Andrei voia de mult să se mai plimbe cu trenul, să vădă cum arată un tren modern. Ultima dată mersese cu trenul prin vara lui *90, când fusese la
Ploiești la nunta unui văr din partea nevestei.
Își amintea din tinerețea sa, de locomotivele cu aburi. Îi plăcea geamătul
lor, care semăna cu respirația unui bătrân, când urca dealul și de oftatul ei
la eliberarea aburului. Îi vedea și acum pe mecanic și fochist, erau negrii
din cauza fumului de la cărbunii arși , pentru a produce aburul, ce punea în
funcțiune turbina locomotivei, le luceau doar dinții și albul globului ocular.
Aveau un zâmbet superior în stație, când
scoteau capul pe geamul cabinei, pentru a saluta pe șeful stației și a primi
permisiunea să-și continuie drumul. Erau
mândrii, ei stăpâneau forța uriașului șarpe, ce se strecura printre văile munților,
în drumul ce urca spre Brașov.
Simțea și acum mirosul de tutun de proastă calitate, transpirație și
mucegai din haltele răzlețite prin micile localități unde opreau trenurile de
navetiști. Erau luminate cu felinare, care foloseau combustibil gazul lampant, cu sticla mai mereu afumată, de
multe ori spartă-n burtă și lipită cu o bucată de ziar pentru ca lumina să nu
fie afectată prea mult. O bancă sau două în funcție de mărimea stației, erau înșirate
pe lângă perete. Băncile erau din lemn și în toate stațiile țării erau la fel. Pe un alt perete se găsea
o sobă tip godin , de fapt era așezată într-un unghi al pereților, iar lângă el
câțiva chituci din lemn de fag. Focul duduia în sobă, oamenii veneau, cu mult
timp înainte de sosirea trenului, erau țărani din satele învecinate plecați la
oraș, să rezolve diferite daraveli. Se auzea bocănitul bocancilor la ușă, se
scuturau de zăpadă, apoi intrau în mica încăpere. După ce-și lepădau bocceaua
într-un colț, nu le era teamă că cineva, ar fi îndrăznit, să caute în sacoșele
lor din papură țesută în casă, se apropiau de sobă și-și încălzeau mâinile
înghețate. Căciulile din blană de oaie
erau scuturate de zăpadă direct pe podea, când mâinile se dezmorțeau, scoteau
tabachera cu tutun și foița, dacă nu aveau, mergea și o bucată de ziar, și-și
făceau o țigară.Mereu a fost fascinat, de faptul că știau câte fire de tutun să
prindă între degetele noduroase de la muncă și reumatisme, cum îl răsfirau pe
foița, apoi o răsuceau și cu limba îi umezeau o margină, pe care o lipeau și
astel apărea țigara. Cu ea între degete mergeau la felinar, acționau micul
levier pentru ridicarea sticlei și aprindeau țigara. Primele fumuri erau trase
cu poftă, parcă ar fi vrut, să le plimbe prin toate ungherele corpului, abia
când simțeau că fumul a ajuns în
unghiile de la picioare și în părul de sub căciula mițoasă, trăgeau mai rar din
țigară, dându-și răgaz, să schimbe două trei cuvinte între ei.
-Parcă te-aș cunoaște, zise unul dintre țărani, era la vreo 50 de ani,
brunet cu niște ochii negrii vioi și iscoditori, avea mustățile mari, negre cu
fire albe, îngălbenite de tutun în dreptul nărilor, cărora, din când în când,
le răsucea vârfurile în sus.
-Sunt Ion, fiul lui Petre al Linii din Valea Mare, ai fost acum câțiva ani
la noi, să cumperi niște oi. Te știu nene, ești Gheorghe Gheorghe din Satul
Nou, sunt bucuros, să te revăd. Ia o țigără, tânărul întinse piciorul drept și scoase din
buzunarul pantalonului, în care se mai găsea și briceagul sub formă de pește,
legat cu zale de curea, un pachet de țigări ”Naționale” pe jumătate plin.
Gheorghe primi țigara de la Ion, îi mulțumii pentru tratație, apoi îl privi mai
atent pe tânărul blond cu ochii albastri , părul tuns scurt și sprâncenele blonde.
-Să-i transmiți tatălui tău noroc și să fie apărat de rele! Cum o duce cu
sănătatea?
-Nu e bine,pentru el am plecat pe așa vreme, să-i cumpăr doctorii de la oraș.
Felcerul din sat zice, că ar fi ”aprindere la plămâni”. Are o tuse seacă, îi
arde tot corpul, trebuie să-i cumpăr penicilină și streptomicină. Cred, că se
va vindeca, mare nevoie avem de el, încă nu știm tot rostul animalelor. El are
un secret când încheagă laptele, face un caș renumit în 10 sate, iar telemeaua
o vindem numai la domnii de la oraș, aceștia anunță din timp, cantitea de
brânză pe care vor, să o cumpere. Nici eu nici sora mea nu am dat vreodată cheag
laptelui. Odată nevastă-mea, s-a strecurat în cuhnia de lângă strungă, unde
tata pregătea laptele pentru închegat, voia, să vadă secretul tatei, nu a
apucat, odată cu tata a intrat și pisica, aceasta s-a ascuns tocmai unde era
nevastă-mea, când tata s-a aplecat, să scoată pisica din ascunzătoare ,a
descoperit și pe noru-sa. Calm, bătrânul a întrebat-o: ”ce faci dragă noră sub
masă?” ”Am vrut, să văd, cum faci brânza, noi nici unul nu știm”. ”Stați liniștiți,
până va fi, să plec, am să vă spun secretul”. Uite și ăsta e unul din motive de
vrem, să-l facem bine, vine acum sf. Paști și vom înțărca mieii, apoi trebuie,
să facem brânza, iar noi nu știm, decât să mulgem oile.
-Ioane, nu este nici un secret, pui cheagul în lapte după ce-l încălzești
cam cât avea tac-tu temperatura ,când ai plecat de acasă. Să măsori bine
laptele, apoi să pui cheag, te orientezi pe loc cam cât, să notezi cât pui,
apoi a doua zi vei ști, dacă vei pune mai mult, mai puțin , sau așa este bine.
În ce-l privește pe tătâne-tu, ia hapurile și îngrijejte-l, că mai ai nevoie de
el.
Ușa scârțâi și în prag se opri un țăran cu o paporniță-n mână, își scutură
picioarele, apoi intră în sală.
-Hai fă-i muiere, nu mai sta afară, să închidem ușa, că se face frig.
-Nu intru mă, că e fum de tutun și nu-mi face bine. Stau mai bine afară.
-Apăi stai acolo, că doar nu or ieși acești gospodari afară, să fumeze, că
ești tu borțoasă și năzuroasă. Bună dimineața, oameni buni!spuse țăranul după
ce lăsă papornița după ușă și se apropie de sobă, să se încălzească.
-Mai pune un lemn în sobă, să nu se potolească jarul, și stai jos, să bem
niște mahorcă.
-Nu ascultați în gura unei femei proaste, e grea în trei luni și nu suportă
nimic. Sunt Nicolae Vicu din Adânca, merg cu muierea la târg să-i cumpăr o broboadă
și un material de rochie, peste o lună are soră-sa nuntă și vrea să
se-nnoiască.
Cam așa se purtau discuțiile pe la sfârșitul anilor *50 începutul anilor
*60, în haltele și stațiile trenurilor.
Mai târziu au apărut locomotivele Diesel și cele electrice, s-a schimbat și
confortul în sălile de așteptare. Trenurile aveau vagoane noi, cu numai două
clase. Ei, dar asta a fost odată, el voia să meargă acum, să vădă progresul, să
trăiască în epoca modernă.
S-a prezentat la casa de bilete și a cerut un bilet clasa I pentru orașul
D, caserița s-a uitat la el ca la unul căzut din lună și i-a aruncat drept în
față, cu oarecare satisfacție.
-N-are...
-Ce n-are?
-N-are clasă
-Dar ce are?
-Clasa doua.
-Bine, dați-mi un bilet.
Cu biletul în mână s-a plimbat pe peronul gării, care era înțesat cu chioșcuri,
în care se vindeau dulciuri, sucuri și alte mărunțișuri. În sfârșit, sosește
trenul, s-a uitat pe bilet, și a început
să caute vagonul trei, ordinea era aleatorie, primul vagon avea numărul patru,
următorul numărul unu, apoi numărul cinci, vagonul următor avea numărul trei,
doi nu exista. Prin urmare trenul avea patru vagoane, nu cinci cum fusese
tentat, să creadă.
S-a urcat în vagon, aici a fost o adevărată aventură ,până ce a găsit
locul, parcă cineva scosese numerele dintr-o căciulă și le lipise pe scaune. Eu
credeam, în naivitatea mea, că numerele încep dintr-un capăt al vagonului și în
ordine cronologică se vor termina în celălalt capăt al vagonului, ghinion, cum
ar spune un clasic în viață,dacă rândul de scaune avea trei numere în ordine,
rândul din fața lui avea numere cu mult depărtate de celălalte.
Pe o distanță de 200 de km, bietul nostru tren care părea, că se târăște cu
o ultimă suflare, a ajuns, la destinație cu o întârziere de 50 de minute, nu
eram supărat, am fost bucuros, că am ajuns.
Am luat un taxi, am cerut șoferului, să mă ducă în centrul vechi al orașului, pe drum m-a întrebat, dacă
stau mai mult în oraș, că el știe o pensiune care practică prețuri mici, dar care în schimb este foarte
curată și cu o bucătărie bună. Am fost atent la vorbele șoferului, asta îmi
doream, am dat din cap și l-am lăsat să vorbească. Nu am mai mers mult și a
oprit mașina.
-Aici e pensiunea.
Andrei s-a uitat la ea, de afară nu arăta grozav, era o clădire veche,
probabil, după arhitectură, construită la începutul sec XX. A coborât din mașină
și însoțit de șofer, a urcat scara din scândură în formă de spirală la primul
etaj, între primul etaj și parter nu era tavan, doar un palier lat de 2 metrii
cu un gard pe partea exterioară de un
metru înălțime din scândură sculptată de nuc. Șoferul a scos o cheie din
buzunar și a descuiat camera numărul șase. Mirosea frumos a detergent fin,
patul era lat cu lenjerie curată, mai era o măsuță cu un televizor, o altă măsuță
pe care se găsea o tavă cu două pahare cu gura-n jos și două fotolii, un
frigider mic, și un bar în care îți luau ochii etichetele sticlelor cu băuturi
fine, dar și țuică de prune. Printr-o ușă, aproape mascată de deschidera ușii
principale, se intra în baie, aici se găsea o cabină de duș, chiuvetă și
toaleta.
-Vă costă 60 de lei pe noapte, din bar puteți consuma până la 200 de grame
de alcool zilnic, intră în prețul chiriei, la comandă vă aducem micul dejun,
prânzul, sau cina în cameră, prețurile sunt accesibile, nu depășesc 30 de lei,
dacă vă limitați la meniul zilei, orice lucru în plus vă costa. Ce părere aveți?
-Rămân, las bagajul în cameră și mă duci în centrul vechi.
-Tu ești patronul?
-Da, eu sunt, fac taximetrie numai de la gară, mă ajută mult, așa îmi găsesc
clienți. Nu fac evaziune.
-De ce? Se poartă.
-Este adevărat, la mine ar fi vorba de sume mici de bani proveniți din
ilicit, în aceste condiții precis m-ar condamna câțiva ani de închisoare, scapă
doar ăia cu milioane scoase din evaziune, corupție și hoție.
-Aici e muzeul de istorie, opresc?
-Te rog, asta vreau să vizitez. La ce oră e gata cina? Apropo, lasă-mi
cheia!
-O găsiți când veniți acasă, nu contează ora, vreți să vă opresc mâncare?
-Da, te rog, lasă-mi un număr de telefon.
-Când terminați și vreți, să veniți acasă, mă sunați și vin, să vă iau.
A urcat treptele muzeului de istorie pătruns de un sentiment de pioșenie,
un sentiment de patriotism, de stimă față de înaintașii acestor meleaguri. Pe
aici trecuse Mihai, Viteazul Vodă, Frații Buzești, dar și Domnul Tudor. Cu
inima cât un purice, emoționat, ca de fiecare dată când se întâlnea cu istoria,
a plătit la ghișeu, apoi custodele, o
femeie între două vârste cu ochii albaștrii, tunsă scurt, părul castaniu-blond,
corp frumos, ”o femeie bine”, l-a întâmpinat, cu un zâmbet profesionist.
-Bine ați venit! Vă aflați...
-Bun găsit, sunt un vizitator aparte, voi vizita muzeul în etape, nu voi
trece în fugă pe lângă exponate. În câte zile credeți, că îl pot vizita pe tot,
discutând detaliile obiectelor expuse?
-Dacă vă acord două ore la fiecare vizită, cred, că îl puteți vizita în șapte
zile.
-Este în regulă, aș vrea, să încep cu perioada de începuturi a acestei
zone.
Discuții le dintre Andrei și Camelia, așa se numea ghidul muzeului, s-au
prelungit pe durata a trei ore, în tot acest timp nu avansaseră prea mult cu
vizitatul. Femeia, în sprijinul afirmațiilor ei, adusese o mulțime de documente
și cum cea mai mare parte erau originale, sau copiii ale originalelor, a fost
tentat să le verifice pe toate.
-Doamnă, în ritmul ăsta nu termin nici în două luni.
-Am să vă fac un abonament, să nu plătiți, de fiecare dată când veniți. În
plus, veți rămâne singur, eu am să vă aduc documentele, acolo unde considerați
necesar.
-Sper că nu v-am tulburat liniștea.
-Mă bucur, că ați venit, de mult nu am mai avut un vizitator, dornic să
pătrundă în adâncul istoriei. De regulă, grupurile de vizitatori, trec în cea
mai mare viteză printre exponate, am descrieri scurte ale obiectelor și
descrieri ample în funcție de curiozitățile celor ce ne trec pragul. Pe
dumneavoastră pentru ce vă interesează, de ce vreți, să știți atât de multe?
-Mă fascinează istoria, îmi place, să știu, cine sunt și de unde vin. Doar
așa cred, că ne vom putea, găsii drumul în viață. Vă mulțumesc pentru tot.
Sincer, sunteți atât de documentată, că îmi vine greu să închei discuția. Nu
cunosc pe nimeni în oraș, abia am sosit, simt nevoia să beau o cafea, vreți să
mă însoțiți?
-Deși în general nu accept asfel de invitații, de data asta voi face o
excepție. Există o ceainărie chiar aici aproape. Închid și mergem.
Un sfert de oră mai tîrziu, cu ceștile de cafea în față, din care ieșea un
abur aromat și îmbietor, cei doi se uitau unul la altul, fără ca vreunul să
înceapă discuția.
-Sunteți o femeie frumoasă, observ totuși o umbră de tristețe și zâmbetul
înghețat într-un rictus.
-Vi se pare, am o casnicie fericită, un copil realizat profesional. Nu mă
pot plânge de nimic, sunt mulți alții mai nefericiți ca mine.
-Este adevărat, eu vorbeam de o suferință, venită din suflet. Acolo aveți o
neîmplinire.
-Am un soț care îmi face toate poftele, îmi cumpăr ce vreau, merg unde
vreau, nu mă întreabă prea multe. Camelia vorbea fără să se entuziasmeze, vorba
ei era plată, cuvintele erau rostite, de parcă era vorba de altcineva, nu
despre ea. Băiatul ar fi trebuit să se însoare până acum, dar e opțiunea lui,
iar eu o respect. În rest...totul e bine.
-Cum vreți, eu sunt un necunoscut, nu trebuie, să-mi spuneți prea multe. Aș
fi bucuros, să aveți dreptate. Apropo, de cât timp sunteți căsătorită?
-De peste 30 de ani, am o familie frumoasă, mă bucur pentru ei. Discuția a
continuat încă multă vreme, erau de peste două ore în cofetărie.
-Îmi place compania dumneavoastră, sunteți o femeie cultă și cu darul
vorbirii, ar fi bine, să intrați în politică.
-Și dumneavoastră sunteți un interlocutor agreabil, am și uitat să merg
acasă.
-La ora asta bărbatul a venit de la serviciu?
-Da, dar nu mă întreabă, de ce am întârziat.
-Îi spuneți dumneavoastră?
-Nu, îmi spune, că are încredere în mine. De multe ori aș vrea, să mă
întrebe, să simt, că îl interesează, ce fac. Nu simt răceală, nici iubire, deși
el îmi spune, că mă adoră.
-Bine doamnă, îmi cer scuze, că v-am reținut poate mai mult, decât ați fi
dorit dumneavoastră.
-Camelia, așa să-mi spuneți, vom lucra mult împreună, nu are rost, să ne
formalizăm. Nu m-ați reținut, mi-a făcut plăcere, să vorbim. În ochii femeii
apăruse o lumină, umbra de tristețe dispăruse, locul rictusului îi luase un
zâmbet fermecător.
-Am să te rog, să-mi spui pe nume, Andrei, așa mă numesc...
-E un nume foarte frumos îmi place, Andrei, ce frumos sună! Andrei, te aștept
mâine.
-Voi veni pe la zece, acum am să sun taxiul, să mă ducă la pensiune.
-Te duc eu.
-Nu, nu știu, unde să merg. Taximetristul e și patronul pensiunii.
-Cred că am auzit ceva despre el, dar nu prea multe. Am să mai stau, până
vine mașina, apoi plec.
-Nu, nu este nevoie, deși îmi este greu, să mă despart de o doamnă atât de
fermecătoare, totuși, nu trebuie să mai rămâi, mă descurc. Mulțumesc!
Femeia, cu geanta pe umăr și cheile mașini în mână, a cotit pe după clădire
pentru a ajunge în parcare. A rămas privind în urma ei, un claxonat scurt l-a
smuls din visare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu