Destinul cap. VI

 

 Domnica şi Vlad au rămas în Braşov până când doctorii, după investigaţii aprofundate, s-au pronunţat fără echivoc: „când a sărit în bazin, Rolo, a primit  doar o lovitură puternică, fără să-i fie afectat  creierul”. A treia zi, Domnica împreună cu Vlad, l-au scos pe băiat din spital. Între cei doi se legase o prietenie sinceră. Se observa dorinţa lui Rolo de a vorbi cu un bărbat matur, cum tatăl nu-l prea vizita, iar bunicul era prea ursuz, Vlad a fost tocmai ce-i lipsea tânărului.

Printr-o frondă, cei doi copii au hotărât să mai rămână cel puţin o săptămână la bunici, promiţând să fie cuminţi şi ascultători.

Domnica și Vlad, au plecat acasă cu acelaşi microbuz care oprea la fiecare poartă. De data asta nu a mai fost nervoasă din cauza deselor staţii făcute de şoferul blând şi cumsecade, era bucuroasă, copilul era bine, iar ea era lângă bărbatul drag. 

Era o seară plăcută, o ploaie scurtă de vară răcorise pământul, picurii de ploaie de pe petalele florilor de trandafir erau mici diamante ce scânteiau în razele apusului de soare. Un vânt blând şi răcoros le mângâia feţele înfierbântate de peste zi. Au pus bagajele în casă, iar ei s-au retras într-un chioşc din ogradă aşezat la umbra unui uriaş dud.

Domnica, cu o butelcuţă frumoasă în care era o pălincuţă tare şi aromată, a venit alături de Vlad. A pus pe  masă butelca din pământ ars şi smălţuit cu model florar multicolor făcut de o mână meșteră, din buzunare a scos două ceşti din acelaşi lut, a turnat o ţâră de alcool în ele, s-a uitat în ochii lui Vlad care aveau scânteieri verzui în lumina firavă a apusului:

-Noroc, om bun! Îţi mulţumesc! Mult m-ai ajutat cu băiatul. Ştii, îmi place că amândoi s-au apropiat de tine. Nu au vrut să vină acasă pentru a ne mai da un răgaz să fim împreună liniştiţi. Domnica a dat capul pe spate şi a dat de duşcă degetul de rachiu din ceaşca din lut ars cu floricele galbene pe smalţul verde.

Vlad a vrut să spună ceva, Domnica a pus mâna pe mâna lui care se sprijinea pe blatul mesei:

-Nu spune nimic, bea! Femeia a turnat din nou pălincă în cele două ceşti în formă de butoi. În seara asta doar eu am să vorbesc, tu ai să mă ascuţi. Să mă opreşti atunci când te plictiseşti ori vei dori să dormi. Sunt bine, sunt fericită! Am să-ţi continui povestea de unde am rămas:

I-am povestit tatei tot ce păţisem cu Samoilă. M-a ascultat în tăcere, doar vorbele mele vibrau prin aerul care părea că se încordase şi el o dată cu muşchii de pe faţa tatălui meu. Când am terminat de povestit, nu a spus nici un cuvânt, doar şi-a scos liniştit cureaua ţintuindu-mă cu privirea lui rece. M-a băgat cu capul între picioarele lui, apoi mi-a dat zece curele peste fund. Ţipam şi număram, nu înţelegeam de ce mă bate. După ce mi-a făcut fundul numai dungi negre şi s-a umflat ca o pâine proaspăt crescută şi-a pus cureaua la pantaloni, apoi, răstit, mi-a zis:

-Ştii, pentru ce te-am bătut?

-Nu, nu ştiu, chiar nu bănuiesc. Eram contrariată, priveam cu ochi răi de animal lovit.

-Ei bine, Samoilă nu s-ar fi legat de tine, dacă nu l-ai fii provocat. Cum să nu-şi piardă capul când a văzut o femeie, fiindcă tu eşti o femeie, aproape goală prăjindu-se la soare? Numai dobitoaca de mamă-ta, cu ideile ei progresiste, a insistat să-ţi cumpăr costum de baie. Din cauza provocării tale, admit că fără voie, Samoilă putea intra în puşcărie dacă te viola. Ţi-ar fii plăcut ca unul din neamul nostru să fie arestat? Tata tremura de nervi, faţa i se congestionase. Nu-l interesa că eu, fiica lui, puteam fi violată, puteam să fiu nenorocită pe viață, distrusă psihic ca om, nu vedea grozăvia, oroarea pe care ar fi putut Samoilă să o facă, eu nu mai existam, era doar mândria familiei lui.

-Era mai bine să-şi bată joc de mine? Până la urmă eram în curtea mea, chiar dacă eram dezbrăcată, puteam umbla şi goală complet, eram singură acasă. Nu-mi mai era teamă de el, îi aruncam vorbele în faţă, nu-mi putea face mai mult rău decât îmi făcuse, fundul nu-l mai simţeam, era amorţit. Nu l-am chemat eu, nu l-am provocat în mod voit.

-Nu contează, a ţipat tata aşa de tare încât credeam că va face apoplexie, îl voi chema aici pe Samoilă să îl rogi să te ierte pentru că nu ai fost atentă. Eu nu cred că dormeai, a continuat tata pe acelaşi ton, semeni curvă ca sora mamă-ti.

De atunci nu mi-a mai trebuit vorbă cu Samoilă.

Am întrebat-o pe mama dacă  a ştiut de acest episod.

-Da, fata mea, mi-a spus mama, după ce te-a omorât pe tine în bătaie, m-a lovit pe mine. M-a zvântat în bătaie pentru că  am insistat să-ţi cumpăr costum de baie şi, culmea, pentru că tu ai semăna curvă ca sora mea. Domnica, a continuat mama, să ştii că sora mea nu a fost o femeie  de moravuri uşoare, a fost o femeie cu demnitate, nu a acceptat să fie bătută şi umilită de bărbat, a divorţat, s-a recăsătorit, acum este căsătorită cu un om de calitate şi un soţ de excepţie.

-Dracia dracului, a zis tata, te-am învăţat să fii pudică, nu să-ţi etalezi bijuteriile feminine la tot pasul. Aţi meritat atunci să fiţi bătute, drace, cred că nu v-am bătut cât trebuia, acum aţi fi tremurat în faţa mea.

La vreun an de zile a mai încercat o dată Samoilă, însă, l-am bătut aşa de rău, încât a zăcut câteva zile.

Profesorul meu de educaţie fizică fusese boxer, însă cunoştea şi artele marţiale pe care le practica pe ascuns, fiind interzise în perioada comunistă. Am lucrat cu el mult timp, aşa am reuşit să stăpânesc bine acest sport. Când m-a atacat a doua oară Samoilă abia practicam de un an kung fu, însă cum dobitocul nu avea habar de a se lupta, l-am putut omorî cu bătaia. Chiar mi-a făcut plăcere să-l lovesc, îmi amintesc că începuse să ţipe, de ce ţipa mai tare, de aceea îmi aminteam de propriile mele ţipete provocate de el, atunci îl loveam cu sete.

-Nu ţi-a spus tată? I-a fost teamă de mine. A trebuit să mă apăr singură de nebunia unui dezaxat. Tata mă privea cu ochii mari, nu-i venea să creadă.

-Drăcia dracului!, a zis tata, ăsta a fost motivul de nu s-a mai apropiat de casa noastră? Nu înţelegeam de ce. Bravo! A zis cu o jumătate de gură. Drăcia dracului, ce fată am crescut!

-Mamă, mă voi muta de aici în oraşul C.  Am discutat despre condiţiile de instalare şi salarizare. Aici unde lucrez acum nu se opun plecării mele, cred că deja eram un ghimpe pentru toţi. Voi pleca fără regrete, am să mă schimb în bine, voi încerca să redevin Om. Îmi voi face prietenă o femeie mai în vârstă, căsătorită şi deschisă la minte. Tu vei fii întotdeauna binevenită la mine, pe tata să nu-l mai cari după tine, nu cred că mai vreau să-l văd.

Pe tata nu l-am mai văzut mult timp. Deşi nu recunoaştea, mi-a povestit mama mai târziu, a suferit. Duritatea, revolta mea împotriva lui a fost ca o detronare pentru un rege, l-a afectat foarte mult.

Probabil nu spera ca eu şi mama să ne vindecăm vreodată. Frica de el a fost puternică. Cu greu am reuşit să mă detaşez, mult timp am avut noaptea coşmaruri, îl vedeam cum vine cu cureaua să mă pleznească, atunci săream din pat leoarcă de apă, era o transpiraţie rece, cum doar frica poate să producă.

Tata a fost un om slab. Acest defect l-a ascuns în spatele unei tiranii fără limite faţă de mama şi de mine şi de toţi aceia care îi erau inferiori.

În faţa superiorilor era tot timpul cu capul plecat şi gata să le îndeplinească poruncile.

Domnica s-a oprit o clipă din povestit, a gustat o gură de pălincă, apoi a privit în ochii lui Vlad, voia să citească în scânteierile lor de smarald.

-Te rog să continui povestea...Ai trăit un adevărat calvar.

-Noul loc de muncă şi-a reluat Domnica firul poveştii, s-a dovedit a fi provocator. Patronul avea în jur de 40 de ani, era deschis la minte, volubil şi pedant. Începuse afacerea cu banii strânşi din rulmenţii şi cositorul vândut turcilor. Din Turcia a adus ciunga, blugi şi geci peticite din piele pe care le-a vândut la preț bun prin târguri.

Cu banii strânşi a cumpărat un strung şi o maşină de rectificat dintr-o uzină care se vindea cu bucata la fier vechi. Mână strânsă, bun meseriaş, a început să aibă clientelă. Profitul l-a reinvestit, a oprit prea puţin pentru consumul propriu.

Era patronul unei societăţi puternice cu peste 800 de angajaţi. Avea multe lucrări în colaborare. Liniile de producţie erau fiabile, putându-se modifica cu uşurinţă în funcţie de comenzi. Postul meu era de inginer şef, un fel de ultim supraveghetor, deasupra mea era doar patronul şi Dumnezeu.

 Venirea mea în companie, a făcut ca lucrurile să se mişte şi mai bine. Eram riguroasă cu banii celui care mă plătea, nu toleram nici un act de indisciplină.

Într-una din zile mă plimbam cu mâinile la spate printre maşinile unelte, muncitorii îşi vedeau de treabă. În fundul halei de producţie, în partea stângă, cum veneam dinspre birouri, era un ţarc de patru metri pe cinci închis cu prelată înaltă de trei metri care proteja ceilalţi oameni de flamele de la aparatele de sudură electrice şi de praful polizoarelor. Curioasă, am privit printr-o gaură din prelată. M-a blocat ce am văzut acolo. Am intrat în acest mic atelier de sudură.

-„Plimbă ursul de aici! mi-a zis inginerul care era şeful de secţie. Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala!

Cuvintele lui Apostoiu Dumitru, inginerul, m-au făcut să nu plec, ci să mă uit cu şi mai multă atenţie la ceea ce lucrau ei.

-Apostoiule, ce este cu cazanul de ţuică? Pentru cine îl confecţionezi? Nu îmi amintesc să existe vreo comandă. Modul în care mă primise inginerul, mă făcuse suspicioasă. Este drept că Apostoiu nu era cel mai culant om din lume.

-Este un prototip, dacă va ieşi bine, voi vorbi cu patronul să-l băgăm în producţie. Dumitru se bâlbâia ca un adolescent care era prins la furat.

-De acord cu tine, însă, dacă nu vei reuşi, cine va plăti: tabla din inox, electrozii, ţevile de cupru şi răcitorul? Başca munca oamenilor? Simţeam că Apostoiu mă minte, că încerca să mă prostească.

-Am vrut să fie o surpriză. A trebuit să-ţi băgi tu nasul în treaba mea. Inginerul sforăia pe nas din cauza nervilor.

-Ai dreptate, i-am răspuns, nu numai că am aflat, îi voi spune şi patronului.

-Nu, te rog nu o face! Este  comanda unui nenorocit de mafiot. Am luat bani cu împrumut de la el, mi-a promis că nu îmi mai creşte dobânda la bani, dacă îi lucrez un alambic. Dacă mă torni la patron, ăsta mă dă afară, mafiotul îmi ia casa şi eu rămân pe drumuri. Cum vei proceda? m-a întrebat cu lacrimi în ochi Apostoiu.

-Aşa cum este corect, i-am răspuns. Eşti inginer, şeful secţiei, tu, în loc să aperi interesele patronului care ne asigură o pâine, îl furi? Dacă tu procedezi aşa, ce să aşteptăm de la muncitori? Este treaba ta dacă vei fii dat afară, nu-mi pasă! Înainte de a-l anunţa eu, îţi las ţie posibilitatea să-i aduci la cunoştiinţă ce ai făcut. Poate ajungeţi la o înţelegere. Dacă în 24 de ore nu raportezi patronului, voi fi nevoită să o fac eu.

-Domnica, ce câştigi? Mai bine împărţim câştigul. Ţie îţi stă rău nişte bani în buzunar?  Inginerul se ruga cu lacrimi în ochi de mine. Îmi era milă de el, însă nu puteam  abdica de la principii.

-Nu pot, Apostoiule, patronul mi-a oferit o bucată frumoasă de pâine, în schimbul ei trebuie să mă îngrijesc de banii lui. Cum aş mai putea dormi noaptea, ştiind că l-am furat, pentru că voi deveni complicea ta, dacă nu raportez stăpânului. Cerul, dragul meu, mă va trăzni dacă eu nu voi fi corectă cu el. Îţi las şansa să termini alambicul apoi să-l faci cadou lui Niki.

-Şi mafioţii? Ăştia nu vor avea milă, vor scoate măruntaiele din mine. Dumitru era speriat.

-Ai datorii mari băiete? Deşi eram mai tânără decât el, îi vorbeam ca o mamă.

-Da, salariul meu pe câţiva ani.

-Este o sumă frumuşică. De ce nu ai făcut împrumut în bancă?

-Nu am găsit giranţi, nimeni nu are încredere în mine. Apostoiu, cu capul în pământ, îşi ştergea pe furiş lacrimile.

Vlad, am uitat să-ţi spun, eu şi inginerul vorbeam în biroul lui.

-De ce, nu te girează nimeni? Aşa reputaţie proastă ai? Eram contrariată.

-Nu, Domnica, însă patronul te poate da oricând afară ori e posibil ca societatea să intre în faliment. Atunci giranţii ar fi cei care ar plăti ratele.

-Apostoiule, eşti în rahat până în gât. Nu văd cum ai putea să stăpâneşti situaţia.

-Domnica, dacă diseară nu duc alambicul, va fi vai de capul meu. Crezi că mă poţi ajuta?

-Nu, doar dacă mergi la patron să te ajute el. Eu nu pot! Am fost fermă cu el, nu aveam altă soluţie.

-Am înţeles! A strigat inginerul. Nu voi merge la patron, nici mafioţilor nu le voi duce cazanul.

Ne-am despărţit furioşi. Eu eram mânioasă pe mine, fiindcă am fost  curioasă să mă uit unde nu ar fi trebuit. Acum era prea târziu, nu puteam să-l acopăr,  fără să nu mă compromit. Am plecat din biroul lui Apostoiu cu sufletul distrus. Nu credeam că un om aşa de elegant, de prezentabil, avea 1,85 înălţime, lat în umeri fără a fi gras, şaten, cu părul des, ondulat, tuns scurt, frunte luminoasă, ochii căprui cu scânteieri verzi, nasul drept, gura frumos conturată şi buzele subţiri, a putut să împrumute bani de la cămătari. Nu ştiam pentru ce  a fost nevoit să împrumute.

În birou nu-mi găseam starea, mă plimbam ca un leu în cuşcă cu mâinile la spate. Eram îngândurată, acolo, jos, în atelier căzuse cerul pe mine. Nu ştiam cum să ies din încurcătură. Pe patron nu-l cunoşteam în adâncul sufletului. Nu ştiam ce fel de om este. Îmi era teamă să aduc discuţia despre Apostoiu. Ştiam că fapta inginerului trebuia pedepsită drastic, însă nu voiam să pornească de la mine.

Sunetul telefonului m-a smuls din adâncimea gândurilor.

-Da, am răspuns, era patronul.

-Vino, te rog, a apăsat pe „te rog”, în cabinetul meu. Vreau să discutăm ceva urgent. Vocea patronului era calmă, nu avea inflexiuni.

M-am uitat în oglindă, eram răvăşită. Am aranjat cu mâna părul care începuse să crească, obrajilor palizi, le-am aplicat puţin fond de ten, aşa cum mă învăţase Ştefania, prietena mea vârstnică, care îmi devenise un fel de mentor. M-am uitat din nou, femeia care mă privea din oglindă arăta bine.

Cum m-a văzut secretara, a sărit de pe scaun şi mi-a şoptit la ureche:

-E groasă!

Am intrat fără să bat. Am înlemnit lângă uşă. Pe scaune, în jurul mesei lungi de şedinţă, stăteau, timoraţi, muncitorii  împreună cu Apostoiu.

-Bună ziua, şefu! Am încercat să mă port cât mai firesc.

-Nu este bună de loc. De când ştiai de matrapazlâcurile acestor indivizi? Patronul era nervos, mă privea cu răutate.

-De acum o oră. Nu voiam să mint, aş fi vrut să-l ajut pe Apostoiu, însă doar prin voinţa patronului.

-Domnica, băieţii mi-au spus tot, te rog să nu ascunzi nimic, nu vreau să te pierd.

-Am aflat întâmplător acum o oră. Nu am avut nici cea mai vagă idee. Doar curiozitatea feminină m-a făcut să trag de prelată şi să privesc în interiorul micului atelier de sudură.

-Este ultimul tău cuvânt? Patronul, Niki Badea, era negru de supărare.

-Primul şi ultimul, eram calmă, fermă şi liniştită, nu bănuiam ce ticăloşie urma.

-Domnica, băieţii mi-au spus cu totul altceva, decât ai spus tu şi după cum vezi, eşti singură contra patru.

-Nu-mi pasă ce au spus ei, eu am spus adevărul.

-Dacă tu susţii că ai spus adevărul, de ce nu ai venit la mine să mă informezi îndată ce ai constatat abaterea, de fapt furtul, pentru că asta este, un furt?

-Nu am venit, recunosc. I-am lăsat posibilitatea lui Apostoiu să se pocăiască. Se pare că am greşit, sunt o naivă, încă mai cred în gentlemani, de fapt sunt doar nişte escroci , hoţi , tâlhari şi detractori.

-Ce vrei să spui? Tu negi evidenţele? Patronul era siderat de tupeul meu.

-Care evidenţe? Lămuriţi-mă! eram calmă, puţin amuzată de ceea ce auzeam.

-Inginerul Apostoiu împreună cu echipa de sudori au venit în biroul meu şi m-au informat că, tu ai dat ordin să-ţi confecţioneze un alambic. Domnul Apostoiu spune că a obiectat şi nu a vrut să execute ordinul, abia după ce l-ai ameninţat cu şomajul a acceptat să-l execute. Ce ai de spus în apărarea ta? Încă tăgăduieşti faptele?

-Nu, nu tăgăduiesc nimic. Se pare că deja sunt condamnată, nu am posibilitatea să mă apăr. Sunt patru escroci împotriva mea. Îmi voi prezenta demisia.

-Cum aşa? Nu vrei să te aperi? De ce eşti vulcanică? Patronului nu-i venea să creadă, se aştepta ca eu să-mi ofer scuzele, să mă rog să fiu iertată, în niciun caz nu se aştepta să-mi înaintez demisia cu atâta calmitate.

-Te rog, spune-mi încă o dată cum a fost. Badea era puţin înspăimântat fiindcă exista posibilitatea să mă piardă.

-Nu am venit direct la tine când am descoperit ce porcărie făcea Apostoiu, i-am dat posibilitatea inginerului să vină el să-ţi explice ce a făcut şi ce, sau cine l-a determinat să facă acest furt.  L-am considerat un om de onoare, dintr-o bucată, nu m-am gândit că aşa cum este hoţ, este şi șarlatan. Ca o naivă, am crezut că a fost înghesuit de cămătari, că era la ananghie şi că va veni spăşit la tine pentru spovedanie şi pocăinţă. M-am înşelat. În loc să spună adevărul, a preferat să arunce în mine cu toată mizeria lui. Concret: de dimineaţă m-am plimbat prin secţia lor cu gândul de a observa ce îmbunătăţiri s-ar mai putea face. L-am căutat în birou pe Apostoiu, nu era, m-am gândit că este printre oameni, aşa cum trebuie să fie un adevărat inginer. Mi-am văzut de treaba mea până când am ajuns în fundul halei, acolo unde este acel ţarc pentru polizoare şi sudori. Din pură curiozitate, dar şi pentru că auzisem glasul lui Apostoiu, am  dat în lateral prelata şi m-am uitat în ţarc. Stupoare! Domnul inginer, împreună cu aceşti muncitori, care acum stau ca sfinţii în faţa ta, confecţionau un cazan pentru fabricat ţuică. Vasul avea câteva vedre şi era din tablă de inox.

Domnica s-a oprit, a rămas câteva secunde cu ochii fixaţi în noaptea care se furişase şi-i cuprinsese din toate părţile. Nu putea să vadă, din locul în care se afla, decât un colţ de cer, era întunecat, doar stelele, ca niște mici licurici lipiți pe bolta cerească, clipeau jucăuşe. Vlad a încercat să se ridice pentru a aprinde lumina din întrerupătorul montat pe interiorul stâlpului de susţinere al chioşcului. Femeia l-a oprit cu o scurtă strângere a braţului.

-Rămâi! Vreau să-ţi simt cădura sufletului, să aud bătăile inimii tale cum se suprapun cu bătăile inimii mele. Vreau să te văd prin vibraţiile mentale. Îmi eşti drag Vlad! Pentru prima dată în viaţa mea sunt fericită, simt fericirea în stare pură, aşa cum nu mai îndrăzneam să cred că o voi avea şi mai ales, nu credeam că există. Pentru prima dată mă simt cu adevărat ocrotită. Crede-mă, Vlad! Nu este puţin! Mai târziu vei afla despre mine lucruri care te vor pune în cumpănă. Până atunci însă, mai am de povestit şi vreau să mă bucur de acest timp.