Femeia pierdută. cap V

 

Stanca a fost luată în primire de șefa de echipă a grajdului numărul șase unde se găseau cincizeci de vaci cu lapte. Ecaterina, un zdrahon de femeie ce putea fi pusă ușor la plug de era nevoie, era de prin părțile Banatului rămasă încă din 1948 când fusese adusă pentru că era fiica unui mare boier ce susținuse armata germană cât timp fusese cartiruită în satul lor. Deși ea pe atunci nu avea decât 12 ani, regimul nu ținuse cont și în 1948 când fuseseră deportate mai multe familii a fost și ea înghesuită printre ceilalți. Părinții ei se refugiaseră cu armata germană, ea a rămas în sat fiind în acel timp plecată la școală în București unde învăța la pensionul lui frau Irene.

Uitase biata fată de boierie, era de aproape zece ani în acea colonie de deportați, ea fiind cea mai veche. Fiind riguroasă în tot ce făcea a determinat autoritățile să-i dea o funcție de răspundere și chiar să o protejeze în a face anumite treburi. De altfel se credea că Ecaterina nici nu își mai dorea să plece acasă, ea uitând cu adevărat ce înseamnă acasă. Era singura dintre deportați care nu mai era controlată de miliție.

Ecaterina i-a explicat până în cele mai mici amănunte ce anume trebuie să facă. La ce oră se mulg vacile, când se face curățenie, când se hrănesc și când se adapă. Fiecare îngrijitor avea 10 vaci de care se ocupa. Stanca, a tăcut cât timp a vorbit Ecaterina, nu a vrut să-i știrbească din autoritate sărind ea cu gura că știe cum se îngrijește un animal. S-a făcut că nu știe nimic, lăsând-o astfel pe Ecaterina să-și etaleze cunoștiințele în ale îngrijirii animalelor.

Pentru un orășean neobișnuit cu animalele este greu să pătrundă într-un grajd cu multe animale, dar pentru Stanca nu a fost greu, în primul rând venea de la țară acolo unde toată viața se ocupase de animale, apoi, trăise șapte ani în pușcărie și fusese nevoită să împartă barca cu alțe 100 de femei. În câteva zile a învățat tot ce fusese nevoie să știe, Ecaterina, de fiecare dată, fusese bucuroasă să-i dea sfaturi, să o ajute și să o îndrume la fiecare pas. Stanca învățase să fie supusă, să lase orgoliul deoparte. În pușcărie trăise, privise și învățase. Multe lucruri rele le pătimise ea și mai apoi a luptat să și le îndrepte pentru a nu mai fi pedepsită. Alte lucruri, ce acum se dovedeau a fi folositoare, le învățase observând cu atenție pe cei din jurul ei, fie că erau deținute, fie gardience.

După o lună de zile ofițerul supraveghetor, Gherman Vasile, a anunțat-o la unul din controalele lui că are voie să scrie acasă și i-a înmânat o carte poștală. Stanca a sărit în sus de bucurie și cu sfială l-a întrebat pe ofițer dacă are voie să primească vizite. Acesta cu un zâmbet în care se putea ghici un strop de bunătate a dat din cap în semn de aprobare.

Stanca l-a privit cu o anume suspiciune, se aștepta ca milițianul să-i ceară ceva în schimbul favorului pe care i-l făcea, însă Gherman a rămas impasibil ca și cum femeia din fața lui nici nu ar fi existat. De altfel ofițerul nu comentase nici când îi raportase despre cărți, o îndemnase chiar să citească, în glumă, cât putea el glumi, replicase că: „o carte nu a omorât pe nimeni, doar veninul din sufletul oamenilor otrăvește tot ce e frumos”. I s-a părut ciudat femeii să audă din gura unui milițian asemenea vorbe cu încărcătură umană. Ea era obișnuită ca milițienii și gardiencele ori gardienii să fie ceva între lozincă și doctrină, neavând nimic omenesc în ei.

În Bărăgan orizontul pare locul unde cerul se sărută cu pământul, iar răsăritul soarelui ori apusul lui pentru puțin timp făcea să iasă flăcări din pământ. Priveliștea nu era grozavă, cât vedeai cu ochii era doar câmp drept, plictisitor, enervant. Aici, iarna, când Crivățul se trezea și sufla din Siberia rusească zăpada era ridicată de pe sol și plimbată prin văzduh până ce găsea un mic adăpost fie la tulpina unui salcâm rătăcit, ori ai unor coceni nestrânși toamna. Era imposibil să mergi contra turbatului Crivăț, respirația îți era tăiată iar ochii deveneau gazdă pentru neaua spulberată. Asemenea stihii țineau și câte o săptămână, atunci Stanca nu mai mergea acasă, dormea în grajd într-o mică odăiță unde ziua se aducea laptele pentru strecurat, măsurat controlat de grăsime și mai apoi livrat la fabricile de lactate și brânzeturi cu cisternele special construite.

Primăvară soarele încălzea pământul, zăpada dispărea văzând cu ochii. Ce gâjgănii oare mănâncau zăpada ce în iarnă părea că nu se va mai da dusă? Oamenii făceau mici poteci pe unde circulau peste câmp în treburile lor. Stanca era singura care mergea spre fermă, i-a fost greu să dureze o mică potecă. De aceea se încălța acasă cu niște troși rămași de la fostul locatar și cu ei în picioare reușea să ajungă la fermă. Aici scotea troșii și se încălța cu cizmele de protecție.

Reușise să intre pe sub pielea Ecaterinei. Nu a făcut eforturi în acest sens, s-a purtat normal, așa cum era ea, însă faptul că era ordonată până la pedanterie și vrednică din naștere a făcut să fie iubită de șefa de echipă și, în același timp, urâtă de celelalte deportate și femei civile, fiindcă erau și câteva lucrătoare plecate din Moldova de foame și care își găsiseră de lucru la fermă.

În sufletul ei îi era totuși teamă de ofițerul Gherman care o ajutase în multe privințe. Acum, cum se încălzea și Nicolae lua vacanța de la școală îl aștepta pe Nechifor și pe băiat să vină la ea și asta datorită lui Gherman care inventase un raport special de premiere pentru Stanca, este adevărat că și Ecaterina a susținut acest demers.

Îi cunoștea bine pe milițieni, avusese mult timp de a face cu ei, iar amintirile nu erau tocmai bune să-i dea liniște. Însă Gherman era altfel. Era tânăr, nu avea mai mult de 30 de ani. Uniforma venea ca turnată pe el care era suplu, înalt, blond cu ochii albaștri, gura frumoasă cu buze subțiri, bărbia rotundă, iar nasul îl avea puțin coroiat. Tocmai privind la el Stanca a fost de multe ori cuprinsă de neliniște. Îl plăcea pe ofițer, poate de multe ori în gândul ei stând cu ochii în tavan în cămăruța în care nu mai exista alt suflet, se gândise la el. Gândul i-a fost cu păcat, chiar păcătos atunci când îl visa cum o săruta și îi cerea să fie a lui. Alunga cu greu gândul, era femeie tânără ce nu mai cunoscuse mângâiere de bărbat de mai bine de 10 ani. Fierbea sângele în corpul ei dornic de alint. Nu a lăsat niciodată ca Gherman să știe că ea îl avea ca bărbat la suflet. Cu toată dorința ei și chiar dragul pe care i-l purta, se temea că ar putea veni ziua în care ofițerul să-i ceară să plătească cu trupul toate câte făcuse pentru ea.

Într-una din zile, să fi fost la sfârșitul lui Martie în curtea fermei s-a produs ceva vânzoleală, a ieșit și ea în ușa grajdului să vadă ce se întâmplase.

Nu mică i-a fost mirarea când a văzut că din două mașini tip GAZ au coborât mai mulți bărbați și doi milițieni, unul dintre ei era Gherman.

-De astăzi veți lucra la fermă. Femeile se vor ocupa doar cu mulsul vacilor și hrănirea vițeilor, iar voi aveți să faceți curat, să le hrăniți și să le adăpați. Încă un amănunt de care sunteți obligați să țineți seamă, veți fi coordonați și veți răspunde în fața a două femei: Ecaterina Klein și Tudor Stanca. La cea mai mică abatere pe care mi-o vor raporta cele două șefe de echipă vă împachetez și direct în penitenciar vă trimit cu raport de pedepsire să vă executați toată pedeapsa acolo la închisoare.

-Sper că m-am făcut înțeles! Ofițerul a tăcut. Nimeni nu vorbea, era o liniște apăsătoare. Gherman a continuat, vă voi repartiza astfel:

-Argatu Gheorghe și Năuc Ispas în echipa lui Tudor Stanca, voi ăștia trei mergeți cu Ecaterina, hai, mișcați, pas alergător.

Stanca a fost la un pas să leșine când a auzit cine sunt cei doi deportați ce vor fi în subordinea ei. De Argatu avea o teamă instinctuală, doar dacă îi vedeai fața și tremurul fricii se instala în trupul celui care-l privise. S-a liniștit! Și-a spus în sinea sa că de acum acești doi călăi ai ei nu-i puteau face nici un rău, mai mult, ei îi erau la cherem.

S-a gândit cum avea să procedeze, se aștepta ca Argatu să nu stea cu mâinile în buzunare și să coacă vreun plan diabolic prin care să vrea să se răzbune pe ea. Până să ia legătura cu Argatu și Năuc, care o căutau prin grajd neștiind cine este cu adevărat cea care urma șefă să le fie, Stanca a luat legătura cu Ecaterina căreia i-a povestit cine sunt de fapt cei doi deportați repartizați în echipa ei. Ecaterina, femeie care avusese ocazia să vadă multe în amarnicii ani petrecuți acolo, s-a hotărât să-i raporteze lui Gherman cele aflate de la Stanca.

-Ce vrei să spui Kati? Că indivizii ăștia pe care i-am repartizat în grajdul condus de Tudor Stanca sunt ăia care au acuzat-o, nevinovată fiind?

-Da, asta mi-a spus Stanca. Argatu era șef de post, iar Năuc un sătean pe care Argatu îl avea cu ceva la mână. Ecaterina, deși o femeie voinică și puternică psihic, era cutremurată la gândul că biata Stanca suferise nevinovată atâția amar de ani teroarea închisorii, iar mai apoi deportarea.

-Bine că mi-ați spus, voi fi cu ochii pe ei, lăsăm lucrurile așa cum sunt, este imposibil să nu izbucnească o ceartă, iar atunci vreau să-l fac pe Argatu să vorbească, poate smulgem ceva de la el și o putem ajuta pe Stanca să facă un recurs extraordinar în fața noilor probe care se vor aduna. Liniștește-o pe Stanca și spunei să nu aibă nici o teamă, voi fi alături de ea. Adevărul Kati este acela că eu nu am putut să o privesc ca pe o infractoare pe Stanca. Are ceva curat în ochii ei limpezi, nu se vede răutatea, viclenia, cinismul, atribute specifice unui răufăcător. Să avem amândoi grijă de ea, mai ales că peste puțin timp urmează să vină în vizită la ea fiul ei împreună cu viitorul soț.

Kati a plecat mulțumită de la întâlnirea cu ofițerul, încă o dată a putut observa onestitatea lui, cinstea și corectitudinea, parcă era o altă miliție pe care o reprezenta ofițerul Gherman.

Cum a ajuns la Stanca, a informat-o de cele discutate cu Gherman și a liniștit-o așa cum a putut. I-a transmis ordinul ofițerului prin care îi cerea să nu țină cont că îi cunoaște și să-i pună la muncă până la epuizare, el speră ca Argatu și mai ales Năuc să-și dea cumva în petic și să vorbească depre cele întâmplate cu 10 ani în urmă.

Câteva cuvinte despre felul în care Argatu Gheorghe și Năuc Ispas au ajuns în colonia pentru deportați.

La nici un an după ce Stanca a fost condamnată, a picat în sat niște controale de la Partid și de la Interne. Când l-au luat la bani mărunți pe Argatu au descoperit în beciul poliției doi țărani arestați și ținuți în beci fără a avea întocmite acte de reținere și fără a fi informate organele de miliție raionale superioare ierarhic postului de miliție.

De aici s-a pornit ancheta. Tot mergând pe firul arestării celor doi țărani și ținuți fără acte, inspectorii au descoperit că Năuc Ispas căra lemne din pădure fără Bon de Vânzare eliberat de Ocolul Silvic, lemne pe care le vindea, iar banii îi împărțea cu șeful de post. La un control al Ocolului împreună cu milițianul Argatu făcut în pădure s-au descoperit sute de cioate ale unor lemne ce fuseseră furate. Milițianul, pentru a-l scăpa pe Năuc și aș salva propria piele, a arestat doi țărani, unul s-a nimerit să nu aibă cai defel, iar celălalt avea o mârțoagă pe care în mod sigur nu o putea duce la pădure să aducă lemne fără să nu riște să-i moară gloaba pe drum. În zadar s-au văitat și au apeat la mila milițianului, Argatu avea nevoie de acoperirea lui Năuc, așa că nu a ascultat de bocetele celor doi și i-a aruncat în beci. Acolo stăteau de câteva zile când a picat inopinant controlul peste Argatu.

De aici s-a pornit ancheta. Inspectorii l-au arestat pe Argatu după care au pornit prin sat să găsească și alte nereguli făcute de Argatu. Mulți au avut a se plânge, unii că le-a violat fata, alții că i-au pus la poprire vaca fiindcă, în nesimțirea ei se bălegase în poarta postului de miliție, apropae fiecare cetățean avea un dinte împotriva lui Argatu și acum venise sorocul socotelii. Tot de la săteni inspectorii au aflat de matrapazlâcurile făcute Năuc cu lemnele furate din pădure, protejat fiind de către Argatu. Iar Pastramă nu s-a lăsat până nu s-a plâns de modul defectuos în care rezolvase plângerea lui prin care îl raporta pe Năuc fiindcă îl bătuse de fusese nevoit el, bietul Patramă, să zacă două săptămâni la pat.

De aici a pornit hora și nu s-a mai oprit decât după ce au fost condamnați la câte cinci ani de detenție grea și patru ani deportare ca pedeapsă complementară. Așa se face că Argatu și Năuc au ajuns în colonie ca deportați și culmea ghinionului în subordinea celei pe care ei o băgaseră în pușcărie.

Când a auzit numele de Tudor Stanca, Argatu a tresărit, însă a refuzat să creadă că este vorba despre aceeași femeie pe care el o împinsese, în răutatea și răzbunarea lui, în închisoare fără ca acest fapt să-i fi produs măcar un minut de neliniște, ori regret. Dar dacă este vorba chiar de Stanca pe care eu am băgat-o în închisoare, pe unde am să scot cămașa? Argatu era sigur că va avea de furcă cu acea muiere năbădăioasă și foarte isteață. Va încerca doar să treacă neobservat, deși asta va fi foarte greu de făcut. Era în subordinea ei directă, doar fatalitatea îl putea duce într-o astfel de situație fără limită. Nu-l avea aliat decât pe Năuc, însă p-ăsta mare baze nu se putea pune, îl putea folosi doar ca unealtă, creierul lui Ispas nu-i era de nici un folos.

Argatu a intrat în grajd hotărât să facă față oricărei situații. Încă de la intrare i-a întâmpinat Tudor Stanca, ea era șefa de echipă, fără să-i privească prea mult și mai ales fără să se trădeze că i-ar fi cunoscut cândva li s-a adresat calm cu vocea ei caldă:

-Vă rog să vă încălțați cu cizmele de protecție pe care le veți folosi doar în grajd și în jurul lui. Nu aveți voie să părăsiți ferma cu ele. La încetarea lucrului, le veți curăța și aduce aici unde vor sta până a doua zi. Uneltele sunt în acea magazie, să aveți grijă de ele deoarece administrația fermei nu este dornică să înlocuiască uneltele înainte de a avea o uzură pronunțată. Dacă rupeți coada de la lopată ori de la furcă veți avea surpriza că nu aveți cu ce le înlocui și atunci aveți să vă chinuiți cu ele fără coadă. Partidul nu încurajează risipa, răsplătește în schimb economia. Cu astea fiind zise vă rog să mergeți la treabă. Trebuie să curățați grajdul să poată veni mulgătoarele în urma voastră. Dati-i drumul la treabă!

Toți erau încordați, Ecaterina venea de două trei ori pe zi la Stanca să vadă cum se descurcă și dacă nu cumva cei doi derbedei au început să-și dea în petic. Gherman ținea legătura cu Ecaterina, o ocolea în mod intenționat pe Stanca. Nu ar fi vrut să atragă atenția lui Argatu.

În schimb, când venea vorba de muncă, fostul milițian se codea, îl împingea în față pe Năuc, iar el își pierdea timpul mai mult tolănit pe paie. Un timp Ispas nu a comentat, s-a supus și a executat ce i-a ordonat Argatu. După câteva zile a început să obosească, munca din acel grajd era multă și pentru doi oameni, până la urmă norma fusese stabilită pentru oameni certați cu legea ce trebuiau ca prin muncă să fie reeducați. Într-o dimineață Argatu i-a ordonat lui Năuc să înceapă treaba mai repede să termine la timp, deoarece cu o seară înainte Stanca îi certase că o băgase în noapte cu mulsul fiindcă ei se mișcaseră încet. Bietul Năuc se mișcase repede, dar unul nu poate face cât doi mai ales că norma era cam pentru trei oameni.

Auzindu-l cum îi dă ordine Năuc s-a zborșit la Argatu și fără să-i mai vorbească cu respectul cu care i se adresase până atunci a izbucnit:

-Argatule, până aici. Nu te mai duc în spate. Eu merg la Stanca să-mi delimiteze cât îmi revine mie de curățat din întreg grajdul. Îmi fac treaba apoi stau la umbră, tu să faci ce vrei.

-Uiți nemernicule, că eu te-am protejat ani de zile să nu intri în pușcărie? Ți-am dat o pâine de mâncat și acum te zborșești la mine?

-Tu mai târât în toată morcila asta, te-am urmat doar de frică, acum nu-mi mai este teamă de tine, nu mai ai haina militară, din contră, ești la fel ca și mine în afara legii.Te avertizez, nu te apropia de mine că te joc în picioare, te bat mai rău de cum l-am bătut pe Pastramă. Numai când mă gândesc la cât a suferit amărâta asta de Stanca din cauza mărturiei mele mincinoase. Dacă nu mă întâlneam acum cu ea uitasem totul, acum, la vederea ei s-a răsculat în mine răul pe care i l-am făcut ei. Cred că și în pușcărie împreună cu tine am ajuns ca o pedeapsă cerească pentru ce noi doi am putut să-i facem unei ființe nevinovate.

După ce a terminat ultimele cuvinte de spus Năuc a mers în camera unde Stanca ținea evidența laptelui și întocmea rapoartele de lucru pentru mulgătoare și îngrijitori.

La vederea lui Ispas, Stanca a pălit, însă s-a recules repede și la întrebat ce nevoi l-a purtat până la ea.

-Vă rog să-mi delimitați strict care este zona pe care eu trebuie să o îngrijesc, vreau să mă separ de Argatu, fiecare să muncească pentru el, așa mi se pare corect.

-Mă bucur că de această dată, Stanca a apăsat pe cuvânt, vrei să lucrezi cum este corect. Voi veni îndată și am să vă arăt care vă este porția și numărul de vaci de fiecare. Până atunci mergi la treabă și începe curățenia din celălalt capăt al grajdului.

Cum în grajd se găseau un număr de 50 de vaci cu lapte și distanțele dintre ele erau egale nu a fost greu pentru Stanca să stabilească porția de îngrijit a fiecăruia.

-Tu, Năuc ai din capătul de nord până în centru grajdului 25 de vaci, iar tu Argatule ai restul până în capătul din sud al grajdului. Și dați-i drumul la treabă că este târziu și mintenaș vine cisterna laptele să-l ia, iar noi nici măcar nu am muls vacile.

În acea zi, Năuc, obișnuit cu munca și știind bine rostul animalelor, a terminat repede treaba după care, obosit, s-a tras pe o grămadă de paie să-și tragă sufletul. Zadarnic Argatu îi făcea semne disperate să vină să-l ajute, Ispas nu s-a mișcat, l-a lăsat pe fostul milițian-călău să fiarbă în suc propriu și să tragă tare pentru a face front de lucru mulgătoarelor care din spate îl grăbeau. A fost o zi grea pentru Argatu, până în acea zi pe tot parcursul executării pedepsei muncile grele le făcuse Năuc și pentru el. Acum fusese pentru prima dată când se răzvrătise Ispas pe față împotriva lui. Însă teama lui mergea mai departe, era îngrijorat ca nu cumva Ispas să defecteze legătura tainică dintre ei prin care o băgase la pușcărie nevinovată, ca o răzbunare a lui, pe Tudor Stanca, fiindcă aceasta prin refuzul ei de a-i deveni concubină, îl lovise pe Argatu în orgoliul lui de mare mascul îmbrăcat în haina statului.

Nici în zilele următoare Ispas nu l-a băgat în seamă pe Argatu, abia dacă își mai vorbeau, doar înjurături printre dinți își trimiteau unul altuia, cei drept mai mult Argatu îl înjura pe Năuc, iar acesta îi răspundea de cele mai multe ori în gând fără a trimite prin viu grai înjurătura spre el. Nu-i dispăruse de tot teama de fostul milițian, încă îi mai purta frica, însă nu mai avea nici un dram de respect pentru el.

Pentru Argatu îndepărtarea lui Năuc a fost o cruntă lovitură pe care nu știa cum să o gestioneze. Se strecurase teama în sufletul lui, era frica de ceea ce ar putea face Ispas într-un moment de disperare. Ori de câte ori avea ocazia, nu scăpa prilejul de a-l timora pe bietul Năuc. Îl tortura zilnic cu amenințări de tot felul. Într-o zi l-a luat la întrebări pe Ispas, a vrut să afle de la el ce intenționa să facă în legătură cu Stanca. Și pentru a fi sigur că nu-l va da în vileag l-a amenințat pe Năuc că va ieși la raport să se autodenunțe în legătură cu cazul Tudor Stanca. Astfel va raporta că el, Năuc, a venit la miliție cu pâra prin care aducea la cunoștiință miliției cum a văzut el pe Stanca punând foc grajdului.

Degeaba a protestat Năuc că nu este nimic adevărat din ceea ce fabulează fostul milițian, după ce s-a gândit mai bine a recunoscut în sinea lui că Argatu ar fi avut câștig de cauză. Din acel moment a început să-l mai ajute la treabă pe fostul său complice, fostul milițian reușise să-i strecoare frica în sat naivului Năuc Ispas. Încerca să se țină tare să nu vadă Argatu că ar fi îngrijorat de perspectiva descrisă de el.

Zile întregi a fost pace între ei, nu s-au mai produs șicane și nici certuri, deși, Ispas îl ajuta la treabă pe Argatu, o făcea abia după ce-și termina norma lui, iar în ajutorul lui Argatu mergea doar dacă acesta i-l cerea, altfel se odihnea pe un culcuș de paie, fără să-i pese de fostul milițian. Pe fiecare zi trecută tensiunea între ei creștea, mai ales după ce Stanca începuse să-l îmbucăturească pe ascuns pe Năuc, spunea ea că era un stimulent fiindcă își termina norma cu mult înainte de termen dând astfel posibilitatea ca mulgătoarele să termine de muls vacile în timpul optim pentru ca laptele să poată fi pregătit pentru livrare cu mult înainte de sosirea cisternei colectoare și nu cum s-a întâmplat de câteva ori când din cauza lui Argatu care nu-și terminase sarcinile de serviciu și, astfel, încurcase femeile să mulgă vacile la timp și, din această cauză, cisterna a trebuit să întârzie colectarea laptelui.

Femeia pierdută. cap IV

 Nechifor reușise să strângă tot de pe câmp, muncise mult, uitase să lenevească, nu avea cine îl împinge de la spate, doar Nicolae îi spunea cu lacrimi în ochi și dor de mamă că îi este foame. Era un copil cuminte, mult prea cuminte, deși nu era deloc prost, seara vorbea cu Nechifor, de fapt bărbatul i se destăinuia ca și cum ar fi vorbit cu Stanca, de care încă nu aflase nimic. Nicolae îl privea în ochi și-i spunea printre sughițuri din cauza plânsului:

„-Va veni mama acasă, are să te ajute la treabă. Până atunci te ajut eu, doar spune-mi ce să fac, acu am doar șase ani, dar am să mă fac mare și atunci îți voi fi de mai mult ajutor.

Copilul simțea greutățile pe care le întâmpina Nechifor, căuta să nu-l încurce la treabă și nici cu întrebările să nu-l sâcâie.

În primăvară, după o iarnă grea, a venit poștașul la poarta lui Nechifor și i-a înmânat o carte poștală. Bărbatul cu cartea în mână, pe care o ținea ca pe ceva de preț, a intrat în casă și i-a strigat copilului care se uita curios la el:

-Nicolae, avem vești de la mama ta. Hai să vedem ce ne spune și mai ales unde este. Surpriza a fost cu atât mai mare pentru Brojbă cu cât nu se mai aștepta să mai primească vreodată vești de la Stanca pe care o credea moartă, deși nu putea să-și explice ce se întâmplase cu ea, cum se evaporase fără să lase o urmă măcar.

-Copilul meu, Nechifor plângea în timp ce la piept îl strângea pe Nicolae care și el plângea de când tatăl lui, fiindcă așa îi spunea copilul, îi spusese că mamă-sa a dat semn de viață. Copilul meu, mama ta este bine sănătoasă, sănătate ce ne dorește și nouă, din nefericire este închisă în pușcărie, muncește la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ne va scrie ea când avem să putem noi să mergem să o vizităm. Până atunci te roagă să fii cuminte și să mă asculți pe mine.

Nechifor după ce a terminat de citit și recitit mica epistolă de la Stanca, a căzut în genunchi în fața icoanei și s-a rugat mult timp să o țină Maica Domnului sănătoasă pe Stanca, femeia lui cum el   el în gând îi spunea.

................................................................................................................................................

Stanca a primit sentința cu nedumerire. Arestarea a surprins-o, a crezut că nu-i adevărat ce i se întâmplă, că este o greșeală pe care ăi mari o vor îndrepta. Cum să-i pună ei în cârcă că și-a pus foc propriei averi? Muncise zi și noapte să încropească ce bruma aveau. Cărase pământ și lați din zăvoiul gârlii cu care mai apoi înjghebase grajdul, fânăria și micul pătulaș pentru grâne. Pe atunci bărbatul ei nu picase în patima băuturii, el dulgherea stâlpii și lații zidurilor și ea bătea între lați pământul amestecat cu puțin apă. Munceau cu drag din zori și până ce noaptea acopera satul, doar atunci se îndurau lucrul să-l lase. Stanca, la lumina unui felinar, punea tuciul pe pirostrii și făcea o mămăligă mare și vârtoasă din care să aibă să mănânce și a doua zi când vor conăci. Mâncau mămăligă cu ceapă de pe brazda din grădină și un castron cu lapte dulce în care dumicau mămăliga. Era bună mâncarea când foamea și oboseala făceau să le tremure lingurile în mână.  Mâncau în tăcere, când se găta mâncarea se ridicau de la masă se închinau cuviincios spre răsărit mulțumind Domnului pentru sănătate și bucate.

A doua zi o luau de la cap de cum soarele dădea cep unei noi zile. Totul a mers bine până într-o zi când o vacă de-a lor, de fapt singura lor vacă, a scăpat în trifoiul unui vecin în faptul zilei când iarba încă era rouată. Vaca s-a umflat și până să cheme pe unul din alt sat care se pricepea să descânte de brâncă, mușcătură de șarpe, să înțepe de splină și să dea înapoi umflătura, vaca a murit. Lovitura pentru ei a fost cruntă. Au apucat să o taie, iar carnea au încercat să o vândă, însă cum oamenii erau săraci și nu-și permiteau carne să cumpere, prea mult din carne nu au vândut, mai mult au dat-o de pomană pe la rude și oamenii săraci din sat să spună bogdaproste și să fie pomana de sufletul lor de oameni amărâți.

Un timp, de câte ori mergea la bufetul din sat, Ilie era cinstit cu câte o țuică două de consătenii care primiseră câte o bucată de carne din vaca sacrificată. La început Ilie s-a strâmbat, nu-i plăcea țuica, el nu era un băutor, era un om mândru și muncitor, dar cu fiecare gură de rachiu înghițită parcă cerea să mai vină una. Azi așa, mâine așa, Ilie s-a dedulcit la țuică. Stanca a simțit că bărbatul ei e gata să scape caii în bufet pentru băutură. A discutat cu el într-o dimineață când era treaz, bărbatul a pus capul jos și nu a scos nici o vorbă, mormânt a fost. Ilie își iubea nevasta, mereu spunea la toți cei care voiau să-l asculte: „nevastă ca a mea, nu are nimenea”.

Orice discuție cu el nu a avut rezultat. Într-o zi, s-a pitulat de nevastă și s-a făcut nevăzut din curte, s-a oprit în cârciumă. Deși era de dimineață, cârciuma era aproape plină. Unul, care deja avea la bord câteva țoaie cu țuică, cum l-a văzut intrând pe ușă l-a luat în răspăr: „mă Ilie, am auzit că nevasta te ține strunit, rar slăbește hățurile să poți ajunge până aici. Dacă ar fi a mea, aș juca-o în picioare, păi ce, mă, e domn căprar de l-am avut în timpul războiului și-mi ordona ce să fac? E o muiere, rolul ei este să facă ce-i spui tu ei și nu să faci tu ce ea îți spune ție.

În acea zi Ilie s-a îmbătat rău, a venit acasă pe tot drumul și chiar și prin șanț mai intra că drumul parcă se îngustase și se cârmea rău. Mai el pe tot drumul, mai drumul peste el, a ajuns acasă. Nu a intrat în casă, a mers direct în grajd, acolo unde mai avea o vițică pe care spre toamna târziu o aștepta să fete. A terminat țuica de băut, după care l-a luat somnul și până dimineața când cocoșii au început să cânte de ziuă nu s-a trezit.

Stanca îl căutase toată noaptea, nu-l găsise, însă grajdul încuiat pe dinlăuntru a făcut-o să creadă că bărbatul ei doarme în grajd, abia atunci și-a căutat și ea liniștea în pat.

Ilie a ieșit din grajd cu ochii cât cepele și roșii de la băutură. Încă nu se trezise bine, aburii alcoolului nu-i părăsiseră capul. Stanca i-a turnat apă rece să se spele pe față să-și limpezească creierul. Degeaba, Ilie era ca turbat, încă îi sunau în cap cuvintele ăluia de-l învrăjbise împotriva muierii.

-Auzi, de azi încolo dacă îmi mai întorci cuvântul ori încerci să-mi spui ce să fac te joc în picioare. Eu conduc în casa asta. Eu sunt stăpânul. Fă bine și-mi dă bani să merg la cârciumă să mă dreg, altminteri te omor cu bătaia.

Stanca a înlemnit, niciodată bărbatul ei nu-i vorbise așa, întotdeauna, chiar dacă se certaseră, găsise cuvinte potrivite fără să o jignească ori să o amenințe. Băutura și bețivii satului îi stricaseră bărbatul. Nu a avut încotro, i-a dat ce bruma bani avea, nu au fost mulți, însă ăia erau tot ceea ce aveau.

Ilie a luat banii, a mai înjurat-o o dată printre dinți și parcă mânat de necurat a pornit în viteză spre locul pierzaniei.

Așa s-a chinuit biata Stanca trei ani de zile. Ce bruma bani strângea din ouăle vândute și oalele cu lapte prins nesmântânit îi bea Ilie seară de seară la cârciumă. Nu au mai reușit să facă nimic pe bătătură, deși de la un timp cam toate începuseră să se derapăne. Stanca se ofilea pe zi ce trecea, slăbea văzând cu ochii, iar Nicolae, pruncul lor, ziua toată de foame plângea. Doar Ilie nu vedea nimic în afara cârciumii, acolo îi era nevasta, copilul și gospodăria. Râdeau oamenii de el, cum se îmbăta și bani nu mai avea, începea să cerșească. Cei din local îl puneau să facă diverse lucruri umilitoare pentru a se îndura să-i dea o cinzeacă cu țuică. Cum nu mai avea orgoliu, făcea tot ce i se spunea, doar băutură să-i dea.

Într-o zi Stanca a mers la cooperativa din sat să cumpere chibrituri, șeful de post s-a nimerit să fie și el în magazin. Argatu, așa-l chema pe plutonier, era în sat fără nevastă, fusese mutat într-o noapte din cauza unor prostii pe care le făcuse într-un alt sat în Moldova. Cum era singur de vreo șase luni de când seninase în sat, îi cam fugeau ochii după femeile singure, ori din cele ce își dădeau și ele ochii peste cap când îl vedeau pe chipeșul subofițer.

Stanca s-a apropiat de tejghea și cu mâna tremurândă a dat banii gestionarului cerând în schimbul lor două cutii cu chibrituri. Femeia a luat cutiile, le-a băgat în buzunarul rochiei pe sub șorțul pe care îl avea legat în față și a dat să iasă din magazin. Argatu, în dreptul ușii, i-a pus piciorul în față și i-a șoptit la ureche:

-Fă bine Stancă și treci diseară pe la post că am a discuta multe cu tine. Nu încerca să mă refuzi că bine ție nu-ți va fi cât timp aici eu voi fi stâlpul miliției.

Stanca s-a uitat la milițian și fără să spună o vorbă, de parcă nu ei i se adresase Argatu, și-a continuat drumul.

Argatu nu era un om căruia să i se dea cu tifla și el să nu reacționeze. I-a purtat sâmbetele femeii și pe unde o întâlnea, deși asta nu se întâmpla prea des, Stanca nefiind o femeie care să umble teleu prin sat, încerca să o intimideze pentru ca femeia să-i cedeze și astfel metresă să-i fie. Stanca nu-i răspundea direct însă nici la taclale cu el nu sta.

Ar fi vrut să-i spună lui Ilie pentru ca bărbatul să o apere de hărțuitorul milițian. Își blestema zilele când îl vedea tot timpul beat, plângea cu capul afundat în pernă să nu o vadă ăl mic, să nu știe Nicolae că ea suferă. În necazul ei înăbușit în suflet a apucat să spună câtorva vecine, seara când se adunaseră la poartă să mai bârfească ce se întâmplă prin sat, cât de rău trăiește cu bărbatul ei care din băutură nu se mai trezea. Își amintește cum a spus :„că dacă ar avea o putere l-ar omorî”.

Nu înțelegea cum de fusese condamnată. Nu făcuse niciun rău nimănui, da, era adevărat că la supărare spuse anumite cuvinte, însă asta nu însemna neapărat că asta făcuse.

În fiecare dimineață când se suna „deșteptarea” se ridica din pat, își făcea cruce pe sub ascuns să nu fie văzută de gardieni, dar nici de anumiți deținuți care repede ar fi fugit cu pâra la cei care-i păzeau pentru a o divulga, iar ei să primească o mică recompensă.

Muncea în credință, chit că munca era istovitoare, ajuta și alte deținute care, neobișnuite fiind cu munca fizică, de multe ori clacau. Drept mulțumire pentru ajutor și ele o ajutau pe Stanca să înțeleagă mai bine lumea în care trăiau. Îi povesteau crâmpeie din viața lor plină de fast, de felul în care trăiau la conacele lor boierești, ori îi povesteau din cărțile marilor scriitori. Ba una de fusese țiitoarea unui ministru liberal, care acum era și el la pușcărie, a încercat să o învețe limba franceză pe care țiitoarea o învățase la un pension franțuzesc.

Trecuseră doi ani de când Stanca nu-l mai văzuse pe Nicolae și nici pe Nechifor. Într-una din zile când afară soarele încălzea plăcut pământul ce mustea încă de apa zăpezii, Stanca s-a auzit strigată de o gardiancă și dusă în camera unde erau primiți cei care veneau în „vizită” la deținuți.

Emoțiile au pus stăpânire pe biata femei. Trupul îi tremura de parcă o cuprinseseră frigurile. Mergea și simțea că nu mai avea aer, i se părea că drumul se lungește și nu mai reușește să ajungă la locul unde urma să-l întâlneascăpe Nicolae întâlnească pe cei veniți să o vadă. În sfârșit, a ajuns, pe o altă ușă dincolo de gratii a intrat Nechifor și Nicolae, amândoi îmbrăcați curat și cu ochii în lacrimi.

-Bună ziua, Stancă! Îmi pare bine să te revăd după atâta amar de timp. Să știi că suntem bine amândoi, Nicolae e un copil cuminte și mintos, merge la școală unde învață bine. Tot el când mă vede că tind a lenevi mă trezește din somn și mă mână la treabă, dacă nu merge la școală într-o zi, mă însoțește pe mine la muncă, iar când obosesc vine lângă mine și mă ajută cum poate. Nechifor vorbea continuu pentru a ascunde emoțiile prin care trecea. Să știi Stancă că te voi aștepta cât va fi nevoie. Tu și acest flăcău sunteți familia mea.

-Nechifor, om bun ce ești, mai ai mult de așteptat, de aicea prea curând nu voi scăpa, însă timpul trece și dacă avem răbdare avem să fim din nou împreună.

Timpul a trecut, mai cu ploi, mai cu zăpezi, chiar și cu soare toropitor până la urmă a venit și ziua în care Stanca a intrat în Comisia pentru Evaluarea Reeducării. Membrii comisiei pe baza raportoarelor întocmite de gardieni au constatat că Tudor Stanca se achitase cu bine de sarcinile avute, ajutând chiar și alți deținuți să-și realizeze norma. Așadar dăduse dovadă pe parcursul celor șapte ani de detenție că a înțeles pentru ce a fost pedepsită și că regretă faptele comise de ea. La recomandarea ofițerului care se ocupa cu reeducarea deținuților Stanca a fost pusă în libertate și trimisă direct în Bărăgan cu domiciliul forțat.

A fost îmbarcată în noaptea următoare, după ce a fost pusă în libertate, într-un vagon de tren de marfă tip bou-vagon și transportată până în Bărăgan. Nu o mai deranja faptul că trenul oprea prin toate stațiile, la un moment dat vaganoul, în care se afla ea, a fost tras pe o linie moartă și lăsat în părăsire vreme de 10 ore. Stanca, singură în vagon, a așteptat fără să se revolte, învățase să aștepte. Învățase că răzvrătirea, fie ea interioară, ori exterioară, nu ajută, doar rău îi face. Pentru o femeie ca Stanca era greu să stea locului. Așa cum soarele, indiferent de vreme, el se ridică pe bolta cerească, tot la fel eroina noastră indiferent de starea ei trebuia să facă ceva. Apoi anii lungi de detenție, cu muncile făcute mai mult să distrugă omul decât să se construiască ceva, au înmuiat cerbicia femeii. După multe analize făcute împreună cu colegele ei de cameră, care, printre altele, erau deștepte și pricepeau mult mai bine cum trebuie trăită viața din acel iad ce nu avea un orizont în care să se vadă vreo luminiță ce le putea călăuzi spre lumea de afară, nu conta dacă afară viața era mai bună ori mai rea, avea mai multă libertate. S-a trezit în Stanca o altă femeie, una care realiza că viața ei va reîncepe după ce va pleca de acolo, de aceea a început să-și economisească forțele, să ia lucrurile așa cum sunt, chiar dacă nu-i conveneau toate câte în jurul ei se întâmplau.

Nu știa de cât timp era în acel vagon, doar privind la ce îi mai rămăsese din pâinea neagră și slănina albă proaspătă și plină cu sare a putut să stabilească timpul aproximativ de când era în vagon. La un moment dat trenul s-a oprit, frânele trase brutal a făcut ca vagoanele să se lovească unele de altele. Stanca a fost răsturnată pe paie, s-a ridicat și printr-o crăpătură aflată în scândura vagonului a văzut că se afla într-o câmpie nemărginită. Era dimineața de mult, doar ce se crăpase de ziuă, aerul era răcoros, prin stepă se strecura un vânticel subțire, vine toamna și-a zis Stanca. Nu se zărea, cât ea a putut să privească, nici un tufiș, nici un copac cât de mic, doar o imensitate de pământ plan, drept și plictisitor.

Mai multe voci s-au auzit în jurul vagonului. Ușa s-a deschis, aerul proaspăt al dimineții a pătruns în vagon.

-Coboară! Un ofițer mustăcios i-a ordonat cu o voce cazonă să sară din vagon. Deși erau patru bărbați în escortă, nici unul nu i-a întins o mână pentru a o sprijini să coboare scara înaltă a vagonului.

Sprintenă, Stanca a sărit din vagonul ce-i fusese casă mai multe zile. Ofițerul i-a ordonat să urce în GAZ-ul descoperit ce aștepta ferit pe drumul ce se înfunda în calea ferată.

Au tot mers prin câmpul nesfârșit. Soarele urca încet pe bolta cerească. Pământul era crăpat, semn că fusese secetă. Așa cum spunea poetul: „...a rămas cerul fierbinte și gol/ Ciuturile scot din fântână nămol”. Cu fiecare metru parcurs priveliștea era aceeași, ciulini ce se rostogoleau, porumbul aproape uscat în lanuri nesfârșite și miriștile aurii și lipsite de iarbă. În zare se zărea o cireadă de vite, „sunt ale GAS-ului i-a răspuns la întrebarea nepusă ofițerul. Acolo vei lucra, la vacile fermelor”. Sper să fii ascultătoare, să nu-mi faci probleme și, cine știe, poate găsesc de cuviință să te propun la o eliberarea înainte de termen. Dar asta doar de tine depinde.

Au oprit în fața unei căsuțe făcută din chirpici, cum erau majoritatea caselor făcute în acele locuri, curtea era măricică, în fața casei se găseau straturi cu legume, multe erau aproape uscate, buruienile le năpădiseră.

-Cel care a locuit aici până în urmă cu ceva timp a fost eliberat, să știi că deși fusese un trădător de țară dovedit cu acte în regulă, în final a dovedit că poate fi un bun român și un om gospodar. Casa asta a fost ridicată de mâinile lui, ca de altfel tot ce vei găsi înăuntru cât și pe afară. Astăzi te odihnești, iar mâine de dimineață te prezinți la sediul GAS-ului, uite, mergi în direcția asta, ofițerul i-a arătat cu mâna undeva înspre vest unde se vedeau, aproape de orizont, niște construcții. Nu vei fi păzită, în schimb te voi căuta la locul de muncă de câteva ori pe zi. Nu ai voie să părăsești perimetrul, care este format din casă, magazin sătesc care se află în apropierea GAS-ului și GAS-ul. Îți poți face cumpărături de la magazin, fără băuturi alcoolice. Încă ceva, nu ai voie să scri acasă decât atunci când îți voi spune eu și tot eu pot să îți dau voie să primești vizite.

Ofițerul s-a urcat în mașină și a pornit în trombă lăsând în urma lui miros de cauciuc ars și un nor de praf. Stanca a intrat în casă. Avea o cameră și o tindă. Tinda era împărțită în două, o parte era un fel de cămară, având și un mic beci pe care se putea coborî pe o scară mică. În beci puteai să mergi doar cocoșat. Însă era bine aprovizionat. Pe rafturile săpate direct în pământ se găseau borcane cu conserve și câteva cutii cu lapte praf și conserve cu tocană de legume.

Camera de zi, în care se intra din prima jumătate a tindei, era curată, ordonată, deși aici erau înghesuite oale, crătiți și o tigaie din fontă cu coadă și trei piciorușe.

Stanca s-a trântit pe pat, pentru prima dată după mai mult de șapte ani putea sta întinsă ziua pe pat fără să nu fie bătută de gardian. Nu era liberă, însă avea, față de detenție, o mare porție de libertate. Din pat a tresărit când a văzut aproape de podină un raft ascuns privirii. A căutat acolo, erau cărți, cărți nevinovate de literatură, unele chiar de autori ruși, însă era și o carte de Alexandre Dumas și una de Walter Scott. Și-a zis în sinea sa că va raporta ofițerului despre găsirea cărților să nu i se poată imputa ceva, dacă i le va lăsa va fi bine, fiindcă își va putea omorî puținul timp liber într-un mod plăcut.

Dimineața în Bărăgan vine liniștită, nici nu simți când ziua ia locul nopții, doar te trezești cu soarele care îți bate în geam și te întreabă de ce în pat mai lenevești când ziua de mult a pus stăpânire pe sat?

Stanca a sărit din pat, a mâncat o bucățică din slana rămasă de la penitenciar pe care o primise ca hrană rece să aibă pe drum, a rupt din pâinea neagră și tare o coajă și cu ele în mână a pornit peste câmp să ajungă la sediul GAS-ului.

Ofițerul de miliție o aștepta. S-a uitat la ceas și a dat din cap mulțumit de ora la care sosise Stanca.

-Aici, prin grija partidului, s-a amenajat o Gospodărie Agricolă de Stat după modelul Sovhozului sovietic. Majoritatea celor care lucrează aici sunt ca și tine deportați pentru ispășirea unor pedepse. Nu îți interzic să vorbești cu ceilalți deportați, îți interzic să discuți despre fapta ta, despre condamnare și tot ce decurge de aici. În rest puteți vorbi despre orice. Nu aveți voie să consumați 

Femeia pierdută Cap III

 

Capitolul III

 

 

În sala de judecată era lume multă și pestriță, notă aparte făceau muncitorii dintr-o uzină, foarte agitați, îmbrăcați în salopete, care fuseseră aduși să înfiereze cu mânie proletară comportamentul denigrant al unei dușmance a comunismului.

Completul de judecată, din care făceau parte pe lângă doi judecători și doi asesori populari aleși de organizațiile de partid, a intrat în sală, toți s-au ridicat în picioare. Stanca, l-a ordinul gardianului, a rămas în poziția de drepți și după ce au luat loc ceilalți pe bănci.

-Numita Tudor Stanca, a început procurorul să citească din rechizitoriu, după ce Președintele completului i-a dat cuvântul, este trimisă în judecată pentru două capete de acuzare:

Primul: omor cu distrugere de bunuri. În urmă cu mai mult de un an, sătulă de bețiile bărbatului, a pus la cale uciderea acestuia. Intenția de a-l ucide pe soț a mărturisit-o în fața unor vecine care vor compărea ca martore, în fața acestei instanțe, pentru detalii. Deasemeni Argatu, Șeful Postului de Miliție din sat, a declarat că a auzit-o pe inculpată cu câteva zile înainte de incendiu când a cumpărat chibrituri de la magazin că va folosi acele chibrituri pentru omorârea soțului. Inițial șeful de post nu a dat însemnătate cuvintelor folosite de inculpată, crezând că este doar un gând al unei femei al cărui soț tot beat umblă. Abia mai târziu a făcut legătura cu zisele femeii, atunci când pârjolul a mistuit tot, inclusiv pe bietul Ilie care dormea, beat fiind, în grajd. Totodată șeful de post a mai declarat că mai mulți martori au văzut-o pe inculpată când punea foc grajdului. Inculpata știa obiceiurile soțului și anume acela că el se îmbăta seară de seară, iar când revenea acasă de la bufet mai avea în buzunar, pitită, o sticlă cu țuică pe care se retrăgea să o bea în grajd. Profitând de acest fapt, într-o seară a pus foc grajdului, focul s-a extins și la casă și la celelalte acareturi care erau construite din lemn și învelite cu paie. Incendiul a mistuit tot, inclusiv pe soțul ei, numitul Tudor Ilie, care a ars complet. I se reține în sarcină, premeditarea omorului și a incendiului. Stanca a plecat de acasă și s-a făcut nevăzută după ce a înmormântat rămășițele lui Ilie scoase din foc.

Doi: Numita Tudor Stanca după ce a rămas pe drumuri cu un copil de cinci ani, a plecat să i se piardă urma, așa a ajuns în satul Dărmănești și s-a aciuat în casa numitului Nechifor Brojbă, văduv, fără copii. Aici s-a instalat ca la ea acasă profitând de bunătatea și cumva naivitatea și ignoranța lui Nechifor.

Într-o zi, aflându-se la muncă și mai având alți săteni tocmiți cu ziua să-i ajute la treabă, numita Tudor Stanca a declarat că s-a procedat greșit când a fost alungat regele de pe tron. Chiar dacă  rămâneau la putere comuniștii, regele trebuia să fie acolo precum icoana lui Iisus. În susținerea acuzației înțelegem să aducem proba cu martori și de asemeni să fie interogată inculpata.

Președintele completului de judecată era un bărbat cam de 50 de ani, cu părul alb, bogat și ondulat. Avea o căutătură rea a ochilor și o încruntare permanentă a sprâncenelor.

-Cum te numești, inculpată? Întrebarea era standard pentru ca judecătorul să poată porni interogatoriul. Te rog să vorbești clar, fără bâlbâieli și mai ales fără lacrimi inutile. Vocea, deși aspră, era temperată.

-Mă cheamă Tudor Stanca, după soț, dar de fată mi se spunea la catalog Băcilă.

-Câți ani ai? Răspunde strict la întrebare.

-Am 24 de ani, 25 îi fac abia de sfântul Ion.

-Ai fost căsătorită cu numitul Tudor Ilie? Întrebările erau puse fără să se simtă patimă în glasul judecătorului, deși cei doi asesori nu își disimulau disprețul față de inculpată.

-Da, am fost măritată cu el șase ani. Am...

-Răspunde strict, fără comentarii. Era muncitor, te bătea, era bețiv. Cum era fostul dumitale soț?

-La început a fost vrednic și cuminte, apoi s-a luat de băutură, nu și-a văzut capul limpede câțiva ani de zile. Când se îmbăta trebuia să nu-i stăm în cale, nici eu nici copilul, ne omora în bătaie, de ne prindea.

-Ai declarat față de mai mulți martori că ai vrea să-l omori. Este adevărat?

-De fapt am spus așa: „dacă aș avea eu putere, l-aș omorî, m-am săturat de viața asta pe care o duc cu el.”

-Este adevărat că dumneata ai pus foc grajdului unde el dormea, beat fiind? Judecătorul părea imparțial, nu căuta să o intimideze.

-Nu am pus eu foc. Cum era să fac o asemenea nenorocire cu mâinile mele?

-Acum am să-ți pun întrebări despre celălalt capăt de acuzare:

-Ai declarat că mai bine rămânea regele pe tron, chiar dacă tot comuniștii erau la putere. Ai spus cuvintele astea?

-Da, exact așa am spus.

-Și, după părerea dumitale, era mai bine cu regele?

-Habar nu am. Eram prea mică când regele era pe tron. Citisem o poveste și îmi plăcuse cum se comportase regele față de oamenii săraci. Din această cauză am făcut acea declarație care se pare că este foarte gravă. Nu am avut intenție rea, doar așa mi-am imaginat eu cu mintea mea puțină de femeie tânără și proastă. Apăi, tovarășe judecător, mulți câini latră la Lună, însă nu am văzut ca Luna să se sperie de lătratul lor.

-Tovarășe procuror, aveți întrebări? Judecătorul se uita într-un fel ciudat la omul parchetului.

-Nu am. Aș dori să chem primul martor la bară.

-Dumneavoastră, tovarășe avocat, aveți întrebări?

-Nu, nu am.

-Să intre martorul acuzării!

De bară s-a apropiat o femeie sărăcăcios îmbrăcată, bătrână și cu fața zbârcită de riduri.

-Cum te numești? Judecătorul a vorbit mai tare, intuia că martora nu prea aude bine.

-Pălmașu Frusina, așa mi-a zis la catalog, nu am fost niciodată măritată.

-Spune după mine: „jur să spun adevărul și să nu ascund nimic din ceea ce știu”.

Femeia cu chiu cu vai a repetat cuvintele apoi a spus tare: „jur!”.

-Spune-mi, ai văzut pe inculpată când a pus foc grajdului?

-Nu, eu asta nu am văzut. A venit Stanca la mine când se îngâna ziua cu noaptea și mi-a cerut câteva bețe de chibrit, mi-a spus că deși a mai cumpărat cu câteva zile înainte două cutii, nu știe ce a făcut cu ele, poate să le fi luat Ilie, a zis Stanca, i-am dat, ea a plecat acasă și mai târziu, la câteva ore după asta a pornit focul.

-Cum se purta Tudor Stanca

-O femeie vrednică, cam tot ce era în curtea lor era făcut de mâinile ei. Femeia în timp ce vorbea ținea colțul basmalei în dreptul gurii.

-Și atunci de ce crezi că ea a pus foc grajdului? Judecătorul dădea semne de iritare.

-Nu am spus eu niciodată că ea a pus foc, martor îmi este Dumnezeu că eu așa ceva nu am vorbit.

-Tovarășe procuror, aveți întrebări?

-Vă rog să întrebați martora de ce a lăsat să se înțeleagă că Tudor Stanca ar fi pus foc grajdului?

-Tovarășe procuror, una este că a lăsat să se înțeleagă, alta este să fi declarat răspicat că Tudor Stanca a pus foc. Tovarășe avocat, dumneavoastră aveți ceva de spus? La semnul de negație al apărătorului, judecătorul a continuat. Tovarășe procuror aveți cuvântul.

-Să intre cel de-al doilea martor!

De bară s-a apropiat plutonierul de miliție Argatu. Mândru, în hainele lui militare, privea cu aroganță și dispreț spre Stanca, apoi, umil, a așteptat întrebările.

-Dumneata, a început judecătorul, ai declarat că Tudor Stanca a pus foc grajdului și că femeia a avut doar intenția să-l omoare pe bărbatul ei, nicidecum să de-a foc întregii gospodării. Susții și acum acea declarație?

-Da, onorată instanță, Stanca, cu mintea ei de femeie proastă a crezut că va arde doar grajdul și o dată cu el și bărbatul care dormea, beat fiind, în interiorul grajdului.

-De unde știi dumneata cum a gândit inculpata? Nu faci altceva decât să speculezi neavând dovezi concrete în acest sens.

-Să mă iertați, tovarășe judecător, am dovezi, în afara celor declarate de ea în magazin atunci când a cumpărat chibriturile și când a spus: „cu astea o să-l pun bine pe Ilie al meu”, am declarația martorului Năuc Ilie.

-Tovarășe avocat, aveți de pus întrebări martorului? Judecătorul părea ușor iritat de lipsa de interes pentru caz a apărătorului.

-Nu, tovarășe judecător.

-Mai ai ceva de adăugat? Magistratul s-a uitat cu ochi răi la milițianul care părea că își freacă mâinile de bucurie.

-Nu.

-Te poți retrage!

Milițianul a părăsit bara de-a îndărătelea, smerit și slugarnic.

-Să intre martorul Năuc Ispas!

Țăranul a intrat în sala de judecată frământându-și în mâini căciula și călcând cu teamă pe dușumeaua dată cu motorină.

-Te atenționez, și-a început judecătorul cuvântul, după ce Năuc a depus jurământul, că mărturia mincinoasă se pedepsește cu închisoarea. Cu te numești?

-Năuc Ispas, onorată instanță.

-Câți ani ai?

-38 împliniți la sfântă Mărie.

-Spune-mi tot ce ai văzut! Judecătorul s-a rezemat de speteaza înaltă a scaunului judecătoresc și-a pus mâinile cruciș pe burtă iar degetele mari le-a lăsat să se miște în morișcă.

-Păi, să vedeți, am văzut-o pe Stanca când a pus foc grajdului. Năuc a tăcut, judecătorul aștepta să continuie. Liniște.

-Povestește mai departe, spune cu cele mai mici amănunte tot ce ai văzut. Nu este suficient să spui doar că ai văzut-o, spune-mi cum a procedat.

-Păi, să vedeți, eu, nu eram chiar așa de aproape de casa ei, am auzit doar zvonuri de la lumea ce se adunase la poarta lui Tudor Ilie.

-În timpul anchetei ai declarat că ai văzut cu ochii dumitale cum inculpata a pus foc. Când ai mințit? Atunci? Ori acum? Spune-mi încă o dată ce ai văzut?

-Știți, acum îmi amintesc totul, tocmai treceam pe la poarta lui Tudor Ilie când am văzut-o pe Stanca cu un șumoiog aprins de paie în mână pe care le-a aruncat în fânăria de deasupra grajdului, apoi a luat o bârnă din lemn cu ajutorul căreia a blocat ușa de la grajd. M-am speriat și am dat un țipăt să alertez oamenii să vină să stingem focul. Nu a fost chip, flăcările s-au ridicat ca pălălaile, păreau niște iele despletite ce joacă în nașterea dimineții de Sânziene la lumina roșiatică a răsăritului de soare, totul a ars ca o torță. Năuc povestea cu noduri, fața era plină de broboane mari de transpirație. Nu-și găsea locul, își muta greutatea trupului când pe un picior când pe celălalt. Când și-a terminat depoziția, procurorul a răsuflat ușurat. Își construise cazul pe mărturia lui, ori Năuc fusese la un pas să strice tot eșafondajul cazului.

-Tovarășe avocat, aveți întrebări pentru martor?

-Nu tovarășe judecător, mărturia mi se pare a fi completă și obiectivă.

-Să intre următorul martor!

După întrebările pentru identificarea martorului puse de judecător a urmat declarația gestionarului de la magazin:

-Personal, nu am auzit când inculpata a declarat că va folosi chibriturile pe care tocmai le cumpărase pentru a da foc grajdului cu intenția de a-l omorî pe soțul ei.

-Te avertizez că mărturia mincinoasă este pedepsită de lege cu închisoare. Așadar, ai auzit, ori nu, când Tudor Stanca a declarat că intenționează să pună foc grajdului, pentru ca o dată cu el să ardă și soțul ei? Răspunde prin da sau nu fără alte comentarii.

-Nu, tovarășe judecător!

-Este posibil ca inculpata să fi fost mai aproape de șeful de post decât de dumneata atunci când a făcut acea declarație?

-Nu, Stanca era aproape de mine, doar tejgheaua ne despărțea, șeful de post era ferit ceva mai departe. Dacă ea ar fi spus acele cuvinte, eu ar fi trebuit să o aud mai repede decât tovarășul plutonier.

-Știi, cumva, dacă plutonierul Argatu se află în ceartă cu inculpata? Răspunde prin da sau nu.

-Nu.

-Bine, semnează declarația, ești liber. Dacă mai aveți probe de administrat? Înțeleg că nu mai aveți. Suntem în stare de judecată. Tovarășe procuror, aveți cuvântul!

-Onorată instanță, deși probele împotriva inculpatei Tudor Stanca nu sunt directe, avem suficiente motive să credem că ea a pus foc grajdului. Studiile științifice cu privire la comportamentul femeilor abuzate, neglijate, ori înșelate ne arată cu claritate că ele, în situațiile expuse mai sus, pot fi imprevizibile și iraționale. De aceea onorată instanță, în speța noastră nu vom căuta raționalul ci imprevizibilul. Avea Tudor Stanca motive să-l omoare pe soțul său Ilie Tudor? Avea, de altfel a și făcut mărturisiri în acest sens. Se pune întrebarea, firească de altfel, ar fi fost capabilă Stanca să pună foc grajdului și să rămână pe drumuri? Da, ar fi fost capabilă, deoarece pe un om irațional, pe un om cu mintea tulbure nu-l interesează ce se întâmplă mai departe decât scopul declarat, acela de a-l ucide pe soțul ei. Așadar, onorată instanță, având în vedere probatoriul cer ca inculpata să fie condamnată pentru distrugere de bunuri prin incendiere și pentru uciderea lui Ilie Tudor prin ardere. Relevantă este declarația martorului Năuc Ispas care a compărut ca martor în acest proces și care a văzut momentul în care inculpata Tudor Stanca a pus foc fânăriei și grajdului. Crima prin incendiere s-a produs cu premeditare, inculpata a pregătit din vreme totul știa cu precizie ce va face soțul ei, defunctul Tudor Ilie, și când a găsit momentul propice și-a pus în aplicare planul. Față de cele arătate mai sus cer ca inculpata să fie condamnată la muncă silnică pe viață.

Onorată instanță, nu putem trece cu ușurință peste infracțiunea de defăimare a însemnelor comuniste și nici peste aceea de propagandă în favoarea defunctei monarhii abolită și izgonită definitiv nu doar din țara noastră, dar și din sufletele noastre. Cum inculpata și-a recunoscut fapta, încercând să minimalizeze influența nefastă pe care puteau să o aibă asupra oamenilor cinstiți spusele ei, noi am luat act de faptul că a recunoscut în fața organelor de cercetare penală, drept pentru care cerem să i se aplice pedeapsa privativă de libertate în cuantum de cinci ani iar după ispășirea pedepsei să aibă domiciliul forțat în Bărăgan cât timp veți considera dumneavoastră.

-Tovarășe avocat, aveți cuvântul!

-Vă mulțumesc, onorată instanță, apreciez că spuse tovarășului procuror sunt pline de omenie și înțelegere pentru o persoană care a săvârșit o infracțiune de crimă și distrugere de bunuri prin incediere, dar și de o infracțiune cu impact politic grav. Avocatul fiind din oficiu nu s-a obosit să spună un cuvânt bun în apărarea clientei sale.

-Rămânem în pronunțare. Ședința se suspendă.

O oră mai târziu, Stanca a fost readusă din camera de arest a judecătoriei în sala de plen. Președintele completului de judecată însoțit de ceilalți membrii, având toți figuri solemne și ipocrite a citit sentința:

„...condamnă pe inculpata Tudor Stanca la zece ani detenție grea și cinci ani domiciliu forțat în Bărăgan. I se deduce pedeapsa de la data încarcerării”. Pronunțată azi...în ședință publică...” Asistența civilă din bănci a izbucnit în urale și ovații. Încă un dușman al poporului fusese deferit justiției care, astăzi, în deplină legalitate și cu grija față de om a pronunțat o sentință care o va ajuta pe Stanca Tudor să devină un element de nădejde al României după ispășirea pedepsei corecționale.

.........................................................................................................................................

 

 

 

 

 

 

Femeia pierdută. Capitolul II

 

Milițianul își freca mâinile de bucurie fiindcă, în sfârșit, găsise ceva cu care, gândea el, o va face pe Stanca să cedeze.

A doua zi, după incendiu, oasele lui Tudor Ilie spălate de fum și unse cu mir se odihneau în sicriul lucrat din scândură de plop de un vecin tâmplar ce-și făcuse milă de proaspăta văduvă și nu-i ceruse nici un ban și nici un alt avantaj material ori de altă natură.

Plutonierul de miliție, Argatu, după prânzul ăl mare când soarele se uita cam pieziș la locuitorii satului, s-a ființat lângă Stana, care, la capul mortului pregătea câteva pomnete pe care le căpătase de la femei cu suflet bun din sat, și, fără altă introducere a început a vorbi:

-Stancă, știu că tu ai pus foc grajdului. În sminteala ta nu te-ai gândit că vei rămâne pe drumuri cu copilul atârnat de poală, că toată agoniseala ta se va face scrum. Nu te pot ierta, mă vor reclama oamenii dacă parte îți pun. Îți fac dosar penal pentru uciderea lui Tudor și distrugerea bunurilor prin incendiere, pentru aste capete de acuzare nu ai să mai ieși fată din pușcărie, acolo îți vor putrezi oasele. Cum sunt un om milos din fire m-am gândit să-ți mai dau o șansă. Stancă, ești tânără, frumoasă, iar eu sunt singur, de acum în colo vei fi ibovnica mea, sclava mea, unealta mea, ai să faci doar ce eu îți poruncesc și, în aceste condiții, sunt gata să renunț la dosarul penal pe care trebuia să-l dreg pe numele tău. Le spun „ălora” de mai „sus” că Tudor Ilie s-a îmbătat și l-a luat somnul cu țigara aprinsă. De aici s-a declanșat incendiul, iar tu ești victima defunctului tău bărbat. Ce părere ai? Nu-i așa că sunt deștept? Argatu se proțăpise în fața văduvei și-și răsucea mustața ca un fante de cartier.

-Domn șef, de ce vrei să mă nenorocești? Dumneata știi bine că nu eu am pus focul, ți-a picat pata pe mine?

-Stancă, Stancă, lumea-i rea, deja au venit la mine câțiva dintre vecinii tăi care au jurat că ei, cu ochii lor, te-au văzut când ai pus foc grajdului. În fața unor astfel de martori, mincinoși ori nu, și mie care sunt ditamai șeful de post și îmi va fi greu să le închid gura. Cu toate acestea pentru gurița ta frumoasă sunt gata să fac orice, doar să fii a mea.

Argatu și Stanca discutau la capătul sicriului care ascundea oasele celui ce fusese Tudor Ilie. Sătenii veniți care să vadă ce a mai rămas din averea lui Tudor, care să-l plângă fiindu-le neam apropiat s-au tras doi pași în spate spre picioarele mortului lăsând între ei și milițian o distanță de vreun metru care, pe măsură ce discuția se întețea, s-a micșorat și mai mult ajungând până lângă Arnăutu și Stanca. Plutonierul, fără nici un fel de teamă a continuat să-și expună argumentele așa cum un zarzavagiu își așează legumele pe tarabă la vânzare.

-Domn șef, lasă-mă să-l îngrop pe Tudor creștinește, nici nu este bine să discutăm asemnea lucruri în acest moment. După ce toate se vor termina voi găsi cu cale să fiu a dumneata cât timp mă vei dori, fiindcă și eu te țin drag în sufletul meu de multă vreme, doar sfiala m-a ținut să nu-ți sar de gât. Mergi în treaba dumitale căci după ce voi găta cu pomana a doua zi semn de drag am să-ți dau.

-Bine Stancă, așa să faci! Milițianul a ieșit țanțoș pe poarta care tot timpul a stat deschisă.

În urma lui muierile au început să melițeze.

-Stancă, zise una mai bătrâioară ce fusese în tinerețea ei cu ochii împărțiți între un arendaș focos ce nu dormea două nopți în același pat și un pripășit de pe la munte ce se instalase la ei în sat să facă butoaie și putini pentru cei ce nevoie aveau, Stancă, nu este bine, tu acuma ești în doliu nu se face să te culci cu milițianul, mai ai răbdare batăr șase săptămâni până ce i se vor dezlega apele, apoi, de vrei, te poți crăci în fața lui Argatu.

-Taci, tu, a repezit-o alta, când ți-a murit bărbatul nici nu-l duseseși la groapă când te înghesuise arendașul în tindă pe masa în care urma să pui străchinile cu mâncarea ce urma să le împarți de sufletul mortului. Stancă, noi știm că nu ești vinovată și mai știm și cât de vrednică muiere ești, fata mea, cautăți de drum, undeva în lumea asta va fi un locșor și pentru tine.

Muierile au continuat să pălăvrăgească lângă sicriul lui Tudor Ilie care, mort fiind nu putea trage cu urechea la ce taineau ele,  dezgropând multe secrete ce se voiau a fi uitate și îngropate. Așa este gura satului, macină ziua întreagă vorbe de ocară.

Argatu a plecat fericit, nu sperase ca Stanca să cedeze așa de ușor, mai mult decât atât, chiar să-i mărturisească, văduvă fiind, dragostea ei ce o purta în suflet neștiută de nimeni.

Stanca a continuat să pregătească liniștită cele necesare înmormântării și din puținele alimente căpătate de la săteni, la care a adăugat găinile ce-i rămăseseră neatinse de foc, a încropit o masă pentru pomenirea celui ce fusese Tudor Ilie. Nu a strâns masa după plecarea celor care mâncaseră și băuseră din pomana defunctului. A lăsat-o ca și cum ar fi prin preajmă și urma să se ocupe de curățarea locului unde fusese masa pentru parastas. Stanca, de cum a văzut că înserarea câștigă teren și noaptea nu-i departe și-a pus într-o traistă ceva merinde scăpate de la masa de pomană, câteva zdrențe d-ale ei și din cele puține ale băiatului salvate ca prin minune de gura focului ucigaș. Apoi, pe furiș, fără să fie văzuți, au mers mai mult prin grădini, până ce au ieșit din sat.

Așa a cutreierat din sat în sat aproape o jumătate de an până ce a reușit să se adăpostească în casa lui Nechifor Brojbă. Bănuia că Argatu, văzându-se tras pe sfoară, i-a întocmit dosar penal, dar cum se știa cu cugetul curat nu și-a făcut prea multe probleme.

Argatu a tot nădăjduit, cum așteaptă păianjenul musca să-i pice în plasă, că  Stanca va veni la el așa cum încheiaseră înțelegerea la capătul sicriului în care se găseau oasele lui Tudor Ilie. Nu îndrăznea să întrebe pe nimeni dacă a văzut cumva pe văduva lui Tudor. Plutonierul era convins că doar anumite treburi pe care le mai are de rezolvat o țin departe de brațele lui, mai ales că îi declarase pe față iubirea ce i-o purta. Orele au trecut, zilele au zburat una câte una. După aproape o săptămână de așteptare a mers la casa femeii, în afara unor grinzi din brad groase și afumate arse pe jumătate care încă se mai țineau atârnate în ceea ce ar fi trebuit să fie podină, totul era pustiu, negru și sinistru.

În curte nu se vedea nimeni, doar un câine se încăpățâna să mai căute de mâncare din resturile rămase pe masa încă ne strânsă din urmă cu o săptămână. Privind mai atent, Argatu a înțeles că femeia l-a tras pe sfoară. Stanca dispăruse cu copil cu tot. Toate declarațiile pe care aceasta i le făcuse fuseseră cu scopul de a-i adormi vigilența. Cine știe pe unde se aciua acum? Plin de nervi pe femeia care reușise să-l păcălească a mers la post cu gândul să-i întocmească dosar penal pentru omor și distrugere de bunuri prin incendiere. Nu avea prea multe probe prin care să o încrimineze, de fapt nu avea nici una, decât o simplă bănuială și asta destul de forțată, cum că ea ar fi avut tot interesul să-l omoare pe Tudor, cu toate acestea nu ar fi acceptat niciodată să-și distrugă singură averea pe care o construise cu sudoare frunții și forța palmelor ei.

Singura modalitate să întocmească un dosar credibil era aceea să găsească martori mincinoși care ar i fost gata să jure că au văzut-o pe Stanca când a pus foc grajdului. Și-a aruncat ochii asupra satului și cu răutatea prostului, ce s-a văzut păcălit de o țărancă neștiutoare, a căutat să vadă cine ar putea fi acei vânduți care ar pactiza cu dracu pentru o favoare din partea atotputernicului șef de post.

Primul nume care i-a trecut prin cap a fost cel al lui Năuc Ispas. Acesta în urmă cu două săptămâni pe când venea de la muncă, cosise în țarină niște trifoi mâncat de torțel pe porțiuni mari, se întâlnise cu un vecin pe care îl bănuia că ar fi răspândit torțelul cu flori albe pe tarlaua lui cu trifoi. Cum seara deja începuse să se lase în liniște peste câmp, iar dinspre răsărit se pornise un vânticel ce răcorea pământul încins de căldura de peste zi, Ispas, parcă înviorat și totuși cătrănit în sufletul lui nu a sta mult pe gânduri a lăsat coasa jos din mână și l-a luat la bătaie pe vecin. Acesta cum era slăbuț și scund de statură s-a chircit în colbul drumului, cu mâinile a încercat să-și apere capul, iar restul trupului a fost la discreția lui Năuc care i-a administrat cu năduf pumni și picioare pe unde s-a nimerit cam cât a considerat el că fusese paguba făcută de torțel trifoiului.

Toată daravela ajunsese la miliție în urma reclamației făcută de Pastramă, victima lui Năuc. Șeful de post după ce i-a audiat a lăsat lucrurile în coadă de pește.

Acum și-a zis Argatu, a venit timpul să rezolve cazul cu Năuc Ispas în calitate de pârât.

Plutonierul de miliție, cu pușca în bandulieră, pășea pe ulița plină de praf în arșița soarelui de amiază. Nu adia nicio frunză, doar un plop avea frunzele neastâmpărate.

Argatu care până mai ieri fusese jandarm până-n măduva oaselor, însă, când a simțit cum se schimbă vântul a virat din timonă ca vântul să-i sufle din spate și să-i mâne corabia vieții tot înainte.

Schimbarea conducerii țării l-a determinat pe jandarm să-și vândă comandantul care, după spusele lui Argatu, complotase împotriva tinerei puteri democrate ce tocmai câștigase alegerile din toamna lui 1946. Comandantul de jandarmi fusese condamnat la muncă silnică pe viață alături de mai mulți lideri liberali și țărăniști. Se spune că nu ar fi rezistat mult timp condițiilor vitrege din pușcărie și ar fi decedat câteva luni după încarcerare. Alții, cu rea credință, spuneau că ar fi fost bătut de niște comuniști ilegaliști care găsiseră prilejul să se răzbune pentru tortura la care îi supusese comandantul de jandarmi. În viață roata se învârte.

Arnăutu plecase de la post hotărât să-l facă pe Năuc să declare că el a văzut personal când Stanca ar fi pus foc grajdului.

Mergea gânditor fără să vadă casele joase și sărăcăcioase pe lângă care trecea în drumul lui pe ulița satului. Nu auzea sătenii care, la vederea lui, își scoteau pălăria ori căciula rupte de atâta purtat, în semn de respect pentru cel îmbrăcat în haina statului. Doar lătratul leneș al câinilor, pe jumătate adormiți și moleșiți de căldură îl mai făcea să tresară și să se întrebe dacă merge pe drumul bun ori trebuia să cotească la stânga pe mica ulicioară ce dădea în gârla ce se strecura printr-un zăvoi des spre câmpul nesfârșit.

Nu avea mustrări de conștiință pentru ceea ce gândea să facă, de altfel nici conștiință nu mai avea. O vânduse de mult, în primii ani când intrase în jandarmerie ca militar în termen. Șeful de post își amintea și acum totul așa cum fusese, nici o virgulă nu uitase. Șeful lui de la acea vreme, un plutonier major cu burta mare și nas borcănat prinsese un hoț de găini și i-l dăduse lui pe mână să-l ancheteze. Spoială, ăsta îi era numele găinarului, la anchetă a declarat că el fusese la Marița fiind chemat de aceasta să-i repare ceva la pat. S-a apucat conștiincios de reparat patul, a înlocuit două scânduri rupte și i-a bătut câteva cuie să-l întărească bine, atunci Marița i-a zis să se urce amândoi în pat și să-l încerce ca nu cumva să nu fie bine reparat. S-au urcat în pat, în casă fiind cald, ei tineri amândoi, au dezbrăcat hainele ca nu cumva să-i stingherească în greaua misiune de probare a patului. Tocmai când erau pe gata și voiau să recunoască faptul că Spoială reparase bine patul a intrat în cameră șeful de post, care, din câte a înțeles mai târziu, fusese cel care stricase patul.

Nu a stat mult pe gânduri șeful de post, când l-a văzut pe tânăr în pat cu Marița, l-a luat la bătaie și după ce l-a chelfănit ca lumea l-a chemat și la postul de jandarmi să declare de ce s-a dus la Marița să-i fure găinile.

Argatu l-a bătut bine pe așa zisul hoț cu vâna de bou să-l determine să recunască câte găini a furat de la Marița. În zadar striga cel bătut în gura mare că nu a furat nici o găină, că, de altfel, Marița nici nu are găini. Argatu, tânăr fiind și fără experiență, nu credea o iotă din ce declara hoțul, în sinea lui credea că este un hoț. Atât de rău l-a bătut că bietul hoț a rămas infirm de picioare din cauza unei lovituri primite în zona coloanei vertebrale. Ăsta fusese botezul lui ca om fără scrupule. De atunci făcuse multe lucruri murdare, nimic nu a mai contat pentru el. 

Fostul lui șef de post când a văzut în ce hal arăta bietul hoț care nu era tocmai hoț de găini, a fost gata să-i facă dosar penal pentru tentativă de omor. Totul fusese mușamalizat, doar că el, Argatu, îi rămăsese dator șefului de post.

Își amintea și acum cum îl bătuse pe Spoială, hoțul de găini. Afară era o vreme câinoasă. Tuna, fulgera și turna cu găleata. Se deschiseseră cerurile. Argatu îl lovea pe Spoială cu vâna de bou în timp ce pe fereastră intra câte un fulger și lumina camera aflată în semiîntuneric, atunci se puteau vedea sclipiriile de răutate din ochii jandarmului.

Țipa Spoială, tuna afară, nega Spoială că ar fi furat, Argatu îl lovea cu sete. Începuse să-i placă. Nu se speria de plăcerea bolnăvicioasă ce se năștea în el ca un drog. Avea o bucurie imensă, asemănătoare celui mai mare orgasm, când auzea oamenii suferind, țipând de durere și cu sângele țâșnind din rănile făcute de unealta torturii. Privea pe stradă oamenii care fugeau din calea potopului, apoi se întorcea la Spoială. Îl ardea cu vâna și cu pumnii, iar cu palmele peste față atunci când leșina.

Fusese prima lui anchetă și primul suspect pe care l-a maltratat. De atunci fuseseră sute în mâna lui, niciunul nu scăpase întreg. Argatu uitase să fie om. Devenise o unealtă în mâna superiorului. Nu conta dacă ordonau liberalii, țărăniștii ori cum sunt acum comuniștii. El nu avea ideologie, doctrina lui era pumnul, ideologia lui era persecuția.

Anii trecuseră, fusese preș pentru primul lui șef de post de jandarmi, apoi când a avut ocazia, nu s-a lăsat, a tras toate sforile, inclusiv o pâră din partea lui și l-a trimis în pușcărie. Nici nu a fost greu, în acele vremuri tulburi de după alegerile din 1946, era suficientă o simplă reclamație pentru ca persoana respectivă să-și piardă slujba. În acele vremuri întâi se croia, abia după aceea se măsura.

De altfel noile structuri comuniste abia așteptau să aibă motive pentru a se debarasa de vechii slujbași care făcuseră sluj în fața liberalilor și țărăniștilor și care, pe deasupra, încă îl aveau pe rege în suflet. Argatu și-a umezit degetul arătător, l-a ridicat deasupra capului, a simțit că vântul bate din stânga, s-a lăsat ghidat de el. Nu a încercat să-și găsească sprijinul într-un om, deoarece și acela putea oricând să cadă. De când fusese uns șef de post de miliție nu avea mamă, nu avea tată. Avea doar interese. Executa ordinele fără să pună întrebări. Nu se pierdea în întocmirea birocratică a hârtiilor din care putea să reiasă că un anumit om fusese reținut de el la postul de miliție. Nu se împiedica Argatu în asemenea mărunțișuri. Primise un ordin de la Secretarul cu Propaganda de la raion. Acesta îi spusese textual:

„-Mă, fii atent! Instructorul trimis de partid la voi în sat a început să se chiaburească. Mergi la el, fă-i o percheziție la sânge, după care să-l arunci în beciul vostru. Să nu întocmești nici un act. Doar dacă găsești materiale compromițătoare să le înregistrezi și să-l pui să semneze, dacă nu vrea, scri mai jos că refuză să iscălească și gata.

-Tovarășe Secretar, a întrebat Argatu pentru a înțelege mai bine, dacă, totuși e curat, cum procedez?

-Idiotule! Dacă mai pui o dată asemenea întrebare te zbor pe tine și-l opresc pe el. Ești milițian, găsește probe! Eu nu îți sugerez să le falsifici, dar în situații de forță majoră s-au mai întâmplat astfel de lucruri nu tocmai curate.”

Conform ordinului primit, Argatu a plecat spre casa unde locuia instructorul. Pe uliță nu era nimeni la acea oră matinală când abia cocoșul cântase de ziuă. L-a luat pe bietul instructor din țoale. A încercat să vocifereze, să spună că nu are dreptul să-l percheziționeze, ba cerea ca milițianul să-i arate un Ordin de Percheziție eliberat pe numele lui. Argatu, calm, fără să ridice glasul i-a răspuns: „când partidul și politica sa sunt în nesiguranță orice măsură luată pentru a se asigura cadrul necesar pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de partid trebuie să fie imediată și fără formalități birocratice.” Acum mă aflu în una din aceste situații când o persoană se opune fățiș programului PMR. Dacă vei continua să te vaiți ca o babă pe marginea șanțului îți promit că te leg cu mâinile la spate și-ți pun și căluș în gură. Flămându, ăsta era numele Instructorului, a tăcut mâlc. Obosit și extenuat psihic s-a prăbușit pe un scaun din micuța cameră care îi era dormitor, birou și, câteodată, bucătărie atunci când își pregătea un mic dejun pe lampa cu gaz lampant.

Argatu a căutat cu minuțiozitate peste tot, de altfel în sufletul lui știa că nu va găsi ceva compromițător. A scos și dușumeaua, doar așa să se vadă că e pornit pe treabă, însă a avut grijă să ascundă bine materialele compromițătoare pe care le adusese cu el. Secretarul cu propaganda se ocupase din timp să-i trimită tot felul de probe incriminatoare, din care lui îi revenea sarcina să aleagă.

Sub un ghiveci aflat în fața ferestrei a găsit o broșură legionară. L-a chemat afară pe Instructor și i-a arătat materialul compromițător. Flămându a dat să spună ceva, buzele abia i s-au mișcat, capul îi devenise inert. A înțeles că nu mai are nicio scăpare, să protesteze în fața lui Argatu cum că nu-i aparține acea broșură era pierdere de timp. Îl știa bine pe milițian se folosise de el când înlocuise un primar care nu îi fusese pe plac.

Argatu l-a încătușat și l-a mânat ca pe un bou de la spate până la postul de miliție. Puținii oameni întâlniți în cale au preferat să întoarcă privirea decât să fie martorii unei asemenea scene care putea avea repercursiuni, cândva, și asupra lor. Doar de după perdele trase la geamuri erau ochi care-i urmăreau discret.

L-a închis în camera insalubră aflată sub postul de miliție, un fost depozit de băuturi al unui boier fugit din țară. Pentru confort i-a aruncat o mână de paie să aibă pe ce să doarmă în caz că avea să se lipească somnul de el. Argatu a încuiat ușa din stejar masiv și l-a lăsat pe Flămându l-a dospit. Doar seara trecea pe la el atunci când îi ducea o bucată de pâine uscată și o cană cu apă. Asta îi era rația de toată ziua. Nu-l întreba niciodată nimic, deschidea ușa se uita la grilajul din fier care acoperea mica fereastră, arunca o privire prin camera goală, se uita la paie și la tineta din colțul camerei pe care o golea o dată la cinci zile. La întrebările instructorului nu răspundea, se mulțumea doar să-l înjure printre dinți. Arestatul se ruga de el să-i spună pentru ce îl ținea în arest. Se făcea de fiecare dată că nu-l aude, de fapt îl ignora cu bună știință.

Se întâmpla ca ziua să primească telefon de la Secretarul cu Propaganda care se interesa de soarta fostului instructor. Argatu la întrebările Secretarului răspundea invariabil: meditează.

„-Bine mă, ai grijă, dacă dă colțul să-l scoți din beci și să-l duci pe câmp, să nu se afle că a murit în arest.”

Argatu și-a îndeplinit conștiincios datoria chiar și când Secretarul cu Propaganda de la raion a fost retrogradat și numit ca Instructor de Partid în comuna lui. Șefii cei mari de la raion consideraseră că doar el putea să lămurească masele de țărani cum este cu politica partidului. Doar că, după un timp, Argatu a fost chemat la raionul de partid, aici a fost primit chiar de primul secretar Staicu. Staicu l-a periat puțin pe Argatu, amintindu-i în treacăt de daravela cu Flămându, fostul instructor de partid, acum petrecut dintre cei vii.

„-Știu, a zis ștabul de la raion, că ai făcut tot ce a depins de dumneata să găsești făptașii care i-au curmat zilele lui Flămându, doar că aceștia parcă s-au ascuns în pământ sau te pomenești că or fi aciuați prin postul de miliție? Dar să trecem peste asta, oricum nu-l mai înviem, sunt fapte întâmplate de mult, nu are rost să le dezgropăm. Admitem că l-am putea învia, ce să facem cu unul care s-a dovedit clar că fusese legionar? Mai bine să revenim la oile noastre. Am informații precise cum că fostul Secretar de Partid, Gorobete, pe care l-am trimis în satul vostru să se căiască, nu ar fi tocmai curat. Te rog să-i faci o percheziție, iar dacă nu găsești nimic, vezi unde pui dosarul ăsta să-l găsească adjunctul tău la control. Până în seară vreau să fie la beci. Nu te încurca cu hârțoage. Ține-l câteva zile, pentru el va fi un fel de pelerinaj în propriul suflet. Te anunț eu când să-i dai drumul, să nu mă cauți la telefon sub nicio formă. Voi avea eu grjă să te sun la timp. Să-i dai seara o cană cu apă și un codru de pâine, nu-i da multă că se îngrașă.

Docil, Argatu, într-o dimineață cețoasă ce umplea sufletul cu o umezeală rece, a purces la drum, împreună cu adjunctul său, un sergent major pe care îl avea „la mână” cu o luare de mită, la casa Instructorului de partid, fostul Secretar cu Propaganda. A bătut tare cu patul armei în ușa al cărui mic ochi de geam părea să-și piardă sticla. Speriat instructorul a sărit din pat și, fără să mai întrebe cine-i tulbură somnul la o oră așa de matinală, a deschis ușa. La vederea șefului de post, pe care îl știa sluga lui supusă, a zâmbit a râde și i s-a adresat superior:

-Ce este milițianule, ce grabnice nevoi te-au scos din casă acum când noaptea abia s-a dat dusă?

-Meseria de milițian este una care nu ne dă pace și tihnă să trăim în liniște aproape de prieteni. În aceste vremuri de mari transformări când grabnic partidul vrea să curețe pădurea de uscături, din neglijență tot mai rămâne câte-o uscătură în vârf de brad pentru care suntem noi trimiși să o îndepărtăm pentru ca mândrul brad să crească mare și sănătos. Bunăoară dumneavoastră ați ajuns o ramură în coroana bradului, însă cuiva, nu spun cine, însă e sus, sus de tot și Argatu arată cu degetul  înspre tavan, i se pare că sunteți pe cale de a molipsi bradul cu boala trădării și a devierii de la linia partidului, de aceea m-au trimis pe mine, fiind o unealtă de igienizare, să vă fac percheziție la domiciliu. Vă rog să vă supuneți pentru a nu fi nevoit să iau măsuri de constrângere.

-Căutați ceva anume? Știi bine, dragul meu, că sunt un slujitor devotat al partidului, un soldat gata să se sacrifice pe altarul ideologiei comuniste. Cum bănuiesc că este vorba de o greșeală nu mă voi opune, prin urmare vă las casa la dispoziție să puteți căuta meticulos prin toate ungherele ei.

-Spahiule, s-a adresat Argatu adjunctului său, caută băiete, să nu dea dracu să-ți scape vreun locșor necercetat că te mănânc cu fulgi cu tot.

Argatu a intrat în cămară și a plantat în spatele unor borcane cu zacuscă, pe care instructorul le primise de la o văduvă pe care o „vizitase” la domiciliul ei cu două seri înainte, broșura „Cărticica Șefului de Cuib” a legionarilor. S-a prefăcut că insistă cu căutările prin celelalte unghere, iar pe Spahiu l-a trimis să percheziționeze cămara. După puțin timp, dar care lui Argatu i se păruse a fi cât un secol, adjunctul a venit triumfător cu broșura în mână.

-Uitați-vă, ce am găsit! Spahiu ținea în mână, ca pe un trofeu, compromițătoarea broșură plantată de Argatu.

-Unde ai găsit-o, băiete?

-Era în cămară în spatele unor borcane cu zacuscă. Tovarășe instructor, cum se face că un activist comunist are în propria cămară o carte legionară? Spahiu a cărui minte nu era tocmai sclipitoare chiar credea că el descoperise un adevăr.

-Voi ați plantat-o, nenorociților! Ați primit ordin să mă distrugeți, am înțeles, mi-a sosit sorocul. Gorobete a aruncat un ochi spre ușă cu intenția de a fugi. A fost mai mult un gând instinctual, nu avea unde să se ascundă de mâna lungă a miliției și a securității. A pus capul în pământ, a oftat din adâncul sufletului, pentru o clipă a avut un gând de regret pentru instructorul pe care-l dăduse pierii cu ajutorul acelorlași unelte care astăzi îl vor pune pe el la popreală, dacă nu cumva, Doamne ferește, îl vor omorî undeva în marginea vreunui drum. Din ochi lacrimile au început să-i curgă incontrolabil, bărbia avea un ușor tremur, a căzut pe un scaun și și-a prins capul în mâini. Într-o secundă și-a revăzut viața, mai ales ultimii ani în care pe mulți la moarte îi trimisese având, cei mai mulți, vina de a se fi întâlnit cu el. Înțelesese că în acea dimineață moartea îi bătuse la ușă și nu a vea să mai plece de lângă el până ce nu-i va lua sufletul.

S-a uitat la fața împietrită a lui Argatu, a văzut doar doar răutate în ochii lui, nu aștepta de la el izbăvirea.

-Pune-i mă cătușele, i-a ordonat  Argatu adjuntului său, să vadă satul că partidul nostru nu se joacă și nu face compromisuri când este vorba de a-i fi încălcate ordinele. Ce dacă a fost secretar și   instructor de partid, acum este un infractor și un dușman al poporului care așteaptă să vină legionarii la putere, el însuși fiind un adept al lor.

Spahiu, rânjind ca un idiot ce era, i-a întors mâinile la spate bietului Gorobete, apoi i-a pus cătușele care păreau niște brățări uriașe și i le-a strâns cât să-i provoace suferință, după care l-a îmbrâncit pe ușă afară.

Distanța de la casa unde era găzduit Gorobete și până la postul de miliție era măricică. Șeful de post mergea în față cu mersul țanțoș al omului mândru, cu mustața răsucită în furculiță, în urma lui mergea cu capul plecat și mâinile legate la spate activistul de partid care era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni și cămașa descheiată la gât, iar în picioare era încălțat cu niște galenți ce tropaiu de fiecare dată când călcau pe pietre. Spahiul, cu arma în cumpănă, încheia micul grup ce se prelingea pe ulița satului lăsând în urma lor o dâră de praf ce repede era risipită de vântul ce începuse să adie dinspre apus. Ici, colo, îi lătra câte un câine. Oamenii prin curți priveau cu teamă la ciudatul grup ce trecea pe uliță când ziua abia se instalase iar soarele doar ce dăduse foc cerului, femeile își scuipau în sân ca de o piază rea și-și făceau cruce cu limba pe cerul gurii.

Oamenii se temeau, mulți săteni dispăruseră din sat fără să se afle unde sunt, ori dacă au fost dați morții sau vreodată vor mai ajunge acasă. Era o perioadă a terorii, a frici, a nesiguranței, a speranței, dar și a deznădejdei.

Trei zile l-a ținut Argatu pe bietul Gorobete în beciul miliției. În ultima noapte, să fi fost pe la trei ceasuri, tocmai ce cântaseră cocoșii ce anunțau că mult din noapte nu mai este, iar sătenii dormeau somnul cel dulce, până și câinii osteniseră și se trăseseră în cotețe să speculeze cu-n pui de somn liniștea nopții, Argatu a coborât în beci acolo unde-l ținea poprit pe instructor.

-Scoală, mă! Mergem să ne plimbăm. Ai de grijă să nu încerci să fugi că te împușc fără să am pic de șovăială. Dacă mergem liniștiți dimineață suntem la ușa cabinetului tovarășului Prim și ne bem cafeaua liniștiți.

Gorobete nu a scos nici un cuvânt, a înțeles că îi sosise sfârșitul. Trucul ăsta îl folosise și el de multe ori, însă niciodată nu se gândise ce avea în cap cel care urma să fie asasinat. Îi era frică, știa că Argatu este un ucigaș înăscut, fără mamă, fără tată, fără suflet. Nu se aștepta la milă din partea lui. Și, totuși, dacă tovarășul Prim chiar se îndoia de vinovăția lui, ce-l costa să-i dea un ordin lui Argatu și să-l pună în libertate, cine știe poate nu-l mai lasă activist de partid în teren și-l numește director de uzină, poate într-o fabrică de confecții, da, acolo ar fi cel mai bine. Pe lângă salariu, masa mai mult gratis pe la cantină, un costumaș de haine tot îi fac și lui măcar o dată pe an. Însă de departe femeile de acolo sunt tote așa frumoase, cum nu văzuse în altă parte. Fusese o dată cu activul de partid în vizită la o fabrică de filatură. Ce femei! Ce minunații! Ce bunăciuni, Doamne! Cum să nu trăiești când ai asemenea priveliști. Cum se unduiau ele când mergeau de la mașină la mașină să le supravegheze, ce ochiade aruncau puținilor bărbați care deserveau secția. Da, Gorobete, își spunea instructorul în gând în timp ce Argatu îl împingea de la spate pe poteca ce avea să scape în curând în zăvoiul gârlii, da, te iartă tovarășul Prim, păi nu ați fost prieteni și ce chefuri făceați voi prin 1947. Nu putea uita așa de ușor o prietenie veche, doar fuseserăm prieteni și-n ilegalitate.

Comniștii când voiau să scape de cineva nu-l împușcau, îl omorau cu ranga. Era mai sigur și mai curat pentru asasin.

Nu se gândise Gorobete atunci când cu un singur semn trimisese zeci de oameni la moarte, că într-o zi și lui îi va veni rândul.

Gorbete, cu un oftat, a închis șirul gândurilor.

Au cârmit de pe poteca din luncă pe poteca ce intra în grângul des de richită. S-au afundat în gurta zăvoiului, Arnăutu s-a aplecat, fără să-l vadă Gorobete, la rădăcina unei plute bătrâne singura din cât vedeai cu ochii, dintr-o mică scorbură a ridicat o rangă nu prea lungă pe care a ținut-o ferită la spate. S-a apropiat mai mult de instructor în timp ce îi vorbea despre cum avea să decurgă întâlnirea lor cu Primul Secretar și cum cu niște scuze bine meșteșugite spuse de bosul raional, Gorobete avea să fie reinstalat în funcția din care fusese izgonit cu puțin timp în urmă. Cu umilință Argatu se ruga de viitorul secretar să nu-l aibă rău la inimă și să-l persecute pentru necazul pe care i l-a pricinuit acum, știut fiind faptul că el este doar o unealtă în mâna celor mari.

Gorobete l-a asigurat că nu-i va pricinui vreun necaz, mai mult, va avea grijă să fie avansat, fiindcă îl considera un element de bază al partidului.

Bietul instructor visa la mărire, amăgit de vorbele milițianului. Tocmai atunci când în suflet i se așternuse liniștea, o lovitură năpraznică pe care a simțit-o ca pe o arsură i-a fost aplicată din spate de Argatu care, cu ranga, îi despicase cutia craniană. Milițianul l-a dezbrăcat de cămașă și pantaloni pe care le-a luat cu el, iar pe Gorobete l-a lăsat mort într-o baltă de sânge pe poteca ce ducea la gârlă, dar care, toamna nu prea era folosită, doar vara mergeau copiii pe ea la scăldat.

Argatu nu întrebase niciodată de ce trebuia pedepsit unul ori altul, de fiecare dată se bucura de două ori, o dată fiindcă va avea pe cine tortura, eventual chiar omorî, iar a doua bucurie era pentru simplul motiv că nu el era cel pedepsit. Nu gândise, nu analizase, nu reflectase, fusese rece precum ranga cu care omora. Era o docilă unealtă în mâna celor mari.

Arnăutu se uita cu ochi răi la Năuc Ispas pe care-l adusese la post să dea o soluție plângerii formulate de Pastramă, săteanul bătut de Ispas.

-Ispas, cât ești tu de voinic te întind pe masă asta și te bat cu vâna de bou cum l-ai bătut și tu pe Pastramă. Ce-ai avut mă, cu bietul om? Ce-ți făcuse? Argatu voia cu orice preț să-i strecoare frica în sân lui Ispas. Nici nu era greu. Argatu avea tot timpul o privire rea și dacă nu știai că este milițian, dacă te uitai atent la el te electrocuta un fior de teamă. Argat îl înfiora, înspăimânta, îl îngrozea pe cel care-l privea, instantaneu în privitor se instala frica. Toate acestea făceau parte din aspectul firesc al lui Arnăutu.

-Tovarășul șef, a început timid și cu frica în oase Ispas să vorbească, Pastramă a aruncat torțelul în trifoiul meu și mi-a distrus tarlaua cu trifoi. Era tânăr, abia al doilea an de coasă, de unde mă așteptam să am o strânsură bogată m-am trezit cu doar două brazde de trifoi, restul omorât de torțel. Recunosc, m-am înfierbântat, ce mai m-am înfierbântat rău, am dat în clocot de necaz când am văzut paguba făcută. Acum, spuneți și dumneavoastră că sunteți om luminat la cap, nu ca noi pe care ne bate ziua întreagă soarele de cred de multe ori că bruma de minte ce oi fi avut-o a fost fiartă în capul meu.

-Știu și eu ce să zic? Parcă și tu ai dreptate. Dar și pe Pastramă l-ai bătut rău. Măi, Ispas, a zăcut de credeam toți că va da ortu’ popii. Nu zic, merita acolo câțiva pumni și-un picior bine plasat să nu poată sta pe scaun o săptămână, însă tu ai dat în el cu sete. Chiar ai crezut că dispare torțelul din trifoi dacă îi zdrobești oasele? Ce-ar fi Ispas, băiete, dacă te-aș încinge și eu cu vâna de bou și te-aș dermeli pe toate fețele așa cum ai făcut tu cu Pastramă? Iar după ce mă voi fi răcorit bine fiindcă ție ți-am înmuiat oasele, să-ți dreg și un dosar penal pentru ca altădată să te înveți minte. Bă, când aveți certuri între voi, veniți la mine, doar eu am dreptul să vă bat în mod oficial.

-Aoleu domn șef, nu mă nenorociți. Fac orice, vin în fiecare zi la post, vă aduc lapte de la văcuța mea, vă spăl podelele, dau cu mătura prin birouri, o iau și pe Lăzărica, pe nevastă-mea, o știți cât este de frumoasă, să vă șteargă geamurile, să vă spele rufăria și ce mai aveniți nevoie pe aici de-o mână de femeie.

-Știu eu, mă, ce să zic? Mă cam ține Pastramă de mână. Nu este ușor, sper să găsesc o soluție, îmi este milă și de tine fir-ar pielea ta a dracului. Mă, Ispas, Argatu a schimbat macazul, tu ai auzit ceva? Pe unde o mai fi Stanca lui Tudor Ilie? Au venit mulți săteni la mine și mi-au raportat la ureche că ea ar fi pus foc grajdului să-l omoare pe Tudor. A dracului, muiere, nu a stat pe gânduri, nu s-a gândit că rămâne pe drumuri, din dorința de a se răzbuna pe Ilie a preferat să ardă tot. Unul dintre ăștia care au venit la mine cu pâra mi-a spus că te-a văzut și pe tine cum te uitai în curtea lui Tudor Ilie chiar în momentul în care Stanca punea foc grajdului. Așa este?

Năuc Ispas, așa cum îi spunea și numele nu era tocmai un cap luminat, însă chiar și așa cu capul lui prost tot a înțeles unde bate milițianul. Nu s-a mai gândit la Stanca, la vinovăția ori nevinovăția ei, nu s-a gândit nici la faptul că nu fusese de față și nu știa cum de luase foc grajdul lui Tudor Ilie. S-a gândit doar la pielea lui, o minciună spusă de el îl va scuti să primească bătaia cu vâna de bou și întocmirea unui dosar penal pe numele lui. Stanca s-a apere Dumnezeu! Se simțea ușurat și prin faptul că Stanca apucase să plece din sat și nu aveau cum să se întâlnească.