Femeia pierdută. cap IV

 Nechifor reușise să strângă tot de pe câmp, muncise mult, uitase să lenevească, nu avea cine îl împinge de la spate, doar Nicolae îi spunea cu lacrimi în ochi și dor de mamă că îi este foame. Era un copil cuminte, mult prea cuminte, deși nu era deloc prost, seara vorbea cu Nechifor, de fapt bărbatul i se destăinuia ca și cum ar fi vorbit cu Stanca, de care încă nu aflase nimic. Nicolae îl privea în ochi și-i spunea printre sughițuri din cauza plânsului:

„-Va veni mama acasă, are să te ajute la treabă. Până atunci te ajut eu, doar spune-mi ce să fac, acu am doar șase ani, dar am să mă fac mare și atunci îți voi fi de mai mult ajutor.

Copilul simțea greutățile pe care le întâmpina Nechifor, căuta să nu-l încurce la treabă și nici cu întrebările să nu-l sâcâie.

În primăvară, după o iarnă grea, a venit poștașul la poarta lui Nechifor și i-a înmânat o carte poștală. Bărbatul cu cartea în mână, pe care o ținea ca pe ceva de preț, a intrat în casă și i-a strigat copilului care se uita curios la el:

-Nicolae, avem vești de la mama ta. Hai să vedem ce ne spune și mai ales unde este. Surpriza a fost cu atât mai mare pentru Brojbă cu cât nu se mai aștepta să mai primească vreodată vești de la Stanca pe care o credea moartă, deși nu putea să-și explice ce se întâmplase cu ea, cum se evaporase fără să lase o urmă măcar.

-Copilul meu, Nechifor plângea în timp ce la piept îl strângea pe Nicolae care și el plângea de când tatăl lui, fiindcă așa îi spunea copilul, îi spusese că mamă-sa a dat semn de viață. Copilul meu, mama ta este bine sănătoasă, sănătate ce ne dorește și nouă, din nefericire este închisă în pușcărie, muncește la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ne va scrie ea când avem să putem noi să mergem să o vizităm. Până atunci te roagă să fii cuminte și să mă asculți pe mine.

Nechifor după ce a terminat de citit și recitit mica epistolă de la Stanca, a căzut în genunchi în fața icoanei și s-a rugat mult timp să o țină Maica Domnului sănătoasă pe Stanca, femeia lui cum el   el în gând îi spunea.

................................................................................................................................................

Stanca a primit sentința cu nedumerire. Arestarea a surprins-o, a crezut că nu-i adevărat ce i se întâmplă, că este o greșeală pe care ăi mari o vor îndrepta. Cum să-i pună ei în cârcă că și-a pus foc propriei averi? Muncise zi și noapte să încropească ce bruma aveau. Cărase pământ și lați din zăvoiul gârlii cu care mai apoi înjghebase grajdul, fânăria și micul pătulaș pentru grâne. Pe atunci bărbatul ei nu picase în patima băuturii, el dulgherea stâlpii și lații zidurilor și ea bătea între lați pământul amestecat cu puțin apă. Munceau cu drag din zori și până ce noaptea acopera satul, doar atunci se îndurau lucrul să-l lase. Stanca, la lumina unui felinar, punea tuciul pe pirostrii și făcea o mămăligă mare și vârtoasă din care să aibă să mănânce și a doua zi când vor conăci. Mâncau mămăligă cu ceapă de pe brazda din grădină și un castron cu lapte dulce în care dumicau mămăliga. Era bună mâncarea când foamea și oboseala făceau să le tremure lingurile în mână.  Mâncau în tăcere, când se găta mâncarea se ridicau de la masă se închinau cuviincios spre răsărit mulțumind Domnului pentru sănătate și bucate.

A doua zi o luau de la cap de cum soarele dădea cep unei noi zile. Totul a mers bine până într-o zi când o vacă de-a lor, de fapt singura lor vacă, a scăpat în trifoiul unui vecin în faptul zilei când iarba încă era rouată. Vaca s-a umflat și până să cheme pe unul din alt sat care se pricepea să descânte de brâncă, mușcătură de șarpe, să înțepe de splină și să dea înapoi umflătura, vaca a murit. Lovitura pentru ei a fost cruntă. Au apucat să o taie, iar carnea au încercat să o vândă, însă cum oamenii erau săraci și nu-și permiteau carne să cumpere, prea mult din carne nu au vândut, mai mult au dat-o de pomană pe la rude și oamenii săraci din sat să spună bogdaproste și să fie pomana de sufletul lor de oameni amărâți.

Un timp, de câte ori mergea la bufetul din sat, Ilie era cinstit cu câte o țuică două de consătenii care primiseră câte o bucată de carne din vaca sacrificată. La început Ilie s-a strâmbat, nu-i plăcea țuica, el nu era un băutor, era un om mândru și muncitor, dar cu fiecare gură de rachiu înghițită parcă cerea să mai vină una. Azi așa, mâine așa, Ilie s-a dedulcit la țuică. Stanca a simțit că bărbatul ei e gata să scape caii în bufet pentru băutură. A discutat cu el într-o dimineață când era treaz, bărbatul a pus capul jos și nu a scos nici o vorbă, mormânt a fost. Ilie își iubea nevasta, mereu spunea la toți cei care voiau să-l asculte: „nevastă ca a mea, nu are nimenea”.

Orice discuție cu el nu a avut rezultat. Într-o zi, s-a pitulat de nevastă și s-a făcut nevăzut din curte, s-a oprit în cârciumă. Deși era de dimineață, cârciuma era aproape plină. Unul, care deja avea la bord câteva țoaie cu țuică, cum l-a văzut intrând pe ușă l-a luat în răspăr: „mă Ilie, am auzit că nevasta te ține strunit, rar slăbește hățurile să poți ajunge până aici. Dacă ar fi a mea, aș juca-o în picioare, păi ce, mă, e domn căprar de l-am avut în timpul războiului și-mi ordona ce să fac? E o muiere, rolul ei este să facă ce-i spui tu ei și nu să faci tu ce ea îți spune ție.

În acea zi Ilie s-a îmbătat rău, a venit acasă pe tot drumul și chiar și prin șanț mai intra că drumul parcă se îngustase și se cârmea rău. Mai el pe tot drumul, mai drumul peste el, a ajuns acasă. Nu a intrat în casă, a mers direct în grajd, acolo unde mai avea o vițică pe care spre toamna târziu o aștepta să fete. A terminat țuica de băut, după care l-a luat somnul și până dimineața când cocoșii au început să cânte de ziuă nu s-a trezit.

Stanca îl căutase toată noaptea, nu-l găsise, însă grajdul încuiat pe dinlăuntru a făcut-o să creadă că bărbatul ei doarme în grajd, abia atunci și-a căutat și ea liniștea în pat.

Ilie a ieșit din grajd cu ochii cât cepele și roșii de la băutură. Încă nu se trezise bine, aburii alcoolului nu-i părăsiseră capul. Stanca i-a turnat apă rece să se spele pe față să-și limpezească creierul. Degeaba, Ilie era ca turbat, încă îi sunau în cap cuvintele ăluia de-l învrăjbise împotriva muierii.

-Auzi, de azi încolo dacă îmi mai întorci cuvântul ori încerci să-mi spui ce să fac te joc în picioare. Eu conduc în casa asta. Eu sunt stăpânul. Fă bine și-mi dă bani să merg la cârciumă să mă dreg, altminteri te omor cu bătaia.

Stanca a înlemnit, niciodată bărbatul ei nu-i vorbise așa, întotdeauna, chiar dacă se certaseră, găsise cuvinte potrivite fără să o jignească ori să o amenințe. Băutura și bețivii satului îi stricaseră bărbatul. Nu a avut încotro, i-a dat ce bruma bani avea, nu au fost mulți, însă ăia erau tot ceea ce aveau.

Ilie a luat banii, a mai înjurat-o o dată printre dinți și parcă mânat de necurat a pornit în viteză spre locul pierzaniei.

Așa s-a chinuit biata Stanca trei ani de zile. Ce bruma bani strângea din ouăle vândute și oalele cu lapte prins nesmântânit îi bea Ilie seară de seară la cârciumă. Nu au mai reușit să facă nimic pe bătătură, deși de la un timp cam toate începuseră să se derapăne. Stanca se ofilea pe zi ce trecea, slăbea văzând cu ochii, iar Nicolae, pruncul lor, ziua toată de foame plângea. Doar Ilie nu vedea nimic în afara cârciumii, acolo îi era nevasta, copilul și gospodăria. Râdeau oamenii de el, cum se îmbăta și bani nu mai avea, începea să cerșească. Cei din local îl puneau să facă diverse lucruri umilitoare pentru a se îndura să-i dea o cinzeacă cu țuică. Cum nu mai avea orgoliu, făcea tot ce i se spunea, doar băutură să-i dea.

Într-o zi Stanca a mers la cooperativa din sat să cumpere chibrituri, șeful de post s-a nimerit să fie și el în magazin. Argatu, așa-l chema pe plutonier, era în sat fără nevastă, fusese mutat într-o noapte din cauza unor prostii pe care le făcuse într-un alt sat în Moldova. Cum era singur de vreo șase luni de când seninase în sat, îi cam fugeau ochii după femeile singure, ori din cele ce își dădeau și ele ochii peste cap când îl vedeau pe chipeșul subofițer.

Stanca s-a apropiat de tejghea și cu mâna tremurândă a dat banii gestionarului cerând în schimbul lor două cutii cu chibrituri. Femeia a luat cutiile, le-a băgat în buzunarul rochiei pe sub șorțul pe care îl avea legat în față și a dat să iasă din magazin. Argatu, în dreptul ușii, i-a pus piciorul în față și i-a șoptit la ureche:

-Fă bine Stancă și treci diseară pe la post că am a discuta multe cu tine. Nu încerca să mă refuzi că bine ție nu-ți va fi cât timp aici eu voi fi stâlpul miliției.

Stanca s-a uitat la milițian și fără să spună o vorbă, de parcă nu ei i se adresase Argatu, și-a continuat drumul.

Argatu nu era un om căruia să i se dea cu tifla și el să nu reacționeze. I-a purtat sâmbetele femeii și pe unde o întâlnea, deși asta nu se întâmpla prea des, Stanca nefiind o femeie care să umble teleu prin sat, încerca să o intimideze pentru ca femeia să-i cedeze și astfel metresă să-i fie. Stanca nu-i răspundea direct însă nici la taclale cu el nu sta.

Ar fi vrut să-i spună lui Ilie pentru ca bărbatul să o apere de hărțuitorul milițian. Își blestema zilele când îl vedea tot timpul beat, plângea cu capul afundat în pernă să nu o vadă ăl mic, să nu știe Nicolae că ea suferă. În necazul ei înăbușit în suflet a apucat să spună câtorva vecine, seara când se adunaseră la poartă să mai bârfească ce se întâmplă prin sat, cât de rău trăiește cu bărbatul ei care din băutură nu se mai trezea. Își amintește cum a spus :„că dacă ar avea o putere l-ar omorî”.

Nu înțelegea cum de fusese condamnată. Nu făcuse niciun rău nimănui, da, era adevărat că la supărare spuse anumite cuvinte, însă asta nu însemna neapărat că asta făcuse.

În fiecare dimineață când se suna „deșteptarea” se ridica din pat, își făcea cruce pe sub ascuns să nu fie văzută de gardieni, dar nici de anumiți deținuți care repede ar fi fugit cu pâra la cei care-i păzeau pentru a o divulga, iar ei să primească o mică recompensă.

Muncea în credință, chit că munca era istovitoare, ajuta și alte deținute care, neobișnuite fiind cu munca fizică, de multe ori clacau. Drept mulțumire pentru ajutor și ele o ajutau pe Stanca să înțeleagă mai bine lumea în care trăiau. Îi povesteau crâmpeie din viața lor plină de fast, de felul în care trăiau la conacele lor boierești, ori îi povesteau din cărțile marilor scriitori. Ba una de fusese țiitoarea unui ministru liberal, care acum era și el la pușcărie, a încercat să o învețe limba franceză pe care țiitoarea o învățase la un pension franțuzesc.

Trecuseră doi ani de când Stanca nu-l mai văzuse pe Nicolae și nici pe Nechifor. Într-una din zile când afară soarele încălzea plăcut pământul ce mustea încă de apa zăpezii, Stanca s-a auzit strigată de o gardiancă și dusă în camera unde erau primiți cei care veneau în „vizită” la deținuți.

Emoțiile au pus stăpânire pe biata femei. Trupul îi tremura de parcă o cuprinseseră frigurile. Mergea și simțea că nu mai avea aer, i se părea că drumul se lungește și nu mai reușește să ajungă la locul unde urma să-l întâlneascăpe Nicolae întâlnească pe cei veniți să o vadă. În sfârșit, a ajuns, pe o altă ușă dincolo de gratii a intrat Nechifor și Nicolae, amândoi îmbrăcați curat și cu ochii în lacrimi.

-Bună ziua, Stancă! Îmi pare bine să te revăd după atâta amar de timp. Să știi că suntem bine amândoi, Nicolae e un copil cuminte și mintos, merge la școală unde învață bine. Tot el când mă vede că tind a lenevi mă trezește din somn și mă mână la treabă, dacă nu merge la școală într-o zi, mă însoțește pe mine la muncă, iar când obosesc vine lângă mine și mă ajută cum poate. Nechifor vorbea continuu pentru a ascunde emoțiile prin care trecea. Să știi Stancă că te voi aștepta cât va fi nevoie. Tu și acest flăcău sunteți familia mea.

-Nechifor, om bun ce ești, mai ai mult de așteptat, de aicea prea curând nu voi scăpa, însă timpul trece și dacă avem răbdare avem să fim din nou împreună.

Timpul a trecut, mai cu ploi, mai cu zăpezi, chiar și cu soare toropitor până la urmă a venit și ziua în care Stanca a intrat în Comisia pentru Evaluarea Reeducării. Membrii comisiei pe baza raportoarelor întocmite de gardieni au constatat că Tudor Stanca se achitase cu bine de sarcinile avute, ajutând chiar și alți deținuți să-și realizeze norma. Așadar dăduse dovadă pe parcursul celor șapte ani de detenție că a înțeles pentru ce a fost pedepsită și că regretă faptele comise de ea. La recomandarea ofițerului care se ocupa cu reeducarea deținuților Stanca a fost pusă în libertate și trimisă direct în Bărăgan cu domiciliul forțat.

A fost îmbarcată în noaptea următoare, după ce a fost pusă în libertate, într-un vagon de tren de marfă tip bou-vagon și transportată până în Bărăgan. Nu o mai deranja faptul că trenul oprea prin toate stațiile, la un moment dat vaganoul, în care se afla ea, a fost tras pe o linie moartă și lăsat în părăsire vreme de 10 ore. Stanca, singură în vagon, a așteptat fără să se revolte, învățase să aștepte. Învățase că răzvrătirea, fie ea interioară, ori exterioară, nu ajută, doar rău îi face. Pentru o femeie ca Stanca era greu să stea locului. Așa cum soarele, indiferent de vreme, el se ridică pe bolta cerească, tot la fel eroina noastră indiferent de starea ei trebuia să facă ceva. Apoi anii lungi de detenție, cu muncile făcute mai mult să distrugă omul decât să se construiască ceva, au înmuiat cerbicia femeii. După multe analize făcute împreună cu colegele ei de cameră, care, printre altele, erau deștepte și pricepeau mult mai bine cum trebuie trăită viața din acel iad ce nu avea un orizont în care să se vadă vreo luminiță ce le putea călăuzi spre lumea de afară, nu conta dacă afară viața era mai bună ori mai rea, avea mai multă libertate. S-a trezit în Stanca o altă femeie, una care realiza că viața ei va reîncepe după ce va pleca de acolo, de aceea a început să-și economisească forțele, să ia lucrurile așa cum sunt, chiar dacă nu-i conveneau toate câte în jurul ei se întâmplau.

Nu știa de cât timp era în acel vagon, doar privind la ce îi mai rămăsese din pâinea neagră și slănina albă proaspătă și plină cu sare a putut să stabilească timpul aproximativ de când era în vagon. La un moment dat trenul s-a oprit, frânele trase brutal a făcut ca vagoanele să se lovească unele de altele. Stanca a fost răsturnată pe paie, s-a ridicat și printr-o crăpătură aflată în scândura vagonului a văzut că se afla într-o câmpie nemărginită. Era dimineața de mult, doar ce se crăpase de ziuă, aerul era răcoros, prin stepă se strecura un vânticel subțire, vine toamna și-a zis Stanca. Nu se zărea, cât ea a putut să privească, nici un tufiș, nici un copac cât de mic, doar o imensitate de pământ plan, drept și plictisitor.

Mai multe voci s-au auzit în jurul vagonului. Ușa s-a deschis, aerul proaspăt al dimineții a pătruns în vagon.

-Coboară! Un ofițer mustăcios i-a ordonat cu o voce cazonă să sară din vagon. Deși erau patru bărbați în escortă, nici unul nu i-a întins o mână pentru a o sprijini să coboare scara înaltă a vagonului.

Sprintenă, Stanca a sărit din vagonul ce-i fusese casă mai multe zile. Ofițerul i-a ordonat să urce în GAZ-ul descoperit ce aștepta ferit pe drumul ce se înfunda în calea ferată.

Au tot mers prin câmpul nesfârșit. Soarele urca încet pe bolta cerească. Pământul era crăpat, semn că fusese secetă. Așa cum spunea poetul: „...a rămas cerul fierbinte și gol/ Ciuturile scot din fântână nămol”. Cu fiecare metru parcurs priveliștea era aceeași, ciulini ce se rostogoleau, porumbul aproape uscat în lanuri nesfârșite și miriștile aurii și lipsite de iarbă. În zare se zărea o cireadă de vite, „sunt ale GAS-ului i-a răspuns la întrebarea nepusă ofițerul. Acolo vei lucra, la vacile fermelor”. Sper să fii ascultătoare, să nu-mi faci probleme și, cine știe, poate găsesc de cuviință să te propun la o eliberarea înainte de termen. Dar asta doar de tine depinde.

Au oprit în fața unei căsuțe făcută din chirpici, cum erau majoritatea caselor făcute în acele locuri, curtea era măricică, în fața casei se găseau straturi cu legume, multe erau aproape uscate, buruienile le năpădiseră.

-Cel care a locuit aici până în urmă cu ceva timp a fost eliberat, să știi că deși fusese un trădător de țară dovedit cu acte în regulă, în final a dovedit că poate fi un bun român și un om gospodar. Casa asta a fost ridicată de mâinile lui, ca de altfel tot ce vei găsi înăuntru cât și pe afară. Astăzi te odihnești, iar mâine de dimineață te prezinți la sediul GAS-ului, uite, mergi în direcția asta, ofițerul i-a arătat cu mâna undeva înspre vest unde se vedeau, aproape de orizont, niște construcții. Nu vei fi păzită, în schimb te voi căuta la locul de muncă de câteva ori pe zi. Nu ai voie să părăsești perimetrul, care este format din casă, magazin sătesc care se află în apropierea GAS-ului și GAS-ul. Îți poți face cumpărături de la magazin, fără băuturi alcoolice. Încă ceva, nu ai voie să scri acasă decât atunci când îți voi spune eu și tot eu pot să îți dau voie să primești vizite.

Ofițerul s-a urcat în mașină și a pornit în trombă lăsând în urma lui miros de cauciuc ars și un nor de praf. Stanca a intrat în casă. Avea o cameră și o tindă. Tinda era împărțită în două, o parte era un fel de cămară, având și un mic beci pe care se putea coborî pe o scară mică. În beci puteai să mergi doar cocoșat. Însă era bine aprovizionat. Pe rafturile săpate direct în pământ se găseau borcane cu conserve și câteva cutii cu lapte praf și conserve cu tocană de legume.

Camera de zi, în care se intra din prima jumătate a tindei, era curată, ordonată, deși aici erau înghesuite oale, crătiți și o tigaie din fontă cu coadă și trei piciorușe.

Stanca s-a trântit pe pat, pentru prima dată după mai mult de șapte ani putea sta întinsă ziua pe pat fără să nu fie bătută de gardian. Nu era liberă, însă avea, față de detenție, o mare porție de libertate. Din pat a tresărit când a văzut aproape de podină un raft ascuns privirii. A căutat acolo, erau cărți, cărți nevinovate de literatură, unele chiar de autori ruși, însă era și o carte de Alexandre Dumas și una de Walter Scott. Și-a zis în sinea sa că va raporta ofițerului despre găsirea cărților să nu i se poată imputa ceva, dacă i le va lăsa va fi bine, fiindcă își va putea omorî puținul timp liber într-un mod plăcut.

Dimineața în Bărăgan vine liniștită, nici nu simți când ziua ia locul nopții, doar te trezești cu soarele care îți bate în geam și te întreabă de ce în pat mai lenevești când ziua de mult a pus stăpânire pe sat?

Stanca a sărit din pat, a mâncat o bucățică din slana rămasă de la penitenciar pe care o primise ca hrană rece să aibă pe drum, a rupt din pâinea neagră și tare o coajă și cu ele în mână a pornit peste câmp să ajungă la sediul GAS-ului.

Ofițerul de miliție o aștepta. S-a uitat la ceas și a dat din cap mulțumit de ora la care sosise Stanca.

-Aici, prin grija partidului, s-a amenajat o Gospodărie Agricolă de Stat după modelul Sovhozului sovietic. Majoritatea celor care lucrează aici sunt ca și tine deportați pentru ispășirea unor pedepse. Nu îți interzic să vorbești cu ceilalți deportați, îți interzic să discuți despre fapta ta, despre condamnare și tot ce decurge de aici. În rest puteți vorbi despre orice. Nu aveți voie să consumați