fi cei care vor realiza revoluția, călăuziți fiind de flacăra vie a lui Stalin, al ideologiei marxist -leniniste sub îndrumarea farului călăuzitor al Partidului Comunist Român.

     Lixandre, vei fii pe mai departe primar al satului, și-a continuat Furtună monologul, te-ai descurcat bine, ești un om energic, ai reușit să strângi în jurul tău oameni adevărați, puternici și cu dragoste de sat. Organizația voastră de partid s-a mărit cu fiecare zi ce a trecut. Știi când ai venit la mine să mă întrebi dacă este bine să primești în organizația de partid oamenii de la opoziție?? Era vorba de doi fruntași, unul țărănist și unul liberal, care voiau să se înscrie la noi. Ți-am spus atunci să-i primești, bine am făcut. De multe ori cei doi au vorbit în cadrul întâlnirilor electorale împotriva fostelor lor partide. Însă, Lixandre, nu uita, cine a trădat o dată, va mai trăda. De aceea e bine să fim cu ochii pe ei și prima data când o zbârcesc, nu contează că vor fi la prima abatere, să-i dai afară. Sunt îmbătrâniți în rele, nu trebuie păstrați, ne-am folosit de ei, gata, nu ne mai trebuie, îi aruncăm peste bord! Ei sunt precum merele putrede așezate într-o ladă cu mere sănătoase, dacă nu vom extrage fructele atinse de rău, vor îmbolnăvi toate merele sănătoase.

      Prieteni, să nu uităm că Dumnezeu a făcut mielul, dar tot El a făcut și lupul. A făcut lumina, dar și întunericul. De noi depinde să păzim mielul de lup și să luminăm întunericul. Asta va fi prima noastră grijă, să alfabetizăm populația ținută în intenționat în întuneric. Însă tot de noi depinde și păzirea mieilor de atacul lupilor. Nu va fi ușor, însă, împreună, vom reuși!

      Dragi prieteni, suntem la început de drum și ca orice început va fi greu. Nu va curge lapte și miere doar pentru că am ajuns noi la putere. Anul acesta a fost unul teribil de secetos, va fi foamete, mai ales în Moldova. Țara este după război, rezervele statului nu sunt mari, avem speranța că ne vor ajuta prietenii sovietici. Trebuie să fim strânși uniți în jurul partidului. O nuia dacă o prinzi în mână o poți frânge, însă un mănunchi de nuiele nu mai pot fi frânte, dar o țară întreagă? Unirea ne va face puternici. Vorbiți cu oamenii, ascultați-le păsurile, încercați să-i ajutați, aveți grijă să nu promiteți ce nu puteți da. O minciună poate să-i depărteze de voi, sunt sătui de bătăi și minciuni. Vă cunoașteți, Lixandre, Vasile, Lazăre, vorbiți-le oamenilor pe înțelesul lor, sunteți dintre ei. Samfiro, discută cu femeile, vezi ce-ți spun, transmite cuvântul partidului să prindă încredere în tine și în PCR.

      Nea Gheorghe, noi nu bem o țuică? Mi s-a uscat gâtlejul…

      -Păi dacă nu vă mai opreați din vorbit? Se vede treaba că sunteți învățat să spuneți voroave, i-a tăiat cuvântul Lemnaru. Acu ce să zic, dumneata le potrivești bine din grai, dar pân la fapte mai este cale de mers. Oamenii încă sunt speriați, nu știu ce să aleagă în mod fățiș. Până mai ieri, Belciug, Haralamb și alții ca ei tăiau și spânzurau în sat, în timp ce noi, ăștialalți, eram la coada rânduielilor fără drepturi și fără vreo apărare, așa cum în capul satului este o salcie bătrână care se leagănă de zici că e smulsă din rădăcină când viscolele cele mari se abat prin câmpia întinsă spre satul nostru.

      -S-a terminat nea Gheorghe, de acum de noi depinde cum ne vom așterne. Anul ce va să vină va fi unul al foametei, al nesiguranței zilei de mâine, ultimii ani secetoși, la care s-a mai adăugat și războiul, ne vor crea mari probleme. Chiaburimea și forțele reacționare vor căuta să profite de nenorocirea abătută asupra noastră. Nu trebuie să cedăm, nu trebuie să ne abatem de la directivele pe care ni le vor trimite tovarășii din guvern și din Comitetul Central al PCR. Uniunea Sovietică, prietena noastră, nu ne va lăsa să murim de foame, ne va trimite bucatele de care vom avea nevoie.

      Să ne și bucurăm, vom vedea ce va fi, „bucuroși le-om duce toate…” vorba poetului. Acum să sărbătorim victoria în alegeri a PCR. A fost o luptă politică grea, însă rezultatele ne bucură și ne șterge osteneala din oase. Mă bucur că am aici, în jurul meu, pe cei mai dragi oameni din acest sat. Vezi nea Gheorghe cum se aranjează toate? Te speriaseși că nu vei avea cu ce să faci nunta lui Lixandru. Ai văzut cum s-a găsit de toate? Partidul nu ne lasă bre la greu. A căutat în teșchereaua depozitelor sale și a scos de acolo tot ce a trebuit pentru nunta acestor tineri frumoși. Să ne trăiască! Să trăiți cu toții! Cu paharul în mână Furtună s-a ridicat în picioare și într-un avânt revoluționar a început să cânte „Internaționala”.

      Epilog,

      În 1947 a fost cea mai mare foamete a sec XX. Mulți oameni, mai ales din Moldova, au murit din cauza inaniției. Banii s-au devalorizat într-o dinamică uluitoare.

      Familia Lemnaru a reușit să treacă cu bine peste lipsurile provocate de secetă. Lixandru și cumnatul lui, Vasile, ca funcționari ai primăriei, primeau ajutoarele venite de la stat pentru populația aflată în nevoi. Cei doi, oameni cinstiți, împărțeau sătenilor ajutoarele în funcție de nevoile fiecăruia. Pentru ei opreau doar ce se lipea de mână și se… lipea, nu mult, însă suficient încât să nu ducă familiile lor și a lui Lazăr lipsă de ceva. Erau vremuri grele, banii nu mai aveau valoare. Alimentele lipseau, specula era la ea acasă. Chiaburii făceau avere din vânzarea cu suprapreț a cerealelor. Anchetele poliției erau intensificate, dar, cum toți trebuiau să mănânce, rezultatele erau aproape nule.

      Familia Lemnaru reușise să devină cea mai de vază familie din sat, asta datorită lui Lixandru, lui Vasile, dar și al cumătrului Lazăr împreună cu bătăioasa lui nevastă, Samfira. Toți trei erau nucleul organizației de partid din sat. Trecuseră prin multe împreună, însă în final reușiseră.

      Prin decretul 310 din iulie 1964 Spirache Belciug a fost eliberat din închisoare, însă nu s-a mai întors în sat. Tatăl lui murise în închisoare, iar mama-sa Aritina înebunise, după ce tocase averea cu toți neisprăviții.

     

     

 

     

Stați în case! Boicotarea alegerilor

 

    O nouă campanie electorală. Politicienii pozând în îngeri, cu armate de PR-iști și consilieri în spate, vin în fața noastră cu mutre false de oameni cumsecade care empatizează cu suferința poporului. O gloată de oameni falși și ipocriți, mincinoși și oportuniști. Oameni fără caracter și culoare politică, având doar dorința de a se cocoța acolo unde mierea este multă și rămâne lipită de mâinile lor mult prea lungi și mult pea hrăpărețe.

    De ani de zile în ani electorali văd un talcioc  în care se precupețesc politicienii mai ceva ca „fetițele” pe centură. De fapt pot numi fără să greșesc această racolare de politicieni de la un partid politic la altul drept „transfer de imoralitate pe centura politică”.

    Sigur că nu am cum să cred în politicienii de peste 50 de ani că ei ar fi de dreapta, de stânga, de centru. Nu, nu au cum. Au ca rădăcinii Partidul Comunist Român (nu că asta ar fi un lucru neapărat rău). Chestia cu ideologia politică, cu doctrina, cu dreapta și stânga, cu galbeni, albaștri ori roșii, este doar de fațadă. Că este așa ne este confirmat și de traseismul politic. Cameleonismul politicienilor în funcție oportunism, nu mai miră pe nimeni. Este un fapt divers. Liderii politici se acuză între ei pentru racolări, însă niciunul dintre ei nu trimit acasă vreun politician care tocmai ce și-a părăsit partidul și bate în ușa adversarului de până atunci.

    Nu pot să mai cred minciunile spuse cu multă seninătate de candidații la funcțiile de primari, consilieri și președenți de consilii județene. Nu mai pot să cred, după ce timp de 30 de ani am fost mințit în cel mai groaznic mod. Nu pot să cred după ce timp de 30 de ani mi s-a spus că voi trăi mai bine, iar ei, politicienii au vândut tot, au vândut România, au lăsat populația pe drumuri, fără loc de muncă, fără pensii, fără alocații pentru copii. Sigur că avem o țâră de pensie, copiii au oleacă de alocație, însă de aici până la necesarul traiului de zi cu zi, e drum lung.

   Spunea Președintele, de tristă amintire, că pensiile vor fi mărite în viitor, la fel și alocațiile pentru copii.

   Știu că nu este campanie electorală pentru Parlament, însă aceleași partide sunt și acum și în decembrie.

   Revin. Domnule Președinte, pensionarii au nevoie ACUM de pensii, nu într-un viitor incert. Copiii au nevoie de alocații ACUM, nu când vor deveni majori.

   Guvernul spune că nu are bani. Domnule Orban, orice prost poate să stea la Palatul Victoria și să spună că nu are bani. Noi așteptăm de la guvernanți să găsească resurse, să caute, să analizeze cum pot aduce bani, nu să se plângă ca niște BABE PE MARGINEA ȘANȚULUI. Dacă aveți comportament de țațe ar trebui să fiți plătiți ca niște țațe.

   Dacă Țara trece prin momente grele, de ce puneți să plătească doar pe cei săraci, unii devenind șomeri, alții au pensiile mult prea mici, alții salariile mici, de ce nu plătiți și voi care aveți niște salarii uriașe fără să faceți nimic pentru Țară. Mahărul din Dealul Cotrocenilor ia o grămadă de bani doar pentru că înjură PESEDE-ul și ne spune să ne spălăm pe mâini. La fel și gașca din Palatul Victoria, care ridică sume de bani exorbitante. Pentru voi nu este criză? Doar pentru Golea e austeritate?

   Offf, Țară cu oameni orbi și surzi. De 30 de ani am mers ca turmele mânate din spate de televiziuni și minciunile politicienilor. Ar fi momentul să ne trezim. O soluție ar fi boicotarea alegerilor.

   Îmi amintesc îndemnul: „stați în case”. A venit timpul să stăm în case, pentru ce să facem pe eroii, pentru ca unii să își îngrașe conturile și mai mult? Să stăm în case, afară virușii sub diferite culori ne pot ataca. Clasa politică, gaștile politice, clicile mafiote, bandele de tâlhari, trebuie lovite în mirul votului. Boicotarea trebuie să fie votul de blam dat actualilor politicieni. Putem sta în casă pe mâna lor, pe îndemnul lor și pentru protecția noastră, până la urmă nu merită să riscăm să ne infectăm de dragul unor fripturiști, a unor oportuniști, a unor ipocriți.