Alături de Ilie Năstase

   Toată lumea s-a inflamat la auzul expresiei „ciocolată cu lapte” spusă de marele tenismen Ilie Năstase la adresa viitorului copil al Serenei Williams. Nu am înțeles de ce? Pe mapamond sunt recunoscute mai multe rase: albi, negri, galbeni, roșii, mulatri. Dacă spui unui german că-i alb, este o jignire, este rasism? Dar dacă spui că un chinez e galben , e jignire, e rasism? Dar unui copil mulatru care provine dintr-un negru/negresă și un alb/albă și nu este negru -negru ci mai degrabă ciocolată cu lapte și îi spui așa, înseamnă discriminare, rasism?  Trăim într-o lume de nebuni. Oameni buni, suntem sănătoși la cap?
Îmi amintesc un serial sud-american în care tatăl era alb și din legătura sa cu o femeie de culoare se născuse o fată mulatră. Ei bine, tătăl nu-i spunea altfel decât ”Ciocolată cu Lapte”. Câtă sensibilitate pe englezi?! Și cum se uită toți în gura lor! Dacă ar fi zis un englez despre un român așa ceva, cine dracu s-ar fi sesizat?
Vorba lui Marius Albin Marinescu, dacă zici unuia din Israel că e evreu, înseamnă că ești antisemit, sau unui afroamerican că e negru ești rasist? Atunci să-i vopsim pe toți într-o culoare, iar pe evrei să-i creștinăm, asta cu creștinarea cred că am sensibilizat pe aia de la nu știu ce institut evreiesc care trăiește din banii românilor.
Ce rău este când o țară decade așa de mult cum a ajuns România!
Îmi amintesc de un președinte al României când era în funcție că nu i s-a întâmplat nimic când a zis unui ziarist că este ”      ”, nu pot pronunța cuvântul,altei ziariste i-a zis ”țigancă împuțită”, astea da jigniri.
Toată ancheta, toată această sarabandă iscată în jurul lui Năstase și a echipei României de tenis feminin este făcută pentru a intimida fetele noastre și a da nas arbitrilor când vom întâlni echipa engleză în  meciul de baraj pentru Grupa Mondială II a Fed Cup .
Sunt curios dacă Președintele României din înaltul funcției sale va lua apărarea lui Năstase,nu o va face, sau o va face dacă convine Germaniei. România la această oră nu are un căpitan vajnic care să o poată conduce printre capcanele mării este ca o barcă în voia valurilor, se lovește de toate stâncile.
Revin la Năstase. Sunt convins că acea ziaristă a scris urât despre Năstase și ai lui, pentru că niciodată nu am avut o presă bună în M. Britanie. Tot timpul muncitorii noștri care făceau cele mai grele și rușinoase munci în Albion au fost huiduiți și umiliți.
De acum să se înțeleagă, ”ciocolată cu lapte” este un cuvânt rasist. Bieți români, rău am ajuns, suntem umiliți și hăituiți!

Breaking news. Iohannis se odihnește!

     Breaking news, televizoarele se îngălbenesc. Știrea mult așteptată, Ghiță a fost arestat în Serbia. Bravo! Felicitări! Sunteți profesioniști polițiști români!
Pe naiba, Ghiță s-a dat prins, era așteptat la portiță de poliția sârbă la cererea sa. Dacă ăsta va vorbi se vor prăbuși mulți, de aceea se va face orice pentru ca Sebi să tacă, cred că unii de prin România super vizați de fostul senator vor face cerere de azil politic către statul sârb în numele lui Ghiță, să fie siguri că nu va mai reveni în țară.
Eu altă știre aș vrea să o am ca breaking news. Spre exemplu asta: ”Domnul Președinte Iohannis se află într-o vizită oficială în Spania la invitația Majestății sale regele Felipe al VI-lea. Ca urmare a  acestei vizite, vor fi semnate cu partea spaniolă o serie de documente prin care oamenii de afaceri spanioli vor crește investițiile  în România.
Deasemenea schimburile comeciale vor fi impulsionate”.
     De 2 ani și jumătate decând cu mare tam-tam a ajuns Președintele României ,domnul Iohannis nu a produs nici măcar o mărgică. Nu cred că este sănătos pentru bugetul României să întrețină la Cotroceni un aparat administrativ aproape egal cu cel de la guvern, dar care să nu producă nimic.
Domnul Iohannis s-a făcut remarcat în funcția de președinte prin poziția sa de ficus voiajor. În primul an și jumătate s-a odihnit după ce se obosise prin diferite stațiuni ale globului. Apoi a devenit jucător, un jucător plin de vânătăi de la loviturile primite atunci când și-a dat cu stângul în dreptul și slavă Domnului s-a auto faultat de nenumărate ori.
O altă grijă a domnului Președinte a fost să asculte, cu rigoare nemțească, ordinele pe care le primește de la puterile străine.
Domnul Iohannis s-a făcut cunoscut și pentru faptul că este un funcționar cu program redus, vinerea la prânz plecând cu un alai de mașini și SPP-iști la Sibiu.
 O cheltuială foarte mare și inutilă, menită să irite populația prin megalomania ei
Din respect pentru proștii de jos care nu au bani să-și cumpere un bilet de tramvai, nu trebuia să facă cu ostentație acest gest. Mai ales că Vila Lac3, reședința pseudo regelui Klaus, beneficiase de modificări și îmbunătățiri în valoare de milioane de euro. Putea foarte bine să locuiască în București, fără să deranjeze traficul și așa aglomerat până la Sibiu.
Tocmai pentru a ne sfida și a ne demonstra nouă, că lui nu-i pasă de români, face toate aceste gesturi.
Nu pot uita momentul când îmbrăcat cu o geacă roșie a venit în piață pentru a înfiera guvernul și alianța majoritară în fața manifestanților înfierbântați. Iar apoi a venit în Parlamentul României pentru un număr de clovn de circ, un discurs care îl surclasează pe Președinte și-l transformă într-un bufon.
   În aceste zile turistul nostru ajuns în fotoliul de la Cotroceni, se află în vacanță, el este de altfel într-o vacanța perpetuă, nici când este la birou nu s-a omorât cu munca.  Adică în acești doi ani nu am văzut șefi de state stând la coadă la poarta Cotroceniului să fie primiți de domnul Președinte în vizită oficială, sau pe domnia sa mergând în vizite de stat peste hotare. Singurele contacte externe sunt cele de la Bruxelles atunci când merge să ia lumină de la Merkel.
Acum este în vacanță privată în  Spania. Probabil că își plătește excursia, dar pe SPP-iști cine-i plătește? Mai ales că este vorba de hotel cu pretenții unde prețurile sunt destul de mari. Cine le-a plătit biletele de avion? Cine le decontează masa? Nu cred că este atitudine sănătoasă pentru Președintele unei Țări care are mari probleme sociale.
De ce este obosit domnul prezident? Ce a lucrat atât de mult? Ce a produs? A prezentat Parlamentului vreo dare de seamă asupra activității sale, sau țării prin intermediul presei?
Pentru ce are o armată de consilieri, toți cu rang de ministru, dacă nu se implică în problemele țării? Nu am văzut nimic concret care să vină de la Cotroceni și să îmbunătățească situația Țării. Singurul lucru concret venit de la Iohannis a fost manipularea unei părți a populației împotriva celeilalte. Și creșterea unei stări de tensiune pe fondul nemulțumirii populației.
Totuși, un om care pierde două case pe motiv de „cumpărător de rea credință„ nu are dreptul moral, cel puțin, de a înfiera pe altcineva.
BREAKING NEWS. Aș fi vrut cu adevărat să se îngălbenească ecranele televizoarelor cu o știri de acest gen: „Bandiții care au distrus Uzinele 23 August au fost aduși în fața instanței, averile lor colosale vor fi redate poporului.” Sau , „Tâlharii care au distrus Semănătoarea, Timpuri Noi, Uzina de locomotive diesel Craiova, Vagonul Arad, Combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, etc. au fost deferiți justiției, probele împotriva lor sunt indubitabile. Averile le-au fost puse sub sechestru.” Nu contează dacă bandiții, tâlharii, hoții sunt oameni politici influenți, procurori, judecători, polițiști, sereiști, sau militari. Contează ca adevărul să iasă la lumină. Asta este cu adevărat durerea poporului român, nu jocul de-a justiția.Asta înseamnă BREAKING NEWS.
Dar pentru rezolvarea acestei probleme spinoase trebuie multă muncă, iar noi nu avem organe de anchetă gata să transpire, gata să se lupte cu distrugătorii României, sau poate mă înșel și procurorii vor  veni cu jefuitorii României în dinți pentru a ne arăta că știu să-și facă meseria, nu doar să trimită inculpații în  judecată pe baza unor reclamații mai mult sau mai puțin adevărate și care vor fi făcuți scăpați, pe bună dreptate, de instanță.

Accidentul cap II. Aurora

    

    A urcat cele câteva  trepte ale clădirii, apoi a intrat în holul de primire, aici, la recepția spitalului, s-a interesat  unde găsește  fata accidentată care fusese adusă cu câteva minute înainte. O asistentă plictisită, cu vocea nazală și impertinentă, i-a aruncat vorbele în față, cum ai arunca ciorbă sleită dintr-o farfurie:

-Tu ai lovit-o? Vezi că este la urgențe, ai grijă că a venit și mă-sa, poate scapi din mâna ei, deși nu-mi doresc, voi, șoferii ăștia inconștienți ați devenit un pericol public. -Bogdan, a privit în fugă femeia care îi vorbise, era negricioasă, înaltă și cu destule kilograme în plus, de sub bonetă îi cădeau, pe fruntea îngustă, câțiva cârlionți rebeli. Ochii negri, mari și cu privirea crucișă, făcea din ea un adevărat cerber.

A grăbit pasul spre locul indicat de planturoasa femeie în halat alb, într-un un hol strâmt, așezați pe canapelele cu fața din vinilin verde, erau la un loc pacienții și însoțitorii, aparținătorii vorbeau tare, înjurau sistemul și pe ministrul sănătății, bolnavii plângeau și implorau să fie văzuți mai repede de medic.  O asistentă încerca să mențină o oarecare ordine și pentru asta îndemna persoanele care  însoțesc  bolnavii să meargă în camera special amenajată pentru ei, iar pe hol să rămână doar pacienții. Bogdan Barbu s-a apropiat de asistentă și cu multă condescendență a întrebat-o dacă știe ceva despre fata accidentată care tocmai fusese adusă cu ambulanța:

-Da, este sub îngrijire medicală, starea generală pare a fi bună, nu cooperează, este încă în comă. Mai multe amănunte vă vor fi oferite de domnul doctor. Dumneavoastră ați lovit-o?

-Da, a fost o întâmplare nefericită...-Vorba i-a fost oprită de o doamnă cu fața plânsă, părul vâlvoi, baticul cu  buline mici, albe, pe fond bleu, abia îi mai stătea pe cap, privirea rea părea rătăcită.

-Tu, nemernicule, mi-ai omorât fata?

Femeia s-a repezit la bărbat să-i dea cu geanta în cap. Doar prezența lui de spirit a făcut ca lovitura să-i atingă doar umărul. Era greu să oprești furia unei mame care simte că își va pierde copilul. Durerea era fără margini, bărbatul, cu mult tact și blândețe, a prins-o în brațe, i-a pus capul pe umărul său și a mângâiat-o pe păr.

-Eu ți-am lovit copilul, mă simt vinovat, dar nu am putut evita accidentul, a sărit în fața mașinii. Să avem răbdare și să ne rugăm Domnului, sunt sigur că fata se va face bine. Dacă pot ajuta cu ceva, o voi face din suflet. Nu voi pleca de aici până nu ne vor spune că este în ordine, vei vedea că așa va fi. Sunt lângă tine.

Ușa de la sala de așteptare s-a deschis, în pragul ei  a apărut un medic, a privit cu milă persoanele din sală, apoi s-a uitat  asupra tuturor celor prezenți care, timizi și temători se ridicaseră în picioare.

-Cine este din partea Alesiei Zamfir?

-Eu, Aurora Zamfir, mama ei. -Ochii femeii deveniseră mari, lacrimile curgeau șiroaie pe obrazul ofilit înainte de vreme.

-Starea fetei este bună, trebuie să fie văzută de un neurolog, după aceea  vom putea veni cu un diagnostic. Pot doar să spun că viața ei nu mai este în pericol. Funcțiile vitale sunt în parametri. Avem încredere că totul se va rezolva cu bine. Voi reveni mai târziu când vom avea mai multe date. Nu aș vrea să o vedeți înainte de a se pronunța neurologul. Vă rog să aveți răbdare!

După plecarea doctorului, femeia s-a prăbușit pe canapea cu fața în mâini plângând și suspinând. Bogdan s-a apropiat de ea, a cuprins-o pe după umeri și a strâns-o la piept.

-Aurora, de ce nu-i dai telefon soțului să vină aici, să fie lângă tine?

-E mort! Iar tu care mi-ai lovit copila ce tot te-nvârți în jurul meu? Cerșești clemență, îndurare de la o femeie văduvă căreia aproape că i-ai omorât copilul? Nu îți este rușine? Omorâți oamenii pe șosele, apoi vă purtați cu mănuși cu rudele lor încercând să obțineți milă de la cei cărora le-ați provocat durere! Există un Dumnezeu în cer care va face dreptate. Femeia se ridicase în picioare, baticul îi căzuse pe umeri, părul îl era vâlvoi, nu mai era o simplă femeie, o mamă îndurerată, era în ea însumarea  tuturor mamelor care suferiseră, ochii aruncau fulgere, vocea, ca un bubuit de tunet, era apocaliptică. Pentru o clipă Bogdan a avut senzația că Aurora s-a desprins de pământ, că vorbește de undeva din cer și doar trupul ei simplu era acolo. Nu știa ce să facă, cum să-i  alunge durerea din suflet. Nu putea, doar spera să fie încă în toate mințile, să nu fi suferit un șoc psihic.

După criza de isterie pe care o suferise, Aurora a început să plângă, lacrimile curgeau șiroaie, pe chipul  femeii se așternuse liniștea, din când în când un suspin răzbătea din sufletul ei greu încercat, fața-i  devenise senină, nu mai semăna cu femeia care aproape atinsese pragul nebuniei.

Bogdan a stat departe de ea, nu a vrut să o mai deranjeze, o urmărea doar cu coada ochiului gata să-i sară în ajutor la nevoie.

    Timpul se scurgea greu, în încăpere aerul devenise irespirabil, nu voia să iasă afară, îi era teamă că tocmai în lipsa lui putea veni doctorul. Ușa s-a deschis de mai multe ori, doctorii sau asistentele comunicau familiilor starea pacienților.

Într-un târziu, parcă se scursese un veac, deși nu trecuse decât o oră, s-a auzit numele Zamfir.

-Neurologul a confirmat faptul că pacienta nu are nimic pe sistemul nervos și ar trebui să-și revină, este mai mult în stare de șoc. I-am pus piciorul drept în ghips, nu este gravă ruptura, în 40 de zile sper să se vindece.  Să așteptăm să se trezească, acum e perfuzată cu vitamine și întăritoare. Puteți merge să o vedeți. Vital a fost faptul că s-a intervenit repede. O zi frumoasă!

Aurora a mers în spatele doctorului până la patul copilei. A privit-o cum doarme, părea un înger cu obrăjorii ei bucălați,  doar rumeneala lor dispăruse, erau puțin palizi, a tras un scaun lângă pat și a prins-o de mână, probabil că a strâns-o cam tare, i s-a părut că a deschis ochii, s-a bucurat în sufletul ei, dar nu a zis nimic, nu voia să fie catalogată drept nebună. A strâns din nou mâna copilei, iar cu cealaltă mână a mângâiat-o pe frunte, un zâmbet abia perceptibil a răsărit în colțul buzelor, a deschis ochii pe care i-a rotit, fără să miște capul, prin cameră. A vrut să miște mâna, nu a putut era la perfuzie și pentru siguranța ei fusese legată. Aurora simțea că nebunește de fericire, a strigat doctorul care imediat a venit la patul Alesiei. Medicul cu o mică, dar puternică lanternă, a studiat ochii fetei, apoi cu stetoscopul a consultat-o pe tot corpul:

-Poate merge acasă, fata este bine. Veți primi un certificat medical pentru școală. Nu va putea merge cât va avea piciorul în ghips. Te rog să-mi spui –s-a adresat  fetei-dacă îți amintești ce s-a întâmplat, cum ai fost lovită?

-Sunt vinovată, fata vorbea cu o voce slabă, mă gândeam la ora de mate, nu înțelesesem bine lecția și îmi era teamă, mergeam mecanic, la trecerea de pietonii nu am văzut că se schimbase culoarea și am sărit drept în fața mașinii, probabil șoferul nu a mai avut ce face. Atâta știu.

Doctorul a dat din cap mulțumit de faptul că fata își amintea și nu avea afectată memoria.

-Vei pleca acasă după ce se termină perfuziile. Să fii atentă altădată când mai traversezi strada, uite ce pățești când ești cu capul în nori. Mamă, să iei fata și să mergeți cu Dumnezeu, a fost norocoasă acum, probabil nici mașina nu avusese  viteză! Acum te rog să aștepți în sală până când va fi gata de plecare, poate rezolv să vă dau o ambulanță să vă ducă acasă, dacă nu, va trebui să luați un taxi. Aurora a părăsit încăperea bucuroasă că fata a scăpat cu bine, piciorul se va vindeca, e tânără, osul se reface repede. Cum a deschis ușa de la sala de așteptare șoferul care îi lovise fata s-a uitat insistent și temător la ea, aștepta o vorbă care să-l liniștească. S-a îndreptat spre el, avea fața luminoasă, buzele din livide îi deveniseră roșii, baticul era bine aranjat pe cap, ochii limpezi exprimau bucurie, doar pe obraji mai erau semnele discrete ale plânsului de mai devreme, s-a oprit în fața lui, i-a luat mâinile în ale ei, apoi cu glas blând și duios i-a zis:

-Te rog să mă ierți, am fost nedreaptă cu dumneata, înțelege suferința unei mame.

-Nu sunt supărat pe dumneata, sunt supărat pe mine că am trecut prin acel loc exact în acel moment.

-Fata a povestit cum s-a întâmplat, ea este vinovată. Îți mulțumesc că nu ai avut viteză, altfel copila mea era moartă. Are doar piciorul drept în ghips, nu va putea merge la școală 40 de zile cât este imobilizat. Dacă aveam mașină o duceam eu și o luam de la școală, așa trebuie să o rețin acasă, nu-mi permit să plătesc un taxi. -Femeia a rămas dusă pe gânduri în timp ce strângea și mai tare mâinile bărbatului în ale ei.

-Am să o duc  eu la școală și la fel am să o și iau după cursuri. Știi, spuse cu un zâmbet în colțul buzelor lui cărnoase, am un program flexibil la serviciu și pot să fac acest lucru.

-E prea mult, -Aurora se bucura în sinea ei, dar nu voia nici să fie datoare unui străin, care, până la urmă nu era cu nimic obligat să o ajute, dacă se gândea bine, el avusese mai mult de suferit din cauza neatenției  copilului ei, -lasă își va lua lecțiile de la o colegă care locuiește lângă noi.

-Insist să o ajut, te rog, lasă-mă să fac asta, îmi doresc. Știi, eu nu am copii, tot timpul m-am mustrat că nu am luat toate măsurile să evit acest stupid accident, deși nu știu ce aș mai fi putut face. Apropo, cu ce plecați de aici?

-Doctorul a zis să vadă de o ”salvare„  sau voi lua un taxi.

-Anunță la gardă că renunțăm la ambulanță, vă duc eu acasă.

-Mulțumesc! Sunt bucuroasă că mă ajuți, am plecat în fugă  de acasă și nici bani de taxi nu am la mine.

Seara târziu după ce dusese acasă cele două femei și-a amintit că trebuia să se întâlnească cu Iulia. A sunat, din nou același nesuferit robot cu glas de femeie i-a spus, cu vocea lui egală, să revină, sau să lase un mesaj. A aruncat telefonul pe măsuța din fața canapelei, apoi cu mâinile sub cap și ochii ațintiți în tavan a reluat firul întâmplărilor din acea zi.

Regreta că pierduse întâlnirea cu Iulia, dar cel mai mult regreta faptul că accidentase acea fetiță. Sigur, era în totalitate vinovată, dar lui tot îi părea rău pentru ea. Îi cumpărase cârjele cu durere în suflet, știind că o lună și jumătate se va chinui. Apoi îl mișcase sărăcia în care trăiau, lipsurile unor produse elementare cum erau cafeaua, zahărul și laptele, asta ce aflase el, dar care era adevărata față a sărăciei în care trăiau, doar ele știau. Pe lângă cârjele pe care le cumpărase, a vrut să le ajute cu bani, să se poată aproviziona cu tot ce le trebuie. Femeia a protestat, motivând că este într-o criză temporară, că nu are nevoie de banii nimănui. Bogdan a insistat oferindu-i banii cu împrumut.

„-Te rog să-i primești și atunci când îți vei reveni financiar îmi restitui împrumutul. Crezi că 300 de lei îți sunt suficienți?

-Cât înseamnă asta, că mereu mă încurc cu banii ăștia noi.

-Trei milioane în bani vechi.

- E o sumă mare, nu o voi putea achita, recunosc,  mi-ar fi necesară, dar trebuie să fiu realistă și să înțeleg că este un împrumut peste puterile mele”.

Bogdan, mirat de cuvintele simple și sincere ale femeii, a scos din buzunar banii și i-a pus pe masă.

Femeia i-a luat s-a apropiat de el și i-a pus în mână, apoi i-a închis pumnul.

”-Păstrează-i Bogdane, îți mulțumesc! Probabil că mâine ne va da salariul hoțul de patron. Ai dracu doar la binele lor se gândesc, muncitorii pot să crape.”

Bărbatul se răsucea pe canapea nu își găsea locul, o idee la străfulgerat, mâine când va merge să o ia pe Alisia pentru școală, mai întâi va trece pe la ”supermarket”, iar de acolo va cumpăra toate produsele necesare în casă, inclusiv detergenți. Va fi nevoită să primească pachetele, astfel nu va rămâne nici îndatorată.

Îi părea rău că pierduse întâlnirea cu Iulia. Nu putea spune că o iubește, dar era un ceva care îl îndemna să meargă la ea. Poate ochii de smarald, poate părul mătăsos de culoarea paiului de grâu copt, sau genunchiul rotund care unea pulpele frumos conturate, nu putea uita sânii care se conturau prin hainele groase. Nu era slabă, nici grasă, era o femeie ”bine”, era una din acele femei pentru care Bogdan ar fi făcut o adevărată pasiune. Era femeia care trezea în el, bărbatul matur, simțurile care erau pe cale de a adormi. Tresărise la vederea ei și de atunci rămăsese în gardă. Va trebui să o caute până  când o va găsi. Acum știa că există, Iulia nu-i răspundea la telefon dintr-un motiv simplu, nu a fost la întâlnire, pentru o femeie este un afront faptul că bărbatul a întârzie la o întânire, cu atât mai mult dacă nu se prezintă.

A doua zi, în brațe cu multe sacoșe, a sunat la ușa familie Zamfir, Aurora a deschis larg ușa, după ce discret se uitase pe vizor să vadă cine este . Când l-a văzut încărcat ca un moș Crăciun care intră în casele  oamenilor și-a bătut palmele într-un gest de uimire.

-Bogdan, de ce?-Nu a mai putut continua fraza, lacrimi de bucurie, dar și de umilință, au început să se reverse pe obrajii ei.

Bărbatul a lăsat repede pachetele jos și a îmbrățișat-o, cu cuvinte de încurajare a făcut-o să se oprească din plâns.

-Nu mai plânge, imediat trebuie să mergem cu fata la școală și nu vreau să fii văzută că ai plâns. În plus trebuie să-i ții moralul, cum ai s-o poți face dacă tu plângi. Hai să te ajut să despachetăm, sunt câteva produse alimentare care trebuie puse la frigider, restul poate să mai aștepte.

Am un prieten care are o firmă, am discutat cu el să te angajeze acolo, nu trebuie să mai stai la patroni care nu-și plătesc salariații la timp. Ce părere ai?

-Sunt mulțumită, dar nu știu despre ce e vorba, ce muncă voi presta. Eu sunt contabilă, dacă m-ar putea angaja pe acest post ar fi bine. Acum lucrez ca muncitor necalificat. Nu am avut altă soluție, soțul m-a părăsit într-o noapte, ne-a lăsat singure fără nici un ban fără nici o perspectivă. Cât a stat cu noi, nu m-a lăsat să lucrez, după plecarea lui muream de foame, atunci m-am hotărât să merg să lucrez indiferent ce mă pune patronul să fac, doar să pot pune o pâine pe masă copilului. Îmi era milă de ea când venea de afară de la copii și îmi povestea ce mâncau copiii. De atunci muncesc pe bani puțini și nici ăia dați la timp, dar sunt bucuroasă că îi pot da fetei din când în când, mai ales în zi de salariu, ce își dorește ea. Iar copila nu exagerează niciodată, știe cât de greu câștig banii, dar mai ales cât de puțini sunt.

Va urma!

Mulțumesc pentru poză :enacuisine!

Accidentul. Necunoscuta

    

    Era o vreme câinoasă. Bogdan a  îmbrăcat un pardesiu impermeabil, iar pe cap și-a pus pălăria din pâslă de culoare gri închis. A deschis ușa, de afară a pătruns un aer rece și umed de început de octombrie. Un brumărel nervos, capricios și plin de el adusese niște nori negri, grei și joși, simțea că întreg universul se supărase, era trist, plumburiu și fără suflet.

 Nu avea  o țintă precisă, plecase de acasă doar pentru liniștirea sufletului pustiit de vitregiile timpului. În stația de tramvai lume multă aștepta  un mijloc de transport. Frigul îl pătrunsese până la oase, ploua continuu și cu nesimțire, ploaia deasă măruntă umedă și rece, ce părea cernută cu sita de făină, îi intrase în suflet. De cauza frigului își ridicase gulerul lat al raglanului, pălăria cu boruri mari , puțin trasă pe ochi nu-i dădea posibilitatea să vadă prea departe. Se mișca într-un mic cerc. Erau prea mulți oameni pentru un adăpost așa de mic cum era acela din stație. A ridicat privirea, în fața lui era un înger de femeie. S-a uitat atent, femeia îi părea foarte cunoscută. Avea senzația că îi știa numele, că se jucaseră  în nisip pe când erau copii, iar mai târziu se ținuseră de mâini pe aleile parcului din apropiere casei sale. Femeia nu părea să-l cunoască, se uita prin el, peste el, privirea ei nu se oprea pe chipul său. Dacă ea nu îl cunoaștea, el chiar o cunoștea , o știa de mică? Ori a visat-o? Să fie plăsmuirea lui? Ea este femeia pe care el o căuta de atâta amar de ani și căreia îi dăduse fel de fel de înfățișări? Ea era cu adevărat? A găsit-o? Îi era teamă să-i adreseze vreun cuvânt.

Dacă îl refuza, dacă îi vorbea sictirit. Mai bine să nu-i  vorbească  și să încerce să afle cine este. Hotărât a ridicat privirea spre locul unde o văzuse, nu mai era, dispăruse. Disperat a început să o caute printre zecile de călători din stație, în zadar, parcă intrase-n pământ. Se pierduse ca o nălucă, nu rămăsese nici o urmă, doar un ușor miros de parfum fin. 

Uimirea de a fi întâlnit femeia pe care el chiar credea că o caută îl făcea să aibă îndoieli, chiar se întreba dacă a fost în fața sa sau mintea i-a luat-o razna? Fusese în transă cât timp se gândise la frumoasa cunoscută-necunoscută, în acest timp tramvaiul trecuse, timpul zburase, ploaia se oprise. Obosit, dezamăgit și plictisit de viață, a băgat mâinile în buzunarele raglanului, apoi a plecat pe jos spre casă cu gândul ca în drum  să bea un coniac tare  să-i  încălzească oasele ude și înghețate.

     A intrat în restaurant, era unul de fițe, a mers la bar  a comandat un pahar de whisky fără gheață, l-a dat de dușcă. A căutat cu privirea printre meseni, voia să găsească o cunoștință, mai avea poftă de încă un pahar, însă voia să-l bea împreună cu un prieten , avea chef să discute despre nimicuri, să filozofeze despre viață, să descânte paharul cu băutură. În locul unui prieten a văzut fețe de tineri blazați, alții visători, dar toți plictisiți, nu aveau nicio grijă, erau duși în lumea lor. O pereche de dansatori  se legănau în ceva ce putea fi numit dans. Fata cu sânii uriași, siliconați, aproape se urcase pe tânărul ei partener , acesta o căra ca pe o povară, o târâia după el încet, molcom, resemnat. Dacă nu i-ar fi văzut mișcându-se nu ar fi știut că sunt vi, păreau niște zombi cărora le plăcea vacarmul, pentru că muzica nu era muzică, era un zgomot teribil cu un bas care îi bătea direct în inimă.

A băgat mâna în buzunar să plătească, știa că are ceva mărunțiș, a scos  banii, printre bancnote i-a atras atenția o hârtiuță de blocnotes care avea scris pe ea un număr de telefon, însă nici un nume. A pus bilețelul într-un buzunar ferit, nu știa al cui este, dar se hotărâse ca odată ajuns acasă să verifice cui îi aparține.

    În casă căldura l-a învăluit în mod plăcut, doar hainele ude îi stricau confortul A intrat în baie să se dezbrace de hainele îmbibate cu apă ce-i înghețaseră până și sufletul, apoi s-a băgat sub duș, simțea nevoia ca apa fierbinte să-i biciuie pielea, să alunge frigul ce-l pătrunsese până la oase. A făcut un duș fierbinte, apoi îmbrăcat cu halatul de casă s-a așezat comod pe canapea în fața televizorului. Imaginea femeii, din stația de tramvai, îl obseda, nu putea să urmărească banala emisiune de la televizor unde o pițipoancă cu rochița până la fund încerca să spună ceva într-o română aproximativă. Necunoscuta din stația de tramvai devenise un fel de Fată Morgana, ar fi vrut să o prindă, să afle cine este, să o întrebe de ce-l bântuie. Ceața necunoașterii făcea imposibilă aducerea ei în prim planul scenei. Rămânea tot timpul ascunsă după un colț de nori, de acolo îl privea cu ochi poznași. Somnul l-a cuprins pe nesimțite, moș Ene i-a închis ochii, l-a legănat ușor ca pe un prunc și...noapte bună! S-a trezit dimineața, dormise  acolo cu televizorul  în funcție, era proaspăt și odihnit , doar gâtul îl durea puțin, semn că nu dormise chiar în cea mai bună poziție.

La serviciu ziua a trecut în aceeași rutină plictisitoare, în firmă nu se mai schimbase nimic de mult timp. Prins cu rezolvarea diferitelor treburi uitase de întâmplarea din ajun. 

Soarele era strălucitor în acea după amiaza de toamnă, parcă și fețele oamenilor aveau un zâmbet mai larg; razele calde ale astrului zilei, strecurate printre frunzele ruginii ale castanilor de pe marginea trotuarului, pătrundeau  acolo unde în ajun îi plouase, adică în sufletul lor. Îi plăcea să meargă pe jos, să se oprească în dreptul vitrinelor pentru a admira exponatele. Odată în dreptul unui magazin cu confecții de damă a avut impresia că manechinul expus e viu, chiar se mișca, a intrat în incintă să se convingă dacă visează, sau e real. Era decoratoarea care monta exponatele. După părerea lui putea rămâne ea pe post de manechin, succesul vânzărilor ar fi fost garantat. Avea un corp perfect de zeiță, așa cum este pictată Afrodita de către William Adolhe Bouguereau, pictură ce se găsește în muzeul d*Orsay din Paris, aceleași rotunjimi se vedeau prin rochița fină și transparentă .

Câteva zile mai târziu se pregătea să bage niște rufe în mașina de spălat (cum era singur trebuia să facă de toate),a luat pantalonii pe care-i îmbrăcase când plouase și care adunaseră destui stropi murdari, înainte de a-i băga în mașină a întors buzunarele pe dos să nu se întâmple să spele ceva ce îi trebuia, așa a găsit bilețelul cu numărul de telefon. L-a luat și l-a pus în scrumieră. După ce a pornit mașina s-a retras în living cu hârtiuța pe care era notat numărul  gata să sune să văd cine este proprietarul lui.   A format, de la celălalt capăt al firului nevăzut robotul l-a înștiințat că abonatul nu poate fi contactat să revină. Și-a văzut mai departe de treburi până seara când așezat pe canapea i-a apărut în față ea. Era femeia pe care o căuta, l-a privit cu milă, așa cum te uiți la un animal rănit, hămesit și neajutorat.

”-De ce nu m-ai sunat?

-Când să te sun? Nici măcar nu am numărul tău. -Era buimac, părea că se întâmplă aievea.

-Ți-am dat numărul, nu l-ai găsit? Ori l-ai pierdut? A doua șansă nu o mai ai. Gândește-te bine!”

Până să răspundă, să mai zică ceva, frumoasa femeie  dispăruse. Acum  știa al cui era numărul de telefon găsit.

Hotărât a luat telefonul mobil și a sunat din nou, același robot cu voce de femeie i-a răspuns calm și imperturbabil, „Nu poate fi contactată, reveniți mai târziu”. Îi venea să sune continuu până când robotul s-ar fi enervat, s-a liniștit singur, roboții nu sunt oameni, sunt mașini, dacă s-ar enerva ar fi vai de noi. Bine că sunt, așa cum sunt!

Dimineața s-a oprit o clipă în fața oglinzii, bărbatul din apele oglinzii cu părul alb, încărunțit mult prea devreme era ca o zăpadă în mijlocul verii, sprâncenele bine conturate, genele lungi și ochii mari căprui -verzi, îl privea cu insistență, chiar îl urmărea, dacă mișca puțin capul îl mișca și el, atunci a făcut o grimasă urâtă, instantaneu și el l-a imitat, a zâmbit, nu putea să fugă de propria persoană.

Înainte de a ieși pe ușă a sunat din nou la numărul necunoscut, spre surprinderea lui robotul dispăruse, suna, la al treilea sunet o voce ce putea foarte bine să cânte în corul îngerilor a binevoit să-i răspundă. 

-Da, cine sunteți și ce doriți?

-Sunt un ins care a găsit în buzunar numărul ăsta de telefon. A vorbit cu o voce în care se simțea surprinderea și emoția.

-V-ați uscat hainele?

-Da, sigur că da. A trecut ceva vreme.

-De ce nu m-ați căutat până acum?-Vocea angelică devenise dumnezeiască, avea o asprime dulce, suavă. Dacă și Dumnezeu ceartă păcătoși care ajung  la El cu  vocea necunoscutei de  la telefon, atunci tot să păcătuim.

-Am sunat de câteva ori, din păcate am vorbit doar cu robotul, atât de mult am vorbit cu el, că mă așteptam să-mi reproșeze: ”iar ai sunat?”. Nu a făcut-o!

-Știți de ce v-am dat numărul?

-Nu, dar aș fi fericit să aflu.

-V-am văzut așa de  meditativ și transpus că mi-ați amintit de un prieten drag pe care l-am pierdut în copilărie, din nefericire pentru mine la el a rămas ceva al meu. Niciodată nu am mai recuperat acel bun. De atunci sunt o rătăcită prin lume, caut ce am pierdut, precum Ion transformat în pasăre ce îl caută pe fratele său Cucu.

-Ce ați lăsat așa de preț de nu mai puteți recupera?

Femeia a oftat, apoi a răspuns sec:

-Inima. M-am îndrăgostit pe când eram foarte tânără, cred că aveam 15 ani, fluturii îmi ocupaseră stomacul, zburau în dezordine zi și noapte, somnul dispăruse, pofta de mâncare pierise. Mă gândeam doar la el, pe el îl vedeam tot timpul, la el mă închinam, era icoana mea, zeul meu, Făt-frumosul meu, viața mea. Nu trăiam decât pentru a visa la el. Cu greu mă puteam concentra la școală, acasă mama se îngrijorase. Într-o zi m-a luat de mână și m-a dus la doctor. Era o doctoriță tânără, după ce m-a consultat pe toate părțile, s-a uitat la mama, a zâmbit în colțul gurii, apoi a zis:

-„Doamnă, să vă trăiască, fata dumneavoastră e sănătoasă nu are nici o boală trupească, boala ei e boală sufletească, e de la inimă, iubește, este îndrăgostită până peste cap. Nu am eu leacuri pentru asta, în altă parte e vindecarea fetei”.

-De ce îmi spuneți toate astea? -Voia să știe mai multe, era doar intrigat cum de îl alesese pe el.

-V-am spus de ce. În stație deși părea că nu vă văd, v-am urmărit cu multă atenție, am văzut cum mă priveați. Atunci m-am hotărât să vă las numărul de telefon și să dispar. Dacă am greșit, uitați această convorbire și nu ne vom mai auzi. Vocea avea inflexiuni armonice cântate șoptit, părea că venea din neant.

-Nu, nu ați greșit. Vă mulțumesc! Mi-ați ghicit gândurile. Și eu pare să vă cunosc dintotdeauna. Da, atunci în stație v-am urmărit, simțeam că sunteți o cunoștință veche al cărui nume deja îl cunosc.

-Care este numele?

-Iulia, dragoste, blândețe, dar de la Dumnezeu.

-Cum? De unde-l știți? - Vocea ei devenise umană, apăruse curiozitatea

-Nu știu de unde? Îl știu și gata.

-Aș vrea să ne întâlnim, cred că avem un trecut comun. –Glasul ei blând și melodios implora, dorea cu adevărat întâlnirea.

-Sunt de acord. Mâine după amiază la ora 4 unde vreți dumneavoastră.

-Lângă ceasul de la Universitate, e bine?

-Da, e foarte bine.

-Atunci, pe curând-mai spuse îngerul și convorbirea s-a întrerupt.

A doua zi s-a pregătit pentru întâlnire, s-a  spălat îndelung de parcă voia să alunge toate gândurile negre și s-a bărbierit cu grijă să nu rămână nici un peticuț de piele neras.

    A pornit mașina, rar o folosea, dar acum mergea la o întâlnire. Conducea atent și fără viteză mare, tocmai traversa  zebra când în fața mașinii a sărit o fată, cu toată frâna pusă brusc, nu a putut-o evita,  a lovit-o. A coborât repede din mașină, fata era căzută pe o parte, din cap se scurgea un firicel de sânge, piciorul drept era îndoit sub ea. A sunat imediat la 112, a informat poliția și ”Salvarea”. Fetei i-a ridicat puțin capul, a pus haina lui sub capul fetei, iar cu batista a încercat să oprească curgerea sângelui. Îi era teamă să o miște, să nu-i facă mai mult rău. În câteva minute un echipaj ”SMURD” și poliția au ajuns la fața locului. Fata a primit îngrijiri medicale, apoi a fost urcată pe targă și băgată în ambulanță. Cu sirenele pornite mașina salvării a demarat cu scrâșnet de pneuri.

Inspectorul de la circulație împreună cu agenții din subordine au făcut măsurătorile, apoi au chestionat martorii, doi bătrânii care văzuseră cum se întâmplase accidentul au povestit cu lux de amănunte.

-Spuneți-mi dacă mașina circula cu viteză?-Întrebarea era de rutină, însă menită să aducă lămuriri.

-Nu, nu circula cu viteză, mergea domol, atunci se schimbase semaforul, știu cu precizie pentru că voiam să traversez.

-Spuneți că mașina a trecut pe verde, era dreptul ei de a circula?

-Da, asta spun, fata a apărut de nicăieri, a venit în fugă și a sărit în fața mașinii, șoferul abia a avut timp să frâneze, însă impactul a avut loc, copila a fost trântită pe asfalt. Atunci șoferul a coborât din mașină și a dat primul ajutor fetei. -Bărbatul s-a oprit din povestit, a ridicat ochii spre agent, apoi cu un oftat a continuat:

-Ceasul rău, a tras-o ața, mâna nevăzută a sorții a împins-o în fața mașinii, sper să se facă bine! -bătrânul și-a făcut semnul crucii.

-Dumneavoastră,-agentul s-a întors spre celălalt bătrân care era câțiva metri mai departe-, dumneavoastră ce ați văzut?

În câteva cuvinte a explicat la fel ca și tovarășul său cum s-a petrecut nefericitul accident.

Ofițerul de poliție cu fiola-n mână a mers la șofer și l-a rugat să sufle . Testul a fost negativ, nu băuse.

-Trebuie să mergeți la poliție să dați o declarație .

A urmat echipajul de poliție, odată ajunși la secție a dat declarația, apoi, după întocmirea formalităților a fost lăsat să plece.

Emoțiile prin care a trecut au făcut să uite motivul pentru care plecase de acasă.

După ce a ieșit din clădirea poliției s-a așezat pe banca din fața secției. A trecut în revistă tot ce își amintea despre accident. Nu înțelegea cum fata a putut fi așa de inconștientă să sară în fața mașinii?  Părea că vrea să meargă la întâlnirea cu destinul, se grăbea, îi era teamă să nu întârzie, a ajuns pe patul spitalului. Trebuia să meargă la spital să văd ce se întâmplă cu accidentata, cum se simte, dacă și-a revenit. Odată urcat în mașină și-a amintit de întâlnirea cu necunoscuta, a sunat-o să-i spună  de ce nu a mai ajuns la spital, era sigur că plecase de la locul întâlnirii. Telefonul a sunat, iar de la celălalt capăt a răspuns nesuferitul robot. Femeia nu era acasă, iar număr de mobil nu avea. Cu încă o supărare în suflet a plecat spre spital.

 Va urma

Mulțumesc pentru poză:topcosmeti