Binefacerile monarhiei sau daţi un leu pentru Casa Regală

  O mai veche discuţie dintre membrii Casei Regale şi premierul Cioloş tinde să devină lege prin proiectul de lege depus la Senat de către Călin Popescu Tăriceanu prin care Casa Regală a României va  deveni persoană juridică de drept privat  asimilată protocolar cu aceea de fost şef al statului.

Se bate moneda prea mult pe aşa zisa monarhie care a făcut multe pentru România şi noi trebuie să mângâiem pe cap pe toţi neaveniţi în frunte cu Duda şi Margareta.

  Carol I a venit în România adus de Brătianu, era un locotenent de husari care făcea parte dintr-o familie puternică cu rădăcini monarhice, dar care era destul de scăpătată financiar. La venirea în ţară Carol I de Hohenzollern nu a adus mari averi, doar un geamantan cu efecte personale, de altfel a călătorit incongnito pentru a nu fi prins de habsburgi. Corupţia în aceea perioadă era destul de puternică, în ciuda faptului că Al.I.Cuza luptase din răsputeri împotriva ei. Carol I a încercat să impună o anumită rigoare pentru stoparea acestui flagel, fără prea mult succes însă. În 1868  se decide construirea căii ferate Bucureşti-Roman-Vârciorova, consilier al domnitorului Carol este chiar tatăl său, Carol Anton, iar construcţia căii ferate este încredinţată consorţiului german Strousberg, afacerea ia o turnură proastă, iar umbre negre de corupţie planează chiar asupra lui Carol Anton. Nu voi insista cu această afacere care a trecut şi prin biroul cancelarului von Bismark.

  Războiul ruso-turc din 1877-1878, în care l-a început nu am fost primiţi, apoi când ruşii s-au văzut înghesuiţi au cerut ca trupele române să atace cetăţile turceşti de la sud de Dunăre, a fost o oportunitate pentru România, a devenit stat liber şi independent după aproape 450 de ani de dominaţie turcă. Este un merit al lui Carol I că a profitat de momentul istoric creat. Reforma statului pe plan intern era greoaie, deşi ţara era condusă de politicieni de marcă, Brătienii, Goleşti, Kogălniceanu, etc. Corupţia bine instalată în toate instituţiile statului se dovedea greu de învins.

  O pată neagră pe domnia lui Carol I este înăbuşirea în sânge a răscoalelor ţărăneşti, mai ales a celei din 1907. Deşi se încearcă de către diverşi istorici şi neaveniţi să minimalizeze atrocităţile comise de către armată, la ordinul guvernului liberal condus de D.A Sturdza şi conform unui plan întocmit de gen Averescu ca ministrul de război şi I.C.Brătianu ca ministru de interne având binecuvântarea regelui Carol I. Au fost împuşcaţi cca 2500 de militari conform unui raport al gen Averescu, ziarul Adevărul, a evidenţiat prin C. Mille, din acea vreme estima circa 11.000 de morţi. Au fost rase sate de pe suprafaţa pământului în urma focului de artilerie. Faptul că au murit 2500 sau 11000 nu este relevant, relevant este faptul că au murit oameni, că armata a tras asupra unor nenorociţi flămânzi şi desculţi, neajutoraţi, minţiţi şi manipulaţi. Atât liberalii cât şi Carol I şi-au pătat mâinile cu sînge.

Ferdinand I următorul rege al României a hotărât, în urma presiunilor externe, să intre în război alături de Antanta începând cu 1916. Deşi România intra în război doi ani mai târziu de la declanşarea conflictului armat, s-a dovedit că armata era slab pregătită logistic, slab înarmată şi prost instruită, motiv pentru care în toamna lui 1916 la câteva luni de la intrarea României în război, Germania ocupase două treimi din suprafaţa ţării, iar guvernul împreună cu Casa Regală se refugiase în Moldova.

  De teama ocupanţilor se hotărăşte trimiterea tezaurului ţării peste graniţă în Rusia. Primul transport s-a făcut în decembrie 1916, la acea vreme Rusia era stabilă politic şi eram aliaţi.

Al doilea transport cu tezaurul ţării a avut loc în iulie 1917, în acel moment Rusia era un stat în disoluţie cu ţarul arestat şi revoluţia bolşevică în plin progres. Pentru acest al doilea transport autorităţile române de la acea vreme trebuia să răspundă cu capul. Nu poţi trimite averea unei ţări într-o altă ţară aflată în plină anarhie revoluţionară. O greşeală care a costat mult România.

  În ce priveşte formarea României Mari, nu a fost meritul lui Ferdinand, chiar de loc, ci a conjucturii internaţionale în urma pierderii războiului de către Puterile Centrale. Fără să fiu ironic, pot spune că cel mai mare merit l-a avut regina Maria. Aceasta a ştiut să deschidă uşa care avea să-i invite la dezbaterile Conferinţei de Pace de la Paris pe Brătianu şi delegaţia română. Până la sosirea majestăţii sale la Paris delegaţia română a făcut anticamera.

Rezum: Ferdinad a băgat ţara nepregătită într-un război pe care nu l-am pierdut în final datorită conjucturii internaţionale şi a înfrângerii Puterilor Centrale de către Franţa şi Anglia sprijinite de SUA. Aici Ferdinand are notă proastă, evident alături de guvernele politice ale vremi.

A doua mare greşeală este trimiterea celui de-al doilea transport cu tezaur românesc în Rusia în vara lui 1917 în plină revoluţie bolşevică.

  Carol al II-lea fire aventurieră a revenit în România în 1930 a detronat pe fiul său şi s-a încoronat rege al României.A condus România cu mână de fier în perioada 1930-1940.  Pot evidenţia şi înăbuşirea în sânge a grevelor din feb. 1933 . După abdicarea lui în 1940 România era ciuntită, Basarabia fusese luată de URSS prin ameninţare armată, iar o parte din Transilvania fusese cedată în urma Dictatului de la Viena Ungariei. Carol cedează teritoriile fără să se opună militar. Antonescu ajunge prim ministru îl forţează pe Carol al II-lea să abdice, apoi după înăbuşirea revoltei legionare în ianuarie 1941 Antonescu se declară Conducătorul statului, regele Mihai devenind doar un rege de paie fără putere executivă. In războiul al doilea mondial Antonescu Ion, Conducătorul statului, îşi asumă întreaga întreaga răspundere apărându-l astfel pe regele Mihai de răspunderile războiului. Ca semn de mulţumire Mihai respinge cererea de comutare a pedepsei solicitată de avocatul lui Ion Antonescu în numele condamnatului la moarte Ion Antonescu, prin care a solicitat comutarea pedepsei. Regele susţine că nu ar fi primit această solicitare, că I.Antonescu din mândrie nu ar fi cerut graţierea

  O mare greşeală făcută de regele Mihai şi cei din camarila sa după 23 august 1944, a fost aceea că a întors armele împotriva Germaniei fără ca în prealabil să se fi semnat un armistiţiu cu URSS, ceea ce a dus la pierderea multor soldaţi care au fost împuşcaţi sau luaţi prizonieri de armata sovietică. Din 23 aug 1944 până în 12 septembrie 1944 când a fost semnată capitularea României, România a pierdut peste 160.000 de soldaţi, ofiţeri şi subofiţeri.

După 23 august 1944 rolul regelui este din nou de  păpuşă fără putere, drept omagiu pentru neputinţa sa Stalin îl decorează.

  Nu pot trece mai departe fără să nu evidenţiez grevele regale din perioada 1945-1946 care au dus la cooptarea în guvernul comunist a unor reprezentanţi ai partidelor istorice.

În noiembrie 1947 Mihai I participă la nunta viitoarei regine Elisabeta a II, atunci prinţesă moştenitoare, aici monarhul român a avut întâlniri cu liderii occidentali cerându-le sprijinul împotriva comuniştilor şi a sovieticilor, toţi lideri l-au consolat, dar fără să-i ofere sprijinul politic. Mihai era decis să nu se mai întoarcă în ţară, doar la insistenţele lui Winston Churchill îl determină să revină în România în data de 20 decembrie. Prin urmare regele Mihai se aştepta să fie forţat să părăsească tronul, în 30 decembrie a fost sfârşitul calvarului care începuse din martie 1945, se ştia că republica este specifică comunismului.

Aşadar nu există nici un act de eroism al regelui, doar o întâmpinare a istoriei.

  Revenirea în ţară după 1990, alergarea după averile regale, dar şi ale Casei Regale care nu este acelaşi lucru cu averea personală a regelui a lăsat multora un gust amar.

Moştenitoarea tronului Margareta nu are bază legală. Constituţia din 1923  nu permite moştenirea coroanei pe linie femeiască. Sau poate îl pune pe Duda rege, pentru că tot văd că îl aleargă pe principele Nicolae să nu se apropie de Casa Regală şi de bunicul său, Mihai I, aflat pe patul de moarte.

Familia regală să trăiască discret, dacă poate face ceva pentru România, să facă, dacă nu, să-şi vadă de treaba. Alergarea asta după cât mai mulţi bani de la stat e dizgraţioasă. Au o avere considerabilă, prea mare chiar, pentru ce dracu tot cerşesc bani de la stat?

  Prin proiectul de lege depus la Senat de Călin Popescu Tăriceanu şi în care se presupune să devină persoană juridică de drept privat Casa Regală este clar că vor avea şi bani de la buget.

Regalitatea a durat în România din 1866 până în 1947 aproximativ 80 de ani (cu perioada cât Carol I a fost domnitor). Prea multă avere strânsă într-o perioadă nu prea lungă, cât a fost de cinstit strânsă?

Regalitatea pentru România nu a fost neapărat benefică, noi o hiperbolizăm, noi îi punem merite nemeritate.

  Să ne hotărâm: România este republică sau monarhie? Trebuie să ne hotărâm, nu trebuie să fim o ţară cu o conducere tip struţo-cămilă.

Omorâţi urşii...!

  Omul este cea mai ciudată fiinţă din univers. Unele popoare duc războaie cu alte popoare în numele a ceva, nu contează motivul, de cele mai multe ori este fals. Omoară în numele acelui motiv, omoară bătrâni, tineri, femei şi copii. Dacă neamurile celor ucişi merg asupra criminalilor, în mod indirect, de fapt merg împotriva unor persoane nevinovate, singura lor vină fiind aceea că sunt cetăţenii ai unui stat agresor, sunt consideraţi terorişti. Aici sunt două nuanţe, într-un război declarat poţi omorî pe oricine ,atâta timp cât au fost asumate victimele colaterale, când o rudă a celor ucişi omoară prin orice mijloace, cetăţeni fără apărare din ţara agresorului sunt terorişti. Eu cred că dacă nu ar fi războaie, nu ar exista nici teroriştii.

  Despre altceva vreau să scriu, despre urşi. Aud tot mai des spunându-se că urşii atacă stânele oilor, casele şi chiar coboară în cartierele mărginaşe ale oraşelor. De ce o fi făcând urşii asemenea incursiuni? Au înnebunit? Nici vorbă. Omul a înnebunit, omul se plânge de dezastrul produs de el, de om, în mod inconştient. Natura, codrul a fost frate cu românul, aşa se spunea. Ceea ce înseamnă că omul proteja pădurea, iar pădurea îl ajuta pe om.

  Omul modern, omul zilelor noastre, este un criminal îmbrăcat în haine scumpe şi cu un vocabular elevat. Sigur nu toţi oamenii, o parte dintre ei, chiar o mică parte.

   După *89, pădurile au început să fie masacrate fără discernământ, au fost tăiate la ras de parcă nu ar mai exista ziua de mâine, iar România ar urma să nu mai fie populată, prin urmare nu vor mai fi români care să moştenească acest minunat pământ. Defrişările în masă, zgomotele uriaşelor agregate care comit crimele în pădure prin tăierea copacilor au făcut ca animalele sălbatice să-şi restrângă arealul, să migreze spre zone liniştite. Unele dintre aceste animale care au rămas pe loc, nu mai au surse de hrană  şi atunci în disperare caută mâncare, datorită maşinilor şi luminilor care au fost şi sunt în pădurile restrânse ca suprafaţă, au făcut ca animalele sălbatice să se obişnuiască cu lumina şi zgomotul. Şi cum cele mai cumplite necesităţi sunt foamea şi setea, animalele pleacă în disperare după hrană. Ajung până acolo încât atacă chiar oameni, ceea ce înainte vreme nu se întâmpla. De ce atacă? Din necesitatea de a mânca, nu din vocaţie, din dorinţa de supravieţuire.

SUNT ELE, ANIMALELE, VINOVATE CĂ NIŞTE DESCREIERAŢI AU DECIMAT HABITATUL LOR NATURAL? NU!

Vinovaţi sunt oamenii care, tăind pădurile au distrus rezervele de hrană ale animalelor.

Omorâţi urşii!!!!!!!! Tot mai multe voci strigă disperate pentru că le sunt atacate gospodăriile şi le este pusă în pericol viaţa. Eu spun omorâţi pe aceea care distrug pădurile, care distrug flora acestei binecuvântate ţări şi odată cu ea şi fauna.

  Ursul atacă din nevoia de hrană, ursul nu este criminal prin excelenţă, este un animal aproape paşnic dacă nu-i violezi habitatul, devine agresiv când este încolţit şi simte că moare de foame. Atacă dintr-un instinct de conservare. Prin urmare, trebuie să căutăm soluţii de mutare a animalelor în zonele în care încă mai avem păduri, iar acolo unde au fost defrişate făcute replantări. Altfel riscăm să producem un dezechilibru ecologic cu consecinţe grave pe termen lung.

   Animalele, deşi sunt animale, sunt mai umane decât oamenii. E trist ce spun, dar adevărat. Să facem de aşa natură încât oamenii să fie cu adevărat OAMENI,iar animalele să trăiască după legea lor şi în bună pace cu omul . Pentru asta trebuie ca oamenii să devină OAMENI să fie responsabili pentru faptele lor.

Prizonierul IV

  Irina a privit în ochii lui Silvestru, erau galbeni şi cu cearcăne mari, semn că avea o suferinţă hepatică, apoi cochetă, a răspuns pe un ton şăgalnic:

-Tovarăşe ...

-Sunt membru al comitetului judeţean al PCR , vă rog să vă adresaţi cu această formulă, iar tovarăşul Vasile Ghervase este instructorul trimis de Judeţeană să îndrume oamenii din satul vostru şi să ducă la îndeplinire hotărârile partidului comunist. El va fi acela care va răspunde în faţa partidului de modul în care vor fi traduse în fapte programele primite de la centru. Trebuie să lucrăm mult cu mentalitatea oamenilor, să-i facem să înţeleagă că doar prin voinţa maselor de muncitori, alături de ţărănime, vom ajunge să înfăptuim idealurile marxist-leniniste, să aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci de la oraşe şi sate. Aşadar, nici un sacrificiu nu va fi prea mare dacă el va avea ca rezultat punerea în practică a propăşirii spre mai bine a celor ce muncesc. În lumina acestor idei te rog tovarăşa Irina, să-i acorzi toată atenţia tovarăşului instructor pentru ca împreună să daţi naştere unui copil, astfel veţi contribui la creşterea demografică a ţării, ştiţi bine că ţara vine după un război în care am pierdut foarte mulţi bărbaţi, dar şi femei. Toţi trebuie să participăm, după puterile noastre, la refacerea populaţiei ţării.

-Nu vă contrazic tovarăşe secretar, voi căuta să duc la îndeplinire toate sarcinile pe care le voi primi pe linie de partid, dar...

-Aşa tovarăşa Irina, Silvestru îşi freca mâinile de bucurie.

-Dar, cu o precizare, orice poruncă a partidului privitoare la persoana mea se va opri la poalele rochiei. Niciun ordin al PCR nu va pătrunde sub fustă decât, dacă, va exista voinţă din partea mea. În ce priveşte creşterea demografică a ţării trebuie făcută în baza unor sentimente, a dragostei şi iubirii duse în faţa altarului.

-Fără altar, căsătoriile trebuie făcute doar la primărie, popii sunt duşmanii revoluţie comuniste. Nu mă aşteptam la un asemenea răspuns, sincer, eu îl şi vedeam pe Vasile cum îţi punea poalele în cap.

-Ştiţi ce tovarăşi? Irina deja începuse să se enerveze, aveţi grijă să nu-mi pun mâinile-n şolduri şi poalele în cap că nu vă mai spălaţi cu toată apa din gârlă de ocările mele. Femeia îşi pusese mâinile în brâu, cu ochii, din care săreau scântei, îi fulgera pe cei doi trimişi ai comuniştilor.

-Ho femeie! Nu te mai zborşi aşa, că nu te-a încălecat nimeni. A fost o discuţie principială, nu a fost un ordin, partidul nu obligă pe nimeni să facă ceva împotriva conştiinţei sale, însă e bine ca programul partidului să fie însuşit de toţi oamenii de bună credinţă şi dus întocmai la îndeplinire. Se observa o anumită stângăcie în explicarea problemelor, se vedea că nu are experienţă, că este un „boboc”, nou recrutat de propaganda de partid, doar ambiţia sa şi stăpânirea unei anumite retorci făcuse să fie ales ca membru supleant în comitetul judeţean de partid. Era supravegheat îndeaproape de un tovarăş cu vechi state în PCR, fost ilegalist, acesta îl îndruma şi în acelaşi timp îi strunea avântul mult prea personal pentru a fi revoluţionar.

-De fapt ce doriţi de la mine? Dacă vreţi să fiu paznic, îmi daţi o armă şi mă voi achita de sarcină. Irina vorbea cu fermitate în glas.

-Mă gândeam ca tovarăşul Vasile să fie găzduit aici la dumneata, este mai ferit de ochii lumii. Silvestru simţea că va pierde bătălia cu muierea asta singură şi afurisită, nu voia să folosească forţa împotriva ei, centrul le interzisese să facă abuzuri până la alegerile de anul viitor.

-Nu se poate, sunt muiere singură, voi fi ruşinea satului. Nu accept aşa ceva! Vreţi voi să mă faceţi de ocară în faţa consătenilor, să se vorbească despre mine ca despre târfele de la „Crucea de piatră?” Nu-mi faceţi asta, ochii Irinei lăcrimau, cu colţul basmalei a îndepărtat picăturile care plecaseră spre bărbia rotundă. Femeia trebuia să facă tot ce era posibil pentru a îndepărta pe cei doi comunişti de casa ei. Nu voia să pună sub nici o formă în pericol viaţa lui Iohann.

-Linişteşte-te, până la urmă tovarăşul Ghervase ar trebui să stea în centrul satului, de acolo se poate mai uşor lua legătura cu sătenii. Ai dreptate, aici ar putea să se interpreteze că fuge de răspundere. Cine din sat crezi tu că ar fi cel mai indicat să-l găzduiască pe Vasile? Silvestru devenise blând, se chinuia să arate că este uman, până acum putuse foarte bine să fie confundat cu o maşină propagandistică.

-Eu în locul vostru m-aş caza în casa preotului. La gesturile de respingere ale celor doi, Irina a răspuns cu argumente. Preotul este bătrân, prima nevastă i-a murit în urmă cu zece ani, s-a recăsătorit cu acordul episcopului, se pare că acesta îi recomandase şi viitoarea preoteasă. Aceasta, femeie tânără şi frumoasă, nu rata nici o ocazie, când mergea la oraş, să nu meargă să se spovedească la „Înaltul”, doar el o făcuse preoteasă dintr-o femeie de companie. Se spune că mărturisirile ei, sub sutana preoţească, durau ore întregi, până când Înaltul episcop, uşurat şi sleit de puteri, îi acorda iertarea. Deasemeni casa preotului era frecventată seara, joia şi duminica, când preotul mergea să ţină slujba de vercernie, de câţiva profesori tineri care veneau acasă la preot şi luau ceaiul. Pe farfurioară, alături de ceaşca frumoasa plină cu ceai aromat, preoteasă punea câţiva biscuiţi spriţaţi. Discuţiile de multe ori degenerau şi spiritele tinere se încingeau, atunci se auzeau aluzii directe pe care tinerii intelectuali ai satului le făceau  preotesei. Femeia primea provocările fără se ruşineze, de multe ori  plusând la aluziile lor.

Nu spunea că ar fi nefericită în dragoste, dar lăsa să se înţeleagă că atunci când este vorba de împerechere, niciodată nu-i prea mult şi mai mult decât atât, ar fi o datorie creştinească din partea ei să stingă focul interior al unor tineri dornici şi cu sufletul tânjind după un strop de iubire. Erau singuri, necăsătoriţi şi aveau nevoie de ostoirea inimilor năvalnice.

-Astea ar fi suficiente argumente să căutaţi gazdă la sfinţia sa. Nu cred că are ceva împotrivă, mai ales că tovarăşul  instructor arată ca scos din cutie. Încă un amănunt important, lumea cleveteşte în sat, că popa ar şti de toate aventurile nevestei, dar că, preferă să tacă pentru a avea linişte în casă. O hotărâre înţeleaptă, mai ales că el se apropie de 70 de ani ca vârstă, iar ea de 40 de ani. El este un bătrân aproape gârbovit, cu o barbă albă şi lungă crescută sălbatec,

are o cameră a lui unde se roagă şi îşi petrece timpul, aici scrie îndreptări pentru bărbaţii în vârstă care se căsătoresc cu muieri mai tinere la îndemnul unor superiori holtei şi libidinoşi. Tot gurile rele clevetesc că, ar avea o gaură în tablia de brad a uşii, când era cineva în vizită la nevastă-sa el scotea nodul şi privea la toate coţăielile ei. O muiere îmi spunea zilele trecute şi sunt tentată să o cred, pentru că este nevasta cântăreţului de la biserică, că preoteasa ştie când bătrânul scoate acel nod din tablia uşii şi atunci când îl simte că priveşte se dăruieşte cu şi mai mare plăcere musafirului devenit beneficiar al farmecelor ei. Nu se supără bietul preot, se pare că asta este singura lui plăcere rămasă. În rest în casă este armonie şi pace. Cred că este locul cel mai bun ca tovarăşul Vasile să stea în gazdă. Nu garantez că asta va duce neapărat la creşterea demografică, dar la liniştea sufletească a tovarăşului instructor, va duce în mod sigur.

Cât vorbise Irina, ochii bărbaţilor începuseră să scânteieze, de pe frunţi broboane mari de sudoare   curgeau pe obrajii lor îmbujoraţi de plăcere, îi sorbeau cuvintele, deja se vedeau acolo în casa preotului împreună cu coana preoteasă.

-Mulţumim pentru îndreptări tovarăşa Irina, ne grăbim să ajungem în sat , nu am vrea să ne prindă noaptea pe drum. Peste câteva zile va veni cineva la dumneavoastră cu puşca, permisul de port armă şi actele de paznic. Veţi fi angajată şi plătită de către stat.

- Pădurea nu mai este a grofului? Irina era nedumerită, nu înţelegea cum puteau comuniştii să administreze fondul forestier al grofului ungur, ştiind că acesta îl stăpânea de sute de ani.

-Groful a fugit peste hotare, iar pământul arabil şi pădurea îi vor fi confiscate. Este criminal de război şi vânzător de ţară, a pactizat cu regimul hortist şi după 23 august 1944. Ioachim vorbea emfatic, ca unul care deţine adevărul absolut.

-A fost judecat? Femeia a întrebat cu naivitate, se făcuse mică şi neştiutoare. Îi lăsa posibilitatea lui Silvestru să se laude cu cunoştinţele lui.

- Nu, nu a fost judecat, dar deja este condamnat, a fost discutat în şedinţa biroului politic executiv al judeţenei de partid, acolo am hotărât condamnarea lui şi confiscarea averii, deja am primit răspuns de la Comitetul Central al partidului la adresa înaintată de noi cu hotărârea judeţenei de condamnare a grofului, pe hotărârea noastră şi-a pus apostila tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta a stabilit vinovăţia grofului ca fiind duşman al poporului. Când a pronunţat numele liderului de partid Silvestru s-a înclinat şi şi-a scos pălăria de pe cap în semn de respect pentru şeful PCR, acelaşi gest l-a făcut şi Ghervase, doar că plecăciunea lui a fost mult mai adâncă şi s-a repetat, a doua oară s-a înclinat în faţa lui Ioachim.

- Nu vă supăraţi, sunt femeie proastă trăită în aste pustietăţi, întreb şi eu aşa ca neroada, aşa este acum nu mai judecă trebunalul? Judecă activiştii de partid şi judecătorii îşi pun doar semnătura şi parafa? Irina se cocoşase în faţa lor, ca în faţa unor oameni luminaţi.

-Apăi nu te supăra femeie, dar să ştii că eşti neştiutoare, ce încredere putem avea noi în judecătorii care până mai an ne condamnau pe noi, comuniştii, la ani grei de temniţă? A venit momentul, continuă Ioachim Sivestru discursul său bombastic, ca noi, poporul, să ne luăm soarta în propriile mâini, să ne făurim singuri viitorul aşa cum ni-l dorim. Da, pe judecători de acum îi vom folosi până în momentul în care vom aduce magistraţi devotaţi idealurilor comuniste. Acum ei judecă în sală pentru că aşa cere legea, dar condamnarea o trimitem noi în plic, judecătorii doar o vor citi. Condamnările vor fi date nu în funcţie de faptele ilegale comise, ci în funcţie de nevoile revoluţiei comuniste. Pot să-ţi dau un exemplu: uite, groful tău nu a făcut nimic rău, a plecat legal din ţară odată cu frontul, nu a pactizat cu inamicul. Noi însă avem nevoie de averile boierului, unde a avut conacul boieresc vom face Primăria, curtea aia mare închisă cu zid din cărămidă şi unde se găsesc multe case, acolo vom face şcoală şi grădiniţă, pădurea o vom exploata noi poporul, pământul a fost dat ţăranilor când am făcut reforma agrară. Dacă noi nu-l declarăm criminal de război şi trădător de ţară, el ar putea să ne acţioneze în judecată, aşa îl condamnăm noi şi el va rămâne cu buza umflată. Dacă vreun judecător se va dovedi mai catolic decât papa de la Roma, în sensul că va dori să aibă loc un proces cinstit, atunci vom aresta acel judecător şi vom numi altul care în mod sigur va face cum spunem noi. Acum ai înţeles? Aşa vom construi o nouă societate, una în care muncitorii şi ţăranii vor decide soarta acestei ţări. Ei, acum te lăsăm cu bine!

Bărbaţii au salutat apoi au plecat spre sat cu GAZ-ul partidului claxonând în semn de rămas bun.

Irina abia aşteptase să-i vadă plecaţi, o îngrijorase apariţia comuniştilor, nu ştia prea multe despre ei, dar ştia un singur lucru după care se ghida în viaţă. „Nimeni nu te cheamă la poartă să îţi dea, toţi te cheamă să îţi ia”. Mergând pe acest principiu şi ascultând discursul lui Silvestru, Irina a înţeles că dincolo de vorbele pretenţioase şi promiţătoare se ascundeau ameninţări voalate. Totodată spera că dacă va reuşi să intre pe sub pielea lui Ghervase ar putea să facă rost de acte pentru Iohann, ca fiind refugiat de război. Multe gânduri frământa frumosul cap al Irinei acoperit cu un păr negru lucios şi lung împletit în două coade groase prinse în coc la spate. Cocul făcea ca basmaua din lână înflorată să se aşeze cu cochetărie pe părul bogat pieptănat cu cărare pe mijloc.

Trecuseră doi ani decând Iohann trăia în casa Irinei, războiul se terminase de mult. Iohann stătea tot în cămăruţa din tunel. Nu se plângea, era fericit că este iubit şi că el la rândul lui iubeşte. Ziua se odihnea, iar noaptea îşi ajuta iubita la treburile gospodăriei. Făcea zilnic exerciţii de dicţie, voia să îşi piardă accentul german, a fost greu, dar reuşise în cele din urmă.

-Iohann, am aflat azi, când am fost în sat, de la tovarăşul Ghervase, că alegerile de săptămâna trecută au fost câştigate de comunişti. Era fericit nevoie mare, m-a anunţat aşa în treacăt, de fapt se lăuda, că va fi mutat la comitetul orăşenesc de partid, iar aici va veni altcineva în locul lui. Spunea că regretă două lucruri: unul că nu a avut un copil cu mine şi al doilea că se desparte de focoasa preoteasă. M-am făcut că nu înţeleg ce spune. Iubitule, nu fi supărat, aşa a spus, nu puteam să te mint. Plină de dragoste femeia i-a cuprins faţa în palmele ei aspre de muncă şi la sărutat pe buze. Mă gândeam că acum ar fi momentul să ieşi la lumină, poate Ghervase te va ajuta să-ţi faci acte. Ce părere ai?

-Nu ştiu iubita, Iohann vorbea bine româneşte cu accent ardelenesc, tu îl cunoşti, dacă crezi că poate fi îmbrobodit ar trebui să încercăm.

-M-am săturat să te ţin ascuns, te vreau ca bărbat în văzul tuturor. Să ne gândim la un plan, cine spunem că eşti, de unde vi şi încotro mergi. Irina era preocupată şi gânditoare, norul de pe fruntea ei o făcea şi mai frumoasă. Dacă ai pleca mâine de dimineaţă de mult, ai da un ocol satului şi ai intra în localitate prin partea opusă faţă de locul unde ne aflăm noi. Te-ai îmbrăca cu nişte zdrenţe de haine murdare, iar tu la fel de murdar şi obosit ai căuta de lucru pe la oamenii din sat. La întrebările lor curioase vei răspunde că nu şti cine eşti şi nici de unde vi, dar nici unde mergi. Rătăceşti aşa de ceva timp muncind pe la săteni pe un blid de mâncare şi o mână de paie unde să-ţi pui capul. Vei face de aşa natură încât să ajungi la instructorul de partid. Femeia vorbea ca un adevărat agent secret care toată viaţa făcuse numai planuri tactice şi scenarii subversive.

-Şi dacă nu va dori să vorbească cu mine? Lui Iohann îi plăcea planul, dar nu era sigur de reuşita lui. Cea mai mică greşeală îl putea costa viaţa.

-Voi fi prin apropiere, ai încredere în mine că voi găsi soluţii. Acum vino să te iubesc omul meu drag, sufletul meu pereche. Tu ai adus lumina în  viaţa mea! Irina îl săruta pe faţă în timp ce mâinile îl înlănţuiseră cu putere. 

A doua zi de dimineaţă când lumina îndepărtase întunericul nopţii, pe uliţa satului apăruse de nicăieri un bărbat numai zdrenţe, murdar şi împuţit de nu se putea sta în preajma lui. A bătut în poarta unui sătean care era vecin cu locuinţa preotului.

-Ce-i omule, ce doreşti cu noaptea în cap? Abia ce am făcut ochi şi văd un cerşetor la poartă. Şi tu eşti refugiat de război? Nu vă mai săturaţi de cerşit! Omul se zborşea la drumeţul murdar care îi apăruse în poartă. Era un bărbat tânăr, părea proaspăt însurat, că prea se uita cu drag, înapoia lui, spre uşa pe care tocmai ieşise. Înalt, bine legat, tuns scurt, cu părul castaniu şi ochii mari şi negri îl privea cu dispreţ pe bărbatul murdar şi gârbovit care-i intrase în curte.

-Nu vreau să-mi dai de pomană, vreau să-ţi muncesc pentru o coajă de mămăligă şi o mână de paie pe care să le folosesc ca aşternut diseară. Muncesc orice, nu mă tem de oase rupte. Iohann era umil în vorbă şi gesturi, încerca să fie cât mai convingător. Repetase toată noaptea cu Irina, pe post de regizor, cum să îşi joace rolul perfect, a fost mult până a reuşit să dea o mimică umilă feţei. Juca cu greu rolul cerşetorului, cel mai greu îi era să suporte hainele pe care le purta şi pe care Irina le ţinuse în groapa cu pişălău din grajdul animalelor, însă era hotărât să izbândească, voia să aibă statut de cetăţean cu drepturi depline.

-Bade, fă paşi de la poarta mea, mergi la vecinul care e preot, are bani şi sunt convins că are nevoie şi de un om pe bătătură să-i taie lemne şi să-i aducă apă! Hai, cară-te! Nu am timp de tine! Bărbatul,  îmbrăcat doar în izmene şi cămaşa, a intrat în casă frecându-se cu palmele peste braţele îngheţate de frig, la poartă, cerşetorul a rămas singur în hămăitul câinelui.

Străinul a aruncat o ultimă privire disperată spre uşa care tocmai se închisese, apoi a părăsit curtea închizând portiţa cu grijă. A rămas în drum debusolat, neştiind în ce parte să o apuce. S-a aşezat pe marginea drumului gânditor şi deznădăjduit, în sinea lui aştepta ca instructorul să iasă din casă, pentru a putea să-şi rezolve problema. Avea emoţii, nu ştia cum va reacţiona activistul de partid, putea să rezolve cu brio problema lui sau putea ajunge în puşcărie. Indiferent de rezultat era hotărât să meargă până la capăt, până când va putea să stea, fără teamă că va fi descoperit, alături de femeia iubită. Ştia că Irina era prin apropiere, gata să-i sară în ajutor dacă va fi nevoie. A auzit scârţăitul portiţei  de la casa preotului, s-a ridicat repede de jos, apoi cu lacrimi în ochi, adus de spate şi cu cea mai umilă faţă pe care şi-o putea afişa a ieşit înaintea lui Ghervase:

-Să trăiţi! Caut de lucru, muncesc orice aveţi, îmi este foame, ajutaţi-mă! Iohann plângea de-adevăratelea, îşi juca soarta, voia să-l impresioneze pe instructor.

-Cum te cheamă omule? Ghervase îşi luase o atitudine de om important, îl privea pe Iohann din înălţimea funcţiei sale comuniste. Uitase că numai cu doi ani în urmă lucrase la CFR ca muncitor necalificat, de fapt fusese hamal în Gara de Nord a Bucureştiului. Odată în timpul unei razii a ajutat un comunist să se ascundă de poliţie. Mai târziu când comunistul ajunsese mare prin Comitetul Central al PCR şi-a amintit de el. Aveau nevoie de cadre pentru a duce muncă de lămurire cu ţăranii, atunci s-a gândit la hamalul care îl scăpase de poliţie. L-a căutat şi când la găsit,  i-a propus să intre în rândul comuniştilor. Ghervase, un lipovean cu sânge evreiesc, a simţit oportunitatea, deşi lucra ca hamal, era dezgheţat la minte, înţelesese din frânturile de discuţii prinse de la cei care treceau zilnic prin gară că în curând comuniştii vor prelua puterea cu ajutorul ruşilor, când a auzit propunerea nu a ezitat şi a răspuns cu un da hotărât ca la armată. Fusese trimis într-o şcoală de instructori de partid (propagandişti ai PCR) timp de trei luni, apoi fusese repartizat aici. Acum, privind în urmă se simţea un fel de Dumnezeu printre sătenii ăştia murdari şi inculţi, el era tovarăşul trimis de judeţ special să-i instruiască şi să-i lumineze pe ţăranii amărâţi şi îndărătnici. Acum se pricopsise cu un idiot. Ştia că este de datoria lui să rezolve problema strinului venit de nicăieri. A repetat întrebarea, văzând că cerşetorul tace: cum te cheamă?

-Nu ştiu!

-Cum mă să nu şti cum te cheamă? Parcă nu ai fi aşa nerod! Nu am auzit până acum ca un om să nu aibă un nume. Bă, tu mă prosteşti pe mine? Cu mâinile la spate şi şapca pusă şmechereşte pe-o sprânceană Ghervase se legăna când pe călcâie când pe vârfuri, se uita dispreţuitor la zdrenţărosul murdar, îi părea rău că se oprise din drum. Ce poţi să-mi spui despre tine?

  

-Nu mare lucru, când mi-am revenit nu ştiam cine sunt şi nici de unde sunt, eram într-o pădure, nu ştiu ce a provocat pierderea memoriei, aveam o durere teribilă de cap. De atunci rătăcesc din sat în sat muncind şi dormind pe unde apuc.

-Nu a încercat nimeni să te ajute?

-Nu, am fost arestat de jandarmi, bătut, reţinut peste noapte, însă nimeni nu s-a gândit să mă ajute să am o identitate. Iohann arăta ca un om disperat, ochii îi lăcrimau continuu.

-Bine omule, dar ce pot face eu pentru tine? Ghervase se înmuiase, ar fi vrut să-l ajute, nu ştia cum, era hotărât să aducă la cunoştiinţa organelor în drept cazul cerşetorului fără nume.

În jurul lor se strâseseră sătenii ca la urs.

-Vrea cineva să ia la el acasă pe acest om, să-i dea de lucru şi să-l hrănească? Instructorul de partid privea mulţimea din înălţimea funcţiei sale, se simţea puternic când se uita la oamenii sărăcăcios îmbrăcaţi.

Sătenii priveau pe sub sprâncene la cerşetorul cocoşat, murdar şi duhnind de departe a mizerie de animale. Unul câte unul oamenii părăseau cercul din jurul instructorului şi al cerşetorului.

-Nu vrea nimeni să-l ia? Ghervase rotea ochii cercetând cu privirea locuitorii rămaşi să caşte gura, nimeni nu dădea semne că ar vrea să-l angajeze pe străin.

-Îl iau eu, s-a auzit un glas de femeie din mulţime.

Surprins, activistul PCR s-a întors spre locul de unde s-a auzit vocea, nu mică i-a fost mirarea când a văzut-o pe Irina cu biciul în mână.

-Tovarăşa pădurar îl vreţi pe cerşetor, sau nu am înţeles eu bine? Ghervase era uimit să vadă o femeie singură dorind un străin în curte.

-Da tovarăşe instructor, tocmai am adus două căruţe cu lemne şi nu are cine să le taie. Sper ca după o masă bogată să se pună pe picioare şi să facă treabă, altfel îl dau pe poartă afară, cu mine nu se jocă. Irina vorbea fără să-l privească pe Iohann. Era dură şi fermă, de un an de când era pădurar femeia câştigase respectul sătenilor.

- Ce zici mă? Te angajezi? Ghervase arăta ca un guvernator într-o piaţă de sclavi...

-Da, vreau să muncesc! Pentru o clipă ochii lui Iohann au clipit veseli, a privit rătăcit spre oamenii din jurul lui, se făcea că nu înţelege cine l-a angajat.

-Ce te uiţi mă ca un bezmetic, mergi  la căruţă, uite-o colo  şi urcă-te în codirlă! Hai că avem treabă! Irina vorbea aspru cu Iohann, nu voia să dea nici cel mai mic semn că s-ar cunoaşte.

-Stai puţin Irina, o femeie dolofană între două vârste s-a apropiat de ea, am şi eu nevoie de o căruţă cu lemne, i-am spus lui Mototolul ista al meu să vină la tine să voroviţi, mi-a zis să vorobesc eu dacă am curaj, că el se teme de tine. Nu mă lăsa Irină, că şi eu oi face oarece pentru tine. Ştiu că odată te-am supărat, am gura asta slobodă şi pusă-n pantă, da nu-s muiere rea, mă iartă şi tu, că nu voi mai zice nimic.

-Să  vină să vedem dacă aveţi dreptul şi vom rezolva cumva. Acum lasă-mă să plec că mai am şi beleaua iasta cu mine.

Kovesi demon sau ...

  Interesante poveştile acestea în care se întâlnesc politicienii cu şefii de la SRI, dar şi cu şefa DNA . Aceste întâlniri în care s-ar putea presupune că se aranjează oarece lucruri, că se pune ţara la cale, în sensul rău al cuvântului, se dovedeşte peste timp că lucrurile nu stau chiar aşa.

O întâlnire cu procurorul general al României, sau cu şefa DNA de mai târziu, în fapt aceeaşi persoană, în afara biroului poate lăsa impresia că se aranjează un blat.

Lucrurile nu stau chiar aşa. Kovesi a fost în sufrageria lui Oprea, nu ştiu ce au discutat şi nici dacă s-a pus problema fraudării alegerilor. Dar ştiu cu precizie că cei doi politicieni prezenţi la acea întâlnire de taină s-au ales cu dosare penale plecate din direcţia, ca să nu spun pixul, Laurei Kovesi.

Ghiţă Sebastian spunea că s-a întâlnit cu şefa DNA în via sa şi că la acele întâlniri a participat şi Victor Ponta. Deasemeni Ghiţă declara că s-a întâlnit cu  Kovesi şi Coldea în casele conspirative ale SRI.

Ei şi? Care este problema? Ghiţă are o căruţă de dosare penale făcute de Kovesi (DNA), Ponta la fel.

Ultima bombă detonată de Ponta, cred că a fost sinucigaşă, Dragnea a tăiat un porc şi a mâncat şoriciul împreună cu Coldea, Kovesi, mai târziu a venit şi Ponta. Rezultat, Dragnea condamnat penal pentru fraudarea referendumului din 2012, plus alte dosare penale.

De aici se desprind mai multe  concluzii: ori Kovesi este incoruptibilă ori strugurii din via lui Ghiţă au fost acrii, iar vinul oţet.

  În ce-l priveşte pe Dragnea, acesta se pare că nu a ştiut să pârlească porcul, şoriciul a ieşit tare, foarte tare, la fel ca obrazul lui Kovesi când spunea că nu s-a întâlnit cu politicieni, altfel, decât în cadru organizat, din cauza şoriciului necomestibil Kovesi a susţinut ca Dragnea să fie condamnat în dosarul referendumului, a şi fost de altfel, deşi probele împotriva lui au fost aproape inexistente. Sigur că L.C.K. are dreptate, ce în via lui Ghiţă, la T4 sau când au sacrificat pe Ghiţă, purcelul Ghiţă, nu s-au organizat din vreme, sau crede cineva că au fost întâlniri intempestive? Ceea ce înseamnă că Codruţa Kovesi a mers în via lui Ghiţă pentru a culege informaţii despre viitorii inculpaţi. Iar porcul lui Dragnea a dus la condamnarea sa.

  Kovesi dacă avea curajul să îşi asume toate aceste întâlniri, nimeni nu îi mai putea reproşa ceva. Faptul că a negat cu vehemenţă şi continuă să nege o face culpabilă, deşi nimeni nu poate spune ce anume a făcut în via lui Ghiţă. Poate a făcut amor ori a băut un pahar cu vin, dar mai departe nimeni nu ne spune ceva care să o încrimineze. Îi plăcea să i se cânte „La chilia-n port” . Şi ce nu are voie?

A, a făcut abuzuri şi dosare la comandă politică, asta este altă discuţie. Încă nu s-a dovedit cine a dat ordinul politic, se bănuie că ar fi T. Băsescu sau Iohannis, sau Klemm, sau dracu ştie cine altcineva. Posibil Putin să-i fii dat ordin să facă dosare la ordin, cum a fost cazul lui Voiculescu, Ruşanu, Rarinca, asta ca să nu mă acuze cineva că sunt filorus.

Una peste alta Kovesi poate fi considerată un demon autentic, unul cu un blazon de prim rang al iadului.

Să recapitulăm, Kovesi merge în vie şi la sindrofii cu Sebastian Ghiţă, apoi îi face dosare penale. Aleargă după Ponta să o desemneze ca şef la DNA după care îi mulţumeşte cu nişte dosare penale fabricate. Mănâncă porcul cu Dragnea după care ajută la condamnarea sa. Merge la ziua lui Onţanu care s-a sărbătorit în sufrageria lui Oprea, după care le face dosare penale.

  Să fie atât de malefică, sau e o păpuşă în mâna cuiva, sau a câtorva potentaţi. Exemplul ar fi ambasadorul SUA care s-a şi grăbit să o decoreze. Sau poate T. Băsescu în jurul căruia a gravitat o bună bucată de vreme şi căruia i-a rămas datoare, a executat multe ordine primite de la el exemplu: dosarul şi condamnarea lui Voiculescu, dosarul împotriva lui Dan Radu Ruşanu care în final a fost achitat pe motiv că nu există fapta. Băsescu e posibil să o ţină şi acum de căpăstru, nu este exclus ca matelotul când a plecat de la Cotroceni să fii adunat date despre ea şi alţi lideri politici sau din magistratură, date care pot fi folosite ca arme împotriva celor vizaţi.

Pentru amatorii de sindrofii alături de Laura Codruţa Koveşi un sfat, atenţie cu ce o serviţi, dacă nu îi place sunteţi în pericol!

  Concluzie: Kovesi va pleca din fruntea DNA când va dori ea, nu când va ordona Toader (de fapt când va propune demiterea ei), Tudorel Toader. Va pleca când se va plictisi, la această oră este cea mai puternică fiinţă din România şi nu se observă la orizont nici un aisberg care să poată avaria nava DNA condusă de Kovesi. De ce sunt mai multe încercări anemice de a o înlătura, de aceea se întăreşte mai mult. Ea creşte pe slăbiciunea celorlalte instituţii ale statului (Parlament, guvern etc).

Cred că este un Hoover cu fustă. Kovesi va pleca odată cu sistemul mafiot şi ticăloşit care a propulsat-o, dar cum nu sunt semnale că acest sistem se va prăbuşi, nici ea nu va fi îndepărtată. La anul va fi modificată legea prin care i se va permite să rămână în fruntea DNA până la adânci bătrâneţi, de ce se va da această lege? Pentru că aşa vor ordona ambasadorul SUA împreună cu femeia de serviciu de la externele SUA Victoria Nuland.

  Când ţara este condusă de un neamţ, SRI-ul de un alt străin, cel puţin ca nume, Klemm se amestecă în treburile interne ale justiţie şi în general încearcă să conducă România, la ce ne putem aştepta?

.

Prizonierul III

   Satul se afla într-o groapă mărginită de podişuri pe care se cultivau cereale, din marginea cătunului  pe un şleau îngust care urca şerpuind uşor printre lanurile de porumb se mergea spre pădure, acolo unde era şi casa Irinei. Odată drumul urcat se ajungea pe un platou drept şi lin cât cuprindeai cu ochii. De aici drumul era  mărginit de şanţuri iar pe malul lor se găseau plopi înalţi şi drepţi cu frunze neliniştite, acum erau golaşi, bruma grea a toamnei le făcuse să cadă, formau un covor moale sub coroana lor. Pe mijlocul drumului, printre urmele paralele lăsate de şinele roţilor de la căruţe în glodul gros al drumeagului , crescuse  troscot. Căruţa uşoară, în care femeia pusese în străiţi cumpărăturile pe care le aranjase pentru a nu se sparge din cauza zdruncinăturilor, se deplasa cu hurducăituri din cauza drumului uscat şi cu multe gropi. 

  Calul mergea la pas cu capul în jos obosit şi plictisit. Din când în când Irina striga câte un „dii gloabă!”, animalul rămânea impasibil la ordinele femeii, călca cu pasul lui leneş şi apatic. Drept este că nici stăpâna nu se grăbea, striga la cal doar pentru a mai ieşi din gândurile care o cotropiseră. Se gândea la întrebările pe care i le pusese băcanul când cumpărase pălincă şi ţigări, noroc că îi trecuse prin cap să-şi aprindă o ţigară imediat ce patronul îi pusese în mână pachetele cu tutun. Privise la ea cu nişte ochi mari, bulbucaţi şi mânios i-a zis: „tu fumezi femeie? Văd că mai tragi şi câte-o duşcă, altfel nu ai cumpăra răchie!” „Ho, omule! Nu umple satul cu vorbe, sunt şi eu femeie tânără şi singură şi mi-o mai trebui oarece.”  Privindu-l galeş pe bătrânul băcan, spera că l-a păcălit şi nu va bârfi în urma ei. Se gândea la Iohann, dacă ar fi fost descoperit la ea ar fi fost împuşcată pentru pactizarea cu vrăjmaşul.

  Nu ea făcea politica ţării, nimeni nu-i ceruse sfatul dacă vrea război cu muscalul. Nimeni nu o întrebase dacă acceptă să rămână fără bărbat atunci când îi concentraseră soţul. S-a văzut dintr-o dată singură în toată pustia de la marginea păduri. Cucul şi pupăza, dar şi privighetoarea şi alte păsări cântătoare îi astămpărau aleanul vara, iar iarna urletul lupilor care veneau până aproape de casă o făceau să-i îngheţe sângele în vine. Era văduvă de doi ani, nimeni nu o întrebase dacă are nevoie de lemne, de mălai, sau dacă are provizii pentru iarnă, atunci când stihiile nu o vor mai lasă să iasă din casă. Doi ani a privit pe geam, din curte sau din pădure, cum natura învie primăvară şi odată cu ea şi speranţele ei. Trecea vara, venea toamna cu agonia morţii, iarna cu moartea naturii şi odată cu ea şi îngroparea speranţelor ei. Lumea din sat o ocoleşte, muierile tinere care văd în ea o rivală o consideră o curvă şi sunt geloase pe libertatea ei. Femeile vârstnice o ocolesc considerând-o o vrăjitoare, în timp ce ea este doar un suflet chinuit ce jinduieşte la zborul păsării şi jocul căprioarelor din perioada împerecherii. Din cauza singurătăţii, în lungile nopţi de iarnă îi venea să se urce pe pereţi, ar fi dat o parte din viaţă pentru un sărut de bărbat. Îi urlau pereţii în cap, îi chiuia podina din cauza dorinţelor nestinse.

  Acum era văduvă, avea şi ea dreptul la viaţă. Pentru ea important era ca bărbatul să se poarte frumos, nu o interesa ce naţionalitate are. Pe ruşi îi ura, intraseră în curte ca stăpâni, îi împuşcaseră găinile şi câinele, animale nevinovate, ar fi violat-o şi pe ea dacă nu ar fi salvat-o câinele, care murise în locul ei şi colonelul rus care sosise la timp pentru a opri furia locotenentului beat. Pentru o fracţiune de secundă îi apăruse în faţă translatorul, acesta părea a fi basarabean. Avea ceva rău în privire , era respingător, îşi dorea din suflet să nu-l mai vadă. A prins hăţurile în mână şi cu biciul a atins uşor crupa calului, ca trezit din letargie acesta a luat-o la trap. Căruţa îşi continua deplasarea prin ţărâna drumului. În urma lor rămânea un norişor de praf. În zare se vedea pădurea, casa era ascunsă după primul pâlc de copaci.

-Hai gloabă mai iute, acasă ne aşteaptă un bărbat! Ce te uiţi la mine, calul întorsese pentru o clipă capul, un tăune îl înţepase de grumaz, ce dacă e neamţ, e zdravăn şi pare a avea tot ce-i trebuie, dă-i dracu pe beţivii de sovietici, nu mă aliez cu ei, rămân în pat cu primul aliat. Iaca aşa! Nu vreau să trădez. Irina vorbea tare, vorbea cu calul, vorbea singură, vorbea cu inima ei care începuse să vibreze când se gândea la Iohann.

Când a ajuns acasă era trecut de ora 9 dimineaţă, abia aştepta să meargă în camera oaspetului său, era hotărâtă să-i cedeze, dacă el ar fi dorit-o.

La poartă a sărit cu agilitate din căruţă, a tras zăvorul, apoi a deschis, a prins calul de căpăstru şi a băgat cu grijă căruţa în curte. Ograda era uşor în pantă, de aceea, a luat o piatră şi a pus-o la roata din spate pentru a opri căruţa să pornească la vale. Începuse să deshame calul când, din spatele casei a apărut translatorul, era nervos şi agitat, dădea din mâini cu mişcări haotice şi neînţelese, se bâlbâia, se îneca când voia să spună ceva,  i se pusese un nod în gât.

-Ce s-a întâmplat, ce vrei? Irina era stăpână pe ea, cu ochii îl fulgera pe bietul ostaş, Vladimir încă tremura de frica zăvodului care îl lătrase ore în şir.

-Teete te te vreeeauuu!

-Ce vrei, spune clar să înţeleg? Irina pregătise biciul, o privire aruncată spre casă o liniştise, observase un colţ de perdea cum se mişcase, înţelesese că Iohann era în apropiere. Roşie ca focul în obraji, hotărâtă să termine odată pentru totdeauna cu intrusul vândut muscalilor, ochii femeii aruncau văpăi de foc, se răţoi la el: nu vreau să am nimic de-a face cu tine.

-Vreau să fii femeia mea cât timp stau pe aici, să las sămânţa în casa ta, apoi când va trebui să plec îţi spun:”adio şi un praz verde”! Soldatul îşi revenise, devenise stăpân pe el, susţinea privirea femeii şi chiar voia să  o intimideze mişcând ca din greşeală tocul în care se găsea pistolul lui tip TT.

-Omule, te înţeleg că îţi cauţi o femeie, chiar consider că ai avea asemenea nevoi, -Irina îi vorbea cu aroganţă,- însă nu eu voi fi aceea care să-ţi stingă fierbinţeala. Caută în sat, sunt destule femei dornice mai tinere şi mai frumoase ca mine. Eu nu te voi ferici, nu pot, dacă mă voi culca cu un bărbat, continuă Irina să-i vorbească având un uşor zâmbet dispreţuitor în colţul gurii, o voi face, când acel om îmi va plăcea. Eşti un om minunat, te rog acum să pleci din curtea mea! Vocea femeii era hotărâtă. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa ei, era ca o statuie vie, demnă şi neclintită în hotărârea ei.

-Bine, ai câştigat, dar nu îţi promit că nu vei mai fi „vizitată” şi nu garantez că atunci vei scăpa. Cu faţa căzută, Vadimir a plecat spre poartă, era nervos şi dornic de răzbunare, cu pumnii strânşi şi scrâşnind din măsele a părăsit bătătura femeii.

Irina a deshămat calul, a cărat cumpărăturile în casă, apoi în mâini cu ţigările şi sticla cu ţuică a coborât în pivniţă şi de aici prin trecerea secretă a intrat în odăiţa lui Iohann. Un miros de aer stătut amestecat cu cel de bărbat a lovit-o de cum a deschis uşa, s-a înfiorat de plăcere, discuţia cu Vladimir o incitase, se gândea la musafirul ei.

-Te-am văzut cum ai urmărit discuţia cu rusul, nu ţi-a fost teamă că vei fi descoperit? Femeia se uita la el cu recunoştinţă, privirea îi devenise languroasă. Mâinile ei  îl prinseseră de umeri şi îl stringea cu putere şi dorinţă. Îl voia cu toată fiinţa ei.

-Nu, nu îmi era teamă pentru mine, mă temeam pentru tine, dacă te-ar fi agresat, nu aş fi ezitat nici o clipă să sar asupra lui, pentru a te apăra.

Iohann era măreţ în fermitatea lui, masiv şi frumos  femeia-l vedea ca pe o stâncă, îl adora, porii iubirii se deschiseseră în trupul ei, aştepta iubirea lui să pătrundă prin ei pentru a forma o singură fiinţă. „E neamţ”, conştiinţa timidă i-a şoptit, „e om”, a răspuns inima ei plină de iubire. Nu el a pornit războiul, e doar un pion, a omorât să nu fie omorât, s-a apărat, putea fi mort acum de nu-l găsea în pădure. Putea fi mort acum, de nu săpa străbunul un tunel care să-mi folosească pentru a-i salva viaţa. Aşa a hotărât destinul ca el să fie al meu şi va fi! Raţiune, raţiune, nu te opune inimii, lasă-mă să trăiesc aşa cum îmi doresc! Pe el îl vreau, pe el îl voi avea!

-Bea o gură de pălincă şi aprinde-ţi o ţigară, spuse Irina în timp ce turna tăria în cana de tablă şi cu cealaltă mână îi înmâna ţigările. Femeia privea cu drag primele rotocoale de fum ieşite din gura lui Iohann care trăsese cu nesaţ din ţigară.

Fuma cu ochii închişi rezemat de perna sprijinită pe perete. Faţa i se destinsese, norii îngrijorării dispăruseră de pe fruntea lui mare şi luminoasă, ochii albaştri, ca zorii dimineţii, de sub sprâncenele castanii, zâmbeau, iar buzele groase şi senzuale erau puţin întredeschise dornice să primească sărutul din partea femeii.

Iohann a băut o gură zdravănă de alcool, s-a scuturat ca de friguri, a tras un fum din ţigară, l-a simţit dulceag, a mai tras un fum , apoi a stins ţigara. S-a tras la marginea patului, a prins-o de mâini pe Irina care stătea în picioare în faţa lui şi a adus-o cu blândeţe lângă el. Cu o mână a cuprins-o pe după umeri, femeia a întors faţa spre el şi i-a prins buzele într-un sărut pasional şi plin de dor, simţea că o frigea buzele lui. Pusese palma lui stângă pe piciorul ei, încerca să-i ridice poalele rochiei, o făcea cu delicateţe, aşa cum un jucător de poker filează cărţile, ridica câte puţin, voia să trăiască la intensitate maximă fiecare moment al descoperirii trupului ei. Nu se grăbea, prelungea cu bună ştiinţă plăcerea descoperirii nudităţii femeii. Irina îl încuraja în explorarea sa, se abandonase cu totul în braţele lui. Era emoţionată, cu trupul clocotind de dragoste, îl voia acum. S-a desprins din braţele lui şi s-a întins pe lângă el în pat. Cu mâinile tremurânde şi-a deschiat nasturii de la rochie din dreptul pieptului, a lăsat vederii lui Iohann doi sânii plini, tari şi fermi. Iohann s-a aplecat aproape cu evlavie şi a sărutat ţâţele femeii neatinse de gură de copil. Pulpele albe cu pielea mătăsoasă îl incitaseră la maximum.

Seara târziu ţinându-se de mâini au urcat în bucătărie. Câinele dormea pe pragul casei atent la cea mai mică mişcare. Femeia a tras cu grijă perdele groase prin care nu se strecura nici o fantă de lumină, la adăpostul draperiilor şi cu paza asigurată de ciobănesc, cei doi îşi vedeau liniştiţi de viaţă şi de dragostea lor abia descoperită.

- Ce se va alege de iubirea noastră? Intenţionezi să pleci? Acum eşti bine, rana e vindecată. Femeia vorbea cu teamă, nesiguranţa se citea în tremurul vocii ei.

-Dacă mă accepţi lângă tine, nu voi pleca niciodată, îmi eşti dragă, iar acasă nu am pe nimeni, familia a fost omorâtă în timpul bombardamentului. Nu am fost însurat şi nici copii nu am. Nu ştiu cum voi putea trăi aici, dar nici nu aş vrea să plec de lângă tine. Eşti prima femeie pe care o iubesc şi alături de care vreau să-mi trăiesc zilele. Bărbatul îi vorbea şi o mângâia cu palmele pe obraji. Răspunsul lui Iohann a determinat-o pe Irina să sară în braţele lui.

-Stai mă că mă dărâmi! Te voi ajuta noaptea cu treaba, iar după ce se va îndepărta frontul, vom vedea atunci. Nu uita fata mea că ruşii sunt pe aproape, iar locotenetul şi Vladimir încă îţi mai poartă sâmbetele. Se simţea grija în vocea lui Iohann.

-Să ştii, a început Irina să vorbească serios, că armele le-am ascuns în galerie. Sunt toate acolo, inclusiv pistolul tău. Să faci ce crezi cu ele! Eşti omul şi stăpânul meu de acum, tu să hotărăşti ce faci, am să-ţi arăt locul unde sunt puse. Irina vorbea într-una, nu se mai sătura să-i arate toată încrederea ei, îl privea direct în ochii lui mari şi limpezi, căuta un răspuns din adâncul luminii lor. Îl vedea ca pe un soare care lumina până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului ei. Se încălzea la razele lui, simţea sângele cum clocoteşte ca la şerpii întinşi cu burta la soare, îi era bine, simţea că pluteşte, fericirea o făcea să respire des, parcă nu-i mai ajungea aerul.

-Iubit-o, avem timp să-mi spui despre arme, acum vreau doar să mă bucur de tine, de dragostea ta şi de trupul tău.

  Timpul trecea monoton, ziua Iohann stătea ascuns, noaptea ieşea prin curte şi făcea treabă. Frontul se îndepărtase, în sat apăruseră comuniştii, ţăranii se mişcau, guvernul condus de Groza şi sprijinit de sovietici au înfăptuit reforma agrară prin deposedarea marilor moşieri de pământuri, până la limita de 50 de hectare de teren arabil şi a altor categorii de cetăţeni care intrau sub incidenţa unor legi (criminali de război, colaboratori cu Germania fascistă, etc.li se confiscaseră pământurile)

Într-una din zile a oprit la poarta lor un GAZ sovietic, din el a coborât un orăşean cu cravata la gât şi îmbrăcat cu costum din stofă gri şi cămaşă albă împreună cu un altul îmbrăcat cu un pulover cu guler lat  descheiat pe piept şi cu cămaşa albă cu gulerul răsfrânt peste pulover, cel îmbrăcat cu costum şi cravată avea pe cap o pălărie gri cu boruri mari din fetru, iar celălalt o şapcă cu cozoroc cusută în 5 colţuri. S-au apropiat de poartă, iar cel cu cravată a început să bată-n poartă. Zăvodul lătra şi sărea în lanţ mai să-l rupă, temători, străinii sau tras doi paşi înapoi. Din casă Irina a ieşit ştergându-şi pe şorţ mâinile ude de la vasele din bucătărie. Şi-a aranjat  în fugă basmaua, apoi cu paşi hotărâţi şi zâmbetul pe buze s-a apropiat de musafirii nepoftiţi.

-Bună ziua! Ce doriţi?

-Bună ziua! Casa este proprietatea dumneavoastră? Vorbise bărbatul îmbrăcat la costum cu cravată. Avea un glas neutru, rece, fără inflexiuni.

-De ce mă întrebaţi? Irinei i se strânsese inima, nimeni nu o întrebase până acum despre situaţia casei ei.

-Vrem să stabilim aici locuinţa noului paznic al pădurii. Dumitale îţi vom găsi altă casă în sat.

-Nu mă mut din casa mea, dacă vreţi, pot fi şi eu o pădureancă, aici trăiesc de ani de zile. E tot ce mi-a  rămas de la bărbatu-l meu. Irina şi-a şters o lacrimă cu colţul basmalei, apoi a rămas cu mâna la gură.

-Femeie, nu putem să te lăsăm pe tine ca să te lupţi cu braconierii şi hoţii de lemne. Avem nevoie de un bărbat, în plus trebuie să ştii să tragi cu arma.

-Ştiu să trag, într-un moment de eroism Irina a arătat prin mâini cum pune arma la ochi şi trage, de multe ori am tras cu arma soţului meu, femeia zâmbea, ar fi făcut orice pentru a nu fi nevoită să plece din casa ei. Cel mai mult se temea că îl va pierde pe Iohann.

-Te mai gândeşti, vom mai trece pe aici. E posibil să găseşti înţelegere.-Tovarăşul Ioachim, se adresă comunistul cu şapcă celuilalt care îi era superior pe linie politică, pare o femeie zdravănă şi sinceră, până la urmă partidul de astfel de cadre are nevoie, propuneţi-o şefilor, poate este acceptată. Mă angajez să mă ocup eu de pregătirea ei politică, cum te cheamă fetiţo?

-Irina tovarăşe! Femeia a răspuns, apoi a pus capul jos ruşinoasă sau cel puţin aşa voia să le arate că este.

-Tovarăşa Irina, eu sunt tovarăşul Ghervase, Vasile Ghervase, comunist din 1943, din ilegalitate, sunt trimis de partid, tovarăşul Ioachim, Silvestru Ioachim aici de faţă, poate să confirme acest lucru, să  aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci. Când vorbea, lui Vasile îi luceau ochii, obrajii i se îmbujorau, glasul îi era sacadat şi emoţionat, trăia clipele când declama despre măreţele idealuri ale comuniştilor. Dumneavoastră sunteţi tânără, puternică şi puteţi deveni un cadru de nădejde al partidului nostru.

-Nu ştiu ce să spun, nu ştiu prea multe despre comunişti, dar dacă este aşa cum spuneţi, sunt gata să vă ajut, adică să pun umărul după puterile mele pentru a fi mai bine.

-Tovarăşa Irina, vocea lui Ioachim era gravă, plină de importanţă ca atunci când preotul vorbeşte despre minunile lui Iisus Hristos, cuvântul partidului trebuie să fie literă de Evanghelie pentru dumneavoastră, aşa cum este pentru noi toţi comuniştii. Cu ajutorul fraţilor sovietici vom reuşi să facem şi din ţara noastră un rai aşa cum este în URSS. Pentru aceasta nici un sacrificiu nu va fi prea mare. Dacă partidul vă cere să vă daţi viaţa, aşa să faceţi, pentru că prin aceasta vom asigura copiiilor tăi un trai mai bun şi o viaţă mai demnă. Silvestru luase o poziţie marţială, cu pieptul scos în afară, drept şi ţeapăn de parcă un morcov îşi găsise locul de iernat în partea lui dorsală.

-Ştiţi, eu nu am copii. Irina pusese botic, supărată că nu poate da totul partidului.

-Nu-i nimic, eşti femeie tânără, ai timp să faci! Ce părere ai tovarăşe Ghervase?

Vasile când a auzit întrebarea a pus capul jos se făcuse roşu ca racul la faţă. Privind timid pe sub sprâncene la Irina a răspuns cu jumătate de glas:

-Ştiu eu dacă mă vrea? Mie mi-ar plăcea, dar mai vorbim despre asta.

- Ce părere ai tovarăşa Irina?

Femeia pentru un moment s-a văzut pierdută, obrajii se făceau feţe-feţe, nu putea da un răspuns tranşant, trebuia să tragă de timp...

Statul mafiot şi bălmăjelile lui Ponta

  Domnul Ponta ne intoxică de ceva timp cu ştiri bombă despre Liviu Dragnea. Ştiri care ar avea menirea să-l compromită pe liderul PSD. De fapt domnul V.V. Ponta îşi face un mare deserviciu prin scoaterea la lumina zilei a informaţiilor aşa zis compromiţătoare la adresa Lui Dragnea, se învinovăţeşte şi pe el.

  Dar ce poate fi compromiţător pentru Dragnea şi nu este pentru toată „elita” aflată la conducerea României , sau în fruntea instituţiilor de forţă (DNA, Poliţie, Procuratură-generală).

Băsescu, mare Preşedinte al României timp de 10 ani îşi subordonează serviciile secrete şi Procuratura Generală cu subsecţiile ei (DNA şi DIICOT). Creiază, conform spuselor lui, statul mafiot pe care îl dirijează şi conduce cu mână forte. Urmaşul lui, Iohannis, preia, deşi la început timid, apoi cu forţă toate atributele statului mafiot. Procurorul General al României d-na Kovesi se întâlneşte la drum de seară, o seară importantă alegerile prezidenţiale 6 decembrie 2009, în casa omului politic Gabriel Oprea cu politicieni, şefi servicii secrete Coldea SRI, Maior, etc. O întâlnire nefirească, la fel ca întâlnirile din via lui Ghiţă ale lui Kovesi cu Ponta şi Ghiţă, sau din sediile secrete ale SRI unde se întâlneau Kovesi, Coldea, Ghiţă şi rezidentul CIA în România.

  Sau anormală era discuţia dintre Coldea, Kovesi, Băsescu unde se punea la cale condamnările unor oameni, Băsescu povesteşte despre cazul D. Voiculescu.

Tot la anormale se pot încadra întâlnirile lui Băsescu cu interlopi ţigani, de la care a primit diferite cadouri, el sau soţia lui.

  Exemplele pot continua. Declanşarea unor urmăriri penale la ordin politic, vezi cazul Păcuraru, Atanasiu, Adrian Năstase, Dan Radu Ruşanu, unii au fost condamnaţi (A. Năstase), alţii şi-au pierdut funcţiile (miniştrii Atanasiu şi Păcuraru), alţii au stat în arest multe luni de zile ca mai apoi instanţa să dea o sentinţă de achitare, Dan Radu Ruşanu.Tot aici la dosare făcute la ordin intră şi dosarul penal făcut Marianei Rarinca, această femeie nevinovată a stat 6 luni în arest ca în final în urma unei contestaţii în anulare înaintată de Kovesi să fie condamnată cu suspendare, instanţa de apel dăduse o hotărâre definitivă de achitare a M. Rarinca.

  Tot la anormal intră şi neînceperea urmăriri penale în cazul soţilor Iohannis, deşi instanţa de apel printr-o hotărâre definitivă şi executorie, decizie păstrată şi în urma judecării contestaţiei în anulare introdusă de  procurorul şef, s-a reţinut în sarcina soţilor Iohannis că au fost cumpărători de rea credinţă, iar pentru aceasta s-au folosit de fals şi uz de fals în înscrisuri, fapte care intră sub incidenţa legii penale. Dar procuratura se face că nu vede, deşi ea nu este legată la ochi sau este îmbrobodită şi se joacă de-a baba oarba după cum îi convine şi primeşte ordinele?

  O altă anomalie este intervenţia ambasadorului american în toate deciziile luate de Parlament, ministerul justiţiei, procuratură, instanţe de judecată, guvern şi preşedinţie. De fapt el conduce, el ambasadorul.

    Ar trebui să reiau toate spusele lui Ghiţă, nu o mai fac pentru că nu vreau să plictisesc.

Parlamentul României, garantul democraţiei în ţara noastră, forul în care se fac legi, se modifică legi, sau se aprogă în funcţie de situaţia ţării la un moment dat, era să spun în funcţie de cerinţele unora, dar nu o fac.

    În cadrul Parlamentului există o comisie care anchetează modul în care s-au desfăşurat alegerile din 2009. Pentru a fi elucidate faptele a fost nevoie să fie invitată la audieri în faţa comisie L.C. Kovesi. Doamna procuror şef DNA a dat cu tifla comisiei şi a onorat-o cu ignorarea. Comisia a cerut un punct de vedere de la CCR, aceştia au spus că d-na Kovesi este obligată să meargă în faţa comisiei, doamna Koveşti le-a transmis un mare ignor. Sigur, Kovesi se comportă ca un om bine înfipt în sistem, ca sistemul însăşi, ştie că este potentă şi îşi permită să le râdă în nas parlamentarilor. Aceştia se plâng poporului că sunt impotenţi în loc să găsească soluţii. Cea mai bună soluţie este o lege care să reglementeze defintiv această situaţie. Dacă un procuror şef, general, nu se prezintă în faţa unei comisii parlamentare pentru audierea în cazul unor situaţii punctuale care nu au legături cu cazurile aflate în anchetă, să fie destituit.

    Revin la Ponta, arătarea pisicii moarte din curtea lui Dragnea, în condiţiile în care în curţile tuturor politicienilor aflaţi în funcţii înalte, sau care au părăsit aceste funcţii se află zeci de asemenea feline moarte şi date în putrefacţie este egal cu zero.

Sper să se ajungă ca şi la noi în ţară să se ocupe cineva cu dezinfecţia, deratizarea şi ecarisajul politic. Sper!

Întrebare: Domnule Ponta, de ce nu te-ai dezis de Dragnea când l-ai simţit apropiat de sistemul ticăloşit? De ce abia acum vorbeşti? Aţi fost amândoi, muriţi amândoi, politic vorbind, altfel la mulţi ani Liviu Dragnea!

Prizonierul II

  În marginea pădurii erau hăţişuri din măceşi  care se întindeau pe o suprafaţă de aproape 100 de metri pătraţi, părea de nepătruns prin acest zid natural gros de câţiva metrii, totuşi, exista o mică trecere cu o lăţime de un metru şi o înălţime de aproape o jumătate de metru, era greu de observat dacă nu o cunoşteai, prin acest minuscul culoar se ajungea într-un mic luminiş din mijlocul tufişului. Iarba era deasă, puţin înclinată ca şi cum ar fi fost călcată de curând, la rădăcina unui arbust, bine pitit de ochi străini, se găsea un belciug metalic, femeia a tras de el şi s-a ridicat  capacul, a coborât câteva trepte, apoi a lăsat uşor capacul jos având grijă să-l potrivească cum a fost. Un întuneric de iad a cuprins întreg tunelul, fără să bâjbâie prea mult, a luat dintr-o nişă un opaiţ şi l-a aprins cu ajutorul chibritului, s-a răspândit o lumină difuză, din beznă au apărut treptele line din scândură puse direct peste pământ. A coborât 40 de trepte, apoi a mers printr-un gârlici cam 5o de metri până în dreptul unei uşi groase din stejar întărită cu platbande din fier. Irina a deschis uşa şi a pătruns în camera subterană. Iohann a simţit-o, a tresărit uşor, era bucuros şi dornic să o revadă.

-Irina, unde duce uşa asta, e prima dată când o văd deschizându-se?

-Este un tunel de refugiu, a fost construit de bunicul socrului meu. Se spune că în acea vreme era un haiduc în aceste părţi care ajuta mult oamenii săraci, nu conta naţionalitatea lor, el îi ajuta pe toţi. Când se întâmpla ca haiducul să fie încolţit de jandarmi sau pur şi simplu voia să se odihnească, venea aici. Într-o zi am să-ţi arăt pe unde se intră în tunel. Galeria a fost săpată de bătrân împreună cu copiii şi cu haiducul, au săpat numai noaptea, pământul îl cărau cu desagii departe şi-l risipeau să nu lase nici cea mai mică urmă, nimeni nu a bănuit vreodată că ar exista un asemenea tunel. Pe aici te-am adus din pădure, mi-a fost greu să cobor cu tine treptele galeriei şi să te car prin trecerea îngustă până în odaie.- Femeia povestea relaxată, uitase de război şi de soţul ucis la Cotul Donului, era aici în cameră cu un bărbat, nu conta că e neamţ, că era din armata inamică, pentru Irina era important doar faptul că era bărbat. Femeia a tăcut pentru o clipă, a ascultat atentă, a dus degetul la buze pentru a-l atenţiona pe Iohann. -E cineva în curte, trebuie să ies repede de aici, să văd despre ce este vorba.

A pus broboada pe umeri, apoi a ieşit pe o altă uşă decât cea prin care intrase, a pătruns în pivniţă, iar de aici cu o cană mare de moare luată dintr-un butoi a intrat în casă. A lăsat borcanul pe masă, a deschis uşa şi, speriată s-a tras câţiva paşi în spate. Curtea era plină de soldaţi ruşi mai mult beţi decât treji. Un ofiţer, beat şi el, trăgea cu pistolul în găinile din curte. Orătăniile speriate cotcodăceau şi se zburătăceau prin toată ograda. Era o larmă generală, cei doi zăvozi  legaţi, lătrau fioros şi  săreau în lanţ gata să mănânce intruşii care făceau atâta hărmălaie. În grajd calul bătea din copite, iar un viţel legat la iesle zbiera ca din gură de şarpe.

-Potoleşte femeie câinii! Irina a privit cu coada ochiului la soldatul care vorbise, era îmbrăcat ca şi ceilalţi sodaţi ruşi, dar vorbea româna foarte bine, avea un uşor accent moldovenesc.

-Nu pot, atâta timp cât el trage cu pistolul. Opriţi-vă! Ce doriţi de la mine? Irina nu se speria uşor, mai fusese vizitată înainte de ostaşii germani până să fie alungaţi, pe toţi îi respinsese, doar un locotenent blond, elegant şi cu vorba dulce găsise căldură la pieptul ei. Trăise bine cu el, îi aducea tot ce avea nevoie, nu considera asta o trădare, românii erau aliaţi cu nemţii. După 23 august nu l-a mai văzut, nici nu a întrebat de el. Acum era un inamic. Privea cu teamă la soldaţii ruşi, erau beţi, tot timpul se temuse de bărbaţii băuţi, frica venea din copilărie, îşi amintea bătăile pe care i le aplicase tatăl ei când era copilă atunci când se întorcea beat de la cârciumă. Teama îi rămăsese întipărită în suflet, acum la vederea muscalilor care abia se ţineau pe picioare din cauza băuturii consumate, revenise în forţă frica.

-Ce doriţi? Vă pot ajuta cu ceva? Irina, deşi speriată, încerca să facă faţă situaţiei, ştia din celelalte experienţe că dacă o simt slabă, va pierde.

-Cu câteva zile în urmă în apropiere au avut loc lupte grele, câţiva soldaţi germani au fost împuşcaţi în pădure, a doua zi trupele române au revenit să ridice armamentul, nu a mai fost găsită nicio armă, nici măcar un glonţ, în plus lipsea şi un soldat german. Ai auzit sau văzut ceva care ne-ar putea ajuta? Mă gândesc că tu mergi des după vreascuri.

-Merg în marginea pădurii, îmi este teamă să mă afund în întunecimea ei. Sunt destule lemne chiar în jurul casei.

-Trebuie să ne dai câteva găini şi palinca pe care o ai, altfel nu răspund pentru faptele locotenetului pe care, de altfel, îl poţi vedea singură cât este de agitat. Translatorul avea o urmă de bunăvoinţă în glas.

-Găini vă dau, am 20, luaţi voi 10, palincă nu am, sunt femeie singură şi nu am mai fabricat, fructele le-am vândut să pot cumpăra gaz şi chibrituri. Am numa o sticlă, nu plină, dar mai este mult în ea, o ţineam ca medicament dacă se întâmpla cumva să răcesc. Asta am, asta vă dau.

-E bine să fii sinceră, soldaţii vor percheziţiona peste tot şi dacă vor găsi ceva ce nu ai spus te vor viola, toţi. Îmi este milă de tine femeie, mi-ar plăcea să te păstrez pentru mine, dar după ce te vor întina beţivii ăştia, nu-mi vei mai trebui.

-Puteţi căuta peste tot, nu am nimic ascuns. Irina era calmă şi sigură pe ea.

Translatorul traducea locotenetului tot ce vorbea cu Irina. I-ar fi fost teamă să nu traducă exact ce au discutat, ştia că în pluton mai era unul care vorbea româneşte, dar nu ştia cine este, era un secret.

Soldaţii s-au răspândit prin ogradă şi casă în căutarea de arme şi palincă, mai mult palinca îi interesa. Locotenentul a coborât în pivniţă sperând într-o captură. A căutat prin fiecare colţişor, prin lăzile cu făină şi mălai, doar , doar, va găsi o sticlă rătăcită, a ajuns şi la dulapul înalt plin cu borcane în care gospodina  conservase bureţi, ciuperci şi ghebe, dar şi dulceţuri din fructe de pădure.

Dezamăgit, voia să iasă din pivniţă când a văzut femeia care, timorată, îl privea cum răvăşea lucrurile bine organizate de ea pe rafturi. S-a apropiat, a prins-o în braţe încercând să o sărute, femeia s-a zbătut, fiind voinică a reuşit să scape din strânsoarea  brutei. Cu agilitate a urcat treptele pivniţei şi s-a refugiat în zona câinilor. Turbat, locotenentul s-a năpustit pe scări în sus, translatorul a încercat să-l potolească, l-a împins cu brutalitate, apoi a scos pistolul ţintind spre femeia care, speriată, luase câinele în braţe. Glonţul din pistol a plecat cu un pocnet urmat de un şuierat scurt, câinele a scheunat dureros, apoi s-a prăbuşit fără viaţă. Ofiţerul se pregătea să trăgă din nou când s-au auzit scrâşnetele unor roţi de maşină. Un „GAZ” fără prelată oprise în poartă, din el a coborât un colonel rus, s-a apropiat de grupul de militari s-a interesat de situaţia lor şi care le era misiunea. După ce locotenetul i-a prezentat un raport aproximativ, colonelul, privind la femeia care, speriată se refugiase în fundul curţii şi plângea moartea câinelui drag, a dat ordin ca plutonul să plece din ogradă şi să se prezinte la unitate.

Întâmplarea făcuse ca ofiţerul superior, să fie unul dintre puţinii ruşi care urau vodca, prin extensie şi pe cei care consumau tradiţionala băutură slavă.

Rămasă singură după plecarea militarilor, Irina a ieşit la poartă, a privit în lungul drumului de căruţe cu iarba crescută pe mijlocul lui, în depărtare se vedeau soldaţii ruşii care mergeau într-un aproximativ „pas alergător”, era un fel de joacă, un alergat haotic, cu împleticiri de picioare, râsete şi înghionteli.

  A legat bine poarta, de acum se aştepta ca translatorul să vină la ea la orice oră. Trebuia să fie prudentă. A dezlegat câinele rămas în viaţă, l-a lăsat liber, ştia că nu se va mişca de pe pragul uşii. Era devotat stăpânei, acum chelălăia de dorul tovarăşului său împuşcat de rus.

A mers în şopron, a luat un hârleţ şi o lopată, apoi în grădină a săpat o groapă adâncă unde a îngropat ciobănescul mort. Săpa şi plângea, lacrimile cădeau peste pământul reavăn, îi crescuse pe amândoi cu biberonul. Trecuse cu 10 ani în urmă o turmă mare de oi cu mulţi câini de pază , a doua zi după plecarea ciobanilor a auzit scâncete slabe de căţeluşi, îndrumată de glăsciorul lor i-a găsit într-un tufiş, erau nemâncaţi şi slăbiţi. I-a luat acasă şi i-a îngrijit ca pe copiii ei, mulgea caprele, iar cu o parte din lapte hrănea micuţii zăvozi. Era măritată de un an de zile, Dumnezeu nu o binecuvântase cu copii, aceste micuţe fiinţe îi umpleau sufletul în pustietatea în care trăia. Bărbatul îşi lua puşca-n spinare, traista pe umăr înşeua calul şi pleca călare să colinde pădurea în căutarea hoţilor de lemn. Ea rămânea singură, noroc că avea  20 de căpriţe, o văcuţă şi viţica ei, iar acum şi aceste două suflete mici şi nevinovate.

Căţeluşii s-au făcut căţelandrii, apoi nişte zăvozi mari care răspundeau doar la poruncile ei şi ale soţului. De când crescuseră teama din sufletul ei dispăruse, mult timp i-a ţinut dezlegaţi, liberi prin bătătura mare alături de pui, găini şi raţe. Se juca cu ei fără să strice vreunul, doar cocoşul cel bătrân cu pintenii mari şi ascuţiţi avea curajul să sară la ei. Îi bătuse şi când fuseseră mici, îl cam ştiau de jupân pe cucurigul roşcat cu pene negre.

Într-una din zile a intrat în curte, ne anunţat, un văr de-al ei de-a zecea spiţă, câinii l-au văzut dar nu au lătrat au stat tăcuţi. Din casă Irina a văzut musafirul, a ieşit în întâmpinarea lui, după schimburile de bineţe, pe nepusă masă, vărul a ridicat vocea la ea şi a început să o înjure pe motiv că bărba-su îi confiscase căruţa cu lemne. În momentul în care vărul ridicase biciul să o lovească, câini au sărit amândoi pe el, greu l-a scos femeia din gura ciobăneştilor. Avea muşchiul mâinii zdrobit, şi o bucată din pulpa piciorului aproape smulsă. După potolirea zăvozilor, a dezinfectat rănile bărbatului cu ţuică tare, le-a bandajat cu cârpe curate apoi l-a scos pe poartă afară. Vărul a plecat şchiopătând şi sprijinindu-se într-o cârjă improvizată dată de verişoară-sa.

Din acea zi a legat câinii, doar noaptea îi slobozea, avea siguranţă cu ei. După plecarea soţului pe front, ei erau singurii prieteni şi apărători. Acum şi-a îngropat unul dintre ei, o durea sufletul, odată cu moartea lui plecase şi o parte din ea. Plângea şi cu lopata  punea pământul peste mormântul proaspăt al câinelui mort.

  Târziu în seară a mers în ascunzătoarea lui Iohann, avea în mâini o cană cu pălincă şi într-un ştergar slană, pită şi ceapă roşie.

-Ce s-a întâmplat în curte? Am auzit focuri de armă, ai păţit ceva, cine erau?

-Nişte ruşi beţi mi-au împuşcat unul dintre câini. Am întârziat, a trebuit să-l îngrop, au plecat, dar e posibil să revină. Nu ştiu unde eşti tu, nu au mai găsit nici armele camarazilor tăi. Sunt îngrijoraţi din această cauză. Irina povestea şi privea într-o parte, se simţea vinovată.

-Ştii ceva despre arme? Le-ai luat de acolo? Iohann era îngrijorat, lipsa armelor putea provoca neplăceri, ruşii puteau face razii şi ameninţa populaţia civilă cu represalii, dacă nu se găseau armele. Irina, tu ai luat armele?

-Da, eu le-am luat, le-am pus la păstrare la loc sigur, în cazul în care se agită spiritele le voi duce în pădure unde au fost. Acum să lăsăm evenimentele să curgă. Mănâncă, aici ai palincă, bea să te refaci!

Trecuseră câteva zile de la năvala ruşilor, Iohann se refăcea, rana aproape se vindecase, începuse să iasă noaptea afară din ascunzătoare, se împrietenise cu câinele, nu numai că nu-l lătra, dar asculta orbeşte de el. Îl simţea ca stăpân.

  Dimineaţa de mult, tocmai terminase nişte lemne de aşezat, intrase în ascunzătoare, abia închisese uşa în urma lui când, afară, zăvodul începuse să latre puternic la picior de om. Era singur, a urcat pe nesimţite din pivniţă în casă şi a privit hoţeşte pe sub perdea, afară era un militar rus. A lăsat colţul perdelei apoi uşor ca o pisică a coborât în pivniţă, a deschis uşa secretă formată din raftul pe care se găseau borcanele cu legume conservate şi a pătruns în tainiţa lui. Era întuneric, nu a aprins nici o lumină, s-a strecurat până la pat, apoi s-a trântit aşa îmbrăcat cum era. Îl îngrijora prezenţa ostaşului sovietic în curtea Irinei, venise pentru arme sau pentru ea. Oricare dintre variante era proastă.

Faptul că soldatul era singur, însemna că nu venise pentru arme, ci pentru femeie. Afară cerul era noros şi umed, Irina plecase din noapte să cumpere din sat ce avea trebuinţă în casă. Înhămase calul la micuţa căruţă pentru a putea aduce proviziile acasă. O parte din banii îi dăduse el, dar spera să vândă şi  conservele ei pe un preţ bun.

Iohann era îngrijorat pentru siguranţa femeii, în suflet începuse să-l roadă gelozia, mugurii iubiri îşi făceau loc în inima lui.