Femeia pierdută. Capitolul II

 

Milițianul își freca mâinile de bucurie fiindcă, în sfârșit, găsise ceva cu care, gândea el, o va face pe Stanca să cedeze.

A doua zi, după incendiu, oasele lui Tudor Ilie spălate de fum și unse cu mir se odihneau în sicriul lucrat din scândură de plop de un vecin tâmplar ce-și făcuse milă de proaspăta văduvă și nu-i ceruse nici un ban și nici un alt avantaj material ori de altă natură.

Plutonierul de miliție, Argatu, după prânzul ăl mare când soarele se uita cam pieziș la locuitorii satului, s-a ființat lângă Stana, care, la capul mortului pregătea câteva pomnete pe care le căpătase de la femei cu suflet bun din sat, și, fără altă introducere a început a vorbi:

-Stancă, știu că tu ai pus foc grajdului. În sminteala ta nu te-ai gândit că vei rămâne pe drumuri cu copilul atârnat de poală, că toată agoniseala ta se va face scrum. Nu te pot ierta, mă vor reclama oamenii dacă parte îți pun. Îți fac dosar penal pentru uciderea lui Tudor și distrugerea bunurilor prin incendiere, pentru aste capete de acuzare nu ai să mai ieși fată din pușcărie, acolo îți vor putrezi oasele. Cum sunt un om milos din fire m-am gândit să-ți mai dau o șansă. Stancă, ești tânără, frumoasă, iar eu sunt singur, de acum în colo vei fi ibovnica mea, sclava mea, unealta mea, ai să faci doar ce eu îți poruncesc și, în aceste condiții, sunt gata să renunț la dosarul penal pe care trebuia să-l dreg pe numele tău. Le spun „ălora” de mai „sus” că Tudor Ilie s-a îmbătat și l-a luat somnul cu țigara aprinsă. De aici s-a declanșat incendiul, iar tu ești victima defunctului tău bărbat. Ce părere ai? Nu-i așa că sunt deștept? Argatu se proțăpise în fața văduvei și-și răsucea mustața ca un fante de cartier.

-Domn șef, de ce vrei să mă nenorocești? Dumneata știi bine că nu eu am pus focul, ți-a picat pata pe mine?

-Stancă, Stancă, lumea-i rea, deja au venit la mine câțiva dintre vecinii tăi care au jurat că ei, cu ochii lor, te-au văzut când ai pus foc grajdului. În fața unor astfel de martori, mincinoși ori nu, și mie care sunt ditamai șeful de post și îmi va fi greu să le închid gura. Cu toate acestea pentru gurița ta frumoasă sunt gata să fac orice, doar să fii a mea.

Argatu și Stanca discutau la capătul sicriului care ascundea oasele celui ce fusese Tudor Ilie. Sătenii veniți care să vadă ce a mai rămas din averea lui Tudor, care să-l plângă fiindu-le neam apropiat s-au tras doi pași în spate spre picioarele mortului lăsând între ei și milițian o distanță de vreun metru care, pe măsură ce discuția se întețea, s-a micșorat și mai mult ajungând până lângă Arnăutu și Stanca. Plutonierul, fără nici un fel de teamă a continuat să-și expună argumentele așa cum un zarzavagiu își așează legumele pe tarabă la vânzare.

-Domn șef, lasă-mă să-l îngrop pe Tudor creștinește, nici nu este bine să discutăm asemnea lucruri în acest moment. După ce toate se vor termina voi găsi cu cale să fiu a dumneata cât timp mă vei dori, fiindcă și eu te țin drag în sufletul meu de multă vreme, doar sfiala m-a ținut să nu-ți sar de gât. Mergi în treaba dumitale căci după ce voi găta cu pomana a doua zi semn de drag am să-ți dau.

-Bine Stancă, așa să faci! Milițianul a ieșit țanțoș pe poarta care tot timpul a stat deschisă.

În urma lui muierile au început să melițeze.

-Stancă, zise una mai bătrâioară ce fusese în tinerețea ei cu ochii împărțiți între un arendaș focos ce nu dormea două nopți în același pat și un pripășit de pe la munte ce se instalase la ei în sat să facă butoaie și putini pentru cei ce nevoie aveau, Stancă, nu este bine, tu acuma ești în doliu nu se face să te culci cu milițianul, mai ai răbdare batăr șase săptămâni până ce i se vor dezlega apele, apoi, de vrei, te poți crăci în fața lui Argatu.

-Taci, tu, a repezit-o alta, când ți-a murit bărbatul nici nu-l duseseși la groapă când te înghesuise arendașul în tindă pe masa în care urma să pui străchinile cu mâncarea ce urma să le împarți de sufletul mortului. Stancă, noi știm că nu ești vinovată și mai știm și cât de vrednică muiere ești, fata mea, cautăți de drum, undeva în lumea asta va fi un locșor și pentru tine.

Muierile au continuat să pălăvrăgească lângă sicriul lui Tudor Ilie care, mort fiind nu putea trage cu urechea la ce taineau ele,  dezgropând multe secrete ce se voiau a fi uitate și îngropate. Așa este gura satului, macină ziua întreagă vorbe de ocară.

Argatu a plecat fericit, nu sperase ca Stanca să cedeze așa de ușor, mai mult decât atât, chiar să-i mărturisească, văduvă fiind, dragostea ei ce o purta în suflet neștiută de nimeni.

Stanca a continuat să pregătească liniștită cele necesare înmormântării și din puținele alimente căpătate de la săteni, la care a adăugat găinile ce-i rămăseseră neatinse de foc, a încropit o masă pentru pomenirea celui ce fusese Tudor Ilie. Nu a strâns masa după plecarea celor care mâncaseră și băuseră din pomana defunctului. A lăsat-o ca și cum ar fi prin preajmă și urma să se ocupe de curățarea locului unde fusese masa pentru parastas. Stanca, de cum a văzut că înserarea câștigă teren și noaptea nu-i departe și-a pus într-o traistă ceva merinde scăpate de la masa de pomană, câteva zdrențe d-ale ei și din cele puține ale băiatului salvate ca prin minune de gura focului ucigaș. Apoi, pe furiș, fără să fie văzuți, au mers mai mult prin grădini, până ce au ieșit din sat.

Așa a cutreierat din sat în sat aproape o jumătate de an până ce a reușit să se adăpostească în casa lui Nechifor Brojbă. Bănuia că Argatu, văzându-se tras pe sfoară, i-a întocmit dosar penal, dar cum se știa cu cugetul curat nu și-a făcut prea multe probleme.

Argatu a tot nădăjduit, cum așteaptă păianjenul musca să-i pice în plasă, că  Stanca va veni la el așa cum încheiaseră înțelegerea la capătul sicriului în care se găseau oasele lui Tudor Ilie. Nu îndrăznea să întrebe pe nimeni dacă a văzut cumva pe văduva lui Tudor. Plutonierul era convins că doar anumite treburi pe care le mai are de rezolvat o țin departe de brațele lui, mai ales că îi declarase pe față iubirea ce i-o purta. Orele au trecut, zilele au zburat una câte una. După aproape o săptămână de așteptare a mers la casa femeii, în afara unor grinzi din brad groase și afumate arse pe jumătate care încă se mai țineau atârnate în ceea ce ar fi trebuit să fie podină, totul era pustiu, negru și sinistru.

În curte nu se vedea nimeni, doar un câine se încăpățâna să mai căute de mâncare din resturile rămase pe masa încă ne strânsă din urmă cu o săptămână. Privind mai atent, Argatu a înțeles că femeia l-a tras pe sfoară. Stanca dispăruse cu copil cu tot. Toate declarațiile pe care aceasta i le făcuse fuseseră cu scopul de a-i adormi vigilența. Cine știe pe unde se aciua acum? Plin de nervi pe femeia care reușise să-l păcălească a mers la post cu gândul să-i întocmească dosar penal pentru omor și distrugere de bunuri prin incendiere. Nu avea prea multe probe prin care să o încrimineze, de fapt nu avea nici una, decât o simplă bănuială și asta destul de forțată, cum că ea ar fi avut tot interesul să-l omoare pe Tudor, cu toate acestea nu ar fi acceptat niciodată să-și distrugă singură averea pe care o construise cu sudoare frunții și forța palmelor ei.

Singura modalitate să întocmească un dosar credibil era aceea să găsească martori mincinoși care ar i fost gata să jure că au văzut-o pe Stanca când a pus foc grajdului. Și-a aruncat ochii asupra satului și cu răutatea prostului, ce s-a văzut păcălit de o țărancă neștiutoare, a căutat să vadă cine ar putea fi acei vânduți care ar pactiza cu dracu pentru o favoare din partea atotputernicului șef de post.

Primul nume care i-a trecut prin cap a fost cel al lui Năuc Ispas. Acesta în urmă cu două săptămâni pe când venea de la muncă, cosise în țarină niște trifoi mâncat de torțel pe porțiuni mari, se întâlnise cu un vecin pe care îl bănuia că ar fi răspândit torțelul cu flori albe pe tarlaua lui cu trifoi. Cum seara deja începuse să se lase în liniște peste câmp, iar dinspre răsărit se pornise un vânticel ce răcorea pământul încins de căldura de peste zi, Ispas, parcă înviorat și totuși cătrănit în sufletul lui nu a sta mult pe gânduri a lăsat coasa jos din mână și l-a luat la bătaie pe vecin. Acesta cum era slăbuț și scund de statură s-a chircit în colbul drumului, cu mâinile a încercat să-și apere capul, iar restul trupului a fost la discreția lui Năuc care i-a administrat cu năduf pumni și picioare pe unde s-a nimerit cam cât a considerat el că fusese paguba făcută de torțel trifoiului.

Toată daravela ajunsese la miliție în urma reclamației făcută de Pastramă, victima lui Năuc. Șeful de post după ce i-a audiat a lăsat lucrurile în coadă de pește.

Acum și-a zis Argatu, a venit timpul să rezolve cazul cu Năuc Ispas în calitate de pârât.

Plutonierul de miliție, cu pușca în bandulieră, pășea pe ulița plină de praf în arșița soarelui de amiază. Nu adia nicio frunză, doar un plop avea frunzele neastâmpărate.

Argatu care până mai ieri fusese jandarm până-n măduva oaselor, însă, când a simțit cum se schimbă vântul a virat din timonă ca vântul să-i sufle din spate și să-i mâne corabia vieții tot înainte.

Schimbarea conducerii țării l-a determinat pe jandarm să-și vândă comandantul care, după spusele lui Argatu, complotase împotriva tinerei puteri democrate ce tocmai câștigase alegerile din toamna lui 1946. Comandantul de jandarmi fusese condamnat la muncă silnică pe viață alături de mai mulți lideri liberali și țărăniști. Se spune că nu ar fi rezistat mult timp condițiilor vitrege din pușcărie și ar fi decedat câteva luni după încarcerare. Alții, cu rea credință, spuneau că ar fi fost bătut de niște comuniști ilegaliști care găsiseră prilejul să se răzbune pentru tortura la care îi supusese comandantul de jandarmi. În viață roata se învârte.

Arnăutu plecase de la post hotărât să-l facă pe Năuc să declare că el a văzut personal când Stanca ar fi pus foc grajdului.

Mergea gânditor fără să vadă casele joase și sărăcăcioase pe lângă care trecea în drumul lui pe ulița satului. Nu auzea sătenii care, la vederea lui, își scoteau pălăria ori căciula rupte de atâta purtat, în semn de respect pentru cel îmbrăcat în haina statului. Doar lătratul leneș al câinilor, pe jumătate adormiți și moleșiți de căldură îl mai făcea să tresară și să se întrebe dacă merge pe drumul bun ori trebuia să cotească la stânga pe mica ulicioară ce dădea în gârla ce se strecura printr-un zăvoi des spre câmpul nesfârșit.

Nu avea mustrări de conștiință pentru ceea ce gândea să facă, de altfel nici conștiință nu mai avea. O vânduse de mult, în primii ani când intrase în jandarmerie ca militar în termen. Șeful de post își amintea și acum totul așa cum fusese, nici o virgulă nu uitase. Șeful lui de la acea vreme, un plutonier major cu burta mare și nas borcănat prinsese un hoț de găini și i-l dăduse lui pe mână să-l ancheteze. Spoială, ăsta îi era numele găinarului, la anchetă a declarat că el fusese la Marița fiind chemat de aceasta să-i repare ceva la pat. S-a apucat conștiincios de reparat patul, a înlocuit două scânduri rupte și i-a bătut câteva cuie să-l întărească bine, atunci Marița i-a zis să se urce amândoi în pat și să-l încerce ca nu cumva să nu fie bine reparat. S-au urcat în pat, în casă fiind cald, ei tineri amândoi, au dezbrăcat hainele ca nu cumva să-i stingherească în greaua misiune de probare a patului. Tocmai când erau pe gata și voiau să recunoască faptul că Spoială reparase bine patul a intrat în cameră șeful de post, care, din câte a înțeles mai târziu, fusese cel care stricase patul.

Nu a stat mult pe gânduri șeful de post, când l-a văzut pe tânăr în pat cu Marița, l-a luat la bătaie și după ce l-a chelfănit ca lumea l-a chemat și la postul de jandarmi să declare de ce s-a dus la Marița să-i fure găinile.

Argatu l-a bătut bine pe așa zisul hoț cu vâna de bou să-l determine să recunască câte găini a furat de la Marița. În zadar striga cel bătut în gura mare că nu a furat nici o găină, că, de altfel, Marița nici nu are găini. Argatu, tânăr fiind și fără experiență, nu credea o iotă din ce declara hoțul, în sinea lui credea că este un hoț. Atât de rău l-a bătut că bietul hoț a rămas infirm de picioare din cauza unei lovituri primite în zona coloanei vertebrale. Ăsta fusese botezul lui ca om fără scrupule. De atunci făcuse multe lucruri murdare, nimic nu a mai contat pentru el. 

Fostul lui șef de post când a văzut în ce hal arăta bietul hoț care nu era tocmai hoț de găini, a fost gata să-i facă dosar penal pentru tentativă de omor. Totul fusese mușamalizat, doar că el, Argatu, îi rămăsese dator șefului de post.

Își amintea și acum cum îl bătuse pe Spoială, hoțul de găini. Afară era o vreme câinoasă. Tuna, fulgera și turna cu găleata. Se deschiseseră cerurile. Argatu îl lovea pe Spoială cu vâna de bou în timp ce pe fereastră intra câte un fulger și lumina camera aflată în semiîntuneric, atunci se puteau vedea sclipiriile de răutate din ochii jandarmului.

Țipa Spoială, tuna afară, nega Spoială că ar fi furat, Argatu îl lovea cu sete. Începuse să-i placă. Nu se speria de plăcerea bolnăvicioasă ce se năștea în el ca un drog. Avea o bucurie imensă, asemănătoare celui mai mare orgasm, când auzea oamenii suferind, țipând de durere și cu sângele țâșnind din rănile făcute de unealta torturii. Privea pe stradă oamenii care fugeau din calea potopului, apoi se întorcea la Spoială. Îl ardea cu vâna și cu pumnii, iar cu palmele peste față atunci când leșina.

Fusese prima lui anchetă și primul suspect pe care l-a maltratat. De atunci fuseseră sute în mâna lui, niciunul nu scăpase întreg. Argatu uitase să fie om. Devenise o unealtă în mâna superiorului. Nu conta dacă ordonau liberalii, țărăniștii ori cum sunt acum comuniștii. El nu avea ideologie, doctrina lui era pumnul, ideologia lui era persecuția.

Anii trecuseră, fusese preș pentru primul lui șef de post de jandarmi, apoi când a avut ocazia, nu s-a lăsat, a tras toate sforile, inclusiv o pâră din partea lui și l-a trimis în pușcărie. Nici nu a fost greu, în acele vremuri tulburi de după alegerile din 1946, era suficientă o simplă reclamație pentru ca persoana respectivă să-și piardă slujba. În acele vremuri întâi se croia, abia după aceea se măsura.

De altfel noile structuri comuniste abia așteptau să aibă motive pentru a se debarasa de vechii slujbași care făcuseră sluj în fața liberalilor și țărăniștilor și care, pe deasupra, încă îl aveau pe rege în suflet. Argatu și-a umezit degetul arătător, l-a ridicat deasupra capului, a simțit că vântul bate din stânga, s-a lăsat ghidat de el. Nu a încercat să-și găsească sprijinul într-un om, deoarece și acela putea oricând să cadă. De când fusese uns șef de post de miliție nu avea mamă, nu avea tată. Avea doar interese. Executa ordinele fără să pună întrebări. Nu se pierdea în întocmirea birocratică a hârtiilor din care putea să reiasă că un anumit om fusese reținut de el la postul de miliție. Nu se împiedica Argatu în asemenea mărunțișuri. Primise un ordin de la Secretarul cu Propaganda de la raion. Acesta îi spusese textual:

„-Mă, fii atent! Instructorul trimis de partid la voi în sat a început să se chiaburească. Mergi la el, fă-i o percheziție la sânge, după care să-l arunci în beciul vostru. Să nu întocmești nici un act. Doar dacă găsești materiale compromițătoare să le înregistrezi și să-l pui să semneze, dacă nu vrea, scri mai jos că refuză să iscălească și gata.

-Tovarășe Secretar, a întrebat Argatu pentru a înțelege mai bine, dacă, totuși e curat, cum procedez?

-Idiotule! Dacă mai pui o dată asemenea întrebare te zbor pe tine și-l opresc pe el. Ești milițian, găsește probe! Eu nu îți sugerez să le falsifici, dar în situații de forță majoră s-au mai întâmplat astfel de lucruri nu tocmai curate.”

Conform ordinului primit, Argatu a plecat spre casa unde locuia instructorul. Pe uliță nu era nimeni la acea oră matinală când abia cocoșul cântase de ziuă. L-a luat pe bietul instructor din țoale. A încercat să vocifereze, să spună că nu are dreptul să-l percheziționeze, ba cerea ca milițianul să-i arate un Ordin de Percheziție eliberat pe numele lui. Argatu, calm, fără să ridice glasul i-a răspuns: „când partidul și politica sa sunt în nesiguranță orice măsură luată pentru a se asigura cadrul necesar pentru aducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de partid trebuie să fie imediată și fără formalități birocratice.” Acum mă aflu în una din aceste situații când o persoană se opune fățiș programului PMR. Dacă vei continua să te vaiți ca o babă pe marginea șanțului îți promit că te leg cu mâinile la spate și-ți pun și căluș în gură. Flămându, ăsta era numele Instructorului, a tăcut mâlc. Obosit și extenuat psihic s-a prăbușit pe un scaun din micuța cameră care îi era dormitor, birou și, câteodată, bucătărie atunci când își pregătea un mic dejun pe lampa cu gaz lampant.

Argatu a căutat cu minuțiozitate peste tot, de altfel în sufletul lui știa că nu va găsi ceva compromițător. A scos și dușumeaua, doar așa să se vadă că e pornit pe treabă, însă a avut grijă să ascundă bine materialele compromițătoare pe care le adusese cu el. Secretarul cu propaganda se ocupase din timp să-i trimită tot felul de probe incriminatoare, din care lui îi revenea sarcina să aleagă.

Sub un ghiveci aflat în fața ferestrei a găsit o broșură legionară. L-a chemat afară pe Instructor și i-a arătat materialul compromițător. Flămându a dat să spună ceva, buzele abia i s-au mișcat, capul îi devenise inert. A înțeles că nu mai are nicio scăpare, să protesteze în fața lui Argatu cum că nu-i aparține acea broșură era pierdere de timp. Îl știa bine pe milițian se folosise de el când înlocuise un primar care nu îi fusese pe plac.

Argatu l-a încătușat și l-a mânat ca pe un bou de la spate până la postul de miliție. Puținii oameni întâlniți în cale au preferat să întoarcă privirea decât să fie martorii unei asemenea scene care putea avea repercursiuni, cândva, și asupra lor. Doar de după perdele trase la geamuri erau ochi care-i urmăreau discret.

L-a închis în camera insalubră aflată sub postul de miliție, un fost depozit de băuturi al unui boier fugit din țară. Pentru confort i-a aruncat o mână de paie să aibă pe ce să doarmă în caz că avea să se lipească somnul de el. Argatu a încuiat ușa din stejar masiv și l-a lăsat pe Flămându l-a dospit. Doar seara trecea pe la el atunci când îi ducea o bucată de pâine uscată și o cană cu apă. Asta îi era rația de toată ziua. Nu-l întreba niciodată nimic, deschidea ușa se uita la grilajul din fier care acoperea mica fereastră, arunca o privire prin camera goală, se uita la paie și la tineta din colțul camerei pe care o golea o dată la cinci zile. La întrebările instructorului nu răspundea, se mulțumea doar să-l înjure printre dinți. Arestatul se ruga de el să-i spună pentru ce îl ținea în arest. Se făcea de fiecare dată că nu-l aude, de fapt îl ignora cu bună știință.

Se întâmpla ca ziua să primească telefon de la Secretarul cu Propaganda care se interesa de soarta fostului instructor. Argatu la întrebările Secretarului răspundea invariabil: meditează.

„-Bine mă, ai grijă, dacă dă colțul să-l scoți din beci și să-l duci pe câmp, să nu se afle că a murit în arest.”

Argatu și-a îndeplinit conștiincios datoria chiar și când Secretarul cu Propaganda de la raion a fost retrogradat și numit ca Instructor de Partid în comuna lui. Șefii cei mari de la raion consideraseră că doar el putea să lămurească masele de țărani cum este cu politica partidului. Doar că, după un timp, Argatu a fost chemat la raionul de partid, aici a fost primit chiar de primul secretar Staicu. Staicu l-a periat puțin pe Argatu, amintindu-i în treacăt de daravela cu Flămându, fostul instructor de partid, acum petrecut dintre cei vii.

„-Știu, a zis ștabul de la raion, că ai făcut tot ce a depins de dumneata să găsești făptașii care i-au curmat zilele lui Flămându, doar că aceștia parcă s-au ascuns în pământ sau te pomenești că or fi aciuați prin postul de miliție? Dar să trecem peste asta, oricum nu-l mai înviem, sunt fapte întâmplate de mult, nu are rost să le dezgropăm. Admitem că l-am putea învia, ce să facem cu unul care s-a dovedit clar că fusese legionar? Mai bine să revenim la oile noastre. Am informații precise cum că fostul Secretar de Partid, Gorobete, pe care l-am trimis în satul vostru să se căiască, nu ar fi tocmai curat. Te rog să-i faci o percheziție, iar dacă nu găsești nimic, vezi unde pui dosarul ăsta să-l găsească adjunctul tău la control. Până în seară vreau să fie la beci. Nu te încurca cu hârțoage. Ține-l câteva zile, pentru el va fi un fel de pelerinaj în propriul suflet. Te anunț eu când să-i dai drumul, să nu mă cauți la telefon sub nicio formă. Voi avea eu grjă să te sun la timp. Să-i dai seara o cană cu apă și un codru de pâine, nu-i da multă că se îngrașă.

Docil, Argatu, într-o dimineață cețoasă ce umplea sufletul cu o umezeală rece, a purces la drum, împreună cu adjunctul său, un sergent major pe care îl avea „la mână” cu o luare de mită, la casa Instructorului de partid, fostul Secretar cu Propaganda. A bătut tare cu patul armei în ușa al cărui mic ochi de geam părea să-și piardă sticla. Speriat instructorul a sărit din pat și, fără să mai întrebe cine-i tulbură somnul la o oră așa de matinală, a deschis ușa. La vederea șefului de post, pe care îl știa sluga lui supusă, a zâmbit a râde și i s-a adresat superior:

-Ce este milițianule, ce grabnice nevoi te-au scos din casă acum când noaptea abia s-a dat dusă?

-Meseria de milițian este una care nu ne dă pace și tihnă să trăim în liniște aproape de prieteni. În aceste vremuri de mari transformări când grabnic partidul vrea să curețe pădurea de uscături, din neglijență tot mai rămâne câte-o uscătură în vârf de brad pentru care suntem noi trimiși să o îndepărtăm pentru ca mândrul brad să crească mare și sănătos. Bunăoară dumneavoastră ați ajuns o ramură în coroana bradului, însă cuiva, nu spun cine, însă e sus, sus de tot și Argatu arată cu degetul  înspre tavan, i se pare că sunteți pe cale de a molipsi bradul cu boala trădării și a devierii de la linia partidului, de aceea m-au trimis pe mine, fiind o unealtă de igienizare, să vă fac percheziție la domiciliu. Vă rog să vă supuneți pentru a nu fi nevoit să iau măsuri de constrângere.

-Căutați ceva anume? Știi bine, dragul meu, că sunt un slujitor devotat al partidului, un soldat gata să se sacrifice pe altarul ideologiei comuniste. Cum bănuiesc că este vorba de o greșeală nu mă voi opune, prin urmare vă las casa la dispoziție să puteți căuta meticulos prin toate ungherele ei.

-Spahiule, s-a adresat Argatu adjunctului său, caută băiete, să nu dea dracu să-ți scape vreun locșor necercetat că te mănânc cu fulgi cu tot.

Argatu a intrat în cămară și a plantat în spatele unor borcane cu zacuscă, pe care instructorul le primise de la o văduvă pe care o „vizitase” la domiciliul ei cu două seri înainte, broșura „Cărticica Șefului de Cuib” a legionarilor. S-a prefăcut că insistă cu căutările prin celelalte unghere, iar pe Spahiu l-a trimis să percheziționeze cămara. După puțin timp, dar care lui Argatu i se păruse a fi cât un secol, adjunctul a venit triumfător cu broșura în mână.

-Uitați-vă, ce am găsit! Spahiu ținea în mână, ca pe un trofeu, compromițătoarea broșură plantată de Argatu.

-Unde ai găsit-o, băiete?

-Era în cămară în spatele unor borcane cu zacuscă. Tovarășe instructor, cum se face că un activist comunist are în propria cămară o carte legionară? Spahiu a cărui minte nu era tocmai sclipitoare chiar credea că el descoperise un adevăr.

-Voi ați plantat-o, nenorociților! Ați primit ordin să mă distrugeți, am înțeles, mi-a sosit sorocul. Gorobete a aruncat un ochi spre ușă cu intenția de a fugi. A fost mai mult un gând instinctual, nu avea unde să se ascundă de mâna lungă a miliției și a securității. A pus capul în pământ, a oftat din adâncul sufletului, pentru o clipă a avut un gând de regret pentru instructorul pe care-l dăduse pierii cu ajutorul acelorlași unelte care astăzi îl vor pune pe el la popreală, dacă nu cumva, Doamne ferește, îl vor omorî undeva în marginea vreunui drum. Din ochi lacrimile au început să-i curgă incontrolabil, bărbia avea un ușor tremur, a căzut pe un scaun și și-a prins capul în mâini. Într-o secundă și-a revăzut viața, mai ales ultimii ani în care pe mulți la moarte îi trimisese având, cei mai mulți, vina de a se fi întâlnit cu el. Înțelesese că în acea dimineață moartea îi bătuse la ușă și nu a vea să mai plece de lângă el până ce nu-i va lua sufletul.

S-a uitat la fața împietrită a lui Argatu, a văzut doar doar răutate în ochii lui, nu aștepta de la el izbăvirea.

-Pune-i mă cătușele, i-a ordonat  Argatu adjuntului său, să vadă satul că partidul nostru nu se joacă și nu face compromisuri când este vorba de a-i fi încălcate ordinele. Ce dacă a fost secretar și   instructor de partid, acum este un infractor și un dușman al poporului care așteaptă să vină legionarii la putere, el însuși fiind un adept al lor.

Spahiu, rânjind ca un idiot ce era, i-a întors mâinile la spate bietului Gorobete, apoi i-a pus cătușele care păreau niște brățări uriașe și i le-a strâns cât să-i provoace suferință, după care l-a îmbrâncit pe ușă afară.

Distanța de la casa unde era găzduit Gorobete și până la postul de miliție era măricică. Șeful de post mergea în față cu mersul țanțoș al omului mândru, cu mustața răsucită în furculiță, în urma lui mergea cu capul plecat și mâinile legate la spate activistul de partid care era îmbrăcat într-o pereche de pantaloni și cămașa descheiată la gât, iar în picioare era încălțat cu niște galenți ce tropaiu de fiecare dată când călcau pe pietre. Spahiul, cu arma în cumpănă, încheia micul grup ce se prelingea pe ulița satului lăsând în urma lor o dâră de praf ce repede era risipită de vântul ce începuse să adie dinspre apus. Ici, colo, îi lătra câte un câine. Oamenii prin curți priveau cu teamă la ciudatul grup ce trecea pe uliță când ziua abia se instalase iar soarele doar ce dăduse foc cerului, femeile își scuipau în sân ca de o piază rea și-și făceau cruce cu limba pe cerul gurii.

Oamenii se temeau, mulți săteni dispăruseră din sat fără să se afle unde sunt, ori dacă au fost dați morții sau vreodată vor mai ajunge acasă. Era o perioadă a terorii, a frici, a nesiguranței, a speranței, dar și a deznădejdei.

Trei zile l-a ținut Argatu pe bietul Gorobete în beciul miliției. În ultima noapte, să fi fost pe la trei ceasuri, tocmai ce cântaseră cocoșii ce anunțau că mult din noapte nu mai este, iar sătenii dormeau somnul cel dulce, până și câinii osteniseră și se trăseseră în cotețe să speculeze cu-n pui de somn liniștea nopții, Argatu a coborât în beci acolo unde-l ținea poprit pe instructor.

-Scoală, mă! Mergem să ne plimbăm. Ai de grijă să nu încerci să fugi că te împușc fără să am pic de șovăială. Dacă mergem liniștiți dimineață suntem la ușa cabinetului tovarășului Prim și ne bem cafeaua liniștiți.

Gorobete nu a scos nici un cuvânt, a înțeles că îi sosise sfârșitul. Trucul ăsta îl folosise și el de multe ori, însă niciodată nu se gândise ce avea în cap cel care urma să fie asasinat. Îi era frică, știa că Argatu este un ucigaș înăscut, fără mamă, fără tată, fără suflet. Nu se aștepta la milă din partea lui. Și, totuși, dacă tovarășul Prim chiar se îndoia de vinovăția lui, ce-l costa să-i dea un ordin lui Argatu și să-l pună în libertate, cine știe poate nu-l mai lasă activist de partid în teren și-l numește director de uzină, poate într-o fabrică de confecții, da, acolo ar fi cel mai bine. Pe lângă salariu, masa mai mult gratis pe la cantină, un costumaș de haine tot îi fac și lui măcar o dată pe an. Însă de departe femeile de acolo sunt tote așa frumoase, cum nu văzuse în altă parte. Fusese o dată cu activul de partid în vizită la o fabrică de filatură. Ce femei! Ce minunații! Ce bunăciuni, Doamne! Cum să nu trăiești când ai asemenea priveliști. Cum se unduiau ele când mergeau de la mașină la mașină să le supravegheze, ce ochiade aruncau puținilor bărbați care deserveau secția. Da, Gorobete, își spunea instructorul în gând în timp ce Argatu îl împingea de la spate pe poteca ce avea să scape în curând în zăvoiul gârlii, da, te iartă tovarășul Prim, păi nu ați fost prieteni și ce chefuri făceați voi prin 1947. Nu putea uita așa de ușor o prietenie veche, doar fuseserăm prieteni și-n ilegalitate.

Comniștii când voiau să scape de cineva nu-l împușcau, îl omorau cu ranga. Era mai sigur și mai curat pentru asasin.

Nu se gândise Gorobete atunci când cu un singur semn trimisese zeci de oameni la moarte, că într-o zi și lui îi va veni rândul.

Gorbete, cu un oftat, a închis șirul gândurilor.

Au cârmit de pe poteca din luncă pe poteca ce intra în grângul des de richită. S-au afundat în gurta zăvoiului, Arnăutu s-a aplecat, fără să-l vadă Gorobete, la rădăcina unei plute bătrâne singura din cât vedeai cu ochii, dintr-o mică scorbură a ridicat o rangă nu prea lungă pe care a ținut-o ferită la spate. S-a apropiat mai mult de instructor în timp ce îi vorbea despre cum avea să decurgă întâlnirea lor cu Primul Secretar și cum cu niște scuze bine meșteșugite spuse de bosul raional, Gorobete avea să fie reinstalat în funcția din care fusese izgonit cu puțin timp în urmă. Cu umilință Argatu se ruga de viitorul secretar să nu-l aibă rău la inimă și să-l persecute pentru necazul pe care i l-a pricinuit acum, știut fiind faptul că el este doar o unealtă în mâna celor mari.

Gorobete l-a asigurat că nu-i va pricinui vreun necaz, mai mult, va avea grijă să fie avansat, fiindcă îl considera un element de bază al partidului.

Bietul instructor visa la mărire, amăgit de vorbele milițianului. Tocmai atunci când în suflet i se așternuse liniștea, o lovitură năpraznică pe care a simțit-o ca pe o arsură i-a fost aplicată din spate de Argatu care, cu ranga, îi despicase cutia craniană. Milițianul l-a dezbrăcat de cămașă și pantaloni pe care le-a luat cu el, iar pe Gorobete l-a lăsat mort într-o baltă de sânge pe poteca ce ducea la gârlă, dar care, toamna nu prea era folosită, doar vara mergeau copiii pe ea la scăldat.

Argatu nu întrebase niciodată de ce trebuia pedepsit unul ori altul, de fiecare dată se bucura de două ori, o dată fiindcă va avea pe cine tortura, eventual chiar omorî, iar a doua bucurie era pentru simplul motiv că nu el era cel pedepsit. Nu gândise, nu analizase, nu reflectase, fusese rece precum ranga cu care omora. Era o docilă unealtă în mâna celor mari.

Arnăutu se uita cu ochi răi la Năuc Ispas pe care-l adusese la post să dea o soluție plângerii formulate de Pastramă, săteanul bătut de Ispas.

-Ispas, cât ești tu de voinic te întind pe masă asta și te bat cu vâna de bou cum l-ai bătut și tu pe Pastramă. Ce-ai avut mă, cu bietul om? Ce-ți făcuse? Argatu voia cu orice preț să-i strecoare frica în sân lui Ispas. Nici nu era greu. Argatu avea tot timpul o privire rea și dacă nu știai că este milițian, dacă te uitai atent la el te electrocuta un fior de teamă. Argat îl înfiora, înspăimânta, îl îngrozea pe cel care-l privea, instantaneu în privitor se instala frica. Toate acestea făceau parte din aspectul firesc al lui Arnăutu.

-Tovarășul șef, a început timid și cu frica în oase Ispas să vorbească, Pastramă a aruncat torțelul în trifoiul meu și mi-a distrus tarlaua cu trifoi. Era tânăr, abia al doilea an de coasă, de unde mă așteptam să am o strânsură bogată m-am trezit cu doar două brazde de trifoi, restul omorât de torțel. Recunosc, m-am înfierbântat, ce mai m-am înfierbântat rău, am dat în clocot de necaz când am văzut paguba făcută. Acum, spuneți și dumneavoastră că sunteți om luminat la cap, nu ca noi pe care ne bate ziua întreagă soarele de cred de multe ori că bruma de minte ce oi fi avut-o a fost fiartă în capul meu.

-Știu și eu ce să zic? Parcă și tu ai dreptate. Dar și pe Pastramă l-ai bătut rău. Măi, Ispas, a zăcut de credeam toți că va da ortu’ popii. Nu zic, merita acolo câțiva pumni și-un picior bine plasat să nu poată sta pe scaun o săptămână, însă tu ai dat în el cu sete. Chiar ai crezut că dispare torțelul din trifoi dacă îi zdrobești oasele? Ce-ar fi Ispas, băiete, dacă te-aș încinge și eu cu vâna de bou și te-aș dermeli pe toate fețele așa cum ai făcut tu cu Pastramă? Iar după ce mă voi fi răcorit bine fiindcă ție ți-am înmuiat oasele, să-ți dreg și un dosar penal pentru ca altădată să te înveți minte. Bă, când aveți certuri între voi, veniți la mine, doar eu am dreptul să vă bat în mod oficial.

-Aoleu domn șef, nu mă nenorociți. Fac orice, vin în fiecare zi la post, vă aduc lapte de la văcuța mea, vă spăl podelele, dau cu mătura prin birouri, o iau și pe Lăzărica, pe nevastă-mea, o știți cât este de frumoasă, să vă șteargă geamurile, să vă spele rufăria și ce mai aveniți nevoie pe aici de-o mână de femeie.

-Știu eu, mă, ce să zic? Mă cam ține Pastramă de mână. Nu este ușor, sper să găsesc o soluție, îmi este milă și de tine fir-ar pielea ta a dracului. Mă, Ispas, Argatu a schimbat macazul, tu ai auzit ceva? Pe unde o mai fi Stanca lui Tudor Ilie? Au venit mulți săteni la mine și mi-au raportat la ureche că ea ar fi pus foc grajdului să-l omoare pe Tudor. A dracului, muiere, nu a stat pe gânduri, nu s-a gândit că rămâne pe drumuri, din dorința de a se răzbuna pe Ilie a preferat să ardă tot. Unul dintre ăștia care au venit la mine cu pâra mi-a spus că te-a văzut și pe tine cum te uitai în curtea lui Tudor Ilie chiar în momentul în care Stanca punea foc grajdului. Așa este?

Năuc Ispas, așa cum îi spunea și numele nu era tocmai un cap luminat, însă chiar și așa cu capul lui prost tot a înțeles unde bate milițianul. Nu s-a mai gândit la Stanca, la vinovăția ori nevinovăția ei, nu s-a gândit nici la faptul că nu fusese de față și nu știa cum de luase foc grajdul lui Tudor Ilie. S-a gândit doar la pielea lui, o minciună spusă de el îl va scuti să primească bătaia cu vâna de bou și întocmirea unui dosar penal pe numele lui. Stanca s-a apere Dumnezeu! Se simțea ușurat și prin faptul că Stanca apucase să plece din sat și nu aveau cum să se întâlnească.