Primarul. Partea a IV

 

    Luluța s-a întors acasă cu o greutate pe suflet, de unde se așteptase să jubileze pentru înfrângerea lui Tânjală, avea o inimă grea. Nu era mulțumită de comportamentul ei, se simțea murdară, nu-și ierta ce făcuse. În cap îi veneau amintiri de demult, de când începuse să lucreze pentru senator. Întâi îi fusese secretară la firmă, apoi o luase cu el la cabinetul parlamentar, erau îndrăgostiți, el se purta cu ea tandru, afectuos și cu multă iubire. Îi făcea cadouri scumpe, iar contul ei era burdușit cu banii dați de Tânjală  să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat că trecerea timpului făcuse ca focul iubirii lui să se mai mai potolească, de aceea o „împrumuta” lui Guriță oricând avea acesta poftă, până la urmă era fiul lui. Nu se văita, mitocănia băiatului era plătită în aur de tată. Da, a fost jucăria sexuală a grangurilor de la București, însă cadourile lor erau valoroase. Au fost momente când îi dăduseră chiar și sume de bani, baștanii licitau pentru ea, cât de frumos era pe atunci! Învinsese în acele vremuri fiindcă știuse să ceară. Regreta că nu mai avea parte de astfel de jocuri. Apăruseră alte fete mai tinere, noroc că fusese prevăzătoare și econoamă și-și pusese bani deoparte, știa că frumusețea nu dăinuie o veșnicie. Regreta ce făcuse la procuratură, se simțea ingrată și lipsită de recunoștință. Înțelesese încă o dată că oricât de frumoasă ar fi viața, ea are murdăria ei. Voia să repare ce se mai putea repara, nu-l putea vinde pe acela cu care se culcase din iubire și care o răsplătise din plin. A hotărât să-l sune pe senator, voia să-l informeze despre mârșăvia făcută.

    O oră mai tărziu Ion Tânjală era în fața Luluței. Omul era împietrit  de ceea ce făcuse secretara lui în care avusese atâta încredere.

    -Ce ai de gând să faci?

   -Nu știu, vreau să mă opresc, am făcut o greșeală. Nu am dat nicio înregistrare la procuratură, urmează să o duc în zilele următoare.

    -Fata mea, vrei tu să mă termini pe mine? Poate am greșit față de tine, îmi cer scuze! Dar să mă distrugi? E prea mult! Am bani, îți dau câți vrei! Dispari! Mergi peste graniță! Dacă tu nu ești, ei nu mai au probe. -Vrei?!

    -Da, în clipa asta plec, pun câteva boarfe într-un geamantan și urc în mașină. Nu știu unde merg, mă hotărăsc pe drum.-A luat un mic troller de pe șifonier, a aruncat în el câteva schimburi, pe fundul geamantanului a pus casetele cu înregistrările făcute în biroul senatorial.

    -Te aștept la ieșirea din oraș, îți dau bani cash și un card, cardul este pe numele lui Guriță.

  -Bine! Ne întâlnim acolo! Luluța era agitată, intrase într-un joc periculos. Trebuia să pună bine casetele. Le va ascunde în nișa de la cavoul mamei ei. Cât timp va fi în posesia casetelor, viața ei va fi sigură.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Ioanci parcase mașina  mult mai departe de restaurantul unde fusese convocat de cineva care se dăduse drept fiul primarului. A deschis portiera să coboare din autoturismul de teren, o bară din fier l-a lovit pe neașteptate în cap. Lovitura puternică l-a trimis în lumea viselor. Cei trei haidamaci mascați l-au tras jos din mașină și l-au lovit cu picioarele. Când s-au convins că nu mai suflă l-au abandonat într-o baltă de sânge. Au mers grăbiți circa 100 de metri, apoi s-au urcat într-o mașină care îi aștepta cu motorul pornit după care au plecat liniștiți într-o direcție necunoscută.

Totul s-a făcut la adăpostul întunericului din acea parte a parcării, nimeni nu văzuse nimic, totul desfășurându-se într-o viteză uluitoare.

-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Procurorul, cu telefonul în mână, apelase de trei ori cabinetul senatorial, de fiecare dată intrase robotul. Secretara, parcă intrase în pământ, nu era de găsit, trebuia să-i aducă înregistrările, fără aceste probe nu putea cere prelungirea mandatului de arestare pe numele lui Sprințaru.

  

 Începuse să se plimbe agitat prin birou cu mâinile la spate, vorbea singur, se certa că nu o însoțise  seara acasă pe Luluța pentru a intra în posesia casetelor. Simțea că toată afacerea îi scapă printre degete. Telefonul fix de pe birou a început să sune, bucuros, spera să aibă vești de la Luluța, a alergat să răspundă, de la celălalt capăt al firului un coleg  îl anunța că patronul Ioanci decedase la Spital, intrase în stop cardio-respirator în urma unor lovituri primite cu o seară înainte. Zenobie s-a prăbușit pe scaun cu telefonul în mână, ultima speranță prin care primarul putea fi pus sub acuzare se spulberase, mâine Sprințaru va fi liber.

    -Sunteți chemat la șefu*. -Secretara l-a anunțat sec. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.

    Puțin adus de spate, Zenobie a intrat în biroul „tiranului”, cum îi spuneau ei pe la spate boss-ului pe care,  Dumnezeu și cei de la putere îl uitaseră în fotoliul de șef DNA. Era un fel de zeitate necontestată de nimeni, iar cine îndrăznea să vorbească împotriva lui, fie o făcea cu voce stinsă, după ce își luase toate măsurile că nu va fi înregistrat, fie o spunea cu voce tare și atunci dispărea din peisaj. Despre dispărut apărea a doua zi, la știrile de la ora cinci, vestea că a fost reținut de DNA pentru o infracțiune făcută în urmă cu zeci de ani.

    -Să trăiți!

    -Spune-mi cum merge dosarul cu primarul, l-a dat în gât pe senator?

    -Încă nu!

    -Ce probe ai? -”Tiranul îl privea pe Zenobie cu dispreț.- Recidiviștii trebuiau să-l chinuie seară de seară, să-i facă viața grea, să-l aducă la exasperare pentru ca primarul  să caute o ieșire, te-ai purtat cu mănuși, ai pierdut, Sprințaru s-a obișnuit în arest, nu va mai vorbi. Trebuie să-l pui în libertate și să-l urmărești cu foarte mare atenție. Montează tehnică video și de ascultare în casa Manuelei și în casa lui Sprinţaru. Provoacă-l pe Tânjală! Fă ceva, te-am susținut destul! A venit timpul să faci treabă, dacă nu ești în stare, pleacă! Ți-am spus că vreau să ajungi la șefii lui Tânjală. Trebuie să te miști cu inteligență, tu ești greoi Zenobie, ești greoi, nu cred că vei ajunge un bun anchetator. Bagă-i o curvă în pat senatorului, fă-l să vorbească dracului o dată!

    -Am înțeles! Mâine îl voi pune în libertate pe Sprințaru, nu-l mai pot ține în arest, dar voi fi umbra lui.-Zenobie se cocoșase de tot în fața șefului, îi venea să se arunce la picioarele lui, să-i sărute pantofii. Îi datora multe, până să-l aducă boss-ul la DNA era un obscur procuror la un parchet de pe lângă o judecătorie dintr-un mic orășel de câmpie, fără industrie, doar cu câteva magazine mai răsărite. Soarta lui ar fi fost pecetluită, dacă șeful nu l-ar fi chemat la București. Din prima zi, când a pus piciorul în sediul DNA, boss-ul i-a spus:

    -Eu îți spun cui să-i faci dosar. Chiar dacă ai informații și probe despre un infractor, până nu primești OK-ul meu, nu faci nici un pas în cercetarea posibilului vinovat.   

 

                          CAPITOLUL    XI

 

     Petrache Sprințaru era în libertate de mai mult de o lună de zile. Își reluase activitatea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De la revenirea lui în primărie, Manuela era mai distantă, mai rece în relația cu el. Nu era supărat, înțelegea că așa trebuie să fie pentru a nu da apă la moară procurorilor. Vicele Arnăutu, când l-a văzut pe primar intrând pe ușă, s-a îngălbenit, graiul i-a pierit, din gât îi ieșeau niște sunete nearticulate și subțiri ca la oamenii castrați.

    -Arnăutule, ăsta e biroul meu, ce cauți aici? -Petrache  era stăpân pe el și decis să-l timoreze pe vicele lui, care, nu se aștepta să-l mai vadă pe Sprințaru așa de repede, de emoție transpirase și tremura ca un pisoi scos din baie.

    -Ți-am ținut locul don primar, acum gata, plec la mine!-Gigel Arnăutu, cu capul plecat, adus de spate, a părăsit de-a -ndoaselea biroul.

   Primarul se autocontrola tot timpul, era foarte atent la fiecare cuvânt pe care îl folosea, știa că procurorul, deși îl pusese în libertate, nu se va lăsa păgubaș. De la reluarea serviciului a avut o relație corectă cu toți salariații. Fiind în pragul iernii nu mai aveau investiții de făcut, se lucra la rezolvarea problemelor curente. Privea cu suspiciune pe toți oamenii cu care intra în contact, mai ales pe aceia care veneau să-și rezolve diferite probleme, în fiecare dintre ei vedea un posibil provocator.

    Într-una din zile a intrat în biroul primarului o tânără la vreo 30-35 de ani, blondă, cu ochi frumoși și pielea mătăsoasă, îl privise languros, apoi se așezase cu fundul pe colțul biroului.

    -Don primar, aș vrea să mă puneți în posesia terenului din valea Nichii, alea două pogoane care mi-au rămas de la bunicul.

    -Cine ești fată dragă?-Primarul se uita la  femeie, cum se uită pisica la slănină.

    -Sunt fata lui Gheorghe a lui Moșu? –Fata se uita cu ochi galeşi  la Sprințaru.

    -Da, știu despre ce este vorba, ai dreptul, o vom rezolva, vino spre primăvară!

    -De ce, acum ce are?-Fata nu înțelegea de ce să mai amâne până la primăvară.

    -Acum nu se poate intra pe teren, este moale pământul.

    -Nu m-ați înțeles, nu mă interesează unde este pământul,  îl vând unui pakistanez, deja a cumpărat toate loturile din jurul terenului meu, mi-a făcut o ofertă bună, el va veni la dumneavoastră să-i arătați exact unde este terenul poziționat, eventual să facă aia cum îi spune...-fata încerca zadarnic să-și amintească.

    -Cadastrarea pământului-îi șopti bucuros primarul.

    -Aia, așa mânca-ți-aș gura, că uitasem cum îi spune!

    -De ce vinzi pământul unui străin, de ce nu-l vinzi românilor?

    -Din două motive, nu m-a întrebat nici un român dacă vând, iar prețul dat de pakistanez e bun.

    -Pământul încă nu a ajuns la prețul lui, peste câțiva ani puteai să obţi un preţ  de câteva ori mai mare.

    -Auzi don primar, așa o fi! Dar ce-mi pasă mie de pământul ăsta, mi-a picat pleașcă, îl vând și gata. Nu am nici o legătură cu pământul, am crescut la oraş. Ce să fac, să însămânţez dughie?  Apropo, ce este aia, am auzit cuvântul, mi-a plăcut cum sună, are ceva misterios.

    -Seamănă cu mohorul, doar că este mai mare şi cu spicul bogat şi maroniu. Un furaj bun pentru hrana cailor.

    - Nu înţeleg nimic, nu ştiu ce este mohorul, îl vând şi gata.

    -Da, dar bunică-tu s-ar mânia, dacă ar vedea ce prostie ești pe cale să faci!

    -Poate, el s-a mâniat și când l-a dat pe gratis la colectiv, acum s-o mânia mai puțin că iau ceva parale pe el.

    -Fie cum zici tu!

    -Am auzit că ai avut ceva necazuri. –Fata l-a privit în ochi cu înțelegere.-Așa-i? Ai dracu nenorociți și pe mine m-au priponit șase luni, au zis că m-am prostituat. Nu am înțeles de ce trebuie să mă aresteze pentru faptul că m-am culcat cu bărbații care îmi sunt dragi? Drept este că eu îi iubesc pe toți, indiferent de rasă, religie, sex , sau înălțime. Așa sunt eu,cu inima mare și dorință pe măsură. Nu am cerut bani nici unui iubit, este adevărat că ei puneau câți bani voiau într-o cutiuță, dar nu m-ai puțin de 100 de lei, așa scria pe capacul cutiei: „Lăsați câți bani vreți , însă nu mai puțin de 100 de lei”. Învinuirea a fost că nu mi-am făcut o societate pentru a plăti taxe la stat, auzi societate! Cum dracu să se numească ?”Păsărica nebunatică”? Trebuia să tai factură și chitanță de fiecare dată când făceam dragoste cu cineva? Eu fac  dragoste, nu sex! Aveam iubiți, nu clienți, asta nu au înțeles, ne-am împotmolit în semantică și mi-au tras șase luni de închisoare cu executare, am făcut patru luni și iată-mă ca nouă. Apropo, îmi place mult de mătălică, dacă mă vrei, oricând te aștept pentru o partidă nebună de amor. Reține, nu fac sex! Femeia a ieșit pe ușă, în urma ei a rămas un miros suav și incitant de parfum bun.

”Ce a fost asta?” Petrache a rămas pe gânduri după ce fata a plecat, iar fi plăcut o partidă de dragoste, dar îi era teamă ca fătuca să nu fie trimisă de anchetatatori și să-l tragă de limbă. A renunțat să se mai gândească la ea.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

     Acasă, primarul fusese primit cu toată dragostea de către soție și cei doi copii. După ce s-a îmbrățișat cu Adrian, l-a îndepărtat puțin de el, în timp ce îl ținea de mână, l-a măsurat din cap până-n picioare, așa cum face un geambaș când cumpără un cal de rasă, mulțumit de ceea ce a văzut a remarcat:

    -Dragul meu, ar trebui să-ți spun „domnule inginer”, ești stăpân pe tine, ai o meserie frumoasă şi îți câștigi pâinea. Ești pe cont propriu, de acum încolo vorbele mele pot fi sugestii, în nici un caz ordine, poți ține cont de sfaturile mele sau nu. Eu nu mă voi supăra! Încă ceva, mi-a plăcut că ai personalitate, ai preferat să speli farfuriile  într-un restaurant, decât să te umilești în fața mea. Dă-mi voie să te mai strâng o dată-n brațe și să-ți urez succes în viață! Te poți căsători cu cine dorești, dacă vrei, poți să-mi spui, dacă nu, nu! M-aș bucura totuși să mă anunți și pe mine, îmi doresc să fiu socru.

    -Mă voi însura cu Crina!

    -Crina să fie băiatul meu! Când faceți nunta?

    -Dacă nu ai nimic împotrivă, aș vrea să facem petrecerea după sfântul Ion.

    -Bine, mă voi ocupa de toate, va fi o onoare pentru mine! Orchestra o aduce Fărâmiță?

    -Nu, nici nu vine la nuntă. I-am spus că renunț la casa de la tine, că îmi voi face împreună cu Crina casă nouă. Ar mai fi ceva, e sigur că mandatul tău de primar se va opri aici, el voia să fie cuscru cu primarul satului, nu cu unul care e posibil să ajungă-n pușcărie.

    L-a auzul acestor vorbe Sprințaru a pus capul jos, a oftat și nu a mai scos niciun cuvânt.

    -Nu fi supărat, vom trece peste toate tată, vom fi o familie unită, Fărâmiță s-a exclus din ea, doar biată nevastă-sa, Dida, ea va sta lângă noi.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   Deși zăpada începuse să se aștearnă  și mașinile se deplasau greu, treburi urgente l-au mânat pe Petrache la oraș, avea niște proiecte pentru primăvara următoare și nu știa în ce stadiu sunt. A urcat în biroul din sediul Consiliului Județean unde lucra Asudatu, cel care răspundea de proiectele de investiții.

    -Bună ziua!

    -Bună ziua primarule! Ai mai trecut pe la noi?-Asudatu era bucuros că îl prinsese pe primar în birou.-Spune don Sprințaru!

    -Mă interesează  stadiul proiectului de investiții pentru drenarea cursului de apă de pe valea Cireșului.

    -Ai făcut bună împărțeala banilor în toamnă?-Asudatul a pus întrebarea intempestiv.

   -Care bani?-Petrache a înțeles că este o provocare și că de acum în colo el va fi principala țintă a procurorului.

   -Nu face pe prostu nea Petrache! Banii pe care i-ai împărțit cu mine și Tânjală, banii restituiți dumitale de patronul Ioanci.-Asudatu începuse să se enerveze, trebuia să-l facă pe primar să vorbească, îi promisese procurorul că va scăpa cu o condamnare simbolică, poate doar cu amendă, dacă îi va da probe împotriva lui Sprințaru, Tânjală și șefii lui din Consiliu. Transpirația curgea abundent pe fața funcționarului.

    -Dumneata ai tras ceva pe nas? Vorbești în dodii. Nu înțeleg, ce vrei? Te rog să-mi spui cum stăm cu proiectul pentru anul viitor? Asta mă interesează!  Însă după cum te comporți nu cred că mai pot pune bază pe cuvântul dumitale. Am plecat! Bună ziua!- Petrche a ieșit pe ușă fără să mai privească înapoi. Zenobie vrea să-l prindă la înghesuială. Asudatu s-a vândut promisiunilor anchetatorului.

    Se simțea încolțit, îi plăcea jocul, apărarea a fost cea mai bună armă a lui. Așa făcea și la șah, se lăsa atacat, apoi declanșa contraofensiva, îl lovea pe adversar când nu se aștepta.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

   După demisia Luluței, Tânjală a rămas singur în cabinetul senatorial, se descurca greu, avea nevoie de un nou șef de cabinet. Unul dintre liderii partidului a venit în întâmpinarea senatorului, l-a întrebat dacă a găsit pe cineva să angajeze în locul fetei care demisionase din funcția de șef de cabinet. Senatorul a răspuns că încă nu a găsit și că ar avea mare nevoie de un asistent în teritoriu. Liderul l-a privit cu înțelegere:„am găsit ce îți trebuie, uite frate o tânără pentru postul tău vacant de șef de cabinet”. Fata era de față, senatorul s-a uitat atent la ea, înaltă , zveltă ca o trestie, cu ochii negri, focoși, şi cu sprâncenele ca două semicercuri negre și perfect pensate. Sânii,  două balcoane rotunde, sub  bluza de mătase cu dantelă pe marginea decolteului generos, fusta scurtă lăsa să se vadă jumătate din pulpele interminabilelor picioare. Părul bogat, gri, ca fuiorul de cânepă, tot numai inele mari, cădea în valuri mai jos de umeri.

   -Domnișoara este absolventă a două facultăți, științe politice și drept. A lucrat în ministerul dezvoltării ca referent, ar dori să facă practica pe lângă dumneata, a auzit că ai experiență politică. Dorește să-ți fie mai mult consilier, adică pe cât posibil să participe la toate întâlnirile tale cu factorii de decizie din partid, dar și când te întâlnești cu reprezentanții altor partide. Este membră în formațiunea  noastră  politică, trebuie să o ajutăm să devină un fin politician, un cadru de nădejde al partidului.

    Tânjală o sorbea din ochi, era năucit de frumusețea tinerei. A scuturat capul, cum faci când alungi o nălucă. S-a trezit din visul în care fără să vrea se cufundase, a privit la șeful lui pe linie de partid.

    -Să-și facă formele de angajare, are aprobarea mea.

    Decentă, Corina Dumbravă a mulțumit senatorului cu o înclinare ușoară a capului.

    -Vă mulțumesc domnule senator, sper să fiți mulțumit de prestația mea. –Deși vocea fetei era blândă, avea ceva rece, amenințător în ea. Un observator  atent ar fi remarcat o anumită rigiditate în mișcările ei, era ca o actriță care încă nu își intrase bine în rol.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Ningea frumos, era o vreme minunată, fulgii ușori de zăpadă pluteau în drumul lor spre pământ, Crina îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu voalul alb dat peste față și cu  capa scurtă din blană albă peste rochie, era parte din mirificul peisaj. Lângă ea, ginerele îmbrăcase un costum bleu ciel, cu papion fin grena și cămașă de mătase albă, păreau amândoi  aduși din cărțile de povești și puși pe ulițele satului Malu Plecat. Nașii, la fel de tineri și frumoși, îi încadrau , lângă nași o fată și un flăcău duceau lumânările de cununie. În spatele lor erau socrii mari, Petrache și Florica Sprințaru.

    În urma socrilor mari, singură și cu lacrimi în ochi mergea Dida, mama Crinei, era bucuroasă pentru fata ei care se mărita cu bărbatul iubit, era bucuroasă pentru mulțimea de oameni care însoțeau mirii, însă plângea sufletul în ea că de aici lipsea tocmai tatăl miresei, Fărâmiță. Nu acceptase sub nici o formă să vină la nunta propriei fiice, rămăsese acasă. Toată săptămâna băuse, nu se trezise din beție.

     A vrut să-l pondereze, să-l facă să înțeleagă că Adrian este cea mai bună partidă pe care o putea avea Crina, în zadar, nu accepta căsătoria fiicei lor. Nicolae Fărâmiță stătea pe buturuga pe care tăia lemne, era cu sticla-n mână din care băuse mai mult de jumătate, așa îl găsise Dida când a vrut să-l convingă să meargă la nuntă și să lase băutura. Bărbatul, cu o ochii tulburi din cauza alcoolului, s-a uitat în direcția nevestei, nu a zis nimic, doar a luat barda cu care cioplea aracii și a aruncat-o  în direcția ei, pe moment, Dida a sărit cu picioarele în sus, a fost suficient să se salveze. Barda a trecut pe sub picioarele aflate în aer. Nevasta s-a uitat la Nicolae, a dat din cap a neputință, apoi a plecat, lăsându-l în plata Domnului.

    După cununia religioasă tot alaiul a intrat în căminul cultural pentru masă și dans.

    Petrache s-a întrecut pe sine în organizare, doi bucătari de top pregătiseră mâncăruri alese, fără a fi de fițe, mâncăruri românești cu care țăranul român este obișnuit. Nu au lipsit din meniu, toba, leberul, cârnații afumați și perpeliți pe jar, slana pe care o ținuse  trei săptămâni la sare, apoi o dăduse la fum de lemn și rumeguș de cireș. Nu lipseau nici sarmalele grase, fierte în zeamă de varză, cu felii de slănină afumată între ele. Cinci femei făcuseră  mămăligă în cinci ceaune mari din tuci, erau mămăligi auri, moi și bine fierte. Nu se zgârcise primarul, pusese sarmale destule în farfurie, alături era mămăliga și un ardei iute, verde, abia cules din ghivecele puse de cu vară la adăpost.

    În afara localului, într-un spațiu special amenajat, sfârâiau, pe uriașele grătare, fripturile din carne de porc și de pasăre, o aromă plăcută se degaja din carnea friptă. Grataragii erau amețiți de mirosurile care le îmbiau papilele gustative provenite de la  aromele  din baițurile în care fuseseră ținute fripturile până  ajunseseră pe grătar. Se simțea mirosul de cimbru amestecat cu usturoi și grăsime încinsă.

    Mesenii, bine ghiftuiți după primele feluri, își doreau să se mai întârzie cu servitul fripturii. Pentru a face loc următorului fel, al cărui miros îmbietor ajunsese și în salon, au ieșit cu toții la dans.

    Lăutarii au simțit ce vor nuntași, au pornit să cânte muzică populară  care făcea să sară la dans și copilul din fașă, au cântat o horă lentă pentru încălzire, Sârba a ridicat ritmul și accelerat mișcarea picioarelor, apoi Ciobănașul, Breaza, Geamparale, iar cireașa de pe tort a fost Brâul pe Şase. Era întrecere între perechile de dansatori, zburau picioarele, se legănau mâinile, transpiraseră, cămășile erau leoarcă, nu se lăsau, erau într-o întrecere cu ei înșiși. Simțeau că se eliberează de tot stresul cu fiecare dans. Chiar dacă picioarele oboseau, sufletul se ușura. Prin jocul  picioarelor, într-un anumit ritm, alunga necuratul care se cuibărise în sufletul lor. Dansau, transpirau, alungau duhurile, își ușurau sufletele, se scurgea toată răutatea din ei.

   Toți dansau, mirele cu nașa mare, nașul mare cu mireasa, socrul mare cu nevasta, nuntașii cu nevestele lor, sau fiecare cu cine se nimerea. Doar Dida, soacra mică, plângea singură la masă. Plângea, nu pentru că era singură, ci pentru că nu reușise să aducă la nunta unicului lor copil pe bărbatul ei. Plângea și de bucurie  când își vedea fiica râzând, fericirea Crinei era fericirea ei.

    Lăutarii începuseră să obosească, mesenii se trăseseră la mese, cântau o melodie lentă pentru a domoli sângele înfierbântat al dansatorilor. Pe această melodie odihnitoare, de instalare a păcii interioare în fiecare individ, Nicolae Fărâmiță a intrat în local, lăutarii l-au recunoscut, au schimbat imediat cântecul cu o melodie de primire, toți ochii s-au întors spre ușă, mesenii au început să aplaude, deși țigan, Fărâmiță era respectat în sat. Adrian, cu plosca în mână, a mers să-l întâmpine, Nicolae a luat plosca și și-a îmbrățișat ginerele:

    -Iartă-mă dacă poți, am fost gata să fac o mare greșeală. –Din ochi, lacrimile izvorau fără voie.

    Orchestra a tăcut, lângă Adrian și Nicolae au venit Crina, Dida și Petrache cu Florica, toți și-au dat mâna, s-au pupat și și-au jurat că va fi pace între ei câte zile vor avea.

    Fericit, ginerele a dat ordin orchestrei să cânte și chelnerilor să aducă băutură. Petrecerea a ținut până-n zori, când, obosiți și binedispuși nuntașii au plecat la casele lor.

 

                            CAPITOLUL   XII

 

    Venise primăvara, pământul mirosea a reavăn, din ogoare ieșea abur, se încălzea, apăruseră primii mugurii la pomi, ghioceii deja înfloriseră, erau ca niște mici clopoței dantelați pe margine. Păsărelele cântau o muzică veselă, ritmică și melodioasă.

    Ion Tânjală își vedea liniștit de treburile curente de la senat și din teritoriu. Noua asistentă s-a dovedit a fi o femeie destoinică, profesionistă și serioasă. Era atras ca un magnet de Corina, însă niciodată nu a spus un cuvânt care putea avea o conotație cu înțeles sexual.

    Într-o seară, după ce susținuse un discurs foarte apreciat în fața studenților de la științe politice, era împreună cu asistenta sa, Corina Dumbravă, într-un local discret dintr-un cartier rezidențial.

    -Mulțumesc Corina, discursul scris de tine a avut un real succes...

    -Da, însă, patosul și elocința dumneavoastră i-a dat strălucirea. -Corina pentru prima dată, era provocatoare și cu un zâmbet cuceritor în colțul buzelor senzuale.

    Ion o privea lacom, era ca un animal care pândește prada, toate simțurile erau încordate și gata să răspundă dacă se ivea ocazia.

    -Am apreciat la dumneavoastră, domnule senator, faptul că, deși ați  văzut că sunt tânără, frumușică și mai ales că serviciul pe care îl am, vi-l datorez, nu ați tăbărât pe mine, așa cum mi s-a întâmplat la ultimul loc de muncă, acolo, din prima seară directorul m-a invitat la hotel să dau „probă de lucru” îi spunea el. Adică, să mă culc cu el. Nu am vrut la început, dar a fost așa de tandru, așa frumos s-a purtat, atât de bine a știut să mă poarte pe culmile extazului, încât nu am mai renunțat eu la el. Mă îndrăgostisem, nu el a fost primul bărbat cu care m-am culcat, el a fost primul care m-a ridicat din rândul muritorilor și m-a așezat printre fericitele femei care au cunoscut voluptatea și extazul. După un an de fericire a fost arestat, iar eu a trebuit să-mi caut alt job, acolo nu mai puteam lucra. Vă mulțumesc că mi-ați întins o mână de ajutor!

    -M-a impresionat sinceritatea povestirii, puține femei ar fi spus adevărul. Mă bucur  că ești o femeie sinceră, directă și fără prejudecăți. Ai fost pe cale să-mi descri și modul în care vă iubeați.-Tânjală se aprinsese la față, dorința ajunsese la o intensitate maximă, nu-și mai găsea cuvintele.

    Ca din întâmplare, sub masă, piciorul Corinei se lipise de piciorul senatorului. Ea vorbea, povestea o întâmplare din copilărie, Ion nu mai auzea nimic, mâna femeii a cuprins mâna bărbatului, degetele ei tremurau ușor.

    -Corina, în seara asta aș fi vrut să mai lucrăm, mai avem multe lucruri de pus la punct, te las să mergi acasă să te odihnești, voi lucra singur.

  -Nu se poate, merg cu dumneavoastră, trebuie să lucrăm împreună.-Corina înțelegea ce urma,  provocase totul intenționat.

    După ce senatorul a plătit, au plecat cu mașina spre hotelul unde Ion era cazat gratuit, plătea Senatul chiria.

    -Mergi în baie, fă-te comodă, apoi vino să lucrăm! Vei găsi un halat din mătase roz, îmbracă-l!

    -Mulțumesc!

    Femeia a intrat în baie, puțin mai târziu s-a auzit apa la duș curgând cu presiune. Ion își imagina cum trupul gol este biciuit de picuri de apă, cum apa curge în râuri mici pe pielea fină, ar fi vrut să fie acolo, să o mângâie, să privească întreg spectacolul. L-a smuls din gânduri un glas venit din baie:

    -Nu aveți prosoape?

    -Ba da, vezi că sunt în sertarul de la lavoar.

    -Nu sunt, veniți și îmi arătați!

    Ion, privind într-o parte, pentru a nu comite o împietate, a intrat în baie, a scos din sertar un prosop mare pe care i l-a întins fără să o privească.

    -Vă rog să mă ștergeți pe spate! -Corina se juca cu el, îl stârnea, îl făcea să o dorească și mai mult.

    Ion a înțeles că femeia îl dorește, s-a apropiat de ea, a șters-o pe spate, pe sâni și pe pulpele picioarelor, Corina i-a mulțumit cu un zâmbet, l-a cuprins pe după gât și l-a sărutat pasional. Cada s-a dovedit a fi prea mică pentru pofta lor de joacă. A luat-o în brațe, ea și-a încolăcit mâinile după gâtul lui, el a purtat-o ca pe un trofeu până în dormitor, a așezat-o ușor pe pat, era un bibelou de preț, iar el nu voia să aibă nici cea mai mică stricăciune...

   Târziu în noapte s-au liniștit. Cu țigările în mână și ceștile de cafea în față discutau ca doi îndrăgostiți. Cearșafurile mototolite și întinse  pe jos, hainele lui Ion aruncate prin toată camera, erau mărturiile nopții de dragoste nebună trăite de amândoi.

    -M-ai făcut fericită, după experiența trecută nu credeam că se poate mai mult, tu ai dovedit că nu există limite în modul de a face dragoste. Mulțumesc iubitule! Nu te supăra că îți spun așa, spun ce simt, însă în lume vom vorbi în mod oficial

    -De mult nu am mai trăit o asemenea iubire, sunt fericit pentru tot ce mi-ai oferit, zână a iubirii, tu ești Afrodita . Am reușit să mă eliberez de toate problemele, de tot balastul pe care-l căram după mine de luni bune de zile.

    -Vrei să vorbești despre asta, pentru a te elibera definitiv? –Corina, pentru o clipă, l-a privit într-un mod ciudat.

    -Nu sunt multe de spus, am fost acuzat de procurori că aș fi primit mită de la un primar câteva zeci de mii de euro. Nu m-au chemat niciodată, primarul e al dracului, anchetatorii nu au scos nici un cuvânt de la el. Era să o pățesc cu fosta asistentă, dar asta este o altă poveste. -Tânjală s-a oprit brusc, era pe cale să spună mai mult decât și-ar fi dorit.

   -Dacă nu vrei să vorbești este în regulă, la tine mă  gândeam, nu este rău să te descarci, anumite secrete te îmbolnăvesc, pentru ca omul să se poată elibera de faptele sale care îi apasă conștiința, s-a inventat spoveditul. În cazul tău nu este vorba de conștiință, mita ca formă de existență la noi în țară este un fapt aproape banal, cotidian, singurele diferențe fiind zerourile din coada numărului ce constituie suma de bani primită sau dată ca mită.

   -Ai dreptate, mă anchetează pentru niște amărâți de euro, câteva zeci de mii, iar pe alții care iau milioane îi ocolesc. Cum dracu vine asta?!

    -Liniștește-te!-Corina a început să-l sărute și să-l mângâie.

    Ion a răspuns mângâierilor femeii cu îmbrățișări tandre și sărutări lascive. Femeia se lăsa pipăită, mângâiată și sărutată, trăia momentele, când a simțit că bărbatul este destul de încins l-a întrebat cu o mutriță nevinovată:

    -Fosta asistentă unde este, te-a părăsit nitam -nisam? Cum s-a îndurat de tine?

    -Este o poveste aici, nu voia sărăcuța să plece, lucra de mult cu mine. Nu am avut ce face, am trimis-o în străinătate, acum trăiește la Nisa, altminteri aici în țară mi-ar fi făcut viața grea.

    -Biata fată, are din ce trăi?

    -Are, i-am dat  bani destui, plus că îi trimit, ori, de câte ori am ocazia. O duce bine, lucrează la un român care are o firmă acolo, nu știu exact ce face, însă nu se plânge.

    -Vino iubitul meu, pune capul pe sânii mei și odihnește-te!

    -Lasă-mă mai bine să-i sărut și să strâng între dinți sfârcurile astea maronii și tari.

    -Fă ce vrei tu să faci, sunt a ta, acum și ori, de câte ori mă dorești. Spune-mi, Luluța, parcă așa o chema, era la fel de „bună” ca mine?

    -Nu vreau să vorbesc despre altă femeie în faţa ta, fiecare are părțile ei bune și frumoase. Întreabă-mă altceva!

    -Bine, te admir pentru asta. Atunci de ce ai trimis-o peste graniță? -Întrebarea a venit o dată cu un sărut al femeii pe pieptul lui păros.

    -Făcuse prostia să înregistreze momentul în care Sprințaru mi-a dat banii. Apoi spusese la procuratură tot ce știa. Nu avea numai acea înregistrare, avea zeci de înregistrări. Atunci m-am hotărât să o trimit în străinătate! -În timp ce el vorbea, Corina îl săruta, părea că nu era atentă la ce îi povestea el.

    -Iubitule, nu-mi spune dacă nu ai încredere în mine, sinceră să fiu, nici nu ar trebui să ai, în ziua de azi nu știi cine te înregistrează după care te dă în gât.-Corina vorbea afectat ca o pisicuță care toarce.

    -Am încredere în tine, cum să mă vinzi după o seară de basm ca asta pe care o trăim.

   -Glumeam iubitule! Nu te feri de mine, sunt iubita ta. Eu sunt Dalila, tu ești Samson. Ești cel mai puternic!-Corina îl privea pieziș, după zâmbetul dulce afișat de senator, era clar că nu cunoștea legenda. Aici femeia nu mințise, era Dalila lui.

    -Doar primarul și  Luluța mă pot distruge, altfel sunt un om curat. Petrache Sprințaru e om puternic, iar pe Luluța cine să o găsească la Nisa?

   -Ai dreptate! Vino să te sărut, ești un dulce! Poate viața ne mai hărăzește o dată o seară ca asta.-Femeia se uita meditativ la el, o răceală străbătuse din ochii ei, fulgerele s-au oprit brusc, Ion nu a observat schimbarea apărută pentru puțin timp pe chipul femeii.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

    Primarul tânjea de dorul Manuelei și al copilului, ar fi mers la ea, îi era teamă că este urmărit, încă nu aflase cine puteau fi urmăritorii. De unul era sigur, vicele Arnăutu, dar ceilalți care erau?

    Într-o seară călduță de primăvară, când întunericul căzuse lin peste sat, primarul, atent la cel mai mic zgomot, mergea spre locuința Manuelei. A ocolit casa prin spate, a sărit gardul în grădină, iar de aici, în lătratul disperat al câinilor, a intrat în casă. Cămăruțele babei, care erau aproape de drum, au rămas în întuneric, fie nu auzise nimic, fie urmărea de după perdea ce se întâmpla în curte.

   O bătrână singură care locuiește cu o femeie tânără în aceeași ogradă, nu poate face altceva decât să fie atentă la cel mai mic semn din care să reiasă că un bărbat intră la Manuela în casă. Deși era un străjer remarcabil  cu vederea încă ageră, după arestarea lui Sprințaru nu a mai văzut pe nimeni intrând în casa tinerei femei. O intriga acest lucru, era Manuela cinstită, loială primarului? Nu-i putea reproșa nimic. Nu întârzia niciodată, de la serviciu venea direct acasă, se ocupa de copil , mâncare și curățenie. Ieșea pe poartă dimineața când din nou pleca la lucru. Gherghina era contrariată, nu înțelegea unde și când Manuela avea o aventură amoroasă. Era sigură că are, dar nu știa unde. Se interesase discret la femeile de la primărie dacă pleacă undeva în timpul serviciului, toate au spus că nu părăsește clădirea. Cel mai important lucru pe care l-a aflat a fost faptul că relațiile dintre Manuela și primar s-au rupt. Asta o rodea, trebuia să raporteze la procuratură tot ce făcea Manuela, primise bani pentru asta, era nemulțumirea ei ca femeie, cum adică, chiar sub ochi ei o  femeie să facă sex cu un bărbat  sau mai mulți și ea să nu poată afla? Era bolnavă, a stat nopții întregi  fără să închidă ochii atentă la cel mai mic zgomot, degeaba, dimineața, Manuela odihnită și proaspătă o saluta cu bunăvoință când pleca la serviciu, câteodată făcea și câte o remarcă răutăcioasă :”sunteți tare obosită, așa cearcăne aveți! Ori, Doamne ferește, sunteți bolnavă!?” Gherghina bombănea ceva drept răspuns, apoi mergea în casă să pună capul jos să doarmă, era obosită după o noapte albă.

    În seara în care Petrache a mers la Manuela, Gherghina a simțit câinii lătrând, dar oricât de mult s-a uitat pe geam nu a văzut nimic. A avut o bănuială. Ori a intrat vreunul prin grădină în curte, apoi pe geamul din spate în casă ori au fost pisici care au stârnit javrele de câini. A ieșit tiptil din casă să asculte dacă se simte vreun zgomot prin casa Manuelei. Era liniște, nici o ușă, nici un pat, nimic nu făcea zgomot. A plecat din teama de a nu fi descoperită de Manuela dându-i târcoale casei.

   Pe de altă parte, Manuela avea și ea un post de observație foarte avansat, ajungea până în dreptul casei Gherghinei. Casa iubitei primarului era așezată cu fața spre drum și se prelungea sub forma de „L” cu o bucătărie și o magazie de alimente până ajungea în dreptul casei babei. Din dormitorul ei, Manuela, putea merge prin interiorul casei până în cămară, iar de aici de la circa patru metri să o poată supraveghea pe bătrână.

    Când a considerat că baba s-a liniștit, a aprins veioza din camera care da spre grădină și a cărei lumină nu putea fi văzută de babă și și-a primit musafirul așa cum își dorea de amar de vreme.

    -Iubitul meu, nu credeam că voi mai fi iar în brațele tale, strânge-mă, așa, strivește-mă cu forța ta, ce dor mi-a fost de tine!

    -Și mie mi-ai lipsit mult. Îți mulțumesc că nu ai scos nici un cuvânt...-în acel moment Manuela i-a pus mâna la gură, iar degetul ei l-a dus la buze, făcându-i semn să tacă. Pe o hârtie a scris: ”vorbim despre ce vrei, nu despre arestarea ta, nu despre bani, fără nume, nu vorbi tu, am să vorbesc doar eu și pentru tine, tu să dai din cap dacă mă aprobi sau nu”.Primarul a dat din cap în semn de înțelegere.

    Au vorbit puțin, de fapt doar femeia vorbea, el nu a mai scos nici un sunet, în schimb s-au iubit mult. Femeia s-a dezlănțuit, a lăsat liberă toată iubirea strânsă în ea, încătușată de luni de zile. S-a manifestat zgomotos, a cheltuit energie cât în toate serile în care a tânjit după el, a țipat, s-a bucurat, a plâns, a râs  chiar cu riscul de a trezi băiatul care dormea într-o cameră îndepărtată de a lor.

    Cu mult înainte de cel de-al treilea cântat al cocoșilor care avea să anunțe venirea unei noi zile, primarul și-a luat la revedere de la iubita sa, apoi a plecat spre casă  pe același drum pe care venise. Somnul greu, al dimineții ce urma să vină în scurt timp, prinsese și câinii în mrejele lui așa că nu l-au mai simțit, când, tiptil, Petrache a ajuns în ulița satului.

   -Domnule senator, îmi pare nespus de rău că ați fost nevoit să veniți la noi, sper să rezolvăm repede lucrurile  pentru a vă lăsa să mergeți la treburile dumneavoastră, evident, mult mai importante, decât ale noastre. De la început vreau să vă spun că sunteți audiat în calitate de martor. Un primar dintr-o obscură comună a delapidat o sumă importantă de bani, sunteți în măsură să mă ajutați să-l aduc în fața justiției?

    -Mă tem că nu vă pot ajuta. -Tânjală era stăpân pe el, afișa un zâmbet superior, din vorbele procurorului înțelegea că nu sunt probe împotriva primarului.

    -Asta nu este bine, noi, DNA, ne pusesem mari speranțe în dumneavoastră, ne gândisem chiar să nu facem demersuri pentru a o aduce pe Luluţa în țară.

    -De unde să o aduceți?-Senatorul devenise atent-eu chiar nu știu unde se află.

    -Lăsați, că știți dumneavoastră bine! De Nisa ce ziceți? Deja s-a pus problema să luăm legătura cu Interpolul, motivul? Tăinuire de probe și obstrucționarea justiției, poate nu este chiar asta infracțiunea, însă până când se dovedește că nu este vinovată, ne va da casetele cu înregistrări. V-am făcut curios?

    -Ca scenariu de roman polițist pare a avea logică, în rest nu am ce să vă spun.

   -Domnule senator, aș fi vrut să ne înțelegem, să colaborați cu noi, să fiți alături de anchetatori în lupta lor împotriva hoților și corupților. V-ați poziționat împotriva noastră, împotriva legii, împotriva dreptății. Prin urmare vă anunț în mod oficial căci de acum aveți calitatea de inculpat în acest dosar denumit generic ”Primarul„. Vom face formele ca Senatul să ne permită percheziționarea dumneavoastră și eventual arestarea, sper să nu fie cazul, sigur, dacă ne veți ajuta, nu vă vom reține.

    Seara, în cabinetul senatorial, Tânjală era foarte abătut, Corina își pusese toate farmecele ei la bătaie pentru a reuși să-l bine dispună.

----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

 

                                       CAPITOLUL   XIII

 

   Petrache Sprinţaru  începuse să uite  de acel nenorocit dosar în care era inculpat pentru dare de mită. Faptul că mai mult de şase luni nu îl mai chemase nimeni la anchetă, îi dădea speranţe că totul se aranjase. Se amăgea că  fusese un vis urât, un coşmar care nu îl lăsase mult timp să trăiască în linişte.

    Doar vicele Arnăutu îl sâcâia cu problemele lui unde, de altfel, singur intrase. Din dorinţa de a-l turna pe primar, nu a mai verificat dacă probele sunt împotriva lui Sprinţaru sau împotriva lui. Într-una din zile l-a abordat pe primar, avea tehnica de ascultare pe el, a intrat direct în subiect cu speranţa că acesta se va da de gol, sau va lăsa să-i scape un mic porumbel:

    -Don primar, acum nu mai recunoşti că dumneata m-ai pus să opresc din banii pe care trebuia să-i dăm sinistraţilor? –Arnăutu îl privea cu ochi răi.

    -Ce prostie e asta omule? Când ţi-am dat asemenea ordin?- Sprinţaru era calm, atent la cuvintele pe care le spunea, bănuia că vicele avea tehnică pe el.

    -Atunci când au fost strânşi banii din sat şi au mai fost alocaţi bani şi de la Consiliul Local pentru ajutorarea sinistraţilor, nu dumneata mi-ai cerut să micşorăm sumele de bani care reveneau oamenilor în suferinţă, apoi să modificăm tabelele pe care urma să semneze bieţii oameni?

    -Eşti bolând Arnăutule? Cum ai putut să faci aşa ceva, nu ţi-a fost teamă de Dumnezeu?- Gheorghe îşi râdea în barbă, îl avea pe vice la degetul mic. Îl va afunda cât va putea de mult, el umblase în viespar, să suporte înţepăturile.-Îţi dau un sfat, vezi cum ieşi din rahatul în care singur ai intrat. Nu mai încerca să găseşti complici, ai făcut-o singur, singur s-o tragi!

    -Ştii bine că am fost tovarăşi, tu, Sprinţarule, mi-ai spus cum să fac! –Arnăutu sărise în picioare, de pe scaunul unde şezuse până atunci, gata să-l lovească pe primar. Cu dosul palmei şi-a şters un firicel de salivă ce se scurgea pe bărbie.

    -Şezi blând băiete, nu te aprinde, nu căuta vinovaţi acolo unde nu sunt, puteai să stai liniştit, nu ai vrut, te-ai aruncat orbeşte cu capul înainte din dorinţa de a-mi face rău. Nu ai gândit înainte de a face pasul, cu ochii tulburi, ca un taur în arenă, te-ai aruncat asupra mea. Eşti ciut Arnăutule, nu ai cu ce răni, tu eşti plin de bube! Vindică-le! Sprinţaru s-a ridicat calm de la birou, a trecut pe lângă vice, acesta se ghemuise  pe scaun, părea că are o criză de ulcer, l-a bătut pe umăr şi i-a aruncat în faţă : cine seamănă vânt, culege furtună!

    -Nea Petrache, aşa pentru mine, recunoaşte că am dreptate!-Spuse Arnăutu cu un ultim efort.

    Sprinţaru l-a privit peste umăr cu un fel de milă amestecată cu dispreţ:

    -Gigele, Gigele nu înveţi nimic de la viaţă…

    Aşa ajunsese Sprinţaru să creadă că toate lucrurile se aranjaseră, mai ales că patronul, care-i dăduse banii pentru mită, murise. Nimeni nu aflase cine-l omorâse și de ce.

    Într-o seară plecase de la primărie, mergea agale spre casă, se bucura de aerul plăcut de afară, plouase, pământul se răcorise, mirosea a reavăn, din asfalt ieşea abur. Era fericit că putea merge liniştit pe drum fără teama că este urmărit sau că un provocator va încerca să scoată informaţii de la el.

    Mai avea o mică bucată de drum până acasă, deja simţea aromele plăcintelor cu brânză şi stafide. De dimineaţă, când plecase la serviciu, Florica îi promisese că îi va pregăti pentru cină delicateţele preferate de el. Numai  gândul la bunătăţile calde şi aburinde îl făcea  să zorească pasul.

    Cufundat în gânduri nu a simţit maşina care venea din spate, cu scrâșnet de frâne a oprit în dreptul lui, o voce de bărbat s-a auzit prin geamul lăsat:

   -Vrei să mergi cu mine până la procuratură? Nu stai mult, trebuie doar să ne lămurim asupra unui aspect al problemei noastre mai vechi. –Procurorul era amabil ca un câine care întâi linge mâna şi apoi o muşcă.

   -Mai am puţin până acasă, îi spun femeii şi merg. -Petrache era derutat, nu se mai aştepta să fie chemat la anchetă.

    -Lasă, nu-i spune, fiindcă în două ore eşti lângă ea. Urcă , te rog!

    Uşa din spate s-a deschis acţionată de un agent de poliţie gras care ocupa jumătate din banchetă. A urcat în maşină, simţea că s-a rupt ceva în el, gândurile negre au reapărut, de acum îi era clar că nu scăpase de dosar.