Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" VI

     

Toate filmele care rulau la „Cinema” aveau un jurnal de 15 minute, în acest jurnal erau arătate măreţele realizări ale României sub conducerea înţeleaptă a lui Gh. Gh.-Dej până în martie 1965; apoi după Congresul al IX-lea al PCR din vara lui 1965 când a fost ales Secretar General al Partidului Comunist Român (PCR) Nicolae Ceauşescu a fost cel care a început să fie omagiat în jurnalele de film şi în mas media românească. La început omagierea lui Ceauşescu a fost timidă, el însăşi condamnând cultul personalităţii lui Gh. Gh.-Dej.  După 1968, atunci când N. Ceauşescu a condamnat în august intervenţia trupelor „Pactului de la Varşovia”, având în frunte URSS, în Cehoslovacia și arestarea conducătorului cehoslovac Alexander Dupcek, cota de popularitate a liderului comunist român a crescut atât în Ţară cât şi în exterior, s-au înmulțit şi laudele la adresa sa. S-a produs în această perioadă o anumită destindere a politicii comuniste, se simţea o anumită libertate culturală şi intelectuală. Procesul de industrializare a Ţării a intrat într-o fază de dezvoltare rapidă, la fel şi construcţia de locuinţe. Sigur, locuinţele nu erau nişte vile impozante, dar aveau strictul necesar, oamenii care veneau dintr-un mediu rural, unde condiţiile de trai erau medievale, apartamentul de bloc era palat regal. Uzinele răsăreau ca ciupercile după ploaie, unde cu un an în urmă era o baltă, acum apăruse o uzină în care lucrau mii de muncitori, blocurile se înălţau văzând cu ochii. Muncitorii lucrau la foc continuu, zi şi noapte, Ţara înflorea, magazinele erau pline cu toate mărfurile, inclusiv de import. Mărfurile industriale se vindeau în rate fără dobândă. Muncitorii plecau în concedii la munte, la mare, fie cu bilete de tratament pentru 18 zile care nu costau prea mult, fie cu bilete de odihnă de 12 zile. Alţii mergeau pe cont propriu. Era un salt, de la mămăliga cu magiun, dormitul în aceeaşi odaie a 8 persoane, spălatul în copaie, la micul dejun cu unt, salam, pâine albă, dormitor cu încălzire centrală, baie la cadă, concediu plătit la cabanele de la munte, ori hotelurile de la mare. Acestor ţărani deveniţi peste noapte orăşeni, nu le trebuia o anumită libertate a cuvântului, o liberă exprimare, pluripartidism, vot liber etc. Aveau ce le trebuia, televiziunea avea un program variat, era şi politică, dar şi teatru şi divertisment. Pentru a beneficia de toate aceste lucrurii, trebuia să nu vorbească împotriva partidului, a activului de partid, iar de două ori pe an să strige „Trăiască PCR”, „Trăiască Ceauşescu” „Partidul Ceauşescu România”etc.

   

Cultul personalităţii lui Ceauşescu a crescut de la zi la alta. Începând cu 1970 numele lui Ceauşescu era pronunţat de mii de ori pe zi de către radioteleviziune. Alături de N. Ceauşescu, mai ales după ce a fost ales Preşedinte al Republici Socialiste România, a început să fie lăudată şi Elena Ceauşescu, soţia sa, om de ştiinţă, academician, doctor inginer specialistă în polimeri, de fapt, un fals ordinar, în afara halatului alb pe care îl îmbrăca în faţa camerelor de luat vederi, altă legătură nu avea cu chimia.

Toate acestea arătau faţa hidoasă a conducerii PCR, dar cum toţi cei din jurul lui Ceauşescu, îl aplaudau, îl linguşeau şi îl pupau în fund toată ziua spunându-i că este foarte, că este ultra, că este cel mai deştept, lui Ceauşescu nu-i rămânea decât să creadă că asta este. Cultul personalităţii atinsese paroxismul. Televiziunea, radioul şi cei din propagandă se întreceau în a găsi noi merite lui Ceauşescu. De la „cel mai iubit fiu al poporului”, la „geniul din Carpaţi”, la punerea semnului de egalitate între comunism şi numele său, astfel Partidul Comunist Român a devenit „Partidul Ceauşescu România”.S-a mers până acolo încât se spunea că: Ţara este „cabinetul de lucru”

al liderului comunist român.

Nu voi enumera scriitorii, ori pictorii care se întreceau în a scoate în evidenţă „meritele” acestui om . Până la urmă au lăudat pentru a trăi ei mai bine, meschină chestiunea, dar practică.

   

Trebuie să spun că Ceauşescu, în anii ce au urmat, mai ales după '68, a avut o politică externă foarte bună, iar marii lideri ai lumii se înghesuiau în a primi pe Ceauşescu cu onoruri militare acordate marilor lideri. Ţara noastră era vizitată de liderii marilor puteri. România, prin reprezentanţii ei diplomatici, era un bun mediator între ţările aflate în conflict , ori cu relaţiile îngheţate. Mă refer la relaţiile dintre China şi SUA, dintre Isrel şi Egipt în urma războiului din Înălţimile Golan, sunt numai câteva exemple.

În România acelor ani nu a existat o opoziţie reală faţă de regimul comunist. Erau prin diferite cuplete, piese de teatru, strecurate anumite şopârle ce satirizau regimul, dar şi acestea erau destul de subtile pentru a nu fi oprite de cenzura comunistă. Au fost câţiva oameni care au strigat împotriva regimului, dar erau voci izolate fără consistenţă şi real pericol pentru regim.

Pentru mine generalul Ioan Mihai Pacepa nu este un erou, este un trădător. Fuga lui în occident a produs României un prejudiciu mai mare decât cutremurul din 1977. Un om ca el, care cunoştea toate reţele de spionaj, toate legăturile, toate secretele şi dedesubturile spionajului românesc de pe teritoriile altor state, prin trădarea făcută, a pus în pericol toate aceste reţele.

Linguşirea şi lăudarea lui Ceauşescu de către trepăduşii din jurul lui a făcut din acesta un zeu, cu cât linguşeala era mai mare, cu atât Ceauşescu se îndepărta mai mult de popor, de fapt, se rupea de realitate. Devenise un fel de Narcis, se îndrăgostise de sine, devenise paranoic. Orice spunea el, era aprobat, era genial, trepăduşii executau, nu se opunea nimeni. Cei care încercau să-i spună adevărul erau imediat îndepărtaţi ca deviaţionisti. Pupincuriştii lui Ceauşescu reuşise să facă din acesta o păpuşă pe care o încorsetase cu laudele lor. Este clar că el, Ceauşescu, s-a complăcut în acest joc murdar. Până la un punct este şi de înţeles. El, un copil sărac, fără ştiinţă de carte, a ajuns în vârful României pe care, o conducea cu mână forte. Sigur că nu-l deranja când era lăudat, chiar căuta aceste laude, îi plăcea să-şi audă numele strigat la diferite manifestaţii, ori la congrese. Îi plăcea să fie considerat unic, asemănat cu marii domnitorii ai Ţării. Ceauşescu a vrut să ajungă un erou, o legendă vie, un titan al politiciii, ştiinţei şi tehnicii. Cei din jurul lui aplaudau toate zicerile, nimeni nu îşi asuma să-l contrazică.

Poeţii îi cântau faptele, îl ridicau în slăvi, pictorii zugrăveau tablouri cu Marele Cârmaci ce îşi are „Cabinet de lucru, Ţara”.

Va urma.

Mulţumesc pentru poză : nicolae-ce

                                      ceauşescunicolae.wordpress.com

                                      cutezătorii.ro

                                      delaepicentru.com

                                      guraialomitei.com

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" V

       

Migrarea populaţiei active, din Moldova către celelalte regiuni, a post posibilă datorită bunelor condiţii oferite de stat la încadrarea în muncă. Maşinile, cu propagandişti, circulau pe uliţele satelor, îndemnând tinerii să meargă la şcoli profesionale, iar pe ţăranii de până în 45 de ani să lase coarnele plugului şi să se califice la locul de muncă pe diferite şantiere ale patriei. Oamenii şi-au părăsit vatra strămoşească şi au plecat la sute de km. depărtare de casă. Aici au primit o locuinţă la bloc, aveau salariu, deveniseră oameni de oraş.

Activul de partid era atent la doleanţele muncitorilor. Când un muncitor avea o problemă cu locuinţa, cu spitalizarea, ori la locul de muncă, mergea la secretarul de partid din întreprindere, aici raporta situaţia ivită. Activistul de partid, care de regulă era promovat din rândul muncitorilor, abia aştepta ocazia să certe un intelectual, un om cu carte, fie că era inginer, doctor, profesor. Activiştii de partid erau promovaţi dintre muncitorii, care erau atenţi la „duşmanul de clasă” şi nu ezitau să aducă la cunoştinţa partidului orice abatere a colegilor de la sarcinile trasate de partid (PMR). Aceşti informatori erau ai partidului şi nu aveau nimic comun cu informatorii securităţii. După '70 fiecare întreprindere avea o conducere colectivă, numit Comitetul Oamenilor Muncii (COM). Din acest comitet pe lângă structura de conducere a întreprinderii mai făceau parte şi muncitori, maiştri, tehnicieni, inclusiv secretarul de partid pe unitate. Spun simplu secretarul de partid pentru că la acea vreme exista un singur partid, PMR (Partidul Muncitoresc Român) până în 1965, apoi s-a numit PCR (Partidul Comunist Român). Au existat secretari de partid lingăi, aceştia nu ieşeau din cuvântul directorului, dar au fost şi secretari de partid buni specialişti şi organizatori, ei au ştiut să ia poziţie atunci când considera că linia partidului este ocolită.

       Plăţile salariale se făceau la timp, nu existau întârzieri, în general partidul nu lăsa să se vadă anumite fisuri în mecanismul funcţionării lui. Măririle salariale nu erau mari, dar se cunoşteau în buzunar, în condiţiile în care, preţurile erau fixe şi fără creşteri.

Învăţământul până la terminarea celor 12 clase era gratuit. În şcolile profesionale erau gratuite cazarea, masa, îmbrăcămintea, iar după terminarea practicii elevul primea şi câţiva bănuţi. Şi învăţământul universitar era gratuit, iar studenţii merituoşi primeau burse.

Spitalizarea era gratuită, la fel intervenţiile chirurgicale. Numai reţetele luate în ambulator se plăteau, nu erau scumpe, dar indiferent de preţ nu se compensau. Ciubucul la doctor era, un pachet de ţigări „Amiral”, costa 6 lei, dar nu se găseau, mai putea fi un pachet de cafea, o bucată de brânză, o găină. Actul medical nu era condiţionat de aceste mici atenţii. Cine voia să dea, existau foarte mulţi medici care nu primeau, era teama de a fi turnaţi.

       După anii '80 când alimentele au început să dispară, atunci când mergeai la doctor era bine să ai în sacoşă o ciosvârtă de carne, brânză, cafea, orice aliment nu se găsea la acea vreme.

În şcoli, regimul era aproape cazon. Odată intrat pe poarta şcolii nu mai puteai să ieşi până la terminarea orelor dacă erai „extern” (adică locuiai în oraş, ori faceai naveta), dacă erai elev „intern”(locuai în internatul şcolii), nu puteai pleca din şcoală până seara la ora 9. Se putea pleca şi mai devreme, practic la orice oră, însă numai pe baza unui „bilet de voie” semnat şi ştampilat de directorul şcolii. Spre exemplu în şcoala unde am învăţat eu, un liceu economic cu profil agricol, disciplina era într-adevăr cazonă. Se intra dimineaţa la ora 7, elevii care erau interni, la intrarea pe poartă trebuia, să avem pantofii negri, aceştia să fie cremuiţi şi lustruiţi, uniforma standard, bleumarin, cămaşa bleu ( se purta de luni până miercuri, iar de joi până sâmbătă cămaşa trebuia să fie albă, duminica nu conta), cravată bleumarin simplă, număr matricol (băieţii îl aveau prins pe braţul stâng, iar fetele în piept pe partea stângă). Fetele nu aveau voie cu ciorapi subţiri din mătase, ci numai ciorapi mercelizaţi, rochiile de uniformă trebuiau să fie până la jumătatea genunchiului, părul să fie împletit, strîns la spate, oricum fără breton, pe cap purtau obligatoriu o bentiţă care ţinea părul. Nu se admitea ca fetele să fie fardate, rujate, machiate.

De la ora 7 la 8 se servea micul dejun, apoi la ora 8 se intra la ore până la ora 14. De la 14-15 masa de prânz, iar de la 16-19 meditaţie, pregătirea lecţiilor pentru ziua următoare. De la ora 14 şi până dimineaţa de noi şi programul nostru răspundeau pedagogii.

De la ora 19 la 20 masa de seară , iar de la 20 la 21 program de televizor în cantina şcolii. La ora 21 ne încolonam şi mergeam la cămine însoţiţi de pedagogul de serviciu. Toaleta de seară până la ora 22, apoi stingerea. La ora 5,30 deşteptarea, înviorarea în curtea căminului indiferent de vreme timp de 30 de minute, toaleta de dimineaţă, făcutul patului. Ora 6,30 încolonarea şi deplasarea spre şcoală. Ora 7 prezenţi la şcoală.

       Dacă eram prinşi de vreun profesor fără număr matricol, uniformă, ori bilet de voie în timp ce ne deplasam prin oraş, eram aspru sancţionaţi, sancţiunea putea consta în tuns zero, eliminarea pe 3 zile din şcoală, consemn în cămin duminica, scăderea notei la purtare. Toate acestea erau aduse la cunoştinţa părinţilor, care, nu întârziau să ia măsurile cele mai drastice, de la tăierea banilor de buzunar până la chelfăneală. Nu exista rabat de la disciplină şi învăţătură. În acele vremuri profesorul era Dumnezeul-tată, la care ne închinam toţi.

Tunsoarea băieţilor trebuia să fie decentă, fără perciuni, fără plete, undeva la 4-5 cm., iar fetele trebuiau să poarte bentiţă pe cap, iar părul să fie împletit, ori strâns, în nici un caz lăsat în valuri pe umeri. Pentru noi elevii nu era chiar cel mai bun program. Am fi vrut mai multă libertate, însă nu o aveam. Cei cărora părinţii le puteau plăti chiria şi mâncarea, locuiau în gazdă. Aici programul, după terminarea orelor de clasă era mult mai lejer.

Va urma.

Mulţumesc pentru poze: vararea.wordpress.com şi bistritanews.ro

Iohannis, s-a trezit ca "surda-n horă"

 

    

Eu, Iohannis Werner Klaus, mare Preşedinte al României ales de popor (mai mult numit), erou al revoluţiei facebook, cel mai mare postac din Ţară, eu, să fiu asta, cum se spune în româneşte, aha, persiflat de Premierul Ţării? Ponta încă odată, dă-ţi demisia, unde te trezeşti? Adică eu îţi cer să pleci de la guvernare şi tu ai înţeles să mergi să te întâlneşti cu alţi lideri de guvern şi chiar să dai comunicate de presă ne aprobate de Merkel? Ce înseamnă atitudinea asta belicoasă? Germania, Austria, Franţa, M. Britanie, astea pot spune ce vor ele, dar noi, noi numai ce vor ei putem spune. Ce tot te dai cocoş? Trebuie să înţelegi că noi avem dreptul să mergem la Bruxelles, să tăcem şi să ridicăm mâna când ne spune Merkel. Ăsta este şi motivul de nu te las pe tine, păi nu mi-a spus Băsescu când a plecat, ori cum a zis, da, mi-am amintit :”Klaus, să nu-l laşi pe Ponta să meargă la Bruxelles că, ăsta e-n stare să mişte în front şi te trage Angi Merkel de urechi”.

Bă, nu mai scap eu de voi, am tot sperat că mă ajută G. Oprea, chiar i-am cerut textual, „trânteşte Gabi guvernul”, idiotul, s-a uitat lung la mine şi a răspuns :” d-le Preşedinte nu este în interesul naţional”. Nu mai scoate ăsta „interesul” din gură, da acum l-am prins, bine că a murit poliţistul ăla, avem ce politiza, din nou l-am chemat pe Oprea la mine, m-am uitat în ochii lui şi i-am zis: „ ce faci, pleci ori trânteşti guvernul?, s-a uitat şi el la mine, din înălţimea celor 4 stele prinse bine pe izmenele de general, apoi a grăit aşa, gutural : „ nu este în interesul...”, „mai lasă-mă cu asta, îţi zic să pleci şi gata, pleacă”. Nici măcar nu ma mai privit, mi-a dat cu tifla şi a plecat.

Am privit consilierii, unul dormea, altul căuta fără rost într-un dosar, o consilieră îşi pudra nasul, de unde ajutor, sunt singur împotriva lui Ponta. Am început să-l visez noaptea, e coşmarul meu. Dragnea vrea cu mine, dar încă are morcovul bine înghesuit în fund, dacă scapă necondamnat, îmi va fi dator, voi lăsa să înţeleagă că fără mine era priponit. E teleoltean, îi place puterea, cred că am să-l trag de partea mea, deocamdată îi este frică să iasă la bătaie directă cu Ponta. Îl va lăsa Premier până-n 2016.

Eu, ca o cucuvea, singur la Cotroceni, să cer demisia guvernului şi a lui Ponta, atâta pot, atâta fac. De fapt, conform Constituţiei , nu prea am acest drept, sunt Preşedintele tuturor, aşa scrie în cărţulia Ţării, da cine se ia după ea? Alina Gorghiu, o fătucă, nu are forţă, nu are aplomb, nu penetrează ( incitant cuvânt pentru ea), electoratul, Blaga, o veche relicvă, o stafie ce nu a fost încă făcută dispărută, DNA ştie de ce.

     M-a enervat declaraţia lui Ponta, cu închiderea graniţelor, cine i-a dat dreptul de a face această declaraţie? E Premierul , este adevărat, da pe Merkel a întrebat-o? Merkel poate închide graniţele, poate să nu primească nici un imigrant, noi domle Ponta trebuie să facem cum ne spun ea, dacă ea zice ca noi să primim imigranţi, apoi să-i conservăm, asta facem. Te-ai găsit tu, mai „belicos”, să spui că faci altfel. Tu şti câţi nervi mi-a mâncat Angi M. până am liniştit-o, stai doamnă că mai vedem, mai discutăm, da ea mi-a retezat-o :” ce să discuţi mă, cu cine să discuţi, tu faci ce îţi spun eu, chiar eşti greu de cap?” Apoi a continuat :” unde e Băse, ăla nici nu aştepta să termin fraza, ştia ce să facă, îmi amintesc în 2010, eu i-am spus să nu mai crească salariile, el a mers mai departe, le-a tăiat , tăia el şi pensiile, s-a speriat CCR-ul vostru şi nu a aprobat”. „ Bagăţi minţile în cap şi nu mai ieşi din cuvântul meu, iar când mai vii pe la şedinţe la Bruxelles, ia cuvântul, spune ceva, să nu mai zică ăsta mic că te trezeşti „ ca surda-n horă”, ce am râs când am auzit, e pişicher tânărul”.

M-a făcut cu ou şi cu oţet, mi-a zis că nu sunt în stare să trântesc un guvern, că nu ştiu să pun piedici guvernului, că am lăsat guvernul de capul lui şi uite unde s-a ajuns, asta ne trebuia nouă, relansări fiscale şi creşteri salariale? Am liniştit-o, i-am spus că atunci când vor veni liberali la putere, vom anula toate aceste legi.

     Ziariştii mă tot ceartă, că aia am făcut-o rău, că s-a cântat întîi imnul SUA de ziua Armatei, mai bine rămâneam Primar, sau mai bine plec în vacanţă, da, m-am hotărât, plec în vacanţă, sunt obosit.

La revedere, ne întâlnim pe facebook.

Mulţumesc pentru poză : tvr.ro.
Acesta este un pamflet

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" IV

     

    După 1965, magazinele erau pline cu marfă. Mărfurile industriale se vindeau în rate fără dobândă. În acea perioadă nu se ştia de congelator, găseam în magazinele de profil, tot ce doream, nu era nevoie, să facem provizii. Industrializarea a ridicat bunăstarea oamenilor din pătura de jos. Acum aveam curent electric ( satul nostru a fost electrificat între 1963-1964), televizor, radio. La bloc aveau băi, ceea ce nu visaseră ei. Simt nevoia să fac o completare. Aici prezint situaţia unor ţărani, care veneau din evul mediu ca mod de viaţă. Aceşti oameni trăiseră în case mici, învelite cu: paie, coceni, şindrilă, rar cu ţiglă, cu pământ pe jos, cu saltele din paie pline de purici, dormind pe timp de iarnă şi câte 8 persoane într-o singură cameră. Pentru oamenii din popor, de la coarnele plugului, după 1965 viaţa lor s-a schimbat în bine. Nici nu bănuiau ei, că va veni o zi, când nu va mai fi nevoie să drămuiască leul, pentru aş cumpăra gaz lampant şi chibrituri. Pe aceşti oameni nu îi interesau nici dreptul la vot, nici pluripartitismul, nici libertatea cuvântului. Pentru ei era suficient faptul, căci începuseră să trăiască mai bine. Dintr-o dată au început să aibă bani, la început cu banii şi-au construit case, apoi au mers în staţiuni, „la băi”, iar când pretenţiile au început să crească, au visat la autoturisme. Întâi şi-au cumpărat biciclete, era tare cine avea aşa ceva, apoi au pus motor la bicicletă, mai târziu au apărut motoretele „Carpaţi”, iar din 1968 când la Colibaşi lângă Piteşti a fost înfiinţată fabrica de autoturisme „Dacia” în colaborare cu „Renault”, românii au visat la acest autoturism, mulţi devenind proprietari de maşină „mică”.

Poate că lucrurile aşa ar fi evoluat şi fără comunism, nu am de unde şti.

     După 1965 a fost o perioadă de descătuşare a poporului faţă de etapa întunecată 1946-1964.

Deţinuţii politici au fost amnistiaţi, oamenii chiar simţeau un suflu nou.

Îmi amintesc că la înmormântarea lui Gh.Gh.-Dej din martie 1965, casa noastră era plină de lume, (satul nostru fusese racordat de puţin timp la curentul electric, de aceea eram printre puţinii fericiţi din sat , posesori al unui televizor, al nostru era un „Tonitza”), toţi acei oameni, ce se găseau la noi în casă, plângeau, Gh. Gh.-Dej era iubit de oameni, altfel nu îmi explic. Nu erau lacrimi forţate, nu erau activişti de partid prin preajmă, erau lacrimi adevărate.

Propaganda pentru lauda Partidului Muncitoresc Român(PMR) şi a liderului său era uriaşă şi agresivă ( aceeaşi propagandă se face şi în ziua de astăzi, la fel de agresivă şi parcă mai talibanică). La cinematograf, înainte de începerea filmului propriu-zis era un jurnal de 15 minute în care erau ilustrate minunatele realizări ale partidului, PMR, şi ale prim secretarului său, tovarăşul Gh. Gh.-Dej. Radioul, televiziunea, în toate buletinele de ştiri, jurnalele şi emisiunile lor, lăudau marele om politic, acelaşi Gh.-Dej. Pe de altă parte, ţăranii care plângeau la înmormântarea lui Dej, erau aproape muritori de foame până-n colectivizare, erau oameni cu guri multe de hrănit şi pământ puţin. Acum copiii lor erau la şcoli profesionale pe cheltuiala statului. La terminarea şcolii aveau un loc de muncă asigurat. Ţăranii până-n 45 de ani puteau face cursuri de calificare şi învăţa o meserie.

Deasemeni prin cursuri serale intensive se căuta eliminarea analfabetismului. Viaţa ţăranilor se schimbase radical în bine. Aici nu includ morarii, proprietarii de mult pământ, peste 15 ha, aceştia se puteau întreţine foarte bine, ei chiar au avut de pătimit în perioada de până-n colectivizare. Mulţi dintre ţăranii de mijloc şi chiaburi au trecut de partea comuniştilor reuşind să prindă posturi de conducere în viitoarele structuri ale GAC-urilor ( Gospodăria Agricolă Colectivă), ori GAS ( Gospodăria Agricolă de Stat).

Nu am pretenţia de a scrie o lecţie de istorie, ci de a rezuma faptele aşa cum le-am văzut şi perceput ca trăitor al acelor vremuri în transformare.

    Vreau să spun câteva cuvinte despre ce mâncau oamenii anilor '50. Vorbesc despre ţăranii lucrători ai peticelelor lor de pământ şi nu de familiile ,puţine, care aveau un salariat în casă, cum era la noi tata.

Dimineaţa : în general mâncau ce rămânea de seara, dacă nu rămăsese nimic din seara precedentă, aveau câteva alternative:

-Frunze de ceapă verde cu lăptuci şi oţet, nu se făcea salată.

-Puricei, mămăligă fărâmată, prăjită-n puţină untură

-Tocăniţă, puţină ceapă prăjită în untură cu puţin bulion şi mămăligă rece

-Două ouă, asta era delicatesă, bătute cu mălai şi apă, câteodată punea lapte în loc de apă, se făcea o omletă, se mânca tot cu mămăligă rece.

• Magiun cu mămăligă

În acea perioadă pâinea era cartelată. Tatăl meu lucra în petrol şi avea dreptul la o pâine neagră de 2 kg/zi, sau la două zile, nu mai reţin exact cum era. Noi copiii împreună cu mama aveam conform cartelei dreptul la o pâine la câteva zile, cred că trei zile. Ceilalţi ,care nu erau salariaţi, cu greu puteau face rost de o pâine pe săptămână. Când puteau găsi ceva drojdie, nu se găsea, făceau fie o pâine, fie cococi pe plită. Cei care aveau pâine erau consideraţi fericiţi, mai ales atunci când puteau înlocui la masa de dimineaţă mămăliga rece, cu pâine.

La prânz:

-Ciorbă de: cartofi, fasole, fasole verde, iar felul doi: varză călită, mâncare de cartofi. Cantităţile gătite pe timp de vară erau cât să ajungă pentru masa de prânz, nu aveau frigidere în care să păstreze mâncarea . Pasărea în general era tăiată duminica, dacă cineva tăia o pasăre în timpul săptămânii însemna că ori pasărea, ori un membru al familiei, era bolnav.

Primăvara era bine. Se făcea mâncare din : urzici, lăptuci, ştevie, ştir, hamei, ceapă verde, etc.

Ca o curiozitate , acasă mâncam pâine neagră, iar atunci când ajungeam în spital ne era dată pâine albă. Dealtfel oamenii cu „dare de mână”, preferau să mănânce şi acasă pâinea albă, mai ales că nu era pe cartelă, în schimb era destul de scumpă. O pâine neagră de 2 kg. costa 4 lei, iar o franzelă albă de 0,750 kg. costa 3,60 lei.

      În anul 1965 când a început dezvoltarea industrială se punea mare bază pe muncitori. Migrarea din Moldova spre celelalte regiuni, a populaţiei active, a fost posibilă, datorită condiţiilor bune oferite de stat, celor ce se angajau în unităţile noi create.

Va urma.

Mulţumesc pentru poză : stiripesurse.ro

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" III

    

Voi continua cu amintirile din „Epoca de Aur”, aşa cum am mai spus nu sunt istoric, relatez faptele cum le-am trăit şi perceput eu. Nu în toate zonele din Ţară lucrurile au stat la fel, vorbesc de zona Târgoviştei, mai precis de com Bucşani.

După cum spuneam în articolul trecut, începând cu 1947 liderii partidelor istorice au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare.

     În acei ani tulburi, când armata sovietică se afla în România, iar I.V.Stalin conducea cu mână de fier toate statele din blocul de est aflate sub influienţa sa, pentru cel mai mic gest de revoltă, ori de negare a valorilor marxism leninismului, ajungeai în celulele întunecoase ale puşcăriilor, ori la „Canalul Dunărea- Marea Neagră”. Am să vă spun povestea canalului.

     Se spune că Gh. Gh.-Dej a mers la Moscova la o întâlnire cu Stalin, aici s-a plâns că nu are ce face cu atâţia intelectuali, bancheri, industriaşi, chiaburi, în generali opozanţi ai comunismului. Atunci Stalin a luat un băţ, folosit  ca arătător pe hartă, şi a zis : „Ghiţă, aşa le spunea Stalin pe numele mic, uite şi a arătat pe harta României, de aici până aici să faci un canal, să-l sapi cu bandiţii ăştia”. Astfel a început săparea Canalului Dunărea-Marea Neagră. Aici au murit mii de oameni. Munca era de Sisif, nu canalul conta, ci dezumanizarea celor care munceau acolo. Mulţi intelectuali de marcă au preferat să facă pact cu diavolul pentru a putea supravieţui şi parveni. Nu vreau să dau exemple, ele sunt ştiute, nu am căderea să judec pe nimeni, atâta timp cât eu personal nu m-am ridicat împotriva regimului comunist.

Se discuta în tăcere şi pe la colţuri despre rezistenţa din munţi a românilor, cred că zvonurile erau lansate de către securitate, se spunea că ar fi vorba de elemente reacţionare având în frunte legionarii. Nu ştiam nimic real, numai zvonuri, evenimentele se desfăşurau departe de noi, unele zvonuri vorbeau despre victoriile celor din munţi, altele despre loviturile organelor revoluţiei proletare, securitatea.

Până prin 1964, Securitatea îşi făcea simţită prezenţa la tot pasul, apoi a început să fie mai subtilă, dar nu mai puţin activă.

     Atâta timp cât nu crâcneai împotriva regimului şi îţi făceai treaba la locul de muncă, nimeni nu te deranja. Trebuia, să fii atent, să nu cazi în capcana provocatorilor. Erau informatori ai securităţii, ori chiar salariaţi de-ai lor, care te provocau, să spui ceva rău împotriva regimului. Pentru asta puteai fi invitat la o ţuică, iar aici, dacă îţi dădeai drumul la gură , era rău, se lăsa cu arestare, cu bătăi, schinjuiri pentru a recunoaşte lucruri, pe care nu le făcuse-şi.

     În 1964, Gh. Gh.-Dej a dat un decret pentru eliberarea şi amnistierea deţinuţilor politici, situaţia în Ţară a inceput să se destindă, Stalin murise în 1953, URSS îşi retrăsese trupele armate din România în 1957, datoriile de război fuseseră plătite către sovietici. Singura rană care rămânea deschisă era Basarabia, deşi în 1964 ar fi trebuit să se întoarcă la vechea vatră, a rămas tot a URSS. Mai era o problemă încâlcită, încâlcită şi din cauza politicienilor români, tezaurul românesc trimis în 1916-1917 în Rusia măcinată de evenimente şi aproape neguvernată.

     După moartea lui Gh. Gh.-Dej în 1965, Ceauşescu a adus un suflu nou, o anumită libertate, a condamnat cultul personalităţi practicat de către Dej şi a lăsat o anumită libertate culturii.

Ţara a intrat într-un proces rapid de industrializare. Oamenii au început să migreze de la țară la oraş. Au lăsat coarnele plugului şi au mers pe şantiere şi uzinele ce se înfiinţau, pentru a se califica la locul de muncă în diferite meserii; pentru a se înlesni acest lucru, s-au înfiinţat cursuri serale pentru ca viitorii meseriaşi, să îşi completeze studiile, gimnaziale, liceale, ori universitare.

Copiii erau îndrumaţi să înveţe carte. Din 1964 învăţământul a devenit obligatoriu de 8 ani, cursurile şcolilor profesionale erau de trei ani, iar cursurile liceale de 4 ani.

     Începând cu 1966 apar liceele de specialitate, pe lângă cel uman.

Au fost înfiinţate centre şcolare pentru meserii, anual aici erau înscrişi mii de elevi, Ţara avea nevoie de meseriaşi. Oraşele s-au transformat în vaste şantiere, unele construiau unităţi industriale, altele construiau blocuri de locuinţe pentru viitori muncitori.

Ţăranii plecaţi  la muncă în orașe, au început, să vină cu bani acasă, statul acorda celor doritori bani cu împrumut pe o perioadă de 20 de ani cu dobândă minimă, pentru construirea de locuinţe. Casele ce urmau a fi construite trebuiau obligatoriu să aibă etaj. Faţa satului începe să se schimbe, în locul căsuţelor joase, învelite cu paie, apar case trainice din cărămidă învelite cu tablă zincată. Ceauşescu era bine văzut de pătura săracă a Ţării, chiar dacă, dădu-se decretul de interzicere a avorturilor în 1966.

     Pe plan internaţional, liderul român, mai ales după poziţia tranşantă pe care a avut-o, de condamnare a întervenţiei trupelor „Tratatului de la Varşovia” în frunte cu URSS în Cehoslovacia, era foarte bine văzut şi chiar curtat de marii lideri ai lumii.

În SUA, Ceauşescu era primit pe covorul roşu cu onoruri militare de către preşedinţii Nixon şi Carter, Casa Albă şi Biroul Oval deveniseră pentru liderul comunist familiare. Liderii americani  Nixon şi  Ford  au făcut vizite oficiale în România. Vizitele lor în zile staţionate în România, au fost mai multe decât orele petrecute de Clinton şi Bush jr. în Ţara noastră. Regina Elisabeta a M. Britanii l-a plimbat pe N. Ceauşescu cu caleaşca regală pe străzile Londrei, în general era la modă ca N. Ceauşescu să fie primit de către şefii de stat şi de guvern din toate ţările lumii.

    Ceauşescu ducea o politică externă activă, se implica în diferndele dintre state din perspectiva negocierii păcii şi înţelegerii. Aşa a fost posibilă împăcarea Israelului cu Egiptul, în urma confruntării din „Înălţimiile Golan”, a negociat împăcarea SUA cu China, etc.

Toate acestea au fost posibile datorită politicii externe deosebite duse de diplomaţia română.

Va urma.

Mulţumesc pentru poză: orasulmeuploiesti.wordpress.com

Discursul lui Liviu Dragnea la Congresul PSD

                                       

  Domnilor tovaraşi,

    Vă mulţumesc că m-aţi ales Preşedinte al partidului, nu voi precupeţi nici un efort să duc România, Ţărişoara noastră, pe noi culmi de progres şi civilizaţie. Voi lupta în fiecare zi până la ora 3 p.m., pentru a face programe şi proiecte pentru partidul nostru, ca mai apoisă a fie împlementate de guvernele noastre viitoare. Cineva în sală a mormăit, de ce până la ora 3 p.m., simplu, după acea oră mă voi întâlni cu Preşedintele Iohannis să văd ce sarcini îmi mai trasează. Numai conlucrarea dintre toţi actorii politici, poate salva Ţara şi pe mine de o condamnare.

Am o pregătire bogată în modul de a conduce, gândiţi-vă la câţi ani am fost Preşedinte de Consiliu Judeţean, câtă subtilitate mi-a trebuit pentru a strânge şi eu câţiva bănuţi.

Am cerut sprijinul membrilor PSD pentru a deveni Preşedinte al Partidului, luptând în acelaşi timp împotriva unor contracandidaţi periculoşi pentru mine. Candidatura lui Şerban Nicolaie a fost ca un glonţ care a trecut pe lângă capul meu, îi mulţumesc lui Dumnezeu şi comisiei de validare a dosarelor că nu a putut candida.

                Domnilor tovarăşi,

    Mai târziu am să vă spun, de ce folosesc acest aplativ. Acum vreau să lămuresc un lucru, am candidat şi am câştigat alegerile, nici nu a fost greu, fiind singurul candidat, chiar dacă sunt condamnat în primă instanţă la un an închisoare cu suspendare, pentru a fi statutar, am să propun modificarea statutului în aşa fel încât cei condamnaţi până la 5 ani, să poată rămâne în PSD numai dacă este ales ca lider al Partidului, sau în primii 3 ca importanţă a funcţiilor.

Am stat şi m-am gândit, Ponta demisionase de la conducerea PSD, era urmărit penal, bine a făcut, dacă după ce se judeca procesele nu era condamnat, ce s-ar fi ales de partidul nostru? Nu vrem să se mai întâmple, ce s-a întâmplat până acum. După ce nu a mai fost Preşedinte al PSD, Adrian Năstase a fost condamnat, mai nou Ion Iliescu, fost Preşedinte PSD, este urmărit penal. Ce se alege de Ţara asta, unde se va ajunge? Nu tovarăşi, că tovarăşi suntem, odată ce este condamnat, un lider de partid poate sta liniştit la conducerea formaţiunii politice, fără teama de DNA.

    Am făcut şi fac aceste sacrificii (câte nopţi am pierdut până am făcut şi eu un pic de avere), numai cu gândul la Ţărişoara mea, România, nu îmi doresc decât binele ei, nu voiesc decât prosperitatea Ţării mele. Mă uit în urmă cu mânie, încerc să găsesc uzinele de pe vremea celui împuşcat, totul este o ruină, totul e vândut, lacrimi amare îmi îneacă sufletul, puţini din banii primiţi de politicieni, pentru a face drumul liber distrugerii economiei, au intrat în buzunarele mele. Mi-aş fi dorit mai mulţi, nu a fost să fie. Avem un guvern care merge bine, dar un Premier care are probleme de dosar penal, îl vom schimaba tovarăşi, vom pune în loc un alt premier, serios, măcar cu 2 ani condamnare. Un om care să ştie cum să fenteze legea, cum se poate face un ban în timpul guvernării, adică un om cu o bogată activitate pe linie de activităţi ilicite, acum nu mai este ca în urmă cu 5, 10, 15 ani când banii erau pe toate drumurile, politicienilor nu le rămânea decât să-i adune, acum, trebuie, să gândeşti mult până găseşti un ban pentru propriile buzunare. Aşa nu se mai poate, râd ăia de primesc ajutoare sociale de noi, au mai multe venituri decât un politician, stop, e râdul meu acum, dacă sunteţi cuminţi şi faceţi cum vă spun, poate las ceva firimituri şi pentru voi.

     Doresc ca voi toţi, să fiţi un singur glas şi o singură voinţă în îndeplinirea sarcinilor ce vă vor fi trasate de către mine. Ne vom întâlni şi în BPN-uri şi în Consilii Naţionale, dar numai pentru a valida ordinele mele şi nu pentru analiză. Vom da tot timpul impresia de partid democrat, doar că eu voi conduce şi voi veţi aplauda. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, acum îi voi mulţumi tovarăşului Ion Iliescu pentru întreaga activitate, va rămâne în continuare Preşedintele de Onoare al PSD, dar va veni numai la activităţile festive ale Partidului. Fac acest lucru pentru a-l feri pe tovarăşul Iliescu de stresul analizării unor acţiuni politice, totodată îl rog, încă nu îi interzic, să nu mai facă comentarii la deciziile mele politice. În ce îl priveşte pe Adrian Năstase, poate participa oricând la Congresele partidului, bineînţeles fără invitaţie, consider că nu are nevoie de aşa ceva.

   Acum am să vă rog să vă ridicaţi în picioare. Mulţumesc! Am folosit apelativul „domnule tovarăş”, domnilor, partidele aflate astăzi pe eşichierul politic îşi trag seva din FSN, care a fost considerat continuatorul PCR. Faptul că astăzi folosim apelativul domnule nu ne eliberează de fosta noastră activitate în vechiul regim şi partid, PCR. De aceea folosirea apelativului compus din domn-tovarăş este cea mai adecvată.Cum nimeni nu a considerat necesar să îşi ceară scuze pentru atrocităţile petrecute în timpul comunismului, o fac eu acum. Să păstrăm un moment de reculegere în memoria acestor victime. De ce eu să-mi cer scuze, de ce astăzi şi de ce aici? Aşa vreau eu. Personal am fost prea tânăr atunci, nu am apucat prea multe. Vreau să speculez această pistă ne atacată de nimeni, nu ne costă nimic, a condamna ceva comis înainte, a îţi asuma ceva, este o chestiune declarativă fără consecinţe. Pentru a fi un bun politician, credibil şi de succes, trebuie să fi ipocrit, fariseic, cameleonic, cinic şi demagog. Un politician adevărat, în timpul campaniei electorale pupă copiii, iar după ce este ales, le smulge acadeaua din gură şi o mănâncă ei.

    De astăzi încolo pentru a continua să fim tovarăşi, orice leu vă pică-n mână jumătate îl aduceţi la mine, restul îl păstraţi, numai aşa vom putea atinge acele înalte culmi de prosperitate personală.

Mergeţi cu Dumnezeu şi împărtăşiţi poporul pesedist cu înaltele învăţături transmise de mine.

Aplauze prelungite, se scandează : „Liviu Dragnea, tot poporul şi-a găsit conducătorul!”

Mulţumesc pentru poză dcnews.ro

Vremea pelerinajelor la sfintele moaşte

   

    Vremea pelerinajelor. Pelerinaj la Arsenie Boca, supranumit Sfântul Ardealui, la sfânta Paraschieva, la sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor. Precizez că nu am nimic împotriva pelerinajelor, doar că, pelerinajul făcut în sufletul nostru este cel mai uşor şi fără riscuri, dar în mod sigur cu mai multe realizări. Este alegerea lor, acelor care merg în pelerinaje, este târgul lor cu divinitatea, eu am venit până aici, vezi cât mă nevoiesc, acum şi Tu, Doamne, fă-Ţi treaba Ta cu minunile. Sigur în lungile zile de aşteptare se întâmplă să le vină rău unor enoriaşi, alţi, din păcate au sucombat, asta nu îi împiedică să rămână în continuare pe baricadă, să plătească bani grei pentru acatist, în funcţie de problemele fiecăruia, exp. „ajută-Mă Doamne să-mi mărit fata, Dă gânduri bune ginerelui, să se lase de băutură, adu-mi acasă nevasta fugită, Dă-ne Doamne sănătate, da Doamne, ajută-ne de toţi banii, oricum nu se dă rest”. Şi uite aşa se umplu sacii cu bani în mânăstirile cu moaşte, cu sfinţi, cu icoane făcătoare de minuni.

     Fraţi creştini, în interiorul fiecăruia dintre noi există atât Dumnezeu cât şi dracu. În sufletul nostru există o biserică a noastră, fără prea fericiţi, fără prea înalte feţe bisericeşti, fără sfinţii. În biserica noastră suntem doar noi şi Dumnezeu, fără intermediari, aici putem vorbi direct şi fără interdicţii cu Făcătorul Cerului şi al Pământului. Pentru această comuniune nu trebuie să mergem sute de km., trebuie numai să ne retragem în camera cea mai curată a casei noastre şi fără a spune rugăciuni scrise de alţii, putem purta un dialog cu Divinitatea.

    Înalţii slujbaşii ai bisericii, nu lucrează pentru Dumnezeu şi Iisus Hristos, lucrează pentru propriile buzunare. Veţi zice că hulesc, că iau numele bisericii în deşert, nu, nimic din toate acestea, constat. Pentru ce îi trebuie unui călugăr ajuns în fruntea BOR , este vorba de Prea Fericitul Daniel, un salariu nesimţit de aproape 25,000 Ron, la fel şi celorlalţi mitropoliţi, episcopi, arhiepiscopi, nu pun în discuţie preoţii.

Înaltele feţe bisericeşti trăiesc într-un lux opulent, oare aşa îi învaţă sfânta Scriptură?

Iisus Hristos când a intrat în templu a alungat toţi negustorii, acum în toate lăcaşele de cult negustoria este în floare.

   Şefii BOR circulă cu cele mai la modă şi mai scumpe maşini, asta mă duce cu gândul, Dumnezeu să mă ierte pentru asta, la întunecimea iadului. Din câte ne învaţă Sf. Scriptură, cei bogaţi, cei hrăpăreţi, lacomi şi mândri ajung în iad. Împărăţia Cerului fiind a celor smeriţi, săraci, credincioşi, a celor care au dat averea lor celor săraci. Ce putem observa, că înaltele feţe bisericeşti nu au nimic în comun, cu preceptele pe care în mod ipocrit le propăvăduiesc.

Prea Fericitul, pentru a fi cu adevărat fericit, cum este călugăr şi nu are o familie de întreţinut, putea renunţa foarte bine, la jumătate din salariu în folosul unui orfelinat.

Lăcomia, mândia, trufia l-au împiedicat de a fi cu adevărat un slujitor al Domnului, rămânând un slujitor al banului, adică al iadului.

    Nu Catedrale mari, megalomanice, ne trebuie pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, nu trebuie să cheltuim bani pentru a plăti intermediari care să facă rugăciuni în locul nostru. Trebuie să ne spunem noi păsurile şi să aducem Slavă Divinităţii, în mod direct. Dumnezeu ne ascultă şi dacă suntem surdo-muţi, gândurile noastre nerostite, dar îndreptate spre El sunt suficiente.

   Însărcinarea altora să se ocupe de îndrumarea paşilor şi mântuirea sufletelor noastre, lasă loc părţii întunecate a sufletului nostru să lucreze în defavoarea noastră. Aşa putem ajunge să făptuim lucruri ce le putem regreta mai târziu.

Vreau să mai fac o completare. Acelaşi comportament îl au şi şefii celorlalte culte religioase, indiferent cum se numeşte Dumnezeul lor. Trufia şi lăcomia sunt prietenii de nedespărţit ai mai marilor acestor culte. Acolo unde tronează aurul, luxul şi opulenţa, Dumnezeu nu are loc, acolo sălăsuieşte diavolul cu toate capcanele lui.  Dumnezeu este acolo unde există curăţenie sufletească, umilinţă şi iubire pentru oameni. 

Mulţumesc pentru poză : romanialibera.ro

O groapă ucigaşă

    

A murit un tânăr poliţist. Un tânăr de 28 de ani, un poliţist aflat în misiune. O groapă ucigaşa aflată în asfalt şi plină cu apă nu a putut fi evitată, moartea a curmat viaţa tânărului.

Se pune problema dacă viceprim ministrul Oprea Gabriel avea dreptul la escortă, dacă nu cumva a fost un abuz al viceprim ministrului. Alte surse spun că poliţistul era în misiune. De ce ministrul de interne a cerut escortă într-o noapte ploaiosă. Este posibil ca Oprea să nu fi avut dreptul la escortă, la fel de posibil ca poliţistul să nu fi fost în misiune legală, dar indiferent cum era agentul acolo, el era sub ordin . Pentru faptul că d-l Oprea a cerut escortă şi nu avea dreptul, poate răspunde administrativ, sau penal, pentru abuz în serviciu. Pentru faptul că nu era în misiune altele sunt sancţiunile. Moartea poliţistului nu are legătură cu nici una din aceste lucruri. În acea groapă şi-a găsit sfârşitul un poliţist, putea fi un civil care venea de la o întâlnire amorosă, ori de la serviciu, nici nu contează de unde şi pentru ce trecea pe acolo, a contat că acolo, în drum, era o groapă plină cu apă şi nesemnalizată. Apa a acoperit groapa, în acest fel a devenit invizibilă, motociclistul a intrat în groapă fără să o vadă, cu toată viteza, moartea a apărut instantaneu.

     Vinovaţi de moartea motociclistului sunt cei din Primăria Bucureştiului care se ocupă de bună starea

drumurilor. O groapă în asfalt pe timp ploios nesemnalizată, este o armă criminală. Pe cale de consecinţă, cei care nu au reparat drumul şi mai ales nu au semnalizat groapa, sunt adevăraţii criminali. Ei trebuie să răspundă pentru moartea acestui om care s-a dovedit a fi poliţist, dar, care, putea fi orice am al Ţării. Viceprim ministrul Oprea are partea lui de vină, ori nu, nu discut această situaţie, nu este el vinovat de moartea poliţistului. Nu îl apreciez în mod deosebit pe ministrul Oprea, ba, aş putea spune, că am reale rezerve în ce priveşte moralitatea lui, cu toate acestea aici poate avea o mulţime de greşeli, poate fi acuzat de multe, numai de moartea tânărului poliţist, nu.

    Primăria Capitalei are încă o viaţă pe conştiinţă, din cauza indolenţei celor ce ar trebui să se ocupe de întreţinerea drumurilor publice. Responsabilii din Primărie trebuie să plătească cu libertatea împreună cu firma care a săpat acea nenorocită groapă şi a lăsat-o nesemnalizată, pentru această neglijenţă criminală , altădată vor fi mai responsabili cu sarcinile ce le au pe linie de serviciu.

     Încă un om a murit în mod stupid, într-o Ţară condusă de oameni stupizi, nesimţiţi şi indolenţi, puşi pe jaf şi îmbogăţire. A murit un om, cineva trebuie să plătească, iar măsurile ce vor fi luate, ar trebui să preîntâmpine asemenea nenorociri.

Mulţumesc pentru poză : tion.ro

Unirea României cu Basarabia temă electorală pentru politicieni demagogi

    

  Se tot discută despre reîntregirea Ţării, prin revenirea Basarabiei la patria mamă, România. Un fapt important, de fapt cel mai important din punct de vedere politic şi patriotic. În Europa am rămas singurul popor împărţit în două Ţări distincte. Reparaţia istorică ar trebui făcută de îndată, ea ţine numai de voinţa politică a celor două Ţări şi de lobby-ul pe lângă marile puteri ale Europei şi SUA. În condiţiile contondente ale politicii internaţionale din aceste momente, o politică externă subtilă, patriotică şi bine intenţionată ar avea câştig de cauză. Întregirea României, eventual fără Transnistria, nu ar creea probleme deosebite.

Asta ar fi partea introductivă, partea frumoasă a lucrurilor, doar că lucrurile nu sunt în alb-negru, ele sunt multicolore. Să stăm drept şi să gândim strâmb, sau invers, nu contează, tot un drac e.

Să le luăm pe rând, fiecare Ţară în parte are câte un Preşedinte, are câte un guvern, câte un Parlament, structuri deconcetrate. În total sute de oameni sunt membri ai acestor Instituţii, fiecare la rândul lor sunt membrii unor structurii cu afinităţi mafiote. Caracatiţe, cu tentacule în toate sferele de influienţă, în instituţii din temelia justiţiei, procuratură şi instanţe de judecată, fac jocul interlopilor din ambele Ţări, iar pentru a rezista pe poziţii, nu ezită să ceară ajutorul străinilor, în schimbul vânzării ambelor state la mezat.

    Pentru a se reîntregi România, prin revenirea la matcă a Basarabiei , ar trebui ca mulţi dintre aceşti politicieni să-şi piardă poziţiile, întrebarea este dacă sunt dispuşi să-şi tragă singuri scaunul, aducător de beneficii, de sub fund. Chestiunea este că, rămânând pe dinafară, pot fi prinşi de braţul lung al legii, înclin să cred că, încă mai avem magistraţi curaţi.

În toate declaraţiile sforăitoare ale politicienilor nu este altceva decât ipocrizie şi falsitate pentru a câştiga capital politic, aruncând de fiecare dată eşecul pe adversarii politici.

Cu o clasă politică coruptă aşa cum se găseşte atât în Moldova cât şi în România, nu se va indeplini acest vechi ideal al românilor, care ar putea pune capăt unui blestem ce ţine de 200 de ani. Politicienii de astăzi sunt nişte demagogi fără scrupule , Caţavencu, Farfuridi şi Brânzovenescu, eroii lui I.L.Caragiale, sunt mari patrioţi pe lângă maimuţoii din ziua de astăzi. Dacă ştergerea lacrimilor uriaşei familii de români, stă în puterea unor politicieni care, mai mult se uită cum să vâneze banul, decât cum să îndrepte ce este rău, atunci vom plânge în continuare.

     Ce încredere să ai în preşedinţii care îşi faultează premierii, în procurorii care fac dosare la ordin politic, în instanţele de judecată care dau sentinţe în urma unor presiuni, în serviciile secrete care supraveghează totul, iar „rodul” muncii lor îl pun la dispoziţie puterii politice?

Trebuie să aşteptăm o reformare a clasei politice de pe ambele maluri ale Prutului, ori să forţăm graniţa dintr-o parte şi alta apoi să obligăm politicul să adopte prin lege ce s-a făcut prin voinţă populară. Totuşi, cred că acest eveniment, trebuie să fie unul de sărbătoare, de aceea, e bine, de ştiut, dacă şi noi, poporul, chiar vrem Unirea.Ar fi fost important și necesar ca atât în Moldova cât și în România, să se facă referendumuri pentru consultarea poporului. În acest fel politicienii din ambele țări surori puteau acționa legitim, siguri dacă ar fi fost și voință politică.

Revenirea Basarabiei, în perioada interbelică, la patria mamă, se pare, că nu a fost, o chestiune bine primită de unele autorităţi române care, au activat după unire pe teritoriul de dincolo de Prut.

    Unirea nu este o joacă, trebuie bine gândită patriotic, nu sentimental, trebuie analizate la rece toate problemele, nici una dintre cele două Ţări nu stă pe roze din punct de vedere economic. Cancerul corupţiei  roade din toate instituţiile ambelor state. Clasa politică şi de o parte şi de alta a Prutului este putredă, coruptă şi ruptă de realităţile şi nevoile poporului. Partidele sunt nişte găşti, nişte bande, niște familii mafiote, e greu de destructurat asemenea încrengături malefice. Înteresele străine susţin la putere aceste putregaiuri, pentru că le fac jocul lor murdar, împreună au reuşit să distrugă industria şi agrcultura din ambele Ţări, astfel au reuşit să pună pe butuci nişte economii funcţionale.

    Nu mă aştept la nimic bun din partea politicienilor care, cu ocazia alegerilor, fiecare partid, îşi revendică Ţara, cel mai bine ar fi ca Ţara să-i îndepărteze pe ei.
Mitingul unioniștilor din 22 octombrie, poate fi un semnal pentru demararea acțiunilor menite să reîntregească România Mare. Pofta cu care jandarmii i-au altoit pe protestatari, mă face să cred, că ordinele primite de mercenarii lui Cioloș și de Iohannis nu coincid cu întregirea României, ci cu dezmembrarea Țării prin federalizarea ei. Dorința unioniștilor de a discuta cu Cioloș și Iohannis nu putea avea loc, pe agenda lor neexistând o Românie puternică ci o colonie îngenunchiată și nerevendicată. Sper ca această mișcare a unioniștilor să existe cu adevărat și să nu fie tot o manipulare a maselor în preajma alegerilor.

Mulţumesc pentru poză : cuvintul.md

Dracu' nu e aşa de negru

    

Piei drace! Îşi zise unul, când îi apăru în faţă o fătucă mai mult goală decât îmbrăcată. Altul îl privi încurcat şi,  bâbâindu-se, l-a întrebat : „băi da de ce ziseşi aşa, eu am văzut că era frumoasă, nu era neagră şi cu coarne?” .

De fapt dracu nu e negru şi nu are nici coarne, în schimb poate pune coarne.

      O gospodină casnică, care îşi iubea copiii şi soţul, mergând într-o zi la piaţă s-a întâlnit cu dracul, era înalt, părul blond pieptănat într-o parte, ochii albaştri ca dimineţile de mai, îmbrăcat într-o cămaşă grena, deschiată la doi nasturi, cu o geacă din blugi sport, pantalonii, strânşi pe pulpele ferme, aveau buzunare la spate în care îşi ţinea vârâte degetele de la mâini. Bărbatul o privea degajat, dar persistent. Femeia, la început a ocolit acea privire uşor obraznică şi insistentă, apoi, pe furiş, a întors capul spre el, siguranţa şi nonşalanţa cu care o privea a făcut-o să tresară, un fior rece a străbătut-o din cap până-n vârful unghiilor de la picioare, câţiva fluturi au început să zboare dezordonat prin stomacul tinerei femei. O transpiraţie rece îi curgea pe spate, simţea că nu mai avea aer, se îneca, voia să plece, în picioare avea plumb, voia să strige, din gât nu ieşea nici un sunet. Privirea a rămas ţintuită pe el, simţea că e pierdută, pentru o clipă, prin faţa ochilor i-a trecut o imagine în care erau copiii ei şi soţul, îi simţea cum se depărtează, a vrut să-i strige, în acel moment el, bărbatul din faţa sa, i-a făcut un semn prin care o chema. În transă şi cu paşii nesiguri a pornit spre el, a vrut cu ultimele puteri să fugă, el a cuprins-o uşor de umeri, a mângâiat-o pe cap şi ia şoptit la ureche, rămâi. Şi a rămas. La privit în ochi, căuta privirea lui, voia să vadă hotărârea, determinarea, dragostea, a văzut nişte ochi limpezi, reci şi dominatori. Îi simţea puterea, era sclava lui, nu-l cunoştea, nu-l mai văzuse, dar îl dorea, îl voia cu toată fibra, cu tot sufletul ei zbuciumat, cu toată dragostea neîmpărtăşită şi netrăită până atunci. A pus capul pe umărul lui, el continua să-i mângâie părul privind undeva peste ea, ştia că este prada lui şi numai a lui. Era încă una dintre victimele făcute de-a lungul timpului. Nu-l interesa dacă are un soţ şi nişte copii, îl interesa prada. Se juca cu ea, o va face roaba lui, apoi îi va da drumul, o va izgoni, ea va plânge, va implora, lacrimile aveau să inunde această faţă pe care el, acum, cu degetele lui lungi şi reci , o mângâia. Va pleca de lângă ea, va smuci piciorul drept de care, această minunată femeie, acum desmierdată, va avea mâinile încolacite în speranţe că l-ar mai putea reţine. Plecarea lui va fi definitivă şi fără regrete... Abandonată, umilită şi dispreţuită, a privit în jur, era într-o cameră străină mobilată simplu. Ce căuta aici, de când era, nu îşi amintea decât îmbrăţişările lui tandre, cuvintele pline de iubire şi promisiuni deşarte, mângîierile cu mâinile acelea reci care îi potoleau fierbinţeala dragostei, apoi mai erau reprizele de dragoste până la epuizare, erau acele clipe netrăite până atunci, descoperite în adâncul sufletului.

       Nu regreta nimic, se redescoperise, era o altă femeie, era femeia pe care nu o cunoscuse, deşi trăise tot timpul cu ea. Ar fi vrut să-şi vadă copiii, nu şi soţul, de el îi era silă, trăise alături de el, fără să o vadă, să o desmierde, să simtă că e iubită, să o facă să se simtă femeie. Acum da, ştia ce înseamnă să iubeşti, să trăieşti cu intensitate momentele de dragoste. S-a ridicat de jos, a căutat o oglindă, s-a privit în ea, se aştepta să vadă o femeie distrusă, nu, chipul oglindit arăta prospeţime, lacrimile se uscaseră, ele spălaseră sufletul încărcat, descătuşaseră o inimă închisă cu nouăzecişinouă de lacăte. Renăscuse, vroia o altfel de viaţă, ca o umbră copiii i-au trecut prin faţă, nu-i va părăsi, dar nici acasă nu se va mai întoarce, a întors capul spre pat, undeva la capătul patului era sacoşa în care trebuia să pună cumpărăturile pentru mâncarea familiei, era goală, pierduse noţiunea timpului, nici nu voia să afle de cât timp era acolo, poate de o zi, de două, de un an, ce contează, acolo a fost bine. Cine a fost acel bărbat? Poate un înger, ori poate chiar dracul. Era un drac frumos, nu avea coarne şi nici negru nu era. Ar fi vrut să-l mai reîntâlnească.

Mulţumesc pentru poză : anachirila.ebloguri.ro

Alina Gorghiu şi "găurile" de pe centură

    

Într-una din zile am avut ocazia să văd un selfi video făcut de copreşedinta liberală Alina Gorghiu, care, revenise în locul de unde plecase cu ceva timp în urmă, pe centură. Centura capitalei. Ne spunea această fătucă, cu mult patos şi spume la gură, cum este ea echilibrată politic, dar cu toate acestea tot îi găseşte vină lui Ponta pentru că nu a astupat găurile de pe centură. Acuma şi eu cred şi chiar am văzut multe „găuri” puse la „lucru” pe centură. Cu toate acestea eu nu sunt deacord cu zglobia Alinuţa, dintr-un motiv foarte simplu, din cei aproape 26 de ani de la revoluţie, PSD-ul sub diferite denumiri a avut Ministerul Transporturilor undeva aproape de 10 ani, iar liberalii, în care intră şi PD-ul, dar şi PD-l-ul, au fost la guvernare 16 ani. Din 2004 şi până în februarie 2014, liberalii au fost continuu la conducerea Ministerului Transporturilor.

Iar dacă vorbim că această centură intra în atenţia Primăriei Generale a capitalei, până în 2008 din 1990, primari generali au fost liberali.

     Din aceste motive enumerate mai sus consider că „video-selfiu-ul” de pe centură al Alinuţei avea scopul de a fi promovată printre ocupantele ocazionale ale centurii. Alinuţa, faptul că există găuri în asfalt, este spre binele acelor fete, care frecventează centura, astfel şoferii sunt obligaţi să meargă cu viteză mică putând în acest fel să treacă în revistă şi expoziţia sexy de pe trotuar.

Nu pot să neg faptul că, atunci când am văzut clipul, puteam jura că erai una din ocupantele trotuarului de pe centură. Am mai scris despre obsesia ta pentru premierul Ponta, nici nu te condamn, dacă îţi plac bărbaţii solizii cu trăsături asiatice, ţi-ai găsit omul. Numai el se pare că nu te-a găsit. Nimic nu este mai periculos pe lumea asta decât o femeie căreia i s-a respins dragostea. Leoaică devine, omul pe care îl iubea, dar a refuzat-o, devine cel mai mare duşman al ei.

Ponta va fi visul urât al vieţii tale.

     De ce d-nă Copreşedinte, urmaşă a lui Brătianu, ori a lui Băsescu (nu se ştie precis pe care îl moşteniţi), nu pierdeţi nici o ocazie de a vă face de râs? Aveţi destule instrumente politice şi parlamentare de a ataca guvernul şi pe Premierul lui. Venirea pe trotuarul centurii, acolo unde se face alt stil de „politică”, poate creea confuzii. Ori o fată ca d-ta care a venit mult prea împinsă de la spate, vezi că nu spun „împinsă prin spate”, pentru a ocupa funcţia de copreşedinte, a născut destule suspiciuni, nu tocmai ortodoxe. Sunt elegant, alţii ar fi putut spune că te îmbraci în pantaloni pentru că ţi-ai fi pus poalele rochii în cap. Nu sunt de acord cu ei, fiecare face ce vrea cu propria rochie, ori cu ce este sub ea.

Doamnă Gorghiu, trageţi de urechi pe Băsescu, Orban Ludovic, Gh. Dobre, Anton Ionescu, Anca Boagiu, Radu Berceanu, Alex. Nazare, Ov. Silaghi, Ramona Mănescu. Sunt miniştrii transporturilor liberali. Faptul că aţi ştiut că ministerul Transporturilor a fost foarte mult timp în cadrul Partidului Naţional Liberal şi al PD-L-ului, mă face să cred că altul a fost motivul plimbării pe centură.

Cred că a fost o raită prin locurile cunoscute, a fost o vizită de aducere aminte, de retrăire a vremurilor de mult apuse.

     Politica e o curvă, este acceptată această axiomă. Mai rău este când cei care fac politică sunt curve, se prostituează pentru a obţine un avantaj, fie şi electoral.

     Vă sfătuiesc, doamnă Gorghiu, ca pe viitor când mai faceţi astfel de video -selfi-uri să vă alegeţi cu mai multă atenţie locul. Chiar dacă locul ales, avea pentru dvs. o anume încărcătură emoţională, pe viitor ocoliţi-l, când faceţi selfi, altfel, din moment ce ştiţi drumul, nu-l ocoliţi.

PS. Nu iau apărarea miniştrilor de transport PSD, cu toţii sunt vinovaţi pentru modul în care arată drumurile patriei.
Mulţumesc pentru poză : acuvio.blogspot.com

Amintiri despre mine şi "Epoca de Aur" II

     

Am să încerc să descriu casa împreună cu oamenii şi ocupaţiile lor. Aşa cum am mai scris, casele anilor '50 aveau o prispă, din care se intra într-o tindă, de aici prin două uşi, una în dreapta camerei, alta în stânga se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, aici erau ţinute în lada de zestre hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Cealaltă era „camera de zi”, aceasta era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit, soba era joasă cu vatra mare, nu avea uşă la gura , când era cazul, se punea o tablă pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, trăgeau jarul pe vatra sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, trăgeau un scaun în faţa sobei, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, având la capete două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.

Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se punea nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearceaf.

Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.

Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată cu grinzi interioare . La grinzile din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, puneau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel cu acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.

Seara la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, discutam programul de a doua zi. De fapt era monologul tatălui prin care împărţea sarcinile pe fiecare în parte. Discuţia putea fi cam aşa :

-Gheorghe, mâine mergi cu gâştele, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi de mâncat, mânânci cât ceilalţi.

-Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.

-Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia.

• Zamfiro, tu iei vaca, şti ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc.
• Nicolae, iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fi acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”. La ora cinci să fim pe loc.
• Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă, poimâine toată lumea la sapa porumbului.
• Bine omule, răspundea femeia căutându-şi de treabă.

Aşa arăta o zi la ţară până prin 1962.

     În '62 s-a încheiat colectivizarea, au mai rămas oameni care nu au vrut să se înscrie în colectiv, nu mulţi, dar au mai rămas. Pe aceştia, colectivul i-a scos din tarlaua unde îşi aveau terenul în proprietate şi le-au fost date alte suprafeţe de teren la marginea tarlalei colectivului, de multe ori în zone unde pământul era prost.

Oamenii au început să muncească la colectiv, la început mai greu, apoi s-au obişnuit, când legumele au început să se coacă, venea fiecare cu un ardei, o roşie, un castravete. Erau controlaţi la plecare de către paznic, controlul era formal, paznicul lua şi el aşa că tăcea, vorba proverbului :” o mână spală p-alta şi amândouă faţa”.

      Oamenii au fost nevoiţi să se înscrie la colectiv şi cu animalele de povară, caii şi boii. Numai că, au fost opriţi puţini cai, restul au fost omorâţi pe prundul Ialomiţei, de acum urma să se lucreze mecanizat, nu mai era nevoie de cai. În „Obor” un cal se vindea cu 5 lei, dacă îl cumpărai, nu ajungeai cu el acasă, pe drum îl confisca miliţia. A fost cea mai mare decimare de cabaline din istoria noastră.

După plecarea ruşilor în 1957, partidul (PMR) a luat hotărârea de a industrializa Ţara. Încet, încet, lucrurile au început să se mişte. Nu pot merge mai departe cu povestirea până nu voi spune câteva cuvinte despre situaţia din Ţară.

    Partidul Comunist din România (abreviat PCdR) este numele sub care Partidul Comunist Român a funcţionat timp de 24 de ani (1921-1945), dintre care 20 de ani în ilegalitate (1924-1944), dirijat de la Moscova prin Comintern, al cărui membru era. Interzicerea PCdR de către Guvernul Ion I.C. Brătianu (6), la 5 aprilie 1924, s-a datorat în special faptului că, încă de la înfiinţare, acesta a susţinut că România este un stat multinaţional, imperialist, că just şi corect este ca România Mare să se dezmembreze şi să dea înapoi Basarabia ruşilor, Transilvania ungurilor şi Dobrogea bulgarilor.[1]

PCdR şi-a schimbat numele în PCR după 23 august 1944, însă oficial redenumirea a avut loc la 16 octombrie 1945, cu ocazia primei Conferinţe a Partidului Comunist.

Toate acţiunile comuniştilor din perioada interbelică au fost urmărite de poliţie şi „Siguranţa Statului”, mulţi lideri comunişti au ajuns în puşcări. Din aceste motive plus o stare de inferioritate pe care o simţeau faţă de liderii partidelor istorice şi intelectualitaea acelor vremuri, începând cu 1947 partidele istorice au fost desfiinţate, iar liderii lor arestaţi.

Mai multe în viitorul articol.

Mulţumesc pentru poză : historia.ro

Scrisoare către vremelnicul Manager al Spitalului de Urgenţă Târgovişte, jud Dâmboviţa. Partea a doua.

     Domnule Manager în acest articol am să vă aduc la cunoştinţă alte lucruri proaste şi,, pe care le cunoaşteţi în mod sigur, dar le toleraţi.

Transportul bolnavilor de la subunităţile dvs. la sediul central pentru investigaţii este deplorabil. Maşinile tip „Salvare” cred că trebuiau casate în urmă cu zeci de ani. În aceste maşini , de multe ori înghesuiţi, transportaţi bolnavi pentru investigaţii la sediul Spitalului. Reţineţi domnule manager că acolo, în maşini, sunt pacienţii din a căror bani vă umpleţi buzunarele.

    Câteva cuvinte despre criminala Unitate de Primiri Urgenţe (UPU). Aici probabil există puţin personal, care oricum este indolent şi insolent. Nu este posibil domnule manager ca un pacient cu bay-pas-uri coronaniene şi hipertensiv, adus cu „Smurdul” la urgenţă să fie ţinut trei ore fără să fie examinat de un medic. Ăsta nu este un caz izolat, astfel de cazuri se întâmplă continuu în această unitate. Unde este grija faţă de pacient? Când paramedicii de pe maşina „Smurd” au hotărât că o persoană trebuie transportată la „Urgenţe” a considerat că viaţa pacientului este în pericol, în acest caz de ce nu acţionează şi personalul angajat în UPU cu aceiaşi grijă faţă de pacient?

Aţi cerut, domnule manager, maşinii tip „salvare” corespunzătoare pentru transportul pacienţilor de la subunităţi, la sediul central pentru investigaţii?

Aţi fundamentat cererea pentru a se suplimenta numărul de cadre medicale din cadrul Unităţii de Primirii Urgenţe?

Dacă aţi făcut cerere la ministrul sănătăţii şi nu v-a fost aprobată înseamnă că nu aţi pledat convingător pe lângă ministru, iar dacă aţi fost un bun avocat, iar cei din minister au fost refractari la doleanţele dvs. care, erau de fapt doleanţele pacienţilor, Dvs. în semn de protest faţă de această decizie inumană a M.S, trebuia să vă daţi demisia. Prin acest act de înaltă responsabilitate aţi fi arătat opiniei publice, pacienţilor în slujba cărora vă aflaţi, că Dvs. puneţi bolnavul mai presus decât funcţia vremelnicească. Dar nu, nu aţi făcut acest gest, demonstrând tuturor că scaunul de Manager este mai important decât interesul pentru binele pacienţilor, al celor care vă plătesc.

    Întru-cât mă usturau ochii şi îmi lăcrimau în timpul cititului, am cerut să merg la un cabinet "oftalmologic pentru consult. Am intrat în cabinet, am explicat motivul pentru care am solicitat consultul, una din doctoriţe, erau două, s-a uitat cu un aparat la ochii mei apoi a concluzionat : "nu avem aparate pentru a stabi un diagnostic, dacă vreţi un consult amplu mergeţi la un cabinet privat". Cu toată condescendenţa am întrebat dacă nu era mai bine să fie utilat cabinetul cu toată aparatura necesară stabilirii unui diagnostic. Dorinţa mea a fost catalogată de doctoriţa oftalmolog Oprescu, prezentă şi dânsa în cabinet, ca o obrăznicie, adică cum îmi permit să emit păreri,dacă mi s-a spus să merg la un cabinet particular, să merg acolo, pot alege chiar cabinetul domniei sale. Apoi a continuat, adresându-se colegei : "dragă, s-au învăţat prost pacienţii, se internează într-o secţie, după care cer să meargă la toate cabinetele pentru consult, acest lucru trebuie să înceteze. Pacientul odată internat într-o secţie să nu mai poată cere să i se facă alte investigaţii". Vedeţi domnule Manager, ăsta este un alt caz de aşa nu. Toate neregulile sunt posibile pentru că nu există respect pentru pacient, dar nici teama că ar putea fi sancţionaţi. Mă întreb şi întreb onor conducerea spitalului, cum este posibil ca doi medici cu salarii destul de bune să funcţioneze în cabinete prost echipate? Pentru a îndruma pacienţii spre cabinete  oftalmologice particulare este suficient un simplu afiş pe uşă. Nu-i aşa domnule manager că dvs. cunoaşteţi aceste deficienţe, dar le toleraţi?

    Apropo d-le manager, într-una din zile m-am uitat pe meniul ce era afişat la „oficiu”, nu mică mi-a fost mirarea să constat că la regimul pentru diabet era, pe lângă cele două feluri de mâncare, salată de roşii cu castraveţi, iar la „comun” salată de varză albă. Niciuna dintre aceste salate nu au fost servite la masă. Am întrebat infirmierele, acestea au spus că nu au fost trimise de la bucătăria spitalului. Pentru a fi sigur că încurcătura nu s-a produs pe secţie am întrebat la bucătărie, răspunsul a fost halucinant, probabil nu s-a ajuns pentru că s-au stricat roşiile şi varza. Iar cel de-al doilea răspuns a fost că e posibil să nu fi avut şoferul, care prelua mâncarea, vase pentru salate. Acest fapt nu a fost un caz izolat, ci frecvent, abia după intervenţia mea au găsit şi vase şi roşii nealterate, astfel bolnavii au putut primii şi salatele.

Despre modul în care se găteşte mâncarea, bucătarii dvs. pot da examen pentru cea mai proastă mâncare pregătită. Mâncarea este pregătită neglijent, în bătaie de joc, nu este posibil ca pentru acea supă de legume să nu existe bani pentru a fi pusă puţină verdeaţă, sau varza călită să fie călită, nu ciorbă de varză. Sigur, ca un bun gospodar ce sunteţi, cunoaşteţi toate aceste probleme, numai că, probabil, din bucătărie mănâncă mulţi, vedeţi, nu spun că fură .

      Acestea sunt numai câteva din multiplele deficienţe de administrare pe care le are spitalul.

Domnule manager, de ce naiba nu luptaţi pentru a fi eliminate toate carenţele de administrare? Mândria de a fi putut face ceva în beneficiul pacienţilor, ar trebui să fie mai mare decât eventualele „beneficii” efemere. Dar, pentru asta ar trebui să aveţi stofă de Om Integru. Demonstraţi!

Scrisoare către vremelnicul manager al Spitalului de Urgenţă Târgovişte jud. Dâmboviţa.

       Am revenit cu speranţa unui tratament diversificat în secţia de geriatrie a Spitalului de urgenţă Târgovişte. Sunt la al patrulea sejur, în urma celorlalte trei starea mea de sănătate s-a îmbunătăţit simţitor, speranţa mea, de a avea şi de această dată parte de acelaşi bun tratament, a fost spulberată. După internare am aflat că laboratorul de fizio-terapie, care funcţiona în cadrul secţiei, a fost desfiinţat din ordinul Managerului Spitalului, motivul, redristribuirea personalului şi centralizarea activităţilor.

Rari sunt bătrânii care se internează în cadrul secţiei de geriatrie care să nu aibă suferinţe reumatice, sub diferite forme ale artrozelor. Prin desfiinţarea cabinetului fizio -terapeutic, obligă pacientul să facă o internare în cadrul secţiei de geriatrie, pentru probleme ce ţin de această specialitate, după care să solicite altă internare în secţia de recuperari reumatice. Ori, prin prezenţa acelui laborator fizio-terapeutic în cadrul secţiei de geriatrie se elimina a doua internare. Cheltuielile cu spitalizarea pe pacient ar fi fost reduse. Nu cred că interesează pe cineva din conducerea Spitalului, a Direcţiei Sanitare, a Consiliului Judeţean Dâmboviţa, ori a Ministerului Sănătăţii, buna gospodărire a banului public şi sănătatea pacientului. Interesele tuturor acestor „dumnezei”, ajunşi vremelnic în fruntea unor instituţii, este puterea şi banul. Omul nu contează decât pentru a vota şi a plăti, a plăti mult şi a nu cere nimic în schimbul plăţii.

    Secţia de geriatrie, a funcţionat în mai multe locaţii, exp. „Mânăstirea Dealu”, „Pucioasa”, Spitalul Municipal”, iar acum la „Platformă”. În urmă cu un an se pusese discuţie mutarea secţiei în com. Voineşti. Această măsură ar fi dus la înjumătăţire numărului de pacienţi, ceea ce pentru conducerea Spitalului ar fi fost minunat, oricând putea lua hotărârea de a închide secţia de geriatrie ca fiind nerentabilă. Mutarea secţiei nu a mai avut loc , a rămas în continuare la „Platformă”. Paturile au fost ocupate în toate seriile, secţia funcţiona ca un ceas , personalul medical în frunte cu doctoriţa Popescu Ioana şi asistenta şefă Ionică Ioana Loreta Elisabeta asigura pacienţilor, pe lângă tratamentul medicamentos şi procedurile fizio-terapeutice specifice, un climat prietenos, vorba bună, încurajarea şi ajutorul în orice moment. Rigiditatea profesională, a fost înlocuită cu un zâmbet uman şi o vorbă dătătoare de speranţă, aceasta fiind o cale sigură de ameliorare a stării maladive.

Pentru că la noi în Ţară nimic nu trebuie să meargă bine, iar acolo unde lucrurile se mişcă în direcţia bună , în „minunata” tradiţie românească din ultimii 25 de ani, cineva va interveni pentru a distruge ce este bun. Aşa s-a întâmplat şi în secţia de Geriatrie a Spitalului de Urgenţă Târgovişte. Pentru că lucrurile funcţionau minunat, iar pacienţii rezolvau două probleme într-o singură internare, cineva care avea puterea în Spital, respectiv Managerul, probabil şi-a zis : „Eu nu sunt pus aici să fac bine pacienţilor, ci să arăt lumii cine are puterea, adică cine-i şeful, pe mine mă interesează cu ce plec seara în buzunar, nu faptul că nişte bătrâni veniţi în cârje la geriatrie, după tratamentul geriatric şi procedurile fizio-terapeutice, la externare vor merge pe propriile picioare, fără ajutorul cârjelor”.

      Domnule Manager, de ce priviţi oamenii ca pe potenţiali contributori la bunăstarea dvs. şi nu îi priviţi ca pe fiinţe umane, ce au nevoie la un moment dat ,de ajutorul instituţiei pe care vremelnic o conduceţi? Nu sunteţi patron, sunteţi un salariat plătit şi din banii acestor amărâţi pe care îi dispreţuiţi prin hotărârile dispuse de dvs.

Acolo unde se întâmplă, datorită unor oameni sufletişti, să meargă lucrurile bine a fost imposibil să nu intervină unul aflat la putere să-şi arate muşchii şi să distrugă ce era făcut cum trebuie.

Am fost naiv atunci când îl ascultam pe tânărul ministru al sănătăţii, Bănicioiu, vorbind despre măsurile luate spre binele bolnavilor. Totul este minciună, fals, ipocrizie, un fariseism. Toţi sunt puşi pe căpătuială, pe buzunărirea pacienţilor, pe stoarcerea lor de bani, pe lângă plata cotizaţiei la Casa de Sănătate, trebuie să cotizezi şi la veniturile medicilor, iar medicii din banii primiţi o parte o donează Managerului. Sigur, nu am probe în acest sens, dar lucrurile aşa converg.

Secţia de Geriatrie având pacienţi numai din rândul pensionarlor, iar „veniturile” extrasalariale pentru şefa secţiei ne existând, evident nici „cotizaţia” la conducere nu există, din acest motiv secţia de geriatrie stă în gâtul actualei conduceri a spitalului. De aceea, mai marii spitalului vor face orice pentru a închide această secţie atât de folositoare oamenilor în vârstă. Primul pas făcut a fost închiderea laboratorului fizio-terapeutic din cadrul secţiei care funcţiona cu rezultate foarte bune de mai bine de 8 ani. De acum în colo bătrânii se vor gândi de două ori înainte de a lua hotărârea unde să se interneze, din cauza durerilor reumatice vor alege „Secţia de Recuperări”, în detrimentul Secţiei de Geriatrie. Astfel vor renunţa la tratamentul geriatric.

Sper ca aceea care au luat hotărârea de a desfiinţa laboratorul fizio-terapeutic să-l reînfiinţeze pentru binele pacienţilor şi chiar a spitalului.

     Când vor înţelege aceşti ocazionali conducători ai acestor instituţii că ei nu sunt stăpânii pacienţilor ci slujbaşi puşi acolo să lucreze pentru binele oamenilor? Când vor realiza că nu pentru aş umple adâncile buzunare au fost numiţi în acele funcţii?

Sper totuşi că se vor găsi alte organe care să le reamintească care le este rolul.

Va urma.

Amintiri despre mine şi epoca de aur.

      

   În anul în care m-am născut, primăvara a venit fără veste, era într-o zi de vineri pe la unu fără un sfert, tata împreună cu mama  mâncau  prune afumate cu urme de orez, deodată, o rază de soare pătrunde pe fereastră, tata s-a luminat la faţă şi i-a zis mamei : „femeie, am scăpat, nu mai murim de foame, a venit primăvaraaa”! Aşa era atunci, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, ceapa verde, hameiul, lăptucile, erau mâncăruri de bază.

În acea perioadă ruşii erau stăpâni în Ţara noastră, eram la 6 ani de la încetarea războiului, Ţara era în reconstrucţie. Dar despre asta puţin mai târziu.

Am venit pe lume în sâmbăta Sf. Paşte, era 28 aprilie 1951. Mama tocmai frământase coca pentru cozonaci, în timp ce coca era lăsată să crească, eu mi-am cerut dreptul de a veni pe lume. Mama a înţeles, că nu mai poate amâna venirea mea , a lăsat o vecină să coacă cozonacii, iar ea m-a născut. Ar fi vrut să termine ea treaba, numai că, vecina nu a putut naşte în locul ei.

      Şase ani mai târziu am plecat la şcoală, nu frecventasem grădiniţă, nu avusesem pregătiri preşcolare, deşi se mergea la şcoală la vârsta de şapte ani, din lipsă de elevi am mers la şase. Domnu' Băilă, învăţătorul satului, a zis părinţilor, să mă lase, să merg la şcoală mai devreme, poate voi ajunge premiant ca mama. Aşa s-a făcut că în ziua de 15 septembrie 1957, am luat ghiozdanul în care se afla un caiet, un creion şi o feliuţă de pâine învelită într-o foaie de ziar şi am pornit spre şcoală. Eram mândru cu ghiozdanul meu pe care îl pusesem pe spate, majoritatea aveau trăisti ţesute-n casă. Păşeam ţanţoş, încălţat cu tenişi (până la căderea brumei nu aveam să-i mai încalţ, am mers desculţ, tenişii îi încălţam numai duminica), prin colbul adânc al drumului. Rar mă întâlneam cu câte o căruţă, maşinile nu circulau prin satul nostru, decât în ocazii cu totul nedorite.

Cu respect salutam toţi oamenii, pe care îi întâlneam (dacă aflau părinţii mei, că am trecut pe lângă o persoană mai în vârstă şi nu i-am dat „bună ziua” mă omorau cu bătaia),eram singur, fără flori şi fără părinţi. Eram mare de acum, mergeam la şcoală. Priveam casele aflate de o parte şi alta a drumului, parcă erau altfel, casele erau în general la fel, scunde, cu ferestre mici. Ele erau aşezate cu faţa spre sud şi erau formate dintr-o prispă, un fel de verandă cam de un metru şi jumătate lată şi lungă cât ţinea casa, de aici se intra într-o tindă, un fel de hol cam de 2 metri lăţime, din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi în camera de „dincolo”.Camera de zi era pe timp de iarnă bucătărie şi dormitor pentru toate sufletele casei. Aici erau, de regulă, două paturi cu saltele de paie, destul de încăpătoare, să cuprindă toţi membrii familiei. În camera de „dincolo” erau ţinute lucrurile bune ale familiei, zestrea pentru fete, hainele de sărbătoare. Peste tot mirosea a busuioc, tavanul era o podină cu grinzi interioare, aici la grindă era prins busuiocul. Învelitoarea caselor era din stuf, coceni de porumb, paie, ţiglă, sau şindrilă. Rar câte o casă învelită cu tablă, trebuia să fie prea bogat proprietarul. Zidul era din paiantă cu cărămidă, în satul nostru erau foarte mulţi cărămidari şi vărari, de aceea nu erau case în laţi cu pământ bătut între ei.

Pe jos în toate camerele era pământ, în fiecare zi când se mătura camera, întâi se stropea cu apă ,pentru a nu se ridica praful. De două ori pe an, la Paşte şi toamna târziu se făcea curăţenie generală, asta consta în văruitul pereţilor şi lipit cu pământ pe jos ( se făcea  o clisă din pământ galben amestecat cu balegă de cal, se dădea într-un strat subţire). Atât varul cât şi pământul aduceau un miros de proaspăt. Peste pământ nu se punea nimic, în casă se umbla încălţaţi. Aşa cum am mai spus, timp de iarnă se strîngeau toţi într-o cameră, vara era bine, dormeau pe prispă, în fânărie, fiecare pe unde putea.

Nu era familie să nu aibă cel puţin o vacă, câteva oi, un cal. Majoritatea, cred că proporţia era undeva la 85%, erau agricultori, puţini aveau serviciu. Pământ nu era suficient, de aceea cei care aveau braţe pentru muncă luau în „parte” pământ de la cei care nu-l puteau muncii, toamna produsele se împărţeau în două, o parte proprietarului, o parte celui ce îl muncise.

     La acea vreme banul era scump, oamenii trăiau din ce produceau în propria gospodărie, banul puţin care era.

îl ţinea pentru a cumpăra 1kg. de zahăr la Paşte, alt kg la Crăciun, orez, gaz lampant, lumânări,chibrituri, alte delicatese nu îşi permiteau. Dacă voiau peşte, luau hălăul şi plecau la Ialomiţa, de aici se întorceau cu un castron de fofigai, numai bun pentru o ciorbă acră cu zarzăre, ori zeamă de varză, o parte era prăjit cu mălai. Făceau o mămăligă mare, vârtoasă , pe care o răsturna pe masa rotundă josă, ne aşezam toţi în jurul mesei, apoi femeia cea mai vârstnică, mama, bunica dacă locuia acolo, împărţea mâncarea la toţi. Cum o „legumeam” aşa o aveam. Mămăliga, de regulă, era la discreţie.Cei mai în vârstă

ne îndemnau să nu mai mâncăm goală carnea, brânza, peştele (când le aveam), să mâncăm mămăligă mai multă, că aia ne satură.

      Nu era curent electric în sat, ştirile le auzeam din gură-n gură, ajungeau greu la noi şi atunci distorsionate.

Începuse „întovărăşirile”şi prin zona noastră, în Dobrogea încă din '49 se formase prima Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC). Oamenii nu credeau că se va ajunge şi la noi cu colectivizarea. Deşi săraci, priveau cu îngrijorare spre posibilitatea colectivizării pământului. De fapt cea mai mare teamă era din necunoaşterea fenomenului, ei gândeau aşa :”vor veni ăştia ne iau pământul, caii, căruţele, uneltele agricole, apoi vor face o cantină mare în centrul satului, dă la fiecare câte o gamelă şi vom mânca de la cazan”.

Să continui cu şcoala, ajuns la şcoală, aici s-a format un careu cu toţi copiii. Şcoala era pentru primele 4 clase primare, cei care vroiau să înveţe 7 clase mergeau în comuna vecină, Bucşani. Abia din 1958 învăţământul devine obligatoriu pentru 7 clase, din acel an se va forma şi în com. noastră

şcoală generală de 7 ani.

     Revin, după careu am fost împărţiţi pe clase, am intrat cu emoţie prin uşa mare din lemn masiv vopsită maro, la deschiderea uşii, m-a izbit un miros puternic de la motorina, folosită pentru ştergerea duşumelei. Pe peretele dinspre nord erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Gh.Gh.-Dej, Chivu Stoica, Petru Groza. Ăştia erau dumnezeii la care trebuia să se închine poporul. Pe peretele dinspre sud erau ghivece cu flori, îmbrăcate în hârtie creponată. Catedra era aşezată undeva pe un piedestal înalt, pentru a sugera diferenţa dintre învăţător şi elev.Băncile din lemn erau lungi ,încăpeau 4 elevi fără a se incomoda.

Aşa a început aventura mea şcolară, mai vreau să precizez că până în 1961 cărţile erau cumpărate de părinţi, apoi au fost gratuite.

În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mama, şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, în clasă era o linişte mormântală, se auzea numai vocea ei, ori a elevului pus să răspundă.

Dacă mergeam cu tema nefăcută la şcoală, pe lângă faptul că eram bătut de învăţătoare, eram oprit şi la „arest”. Asta însemna că, după terminarea orelor obligatorii, elevii care veniseră cu lecţia neînvăţată, erau opriţi în clasă până scriau şi tema avută. Venirea de la şcoală mai târziu, îngrijora părinţii, după un interogatoriu scurt aflau motivul întârzierii, plata era bătaia. Doamne şi ce bătaie! Mama era o femeie perfecţionistă, aşa că şi bătaia se încadra în acelaşi norme temeinice.

Pe parcursul celor 8 ani de şcoală, din 1964 învăţământul obligatoriu a fost ridicat la 8 ani, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc. Atât părinţii cât şi profesorii ne obligau să salutăm persoanele mai în vârstă decât noi, dacă trebuia să ne urcăm într-un mijloc de transport, dădeam întâietate, bătrânilor, femeilor, bolnavilor, iar în autobuz luam loc numai dacă, nu era o altă persoană, din cele enumerate în picioare.

Cât timp am fost elev am avut şi alte activităţi domestice, una din ele era păscutul vacii. Când învăţam după amiaza, mergeam de dimineaţă cu vaca, dacă învăţam dimineaţa, mergeam după amiaza.

Şi într-un caz şi în celălalt îmi luam cărţile cu mine, iar la venirea acasă trebuia ca vaca să fie sătulă, iar lecţiile învăţate. Nu exista rabat.

Am fost unul din elevii buni la învăţătură, mai ales în ciclul gimnazial.

În clasa a 5 am luat doi la lecturi suplimentare, nu citisem poveştile date la lecturi în afara clasei. Pentru că eram un elev ce promitea, profesoara de limba română m-a luat acasă şi mi-a dat cărţi de citit pentru vârsta mea. De atunci am citit continuu, fie că eram în tren, în autobuz spre locul de muncă, acasă în pauză, oricând am avut timp liber am citit. Timp de 45 de ani la fiecare salariu câştigat am cumpărat cărţi. Astea au devenit hrana mea spirituală.

       Pentru că în sat nu aveam curent electric, electrificarea s-a efectuat în sat abia în 1963-1964, a fost întrodusă radioficarea , dintr-o dată viaţa s-a schimbat, aveam acces la informaţie, erau destule emisiuni cu caracter cultural, de departe cea mai importantă era „teatrul la microfon”. Aici am făcut cunoştinţă cu marii dramaturgi români şi străini. Priveam la difuzoare ca la marile minuni ale lumii. Am avut noroc să am o mamă destupată la minte, în nopţile lungi de iarnă mama lucra la războiul de ţesut şi asculta la difuzor piesele de teatru, aşa am ajuns să mă îndrăgostesc de această emisiune. Difuzoarele pe lângă emisiunile culturale aveau şi foarte multe emisiuni de manipulare, de ideologizare a maselor. Prin emisiunea „vorbeşte Moscova”, sau „ora Moscovei”, se arătau măreţele realizări ale URSS-ului şi binefacerile muncii în comun a pământului prin colhozuri şi solhozuri. De asemeni erau redate la difuzor, încercările chiaburilor de a submina potenţialul agricol al Ţării, prin ne declarea adevăratelor cantităţi de cereale obţinute la ha. Pentru a slăbi puterea chiaburilor, ţăranilor avuţi cu mult pământ şi unelte agricole, au fost înfiinţate cotele. Din orice recoltă obţinută, ţăranul era nevoit să dea statului o cotă parte, care nu era mică deloc, asta pe lângă impozitul agricol. Îmi amintesc că bunicul meu avea un pogon de vie, 0,5 ha., când culegeam strugurii, o căruţă, cu înălţătoare la cutie, o umplea cu struguri şi o ducea la centrul de colectare. Aici, struguri erau cântăriţi, verificate actele şi bifată achitarea de obligaţie.

      Oamenii se obişnuiseră şi cu cotele, declarau că au pământ mai puţin pentru a scăpa de obligaţia dărilor.

Prin 56-57 au apărut întovărăşirile, puţini au fost cei care au acceptat să intre în astfel de asociaţii agrare. Asta a fost o fază pregătitoare, urma colectivizarea. Procesul colectivizării începuse, aşa cum am mai scris, încă din '49, primul GAC a fost în Dobrogea, apoi au mai luat fiinţă câte unul, era undeva la relanti activitatea de colectivizare. După 1960 a început colectivizarea accelerată, procesul colectivizării a fost subordonat generalului-maior Nicolae Ceauşescu care, în decurs de 2 ani, a reuşit colectivizarea întregii Ţări. Acest proces s-a făcut prin schinjuiri, arestări, şantajări. Spre exemplu : tatăl meu avea serviciu, dar deţinea şi 1 ha de teren arabil, pentru că nu voia să se înscrie în colectiv, era ameninţat cu pierderea serviciului. Sigur că 1ha. de teren nu aducea venituri egale cu salariile tatei. Aşa că a fost nevoit să semneze cererea de a înscrie pământul în GAC.

      În 1962 Gh. Gh.-Dej a declarat : „În Republica Populară Română socialismul a învins la oraşe şi sate”. Principalele mijloace de producţie trecuseră în mâinile clasei muncitoare, conform documentelor PMR.

În sate veniseră instructori ai Partidului Muncitoresc Român, aceştia vegheau ca sarcinile transmise de partid să fie întocmai duse la îndeplinire, iar acolo unde existau sabotaje, ori delăsare, securitatea era cea care impulsiona. Maşinile negre ale securităţii, noaptea, vizitau pe cei vizaţi de instructori ca fiind duşmani ai poporului. Erau ridicaţi de acasă şi duşi în beciurile securităţii, aici erau prelucraţi zi şi noapte, unii ajungeau după ani de arest să fie condamnaţi, alţii erau eliberaţi fără să fi fost condamnaţi. Familiile aflau, despre locul în care se aflau cei arestaţi, după mult timp. Tulburi erau acele vremuri, duşmanul de clasă era indentificat de activiştii de partid în toţi aceia care se abăteau de la indicaţiile partidului. Şi nu erau puţini, mulţi nu declarau veniturile agricole şi piteau din recoltă, ăsta era un motiv de arestare şi de declare a celui vinovat drept duşman al poporului.

Mulţumesc pentru poză : sanuuitam.blogspot.com
Va urma