La mulți ani, Lia Olguța Vasilescu!

    De ce ar trebui, să felicit un politician de ziua lui? Merită politicienii, pe lângă votul meu, urările de sănătate și ani mulți cu ocazia zilei aniversare? Nu sunt adeptul lingușirii politicienilor indiferent din ce tabără, partid, gașcă, ar fi. Politica se face cu bani, cu mulți bani din bugetul de stat. Prin urmare dacă noi îi plătim, le punem la dispoziție diverse mijloace pentru a li se ușura munca, iar ei de cele mai multe ori, nu numai că ne tratează cu dispreț și ignorare, dar ne fură și mâncarea de pe masă, noi pentru ce ar trebui să empatizăm cu ei?
Sigur nu sunt toți politicienii la fel. O excepție de la regulă este Lia Olguța Vasilescu, din suflet îi urez: la mulți ani cu sănătate și fericire! Am vizitat de curând Craiova, pentru a mă convinge de realizările ei. Orașul arată frumos, e curat, se vede, că lucrurile sunt urnite din loc, că inerția a fost ruptă și în locul ei a apărut inițiativa muncii în favoarea locuitorilor orașului. Poate ar fi trecut toate acestea neobservate, dacă DNA-ul nu ar fi făcut o propagandă asiduuă primarului Craiovei. Încrâncenarea procurorilor DNA de a o încătușa, sau cel puțin de ai băga pumnul în gură, s-a lovit de dârzenia d-nei Vasilescu, în aș apăra libertatea și dreptul la opinie. Lia Olguța Vasilescu a ieșit din corul politicienilor târâtori, versatili, lași și ipocriți, acei politicieni care chemați fiind la DNA pentru a li se aduce la cunoștință, că au un dosar penal întocmit, declară în fața presei, că au încredere totală în procurorii DNA în frunte cu ilustra lor șefă Laura Codruța Kovesi și că altceva nu au de declarat. În această situație nu știu, pentru ce mai merg în fața instanței, hotărârea DNA ar fi suficientă.   Ei bine, Lia Olguța Vasilescu a făcut notă discordantă față de acei politicieni plângăcioși, a susținut tot timpul că este nevinovată și că procurorii încearcă, să-i facă un dosar penal, folosinndu-se de metode nu tocmai ortodoxe și legale. De altfel și instanța de judecată a apreciat, că edilul din Bănie are dreptate.
   Am admirat această femeie: frumoasă, inteligentă și puternică, această femeie bărbat prin dârzenia ei.
M-aș bucura, să avem mulți politicieni de acest calibru, să fiu nevoit, să scriu zilnic articole, prin care să-mi arăt recunoștința față de ei, pentru că  și ei la rândul lor lucrează numai și numai în folosul cetățenilor.
Lucrurile stau invers. Politicienii în marea lor masă lucrează doar în favoarea lor, chiar și o măsură când o iau, stau cu ochii pe sondaj, să vadă dacă electoratul a simțit, că ei au produs o dudă. Există acum o mare gâlceavă între PNL și PSD pe legea eliminării unor taxe și legea măriri salariilor profesorilor și medicilor cu 15%. Scandalul este demagogic, nu este bazat pe ceva real. Totul pleacă de la faptul că, PSD-ul a furat startul cu aceste două legi. Pentru că nu le-au inițiat ei, liberalii, sunt capabili, să le blocheze, fără să se gândească la beneficiarii acestor legi. Cât de ipocriți să fiți voi președintele și primul ministru, care aveți salariile mărite de trei ori, pentru a te opune la o mărire de 15 % la profesori și medici. Dar cel mai hilar, dacă nu ar fi de plâns, mi s-a părut Eugen Nicolaescu, când a venit în fața presei cu o aprobarea a BPN-ului liberal pentru un set de principii, care au fost trimise guvernului și acesta să fie obligat ca în trei săptămâni, să vină cu un proiect de lege pentru salarizarea  bugetarilor. Domnul Nicolaescu împreună cu tot staful liberal, ori ne cred tâmpiți pe noi cetățenii, ori ei au ceva probleme undeva pe la mansarda corpului.
   Gata, vreau să fie un articol, care să aducă un laudațio Doamnei Primar Lia Olguța Vasilescu!
                           La mulți ani cu sănătate și fericire! Mult succes!

Călătorie neterminată I

 Andrei voia de mult  să se mai plimbe cu trenul, să vădă cum arată un tren modern. Ultima dată mersese cu trenul prin vara lui *90, când fusese la Ploiești la nunta unui văr din partea nevestei.

Își amintea din tinerețea sa, de locomotivele cu aburi. Îi plăcea geamătul lor, care semăna cu respirația unui bătrân, când urca dealul și de oftatul ei la eliberarea aburului. Îi vedea și acum pe mecanic și fochist, erau negrii din cauza fumului de la cărbunii arși , pentru a produce aburul, ce punea în funcțiune turbina locomotivei, le luceau doar dinții și albul globului ocular. Aveau un zâmbet superior  în stație, când scoteau capul pe geamul cabinei, pentru a saluta pe șeful stației și a primi permisiunea să-și  continuie drumul. Erau mândrii, ei stăpâneau forța uriașului șarpe, ce se strecura printre văile munților, în drumul ce urca spre Brașov.

Simțea și acum mirosul de tutun de proastă calitate, transpirație și mucegai din haltele răzlețite prin micile localități unde opreau trenurile de navetiști. Erau luminate cu felinare, care foloseau combustibil  gazul lampant, cu sticla mai mereu afumată, de multe ori spartă-n burtă și lipită cu o bucată de ziar pentru ca lumina să nu fie afectată prea mult. O bancă sau două în funcție de mărimea stației, erau înșirate pe lângă perete. Băncile erau din lemn și în toate stațiile  țării erau la fel. Pe un alt perete se găsea o sobă tip godin , de fapt era așezată într-un unghi al pereților, iar lângă el câțiva chituci din lemn de fag. Focul duduia în sobă, oamenii veneau, cu mult timp înainte de sosirea trenului, erau țărani din satele învecinate plecați la oraș, să rezolve diferite daraveli. Se auzea bocănitul bocancilor la ușă, se scuturau de zăpadă, apoi intrau în mica încăpere. După ce-și lepădau bocceaua într-un colț, nu le era teamă că cineva, ar fi îndrăznit, să caute în sacoșele lor din papură țesută în casă, se apropiau de sobă și-și încălzeau mâinile înghețate. Căciulile din blană  de oaie erau scuturate de zăpadă direct pe podea, când mâinile se dezmorțeau, scoteau tabachera cu tutun și foița, dacă nu aveau, mergea și o bucată de ziar, și-și făceau o țigară.Mereu a fost fascinat, de faptul că știau câte fire de tutun să prindă între degetele noduroase de la muncă și reumatisme, cum îl răsfirau pe foița, apoi o răsuceau și cu limba îi umezeau o margină, pe care o lipeau și astel apărea țigara. Cu ea între degete mergeau la felinar, acționau micul levier pentru ridicarea sticlei și aprindeau țigara. Primele fumuri erau trase cu poftă, parcă ar fi vrut, să le plimbe prin toate ungherele corpului, abia când  simțeau că fumul a ajuns în unghiile de la picioare și în părul de sub căciula mițoasă, trăgeau mai rar din țigară, dându-și răgaz, să schimbe două trei cuvinte între ei.

-Parcă te-aș cunoaște, zise unul dintre țărani, era la vreo 50 de ani, brunet cu niște ochii negrii vioi și iscoditori, avea mustățile mari, negre cu fire albe, îngălbenite de tutun în dreptul nărilor, cărora, din când în când, le răsucea vârfurile în sus.

-Sunt Ion, fiul lui Petre al Linii din Valea Mare, ai fost acum câțiva ani la noi, să cumperi niște oi. Te știu nene, ești Gheorghe Gheorghe din Satul Nou, sunt bucuros, să te revăd. Ia o țigără, tânărul  întinse piciorul drept și scoase din buzunarul pantalonului, în care se mai găsea și briceagul sub formă de pește, legat cu zale de curea, un pachet de țigări ”Naționale” pe jumătate plin. Gheorghe primi țigara de la Ion, îi mulțumii pentru tratație, apoi îl privi mai atent pe tânărul blond cu ochii albastri , părul tuns scurt și  sprâncenele blonde.

-Să-i transmiți tatălui tău noroc și să fie apărat de rele! Cum o duce cu sănătatea?

-Nu e bine,pentru el am plecat pe așa vreme, să-i cumpăr doctorii de la oraș. Felcerul din sat zice, că ar fi ”aprindere la plămâni”. Are o tuse seacă, îi arde tot corpul, trebuie să-i cumpăr penicilină și streptomicină. Cred, că se va vindeca, mare nevoie avem de el, încă nu știm tot rostul animalelor. El are un secret când încheagă laptele, face un caș renumit în 10 sate, iar telemeaua o vindem numai la domnii de la oraș, aceștia anunță din timp, cantitea de brânză pe care vor, să o cumpere. Nici eu nici sora mea nu am dat vreodată cheag laptelui. Odată nevastă-mea, s-a strecurat în cuhnia de lângă strungă, unde tata pregătea laptele pentru închegat, voia, să vadă secretul tatei, nu a apucat, odată cu tata a intrat și pisica, aceasta s-a ascuns tocmai unde era nevastă-mea, când tata s-a aplecat, să scoată pisica din ascunzătoare ,a descoperit și pe noru-sa. Calm, bătrânul a întrebat-o: ”ce faci dragă noră sub masă?” ”Am vrut, să văd, cum faci brânza, noi nici unul nu știm”. ”Stați liniștiți, până va fi, să plec, am să vă spun secretul”. Uite și ăsta e unul din motive de vrem, să-l facem bine, vine acum sf. Paști și vom înțărca mieii, apoi trebuie, să facem brânza, iar noi nu știm, decât să mulgem oile.

-Ioane, nu este nici un secret, pui cheagul în lapte după ce-l încălzești cam cât avea tac-tu temperatura ,când ai plecat de acasă. Să măsori bine laptele, apoi să pui cheag, te orientezi pe loc cam cât, să notezi cât pui, apoi a doua zi vei ști, dacă vei pune mai mult, mai puțin , sau așa este bine. În ce-l privește pe tătâne-tu, ia hapurile și îngrijejte-l, că mai ai nevoie de el.

Ușa scârțâi și în prag se opri un țăran cu o paporniță-n mână, își scutură picioarele, apoi intră în sală.

-Hai fă-i muiere, nu mai sta afară, să închidem ușa, că se face frig.

-Nu intru mă, că e fum de tutun și nu-mi face bine. Stau mai bine afară.

-Apăi stai acolo, că doar nu or ieși acești gospodari afară, să fumeze, că ești tu borțoasă și năzuroasă. Bună dimineața, oameni buni!spuse țăranul după ce lăsă papornița după ușă și se apropie de sobă, să se încălzească.

-Mai pune un lemn în sobă, să nu se potolească jarul, și stai jos, să bem niște mahorcă.

-Nu ascultați în gura unei femei proaste, e grea în trei luni și nu suportă nimic. Sunt Nicolae Vicu din Adânca, merg cu muierea la târg să-i cumpăr o broboadă și un material de rochie, peste o lună are soră-sa nuntă și vrea să se-nnoiască.

Cam așa se purtau discuțiile pe la sfârșitul anilor *50 începutul anilor *60, în haltele și stațiile trenurilor.

Mai târziu au apărut locomotivele Diesel și cele electrice, s-a schimbat și confortul în sălile de așteptare. Trenurile aveau vagoane noi, cu numai două clase. Ei, dar asta a fost odată, el voia să meargă acum, să vădă progresul, să trăiască  în epoca modernă.

S-a prezentat la casa de bilete și a cerut un bilet clasa I pentru orașul D, caserița s-a uitat la el ca la unul căzut din lună și i-a aruncat drept în față, cu oarecare satisfacție.

-N-are...

-Ce n-are?

-N-are clasă

-Dar ce are?

-Clasa doua.

-Bine, dați-mi un bilet.

Cu biletul în mână s-a plimbat pe peronul gării, care era înțesat cu chioșcuri, în care se vindeau dulciuri, sucuri și alte mărunțișuri. În sfârșit, sosește trenul, s-a uitat  pe bilet, și a început să caute vagonul trei, ordinea era aleatorie, primul vagon avea numărul patru, următorul numărul unu, apoi numărul cinci, vagonul următor avea numărul trei, doi nu exista. Prin urmare trenul avea patru vagoane, nu cinci cum fusese tentat, să creadă.

S-a urcat în vagon, aici a fost o adevărată aventură ,până ce a găsit locul, parcă cineva scosese numerele dintr-o căciulă și le lipise pe scaune. Eu credeam, în naivitatea mea, că numerele încep dintr-un capăt al vagonului și în ordine cronologică se vor termina în celălalt capăt al vagonului, ghinion, cum ar spune un clasic în viață,dacă rândul de scaune avea trei numere în ordine, rândul din fața lui avea numere cu mult depărtate de celălalte.

Pe o distanță de 200 de km, bietul nostru tren care părea, că se târăște cu o ultimă suflare, a ajuns, la destinație cu o întârziere de 50 de minute, nu eram supărat, am fost bucuros, că am ajuns.

Am luat un taxi, am cerut șoferului, să mă ducă în centrul  vechi al orașului, pe drum m-a întrebat, dacă stau mai mult în oraș, că el știe o pensiune care practică  prețuri mici, dar care în schimb este foarte curată și cu o bucătărie bună. Am fost atent la vorbele șoferului, asta îmi doream, am dat din cap și l-am lăsat să vorbească. Nu am mai mers mult și a oprit mașina.

-Aici e pensiunea.

Andrei s-a uitat la ea, de afară nu arăta grozav, era o clădire veche, probabil, după arhitectură, construită la începutul sec XX. A coborât din mașină și însoțit de șofer, a urcat scara din scândură în formă de spirală la primul etaj, între primul etaj și parter nu era tavan, doar un palier lat de 2 metrii cu un gard pe partea exterioară  de un metru înălțime din scândură sculptată de nuc. Șoferul a scos o cheie din buzunar și a descuiat camera numărul șase. Mirosea frumos a detergent fin, patul era lat cu lenjerie curată, mai era o măsuță cu un televizor, o altă măsuță pe care se găsea o tavă cu două pahare cu gura-n jos și două fotolii, un frigider mic, și un bar în care îți luau ochii etichetele sticlelor cu băuturi fine, dar și țuică de prune. Printr-o ușă, aproape mascată de deschidera ușii principale, se intra în baie, aici se găsea o cabină de duș, chiuvetă și toaleta.

-Vă costă 60 de lei pe noapte, din bar puteți consuma până la 200 de grame de alcool zilnic, intră în prețul chiriei, la comandă vă aducem micul dejun, prânzul, sau cina în cameră, prețurile sunt accesibile, nu depășesc 30 de lei, dacă vă limitați la meniul zilei, orice lucru în plus vă costa. Ce părere aveți?

-Rămân, las bagajul în cameră și mă duci în centrul vechi.

-Tu ești patronul?

-Da, eu sunt, fac taximetrie numai de la gară, mă ajută mult, așa îmi găsesc clienți. Nu fac evaziune.

-De ce? Se poartă.

-Este adevărat, la mine ar fi vorba de sume mici de bani proveniți din ilicit, în aceste condiții precis m-ar condamna câțiva ani de închisoare, scapă doar ăia cu milioane scoase din evaziune, corupție și hoție.

-Aici e muzeul de istorie, opresc?

-Te rog, asta vreau să vizitez. La ce oră e gata cina? Apropo, lasă-mi cheia!

-O găsiți când veniți acasă, nu contează ora, vreți să vă opresc mâncare?

-Da, te rog, lasă-mi un număr de telefon.

-Când terminați și vreți, să veniți acasă, mă sunați și vin, să vă iau.

A urcat treptele muzeului de istorie pătruns de un sentiment de pioșenie, un sentiment de patriotism, de stimă față de înaintașii acestor meleaguri. Pe aici trecuse Mihai, Viteazul Vodă, Frații Buzești, dar și Domnul Tudor. Cu inima cât un purice, emoționat, ca de fiecare dată când se întâlnea cu istoria, a  plătit la ghișeu, apoi custodele, o femeie între două vârste cu ochii albaștrii, tunsă scurt, părul castaniu-blond, corp frumos, ”o femeie bine”, l-a întâmpinat, cu un zâmbet profesionist.

-Bine ați venit! Vă aflați...

-Bun găsit, sunt un vizitator aparte, voi vizita muzeul în etape, nu voi trece în fugă pe lângă exponate. În câte zile credeți, că îl pot vizita pe tot, discutând detaliile obiectelor expuse?

-Dacă vă acord două ore la fiecare vizită, cred, că îl puteți vizita în șapte zile.

-Este în regulă, aș vrea, să încep cu perioada de începuturi a acestei zone.

Discuții le dintre Andrei și Camelia, așa se numea ghidul muzeului, s-au prelungit pe durata a trei ore, în tot acest timp nu avansaseră prea mult cu vizitatul. Femeia, în sprijinul afirmațiilor ei, adusese o mulțime de documente și cum cea mai mare parte erau originale, sau copiii ale originalelor, a fost tentat să le verifice pe toate.

-Doamnă, în ritmul ăsta nu termin nici în două luni.

-Am să vă fac un abonament, să nu plătiți, de fiecare dată când veniți. În plus, veți rămâne singur, eu am să vă aduc documentele, acolo unde considerați necesar.

-Sper că nu v-am tulburat liniștea.

-Mă bucur, că ați venit, de mult nu am mai avut un vizitator, dornic să pătrundă în adâncul istoriei. De regulă, grupurile de vizitatori, trec în cea mai mare viteză printre exponate, am descrieri scurte ale obiectelor și descrieri ample în funcție de curiozitățile celor ce ne trec pragul. Pe dumneavoastră pentru ce vă interesează, de ce vreți, să știți atât de multe?

-Mă fascinează istoria, îmi place, să știu, cine sunt și de unde vin. Doar așa cred, că ne vom putea, găsii drumul în viață. Vă mulțumesc pentru tot. Sincer, sunteți atât de documentată, că îmi vine greu să închei discuția. Nu cunosc pe nimeni în oraș, abia am sosit, simt nevoia să beau o cafea, vreți să mă însoțiți?

-Deși în general nu accept asfel de invitații, de data asta voi face o excepție. Există o ceainărie chiar aici aproape. Închid și mergem.

Un sfert de oră mai tîrziu, cu ceștile de cafea în față, din care ieșea un abur aromat și îmbietor, cei doi se uitau unul la altul, fără ca vreunul să înceapă discuția.

-Sunteți o femeie frumoasă, observ totuși o umbră de tristețe și zâmbetul înghețat într-un rictus.

-Vi se pare, am o casnicie fericită, un copil realizat profesional. Nu mă pot plânge de nimic, sunt mulți alții mai nefericiți ca mine.

-Este adevărat, eu vorbeam de o suferință, venită din suflet. Acolo aveți o neîmplinire.

-Am un soț care îmi face toate poftele, îmi cumpăr ce vreau, merg unde vreau, nu mă întreabă prea multe. Camelia vorbea fără să se entuziasmeze, vorba ei era plată, cuvintele erau rostite, de parcă era vorba de altcineva, nu despre ea. Băiatul ar fi trebuit să se însoare până acum, dar e opțiunea lui, iar eu o respect. În rest...totul e bine.

-Cum vreți, eu sunt un necunoscut, nu trebuie, să-mi spuneți prea multe. Aș fi bucuros, să aveți dreptate. Apropo, de cât timp sunteți căsătorită?

-De peste 30 de ani, am o familie frumoasă, mă bucur pentru ei. Discuția a continuat încă multă vreme, erau de peste două ore în cofetărie.

-Îmi place compania dumneavoastră, sunteți o femeie cultă și cu darul vorbirii, ar fi bine, să intrați în politică.

-Și dumneavoastră sunteți un interlocutor agreabil, am și uitat să merg acasă.

-La ora asta bărbatul a venit de la serviciu?

-Da, dar nu mă întreabă, de ce am întârziat.

-Îi spuneți dumneavoastră?

-Nu, îmi spune, că are încredere în mine. De multe ori aș vrea, să mă întrebe, să simt, că îl interesează, ce fac. Nu simt răceală, nici iubire, deși el îmi spune, că mă adoră.

-Bine doamnă, îmi cer scuze, că v-am reținut poate mai mult, decât ați fi dorit dumneavoastră.

-Camelia, așa să-mi spuneți, vom lucra mult împreună, nu are rost, să ne formalizăm. Nu m-ați reținut, mi-a făcut plăcere, să vorbim. În ochii femeii apăruse o lumină, umbra de tristețe dispăruse, locul rictusului îi luase un zâmbet fermecător.

-Am să te rog, să-mi spui pe nume, Andrei, așa mă numesc...

-E un nume foarte frumos îmi place, Andrei, ce frumos sună! Andrei, te aștept mâine.

-Voi veni pe la zece, acum am să sun taxiul, să mă ducă la pensiune.

-Te duc eu.

-Nu, nu știu, unde să merg. Taximetristul e și patronul pensiunii.

-Cred că am auzit ceva despre el, dar nu prea multe. Am să mai stau, până vine mașina, apoi plec.

-Nu, nu este nevoie, deși îmi este greu, să mă despart de o doamnă atât de fermecătoare, totuși, nu trebuie să mai rămâi, mă descurc. Mulțumesc!

Femeia, cu geanta pe umăr și cheile mașini în mână, a cotit pe după clădire pentru a ajunge în parcare. A rămas privind în urma ei, un claxonat scurt l-a smuls din visare...

Dracu* nu este așa de negru XII

   

    Olga a ajuns acasă odată cu ”salvarea”, doctorul de pe ambulanță a luat temperatura copilului, avea 38 cu 8, l-a consultat, apoi a stabilit un diagnostic provizoriu, pneumonie.

 -Copilul îl luăm cu noi la „Urgențe”, dumneavoastră îl puteți însoți, i-a spus cu vocea lui spartă de fumător înrăit, doctorul, un bărbat de 50 de ani, cu fața arsă de soare, cu ochii vii și neliniștiți, a anunțat pe Olga, vorbindu-i cu vocea lui spartă .

    -Vin cu mașina mea în urma ambulanței.

-Cum doriți, ne întâlnim la spital. Marina și Olga au pregătit copilul, un asistent l-a luat în brațe și la culcat în patul mașinii. Olga, cu propria mașină, a mers în urma ”Ambulanței”, a ajuns la ”Urgențe ” câteva minute mai târziu. Copilul era întins pe o bancă în sala de așteptare. Medicul înregistrase bolnavul și se pregătea să plece.

    -Misiunea noastră s-a încheiat, de acum depinde de cei de aici. La revedere!

Olga a mers la băiat, i-a pus mâna pe frunte, ardea, a întrebat asistenta din Triaj când îi va consulta cineva copilul, răspunsul a fost dur și telegrafiat:

    -Când îi vine rândul. Sunt mulți pacienți mult mai bolnavi.

    -De unde știți care sunt mai bolnavi? Olga începea să se enerveze, ar fi vrut, să-și păstreze calmul.

  -Dragă nu se mai poate cu ăștia, spunea o asistentă venită din sala de consult, vor să le consulți copilul, când spun ei. S-a enervat și doctorul, după care furios ne-a dat 20 de minute pauză, așa să ne mai răcorim.

    - Nu este mult? Asistenta din triaj a fost puțin șocată de ceea ce i-a comunicat colega ei. Doctorul Șuteu unde este? Nu trebuia să fie de gardă?

    -Și-a luat liber, a plecat cu iubita la munte, ce vrei dragă, e pe picior de însurătoare.

    -Nu a dat pe nimeni în locul lui, a lăsat garda descoperită?

    -S-a angajat doctorul Viezurescu că se descurcă.

    -Cum dracu se descurcă? Sala e plină, apoi văzând că părinții pacienților sunt agitați, s-a apropiat de urechea asistentei musafire: pleacă la tine, creezi agitație în rândul părinților.

Trecuseră mai mult de 30 de minute de când ajunseseră la spital, încă nu-l consultase nimeni pe Marius, copilul se simțea rău și avea simtome de vomă. Olga a rugat o infirmieră să-i aducă o tavă.

    -Nu am dragă, du-l la toaletă.

    -Nu poate merge, e foarte bolnav, apoi a scos din buzunar, banii deja pregătiți pentru astfel de lucruri, 5 lei pe care i-a băgat infirmierei în buzunar, fața salariatei s-a luminat, dintr-o dată și-a amintit că aveau tăvițe de unică folosință speciale pentru asemenea momente.

Nu a fost cazul să folosească vasul, voma a rămas doar la stadiul de senzație, totuși, temperatura copilului creștea, buzele i se uscau. Nu a mai avut răbdare s-a apropiat de asistenta de la birou i-a strecurat o hărtie de 50 de lei. Cum a văzut banii, imediat a sărit de pe scaun și a părăsit sala, după câteva minute a revenit și din ușă a strigat:

   -Haideți doamnă cu copilul, v-a venit rândul. Olga l-a luat în brațe pe Marius și la dus în salonul pentru consult. L-a așezat pe pat încredințată că de acum doctorul și asistentele vor veni să-l vadă. După un sfert de oră o asistentă i-a măsurat temperatura, apoi a tot așteptat. Și a așteptat...A înțeles cum merg lucrurile, alți 50 de lei au plecat din buzunarul ei, în buzunarul asistentei care-i luase temperatura . Miracol, imediat doctorul însoțit de asistentă au venit la patul lui Marius, Olga a băgat din nou mâna în buzunar, a scos o hârtie de 100 de lei pe care a strecurat-o în buzunarul doctorului. După un consult amănunțit a ordonat să se recolteze probe de sânge, apoi a pus o perfuzie pentru întărirea și hidratarea organizmului. A plecat asigurând-o pe Olga că imediat ce apare rezultatul la analize va veni să reexamineze copilul. Femeia și-a tras un scaun lângă patul lui Marius și a început să vorbească cu el. Băiatul avea  glasul slab, boala îl obosise, îl sleise de puteri, abia putea rosti cuvintele. În geantă bâzâia telefonul, îl pusese special pe silențios, nu voia să deranjeze bolnavii și actul medical, a răspuns:

    -Da, era Petre Petruș.

    -Cum este? Te descurci?

    -Da, acum e la perfuzie.

    -Vin imediat acolo, ai stat prea mult la ”Urgențe”.

    -Nu cred, că mai e cazul, dar dacă vrei, vino! Fața Olgăi s-a luminat, dintr-o dată a înțeles că nu mai este singură în jungla în care trăia. A acceptat să vină mai mult pentru a simți un sprijin, pentru a împărți cu el grija pentru sănătatea copilului. A bucurat-o telefonul lui, a fost tentată, când a văzut că nimeni nu o bagă în seamă, să-l sune pe Petre, doar orgoliul a oprit-o și poate un pic de neliniște, de teamă că ar putea strica frumoasa idilă pe care ea o întrezărea, sau și mai mult și-o dorea.

Petre a venit la patul lui Marius împreună cu doctorul Viezurescu, medicul a privit vinovat spre Olga.

    -Doamnă îmi cer scuze, nu am știut, că sunteți prietenă cu Petrică, au sosit rezultatele la analize, așa cum a pronosticat doctorul de pe ”Ambulanță”, este vorba de o pneumonie, îl trimitem la „boli infecțioase”. Vă dau „Ambulanța”,  să-l transporte la spital.

    -Nu prietene, îl iau eu cu mașina mea, lasă „Salvarea” pentru alți pacienți.

    -Fac formele pentru transfer, între timp se termină și perfuzia. Vă doresc o zi bună! Sănătate!

După plecarea doctorului, Petrică a scos din buzunar hîrtia de 100 de lei, pe care, cu ceva timp în urmă, Olga o dăduse doctorului .

   -S-a jenat când a auzit la cine am venit, a scos banii din buzunar și fără multă vorbă mi i-a dat , rugându-mă să-ți transmit scuzele lui.

    -Poftiți analizele și scrisoarea de transfer, scot acum perfuzia  și branula de la mâna copilului. Puteți merge cu el, știți unde este secția de boli infecțioase?

    -Da, știm, mulțumesc.

O jumătate de oră mai târziu copilul era internat. O doctoriță, aproape de pensie, l-a consultat și a confirmat diagnosticul.

    -Se va face bine, este luată în pripă, boala nu a putut să evolueze. În câteva zile îl aveți acasă. Nu este nevoie, să rămâneți cu el, va fi bine îngrijit, mâncare dacă vreți să-i aduceți, să vă limitați la fructe și grătar din piept de pui. Acum vă las, mergeți liniștiți acasă, aveți un copil frumos, să vă trăiască!

    -Știți, noi...

   -Stați liniștiți, nu-mi trebuie nimic, îmi fac doar datoria, doctorița îi privea ca o mamă care-și ia la revedere de la copiii dragi. Olga ar fi vrut să-i explice că Petrică e doar un prieten, apoi văzând cum s-a luminat fața bărbatului, atunci când medicul a presupus că este tatăl, s-a oprit din explicație.

Ar putea fi Petruș tatăl de care copiii ei aveau atâta nevoie? Putea fi bărbatul pe care îl căuta? I-a trecut prin față toate întâlnirile avute cu Petruș,  de când se cunoșteau, trebuia să recunoască că nu-l privise niciodată ca pe un partener, ci doar ca pe un subaltern care trebuia să rezolve niște sarcini de serviciu. A realizat, că se înstrăinase de oameni, aproape se robotizase, nu mai era femeia care se aranja, căreia să-i placă să îmbrace ținute elegante, abia acum și-a dat seama că viața i se abrutizase, că își pierduse din feminitate, devenise un fel de zbir. Era momentul să facă o schimbare-n viața ei. 

Firma mergea bine, nu mai are de ce să se zbată, iar dacă patronul va lăsa în continuare toate greutățile firmei pe ea, îi va cere să o treacă pe un post de șef de birou, iar director să pună pe altcineva, avea dreptul la viață.

    Putea să aibă oarece libertate, copiii erau în seama bunicii, nu ducea grija lor, sigur, își va face timp să se joace cu ei, să iasă la o cofetărie, să-i îndrume la lecții. Ar fi vrut să meargă la un spectacol, trăiau într-un oraș mare, la teatru sau operă își putea etala toalete strălucitoare, bijuteriile frumoase cumpărate cu banii câștigați de când lucra la firmă. Cum să iasă singură? S-ar fi simțit stingheră, bărbații ar fi considerat de datoria lor să o abordeze. Nu-și dorea asemenea viață. Voia un bărbat lângă ea, unul doar al ei. Unul care să trăiască prin ea și pentru ea, să-i simtă inima bătând în același ritm cu al ei. Petruș ce o fi gândind despre ea? De ce o invitase la cafea? Să fie mulțumirea că îl avansase în funcție?

   -Olga, o întrebă Petrică, când ajunseră în apartamentul lui și se așezaseră la aceeași  măsuță joasă, doar în loc să stea pe fotoliu, acum fameia era așezată lângă bărbat pe canapea, cum ai trecut peste povestea cu Eugen?

   -Nu există nici o poveste, a fost un accident pe care nu-l regret, datorită acestei întâmplări mi-am regăsit drumul care se înfundase într-o căsnicie eșuată. Eugen nu există, a fost un foc de paie, o pălălaie care s-a stins repede. A fost Eugen, putea fi oricine altcineva, eu eram vulnerabilă, debusolată, fără orizont, sub stăpânirea unei soț bețiv și sadic, această întâlnire m-a ajutat să mă eliberez. Prin urmare, pe Eugen nici nu-l urăsc, nici nu-l iubesc, a fost o atracție puternică, estompată de purtarea lui josnică de mai târziu. Cam asta despre Eugen, este un capitol subțire, foarte subțire din viața mea. Amprenta lui există doar în mentalul meu, personal, Eugen nu m-a consiliat, doar eu, în urma acestei aventuri am considerat că a venit momentul să pun piciorul în prag unei căsnicii care mă distrugea fizic și psihic.

    -Mulțumesc pentru cafea, trebuie să cumpăr mâncare pentru băiat, în noaptea asta stau la spital, sunt îngrijorată pentru el. Olga se simțea obosită

    -Merg cu tine, nu te las singură.

    -Mulțumesc Petrică, nu trebuie să faci asta, mă descurc.

    -Insist să te însoțesc. Olga, îmi ești dragă, nu pot trăi fără tine, de mult am vrut să-ți spun. Petre a prins-o de mână, apoi a privit-o în adâncul ochilor ei negrii, cu mâinile tremurânde i-a prins capul și a sărutat-o pe frunte.

    -Nu este momentul acum, Olga i-a prins mână și a strâns-o cu putere. Dacă vrei, vino cu mine.

Petruș fericit, nu a observat bucuria femeii.

    Ajunși la spital au luat legătura cu medicul de gardă, acesta i-a liniștit spunându-le că băiatul e în afara oricărui pericol, în câteva zile îl vor putea lua. Au fost sfătuiți să meargă acasă, copilul fiind bine îngrijit. Au vorbit cu băiatul, care era vesel și cu poftă de mâncare.

    -Mergi acasă mămico, sunt bine. Sunt băiat mare, nu îmi este teamă. Dacă am nevoie de ceva apăs pe butonul ăsta și vine o tanti, vrei să vezi? Și fără să mai aștepte răspunsul a apăsat butonul de urgență. În câteva clipe a apărul o asistentă care a întrebat dacă s-a întâmplat ceva. Olga, simțindu-se vinovată pentru gestul băiatului, a luat asistenta de braț  și i-a strecurat în buzunar o hârtie de 10 lei.

    -Băiatul meu a vrut să mă liniștească să merg acasă, căci aici e bine îngrijit și dacă are nevoie de ceva apasă butonul. Iertați-l, dar de acum dacă va mai acționa butonul, înseamnă că are o problemă. Dumneavoastră ce mă sfătuiți? Să merg acasă? Sau să rămân până dimineață?

    -Mergeți acasă. Oricum nu puteți sta în salon, va trebui să stați pe hol.

    -Am înțeles, vă las numărul de telefon, dacă este nevoie, vă rog să mă sunați la orice oră.

    -Bine doamnă, mergeți liniștită, vom avea grijă de băiat, așa cum avem de toți copiii internați aici.

   -Olga, mâine e duminică, puteam fi la spital în seara asta, vrei să continuăm discuția începută mai devreme?

    -Da, trebuie să-mi recuperez mașina care a rămas la tine.

    În apartamentul lui Petruș Olga s-a așezat într-un fotoliu, iar Petre a dispărut în bucătărie. O aromă puternică de cafea proaspăt râșnită o învăluia plăcut. Vorbele spuse de Petre o bucurase, o făcea să spere la o viață plină de satisfacții. La un inventar făcut rapid era mulțumită de starea ei de acum, terminase divorțul, avea un serviciu frumos și bine remunerat, copiii erau bine, iar mama ei care îi îngrijea era și ea sănătoasă, doar supărată că ea muncește mult și e singură.

  Declarația lui Petruș venea într-un moment în care chiar avea nevoie de iubire, își simțea sufletul pustiu, secat de sentimente, lunile care trecuseră o goliseră pe interior, o transformase într-un robot. Declarația lui Petre o făcuse să tresară, s-a abținut cu greu să nu-i sară-n brațe. Îi era drag băiatul ăsta șaten și svelt, îl plăcuse din prima zi când îl văzuse. Relațiile de serviciu nu i-au dat voie să se comporte ca un om normal, ci ca un zbir. Acum a venit timpul descătușării, îi va primi dragostea, îl va lăsa să o iubească, iar ea la rândul ei îl va iubi cu aceeași intensitate.

    Avea nevoie de o vorbă bună, de un alint, de o îmbrățișare, trecuse o veșnicie, de când nu mai fusese sărutată, simțea că buzele i se uscaseră, tânjea după iubire, ar fi vrut ca Petruș să lase treaba în bucătărie și să vină la ea, ardea de nerăbdare, voia să fie sărutată, să fie îmbrățișată, să uite de ea, să trăiască clipe de iubire înălțătoare.

   În bucătărie Petre se gândea la Olga. Pusese friptura la cuptor, dar nu se grăbise să meargă în sufragerie, vrusese, să mai rămână singur un timp, să-și pună gândurile în ordine. Era prima dată de când rămăsese văduv,  trecuseră niște ani de atunci, când o femeie îl făcuse să  iubească. Fusese dragoste la prima vedere, doar felul ei de a se comporta îl ținuse la distanță, nu-l lăsase să-și declare iubirea. I se părea inabordabilă și rece, iar spusele lui Eugen despre ea crease o confuzie în capul lui.

Acum a reușit, să o cunoască, iar azi și-a luat inima în dinți, gata să-i declare iubirea. Ar fi vrut să-i spună cât de mult o iubește, cât de mult înseamnă pentru el. Gândurile i-au fost întrerupte de deschiderea ușii.

    -Ce faci? De ce stai singur aici? Am venit să văd ce pregătești ?

  -Nimic deosebit, am băgat la cuptor niște ficăței de pui, sunt gata mintenaș. Petre s-a ridicat în picioare, s-a apropiat de Olga, i-a luat mâna, a pupat-o apăsat și, privind în imensitatea ochilor ei, a sărutat-o, la început timid, apoi cu toată dragostea lui. Îmbrățișarea bărbatului nu a luat-o pe nepregătite, pentru asta venise în bucătărie, pentru a-l simți aproape de ea, pentru a se abandona în brațele lui. Tot trupul îi fremăta, fluturii din stomac alergau bezmetic, pulsul inimii crescuse, buzele îi tremurau ușor, sânii se întăriseră, sfârcurile împingeau în sutienul, devenit dintr-o dată prea mic. Simțea tremurul bărbatului, dorința lui prea mult timp înfrânată, ar fi vrut să-i cedeze acolo, pe masa din bucătărie, o ultimă urmă de decență a făcu-o să se oprească. Petre a luat-o în brațe și a plecat cu ea în dormitor, a așezat-o pe pat, cu aceeași grijă, cu care un ceramist își așează porțelanul de preț. Nu erau săruturi, erau  uniri, erau trăirile amândurora în același trup, simțeau ritmurile inimii bătând în același timp, erau un singur corp, o singură dorință, era iubirea în stare pură, era clipa înălțătoare când oamenii trăiesc undeva deasupra aproape de divinitate, când actul în sine devenea divin, iubirea era starea supremă a simțămintelor omenești. Nu dorința de sex îi unise, ci dorința de împărtășire a iubirii pure, a iubiri ca stare metafizică. Fiorul simțit de trupul ei, când buzele lui fierbinți l-a atins, a fost ca un foc lăuntric revărsat prin toți porii  în exterior. Îmbrățișarea fierbinte a bărbatului a făcut-o ,să uite de ea, se abandonase total, uitase că există, trăia prin respirația lui, prin buzele care îi sărutau trupul cuprins de fiorii dragostei, prin brațele care o înlănțuiau plăcut făcându-o sclava iubirii, roaba dorinței de a fi iubită.

    Într-un târziu, fericiți și cu poftă de mâncare și-au amintit că nu au oprit focul de la cuptor, când au deschis ușa dormitorului, de pe hol i-a întâmpinat un miros de carne arsă, s-au privit amândoi și au izbucnit în râs. Foamea de ficăței dispăruse, reapăruse foamea de dragoste...

    Trei zile mai târziu, cu băiatul lângă ea pe bancheta din spate și Petre la volanul mașini, veneau de la spital, copilul vindecat, fusese externat, în drum spre casă Olga a văzut blocul în care lucrase cu aproape un an în urmă.

   -Oprește, te rog! Petre a oprit mașina, din bloc tocmai ieșea verișoara ei și inginerul Augustin.

   -Ce faceți? Olga a coborât din mașină și s-a îndreptat spre cei doi

    -Bună verișoară!

    -Sărut mâinile! Mă bucur să vă văd! Datorită dumneavoastră astăzi sunt un alt om.

   -Verișoară, Augustin m-a cerut de soție. Olga surprinsă și-a îmbrățișat verișoara.

  -Felicitări! Vă doresc o casnicie fericită! Bun venit în familie vere! Olga l-a felicitat pe Augustin, acesta i-a sărutat mâna, iar Olga l-a sărutat pe obraz. Vă fac cunoștință cu Petre Petruș, un bun prieten, obrajii Olgăi s-au îmbujorat când a pronunțat numele iubitului. Cei doi bărbați au dat mâna, apoi au urcat toți în mașină alături de băiat. Mergem la mine să sărbătorim, mama ne așteaptă...Olga a privit complice spre verișoara ei, bărbații nu știau că ele vorbiseră la telefon în urmă cu o oră și stabiliseră întâlnirea.