Prizonierul II

  În marginea pădurii erau hăţişuri din măceşi  care se întindeau pe o suprafaţă de aproape 100 de metri pătraţi, părea de nepătruns prin acest zid natural gros de câţiva metrii, totuşi, exista o mică trecere cu o lăţime de un metru şi o înălţime de aproape o jumătate de metru, era greu de observat dacă nu o cunoşteai, prin acest minuscul culoar se ajungea într-un mic luminiş din mijlocul tufişului. Iarba era deasă, puţin înclinată ca şi cum ar fi fost călcată de curând, la rădăcina unui arbust, bine pitit de ochi străini, se găsea un belciug metalic, femeia a tras de el şi s-a ridicat  capacul, a coborât câteva trepte, apoi a lăsat uşor capacul jos având grijă să-l potrivească cum a fost. Un întuneric de iad a cuprins întreg tunelul, fără să bâjbâie prea mult, a luat dintr-o nişă un opaiţ şi l-a aprins cu ajutorul chibritului, s-a răspândit o lumină difuză, din beznă au apărut treptele line din scândură puse direct peste pământ. A coborât 40 de trepte, apoi a mers printr-un gârlici cam 5o de metri până în dreptul unei uşi groase din stejar întărită cu platbande din fier. Irina a deschis uşa şi a pătruns în camera subterană. Iohann a simţit-o, a tresărit uşor, era bucuros şi dornic să o revadă.

-Irina, unde duce uşa asta, e prima dată când o văd deschizându-se?

-Este un tunel de refugiu, a fost construit de bunicul socrului meu. Se spune că în acea vreme era un haiduc în aceste părţi care ajuta mult oamenii săraci, nu conta naţionalitatea lor, el îi ajuta pe toţi. Când se întâmpla ca haiducul să fie încolţit de jandarmi sau pur şi simplu voia să se odihnească, venea aici. Într-o zi am să-ţi arăt pe unde se intră în tunel. Galeria a fost săpată de bătrân împreună cu copiii şi cu haiducul, au săpat numai noaptea, pământul îl cărau cu desagii departe şi-l risipeau să nu lase nici cea mai mică urmă, nimeni nu a bănuit vreodată că ar exista un asemenea tunel. Pe aici te-am adus din pădure, mi-a fost greu să cobor cu tine treptele galeriei şi să te car prin trecerea îngustă până în odaie.- Femeia povestea relaxată, uitase de război şi de soţul ucis la Cotul Donului, era aici în cameră cu un bărbat, nu conta că e neamţ, că era din armata inamică, pentru Irina era important doar faptul că era bărbat. Femeia a tăcut pentru o clipă, a ascultat atentă, a dus degetul la buze pentru a-l atenţiona pe Iohann. -E cineva în curte, trebuie să ies repede de aici, să văd despre ce este vorba.

A pus broboada pe umeri, apoi a ieşit pe o altă uşă decât cea prin care intrase, a pătruns în pivniţă, iar de aici cu o cană mare de moare luată dintr-un butoi a intrat în casă. A lăsat borcanul pe masă, a deschis uşa şi, speriată s-a tras câţiva paşi în spate. Curtea era plină de soldaţi ruşi mai mult beţi decât treji. Un ofiţer, beat şi el, trăgea cu pistolul în găinile din curte. Orătăniile speriate cotcodăceau şi se zburătăceau prin toată ograda. Era o larmă generală, cei doi zăvozi  legaţi, lătrau fioros şi  săreau în lanţ gata să mănânce intruşii care făceau atâta hărmălaie. În grajd calul bătea din copite, iar un viţel legat la iesle zbiera ca din gură de şarpe.

-Potoleşte femeie câinii! Irina a privit cu coada ochiului la soldatul care vorbise, era îmbrăcat ca şi ceilalţi sodaţi ruşi, dar vorbea româna foarte bine, avea un uşor accent moldovenesc.

-Nu pot, atâta timp cât el trage cu pistolul. Opriţi-vă! Ce doriţi de la mine? Irina nu se speria uşor, mai fusese vizitată înainte de ostaşii germani până să fie alungaţi, pe toţi îi respinsese, doar un locotenent blond, elegant şi cu vorba dulce găsise căldură la pieptul ei. Trăise bine cu el, îi aducea tot ce avea nevoie, nu considera asta o trădare, românii erau aliaţi cu nemţii. După 23 august nu l-a mai văzut, nici nu a întrebat de el. Acum era un inamic. Privea cu teamă la soldaţii ruşi, erau beţi, tot timpul se temuse de bărbaţii băuţi, frica venea din copilărie, îşi amintea bătăile pe care i le aplicase tatăl ei când era copilă atunci când se întorcea beat de la cârciumă. Teama îi rămăsese întipărită în suflet, acum la vederea muscalilor care abia se ţineau pe picioare din cauza băuturii consumate, revenise în forţă frica.

-Ce doriţi? Vă pot ajuta cu ceva? Irina, deşi speriată, încerca să facă faţă situaţiei, ştia din celelalte experienţe că dacă o simt slabă, va pierde.

-Cu câteva zile în urmă în apropiere au avut loc lupte grele, câţiva soldaţi germani au fost împuşcaţi în pădure, a doua zi trupele române au revenit să ridice armamentul, nu a mai fost găsită nicio armă, nici măcar un glonţ, în plus lipsea şi un soldat german. Ai auzit sau văzut ceva care ne-ar putea ajuta? Mă gândesc că tu mergi des după vreascuri.

-Merg în marginea pădurii, îmi este teamă să mă afund în întunecimea ei. Sunt destule lemne chiar în jurul casei.

-Trebuie să ne dai câteva găini şi palinca pe care o ai, altfel nu răspund pentru faptele locotenetului pe care, de altfel, îl poţi vedea singură cât este de agitat. Translatorul avea o urmă de bunăvoinţă în glas.

-Găini vă dau, am 20, luaţi voi 10, palincă nu am, sunt femeie singură şi nu am mai fabricat, fructele le-am vândut să pot cumpăra gaz şi chibrituri. Am numa o sticlă, nu plină, dar mai este mult în ea, o ţineam ca medicament dacă se întâmpla cumva să răcesc. Asta am, asta vă dau.

-E bine să fii sinceră, soldaţii vor percheziţiona peste tot şi dacă vor găsi ceva ce nu ai spus te vor viola, toţi. Îmi este milă de tine femeie, mi-ar plăcea să te păstrez pentru mine, dar după ce te vor întina beţivii ăştia, nu-mi vei mai trebui.

-Puteţi căuta peste tot, nu am nimic ascuns. Irina era calmă şi sigură pe ea.

Translatorul traducea locotenetului tot ce vorbea cu Irina. I-ar fi fost teamă să nu traducă exact ce au discutat, ştia că în pluton mai era unul care vorbea româneşte, dar nu ştia cine este, era un secret.

Soldaţii s-au răspândit prin ogradă şi casă în căutarea de arme şi palincă, mai mult palinca îi interesa. Locotenentul a coborât în pivniţă sperând într-o captură. A căutat prin fiecare colţişor, prin lăzile cu făină şi mălai, doar , doar, va găsi o sticlă rătăcită, a ajuns şi la dulapul înalt plin cu borcane în care gospodina  conservase bureţi, ciuperci şi ghebe, dar şi dulceţuri din fructe de pădure.

Dezamăgit, voia să iasă din pivniţă când a văzut femeia care, timorată, îl privea cum răvăşea lucrurile bine organizate de ea pe rafturi. S-a apropiat, a prins-o în braţe încercând să o sărute, femeia s-a zbătut, fiind voinică a reuşit să scape din strânsoarea  brutei. Cu agilitate a urcat treptele pivniţei şi s-a refugiat în zona câinilor. Turbat, locotenentul s-a năpustit pe scări în sus, translatorul a încercat să-l potolească, l-a împins cu brutalitate, apoi a scos pistolul ţintind spre femeia care, speriată, luase câinele în braţe. Glonţul din pistol a plecat cu un pocnet urmat de un şuierat scurt, câinele a scheunat dureros, apoi s-a prăbuşit fără viaţă. Ofiţerul se pregătea să trăgă din nou când s-au auzit scrâşnetele unor roţi de maşină. Un „GAZ” fără prelată oprise în poartă, din el a coborât un colonel rus, s-a apropiat de grupul de militari s-a interesat de situaţia lor şi care le era misiunea. După ce locotenetul i-a prezentat un raport aproximativ, colonelul, privind la femeia care, speriată se refugiase în fundul curţii şi plângea moartea câinelui drag, a dat ordin ca plutonul să plece din ogradă şi să se prezinte la unitate.

Întâmplarea făcuse ca ofiţerul superior, să fie unul dintre puţinii ruşi care urau vodca, prin extensie şi pe cei care consumau tradiţionala băutură slavă.

Rămasă singură după plecarea militarilor, Irina a ieşit la poartă, a privit în lungul drumului de căruţe cu iarba crescută pe mijlocul lui, în depărtare se vedeau soldaţii ruşii care mergeau într-un aproximativ „pas alergător”, era un fel de joacă, un alergat haotic, cu împleticiri de picioare, râsete şi înghionteli.

  A legat bine poarta, de acum se aştepta ca translatorul să vină la ea la orice oră. Trebuia să fie prudentă. A dezlegat câinele rămas în viaţă, l-a lăsat liber, ştia că nu se va mişca de pe pragul uşii. Era devotat stăpânei, acum chelălăia de dorul tovarăşului său împuşcat de rus.

A mers în şopron, a luat un hârleţ şi o lopată, apoi în grădină a săpat o groapă adâncă unde a îngropat ciobănescul mort. Săpa şi plângea, lacrimile cădeau peste pământul reavăn, îi crescuse pe amândoi cu biberonul. Trecuse cu 10 ani în urmă o turmă mare de oi cu mulţi câini de pază , a doua zi după plecarea ciobanilor a auzit scâncete slabe de căţeluşi, îndrumată de glăsciorul lor i-a găsit într-un tufiş, erau nemâncaţi şi slăbiţi. I-a luat acasă şi i-a îngrijit ca pe copiii ei, mulgea caprele, iar cu o parte din lapte hrănea micuţii zăvozi. Era măritată de un an de zile, Dumnezeu nu o binecuvântase cu copii, aceste micuţe fiinţe îi umpleau sufletul în pustietatea în care trăia. Bărbatul îşi lua puşca-n spinare, traista pe umăr înşeua calul şi pleca călare să colinde pădurea în căutarea hoţilor de lemn. Ea rămânea singură, noroc că avea  20 de căpriţe, o văcuţă şi viţica ei, iar acum şi aceste două suflete mici şi nevinovate.

Căţeluşii s-au făcut căţelandrii, apoi nişte zăvozi mari care răspundeau doar la poruncile ei şi ale soţului. De când crescuseră teama din sufletul ei dispăruse, mult timp i-a ţinut dezlegaţi, liberi prin bătătura mare alături de pui, găini şi raţe. Se juca cu ei fără să strice vreunul, doar cocoşul cel bătrân cu pintenii mari şi ascuţiţi avea curajul să sară la ei. Îi bătuse şi când fuseseră mici, îl cam ştiau de jupân pe cucurigul roşcat cu pene negre.

Într-una din zile a intrat în curte, ne anunţat, un văr de-al ei de-a zecea spiţă, câinii l-au văzut dar nu au lătrat au stat tăcuţi. Din casă Irina a văzut musafirul, a ieşit în întâmpinarea lui, după schimburile de bineţe, pe nepusă masă, vărul a ridicat vocea la ea şi a început să o înjure pe motiv că bărba-su îi confiscase căruţa cu lemne. În momentul în care vărul ridicase biciul să o lovească, câini au sărit amândoi pe el, greu l-a scos femeia din gura ciobăneştilor. Avea muşchiul mâinii zdrobit, şi o bucată din pulpa piciorului aproape smulsă. După potolirea zăvozilor, a dezinfectat rănile bărbatului cu ţuică tare, le-a bandajat cu cârpe curate apoi l-a scos pe poartă afară. Vărul a plecat şchiopătând şi sprijinindu-se într-o cârjă improvizată dată de verişoară-sa.

Din acea zi a legat câinii, doar noaptea îi slobozea, avea siguranţă cu ei. După plecarea soţului pe front, ei erau singurii prieteni şi apărători. Acum şi-a îngropat unul dintre ei, o durea sufletul, odată cu moartea lui plecase şi o parte din ea. Plângea şi cu lopata  punea pământul peste mormântul proaspăt al câinelui mort.

  Târziu în seară a mers în ascunzătoarea lui Iohann, avea în mâini o cană cu pălincă şi într-un ştergar slană, pită şi ceapă roşie.

-Ce s-a întâmplat în curte? Am auzit focuri de armă, ai păţit ceva, cine erau?

-Nişte ruşi beţi mi-au împuşcat unul dintre câini. Am întârziat, a trebuit să-l îngrop, au plecat, dar e posibil să revină. Nu ştiu unde eşti tu, nu au mai găsit nici armele camarazilor tăi. Sunt îngrijoraţi din această cauză. Irina povestea şi privea într-o parte, se simţea vinovată.

-Ştii ceva despre arme? Le-ai luat de acolo? Iohann era îngrijorat, lipsa armelor putea provoca neplăceri, ruşii puteau face razii şi ameninţa populaţia civilă cu represalii, dacă nu se găseau armele. Irina, tu ai luat armele?

-Da, eu le-am luat, le-am pus la păstrare la loc sigur, în cazul în care se agită spiritele le voi duce în pădure unde au fost. Acum să lăsăm evenimentele să curgă. Mănâncă, aici ai palincă, bea să te refaci!

Trecuseră câteva zile de la năvala ruşilor, Iohann se refăcea, rana aproape se vindecase, începuse să iasă noaptea afară din ascunzătoare, se împrietenise cu câinele, nu numai că nu-l lătra, dar asculta orbeşte de el. Îl simţea ca stăpân.

  Dimineaţa de mult, tocmai terminase nişte lemne de aşezat, intrase în ascunzătoare, abia închisese uşa în urma lui când, afară, zăvodul începuse să latre puternic la picior de om. Era singur, a urcat pe nesimţite din pivniţă în casă şi a privit hoţeşte pe sub perdea, afară era un militar rus. A lăsat colţul perdelei apoi uşor ca o pisică a coborât în pivniţă, a deschis uşa secretă formată din raftul pe care se găseau borcanele cu legume conservate şi a pătruns în tainiţa lui. Era întuneric, nu a aprins nici o lumină, s-a strecurat până la pat, apoi s-a trântit aşa îmbrăcat cum era. Îl îngrijora prezenţa ostaşului sovietic în curtea Irinei, venise pentru arme sau pentru ea. Oricare dintre variante era proastă.

Faptul că soldatul era singur, însemna că nu venise pentru arme, ci pentru femeie. Afară cerul era noros şi umed, Irina plecase din noapte să cumpere din sat ce avea trebuinţă în casă. Înhămase calul la micuţa căruţă pentru a putea aduce proviziile acasă. O parte din banii îi dăduse el, dar spera să vândă şi  conservele ei pe un preţ bun.

Iohann era îngrijorat pentru siguranţa femeii, în suflet începuse să-l roadă gelozia, mugurii iubiri îşi făceau loc în inima lui.