Destinul cap. V

   

 În drumul lui spre locul de odihnă, soarele alunecase lin prin spatele caselor, se pierduse undeva în vârful brazilor ce abia se zăreau în depărtare, în urma lui cerul luase foc. În nucul din grădină o pasăre doinea  un câtec trist, regreta ziua care se scurgea uşor spre noapte. Micuţul grătar încă mai fumega, erau ultimele pâlpâiri de viaţă ale focului puternic pe care fuseseră pregătiţi micii. Pe terasă, Vlad şi Domnica erau veseli, berea reuşise să le dezlege limbile. Râsetele lor se auzeau până la poartă. Glumele spuse de Vlad, cu perdea, ori mai voalate erau primite cu mare bucurie de Domnica care, nici ea nu se lăsa mai prejos şi arunca câte un banc dezbrăcat de orice urmă de pudoare. Cele trei sticle de bere, acum golite, erau culcate pe jos  precum soldaţii în tranşee. Cei doi râdeau şi se bucurau  de clipele frumoase petrecute împreună, pentru o clipă uitaseră de toate problemele lor, erau doar ei în întregul univers.

De undeva se auzea, în surdină, o muzică frumoasă. Probabil alţi vecini sărbătoreau ceva, ori poate erau trişti ori veseli. Românii caută tot timpul motive pentru a bea un pahar cu alcool şi a asculta o muzică cu difuzorul dat la maxim, eventual şi cu boxele puternice urcate prin pomi să fie siguri că se aud cât mai departe în sat,  să se ştie că ei au pus muzica.

Vlad a rămas o clipă atent ascultând muzica, apoi a invitat-o pe Domnica la dans. Se legănau în ritmurile lente ale unui blues abia auzit. Bărbatul îi şoptea la ureche vorbe frumoase, plăcute, incitante, femeia râdea şi-l strângea mai tare de mijloc. În toiul veselii şi al uitării de sine a sunat telefonul. Strident, rece, un sunet care i-a făcut pe amândoi să tresară. Smulşi din veselia lor, supăraţi că au fost întrerupţi, Domnica a răspuns răstit când a auzit că la celălalt capăt al firului era tatăl ei:

-Ce vrei? Ce s-a întâmplat? Apoi revenindu-şi complet a continuat. Tată, vorbeşte, spune ceva.

-Fata mea, vino la spital, Rolo a suferit un accident. Nu este grav, în sfârşit, nu ştiu...vino! Vasilescu se bâlbâia, nu-şi găsea cuvintele, pentru un bărbat rece, insensibil cum era el, asta însemna mult.

Domnica s-a înmuiat gata să cadă, Vlad a prins-o în braţe, doar telefonul a căzut cu zgomot puternic pe gresia albastră a terasei. Bărbatul a aşezat-o uşor pe scaun, s-a aplecat, a luat telefonul şi capacul care se desprinsese de carcasă, le-a ansamblat, apoi a verificat dacă funcţionează. Era în stare bună. Cum Domnica nu dădea niciun semn de viaţă, din cofa care trona în mijlocul mesei, era făcută din doage de brad, moştenită de la bunicul ei dinspre tată, cum avea să afle mai târziu, a luat apă a turnat în căuşul palmei, apoi a stropit faţa lividă a femeii. Apa rece ca gheața, abia fusese scoasă din fântâna adâncă de 16 metri, săpată în urmă cu aproape 100 de ani şi zidită în interior cu piatră, a făcut-o să se mişte. Vlad a masat-o uşor pe tâmple, Domnica, după un timp, şi-a revenit, a privit speriată în jur:

-Ce s-a întâmplat? Pe moment nu îşi amintea nimic, era confuză.

-Tu să-mi spui, a sunat telefonul, cred, aşa am înţeles, că ai vorbit cu tatăl tău. Nu ştiu ce ai vorbit, ai leşinat.

Pe măsură ce bărbatul vorbea, femeia, căreia îi revenise culoarea în obraji, devenea tot mai palidă.

-Despre ce este vorba, ce ţi-a spus tatăl tău? Bărbatul a înţeles că veştile primite erau rele.

-Vlad, Domnica l-a prins de braţ într-un gest disperat de ajutor, nu am voie să râd, de câte ori m-am bucurat prea tare de ceva, de atâtea ori mi s-a întâmplat un lucru rău. Într-adevăr, tata a fost la telefon, îmi amintesc tot ce am discutat cu el. Vlad, copilul meu a suferit un accident, tata mi-a spus că nu este în stare gravă, însă l-am auzit cum plângea, ori, până acum, nu l-am auzit pe tata plângând.

-Domnica, îmbracă-te! Să mergem la spital, nu este nici o clipă de pierdut. Chem un taxi, până atunci să fim gata.

-Vlad, părinţii mei locuiesc în Braşov, s-au mutat în urmă cu mulţi ani. Mergem cu microbuzul, noi am băut, nu mult, însă suficient să intrăm în coliziune cu poliţia. Microbuzele circulă la două ore, să ne grăbim.

Drumul cu microbuzul părea că nu se mai termină. Şoferul, un băiat blând şi bun, oprea mașina aproape la fiecare poartă, fie să ia călători, fie să coboare călători. Domnica fierbea, ar fi vrut să meargă la conducătorul auto să-l atenţioneze să oprească doar în staţii, însă şi-a amintit că şi pe ei îi culese de pe drum, nu din staţie.

După două ore de frământări, cu o întârziere de 30 de minute, au ajuns în Braşov. Din autogară au luat un taxi care i-a transportat la Spitalul de Urgenţă. Ţinându-se de mână au alergat spre locul unde ar fi trebuit să se găsească copilul. Pe holul secţiei de „primiri-urgenţe” era lume multă, gălăgioasă, pestriţă şi cu nervii încordaţi. Aparţinătorii ţipau la asistente să se ocupe de cei pe care îi aduseseră la spital, pacienţii ţipau de durere, era un turn Babel modern. Asistenta ţipa la toată lumea, încerca să facă ordine în vacarmul instalat şi scăpat de sub control.

Vlad s-a apropiat de asistentă, a întrebat-o de copilul accidentat:

-Nu ştiu, vin doctorii şi vă anunţă. Arogantă, lipsită de caracter, un cerber modern la poarta iadului. Aşa părea secţia de primirii urgenţe.

Au căutat prin mulţime, undeva în dreapta pe hol era o uşă pe care scria: „Sala de aşteptare”. Domnica a deschis uşa, pe lângă pereţi erau puse canapele îmbrăcate în vinilin. Erau goale, doar pe prima canapea în stânga cum se deschidea uşa, erau doi bătrâni care plângeau încet, se ţineau de mână, iar  capetele le aveau lăsate în jos de parcă dintr-o dată deveniseră prea grele.

-Mamă, mamă, ce s-a întâmplat cu copilul? Domnica, speriată, striga la mama ei.

Femeia s-a ridicat cu greu de pe bancă, a prins-o pe Domnica în braţe şi printre sughiţuri a spus:

-Au fost la scăldat amândoi băieţii. Remi mi-a spus că Rolo a sărit de la trambulină şi nu a mai ieşit de sub apă. A alergat spre locul unde căzuse fratele lui şi l-a găsit inconştient. L-a  scos la suprafaţă, apoi l-a tras la mal ajutat de salvamari. I s-a acordat primul ajutor, cineva a sunat la 112, ambulanţa a sosit repede, paramedicii i-au acordat primul ajutor, după care a fost adus aici, de atunci aşteptăm vești despre copil, nu avem nici o ştire. Ni s-a spus să avem răbdare și să nu-i plictisim cu întrebările, fiindcă ne vor anunţa ei când vor avea ceva de comunicat.

-Bine mamă, dar de atunci au trecut peste cinci ore. Nu se poate, trebuie să aflu care este starea copilului meu. Domnica nu plângea, urla, cu mâinile îşi smulgea părul din cap. Făcuse un atac de isterie pe fondul tulburărilor afective.

-Staţi liniştiţi, merg eu să mă interesez. Domnica, în starea ei, a uitat să mă prezinte. Sunt un prieten, Vlad, mă numesc. Cum îi spune copilului?

-Romulus Gheorghiu, bunica abia a putut să îngăime numele, şi-a luat fata în braţe şi a aşezat-o pe canapea. Domnica se liniştise, plângea cu faţa în palme şi coatele aşezate pe genunchi.

Afară întunericul pusese stăpânire peste oraș, doar lămpile din stâlpi aruncau o lumină palidă, pe alocuri difuză. În spital forfota și țipetele aparținătorilor, bolnavilor și asistentelor se auzeau până sala de așteptare. 

Vlad a ieşit din sală cu intenţia de a merge la asistenta de la triaj. S-a strecurat cu greu prin aglomeraţia de pe hol, a ajuns lângă asistentă. Acesta era o muiere cu gura mare, parcă fusese născută să lucreze în acel loc unde, poate, doar Dumnezeu mai putea face ordine, pentru că dracu părea să fi pus stăpânire pe toţi. A întrebat-o care este situaţia copilului Romulus Gheorghiu. Femeia l-a măsurat din priviri cum face geambaşul cu animalul pus la vânzare în obor, apoi cu un dispreţ nedisimulat i-a răspuns:

-Aşteaptă! Te vom anunţa noi. Cum vă găsiţi câte unii mai deştepţi să vreţi să aflaţi ce vă fac pacienţii. Nu era mai bine să aveţi grijă de el să nu se accidenteze? Ce vină avem noi, cadrele medicale, că voi vă treziţi că aveţi copii, abia când ajungeţi cu ei la urgenţe? Mergeţi în sală şi aşteptaţi! Ia, linişte! Sunteţi într-o instituţie sanitară, aparţinătorii să meargă în sala de aşteptare, să rămână doar pacienţii. Băi, nu se aude? Cu cine dracu vorbesc eu? Paza! A început să strige isterizată asistenta. Să vină paza, să-i scoată dracului p-ăştia de aici! Zarva s-a pornit şi mai tare, se vocifera, se înjura, se blestema, fiecare vorbea în limba lui. Un zdrahon îmbrăcat în uniformă de pază cu bicepşi gata să plesnească, înalt cât statuia Libertăţii, cu o faţă de copil tâmp, făcea o gălăgie mai mare decât aparţinători. Toţi strigau, blestemau, se rugau, însă nici unul nu se mişca din loc.

Vlad privea şi se crucea, nu credea să existe asemenea situaţii. S-a apropiat din nou de asistentă, a scos din buzunar o hârtie de 50 de lei pe care i-a strecurat-o în buzunarul primitor al halatului. Faţa femeii s-a destins, buzele ei cărnoase au afişat un zâmbet frumos. Vocea i-a devenit mieroasă, cerberul se transformase în înger.

-Imediat merg să văd ce este cu băiatul, în mod normal, conform protocolului, trebuiau să mă anunţe despre starea lui încă de acum două ore. Vă rog să mă aşteptaţi, vin cât pot de repede!

Femeia a plecat îmbrâncind în stânga şi în dreapta pe cei întâlniţi în cale. A revenit, nu după mult timp:

-Băiatul şi-a revenit, l-au trimis să facă o tomografie pentru ca neurologii să ştie precis dacă i-a fost afectată zona capului. Va mai rămâne câteva zile sub supraveghere în spital. Încă din această seară va fi mutat pe secţia de neurologie. Vă rog să-mi lăsaţi numărul de telefon să vă pot contacta. Când va fi mutat la neurologie am să vă dau numărul de telefon de acolo să puteţi lua legătura cu ei. Apoi cu faţa numai zâmbet: Asta este tot, mă bucur că v-am putut fi de folos. Să ştiţi că nu am făcut-o pentru bani, nu sunt una dintr-alea care stă cu mâna întinsă. Am simţit suferinţa din sufletul dumneavoastră şi de ce să nu recunosc, se vede de la o poştă că sunteţi un bărbat deosebit. Mergeţi sănătos! Ţinem legătura!

Vlad, cu faţa radioasă, s-a întors în sală. Când s-a deschis uşa, Domnica a sărit de pe bancă, la fel şi mama ei, doar Vasilescu părea sleit de puteri şi lipit de canapea.

-Spune-mi Vlad, ce ai aflat? Domnica îl prinsese cu mâinile de reverul hainei.

-E bine, şi-a revenit, acum este dus la tomografie, apoi va fi mutat pe secţia de neurologie să-l mai ţină sub observaţie câteva zile. Noi vom rămâne aici, în oraş, până când copilul va fi externat.

-Mă bucur, mulţumesc Doamne Dumnezeule că mi-ai trimis un ajutor tocmai când am avut mai mare nevoie de el! Domnica zâmbea pentru prima dată de când primise telefonul de la tatăl ei.

-Putem să mergem, nu mai avem ce face aici, pe băiat până mâine dimineaţă nu ne vor lăsa să-l vedem. Avem nevoie de odihnă. Vlad vorbise încet, nu voia să forţeze lucrurile, trebuia doar să sugereze, iar hotărârea să o ia Domnica ca mamă a copilui.

-Are dreptate Vlad, nu mai avem ce face aici. Să mergem mamă, apoi apropiindu-se de tatăl ei, poate prima dată în viaţă, l-a prins de mână şi blând l-a ajutat să se ridice. Copăcel tată, hai să mergem acasă.

-Şi copilul? Vasilescu aţipise, emoţia îl doborâse, nu auzise ultima parte a discuţiilor.

-Este bine, revenim mâine la el.

Au plecat toţi patru cu un taxi până la casa bătrânilor situată undeva la intrarea în Săcele. Vlad a plătit, apoi i-a ajutat pe toţi să coboare.

Marta, mama Domnicăi, a scos o cheie din gentuţa de umăr, apoi a descuita poarta. Casa era aşezată cu zidul în stradă, se intra în curte printr-un portal lat cât porţile. O dată intraţi se deschidea o curte largă plină cu acareturi, multe dintre ele nefolositoare. Cei doi bătrâni aveau doar un câine pe lângă casă. Coteţele în care pe vremuri fuseseră crescuţi porci şi păsări, ca şi grajdul pentru cai şi vaci, erau bine îngrijite însă demult nefolosite.

Casa era aşezată perpendicular pe drum, lungimea ei se întindea paralelă cu ograda, uşa era fixată undeva la mijlocul zidului. Lângă uşă era o mică băncuţă pe care erau aşezate câteva ghivece cu muşcate şi garoafe ţărăneşti al căror parfum se simţea de departe. Marta a luat dintr-un ghiveci cheia cu care a descuiat uşa, a intrat prima, poftind şi pe ceilalţi să intre. Prin uşă se intra  într-un hol lung şi lat, din hol se intra în cele trei dormitoare, în dreapta în capul holului se găsea bucătăria, baia şi sufrageria.

Marta a mers în sufragerie, ceilalţi au urmat-o în tăcere.

-Luaţi loc unde vreţi, femeia a făcut un gest larg cu mâna care însemna că nici un fotoliu nu era protejat.

Domnica şi Vlad au luat loc pe o canapea veche, îmbrăcată în piele de culoare crem foarte bine întreţinută, iar Marta şi Vasilescu pe două dintre cele trei fotolii uriaşe îmbrăcate în piele şi de aceiaşi culoare cu canapeaua. Între canapea şi fotolii se găsea o masă potrivit de înaltă cu picioarele sculptate şi blatul din cristal.

-Vreţi cafea ori ceai? Gazda, bucuroasă de oaspeţi, dar mai ales era fericită că nu păţise nimic rău nepotul ei, aflat pentru un timp în grija sa.

-Cafea, au strigat într-un glas Domnica şi Vlad.

-Bine, eu cu Vasile vom bea câte un ceai de tei, avem nevoie să ne liniştim, după emoţiile pe care le-am avut. Domnica, nu l-am văzut pe Remi, cred că doarme, când am plecat era tare supărat. Să nu-l trezim, va veni singur când i se va face foame.

Au băut în tăcere cafeaua şi ceaiul. Liniştea din casă începuse să devină apăsătare. Toţi tăceau de parcă erau străini, nu-şi găseau subiecte de discuţie.

-Drăcia dracului! Tu cine eşti? A spart liniştea Vasile Vasilescu cu vocea lui baritonală ca un bubuit de tun.

-Este prietenul meu, tocmai era în vizită la mine când am primit telefonul de la voi. Nu m-a lăsat să plec singură, m-a însoţit. Bine a făcut, fără el nu ne descurcam.

-Ei na! Vasilescu bombănea în barbă.

-Nu mai bombăni Vasile. Ai văzut că am stat ore întregi înţepeniţi pe scaune, de câte ori întrebam pe asistentă ceva ne repezea ca pe nişte proşti. Are dreptate Domnica, apropo, cum ai rezolvat Vlad cu asistenta? Părea că nimic nu o poate clinti.

-Aşa este, durerea noastră nu o afecta pe ea, era imună. Însă era sensibilă la bani, cum a simţit în mână hârtia pe care i-am dat-o, s-a schimbat radical. A apărut un zâmbet larg pe faţa ei şi, numai lapte şi miere în vorbă a plecat să se intereseze de situaţia băiatului. Apoi a revenit, m-a informat, m-a asigurat că mă va ţine la curent cu starea lui. Aşa am putut să aflu detalii, altfel eram şi acum pe holurile spitalului.

-Tinere, nu ai făcut bine, drăcia dracului, aşa îi învăţăm cu nărav. Vasilescu îşi revenise, acum devenise iar bărbatul acru şi ţâfnos.

-Nu contest că aşa este, însă nu era timp să dăm lecţii de moralitate. Trebuia să aflu care este starea de sănătate a copilului, ori doar prin ea puteam afla. În nebunia întronată pe holul de la urgenţe am fi stat o săptămână de zile şi nimeni nu ne-ar fi spus ceva. Am luat hotărârea cea mai bună. Poate nu cea mai morală, cea mai corectă, însă, sigur cea mai eficientă.

-Vlad, ai procedat bine, nu era acum momentul să ne cramponăm de faptul că dăm ciubuc. Ar fi bine să se termine cu aceste atenţii mai mici ori mai mari. Şi eu am serviciu şi nu-mi dă dracului nimeni nici un bănuţ în plus de munca prestată. Ciubucul este înrădăcinat în societate, a intrat în fiinţa noastră, va fi greu de eradicat. Poate într-un viitor mai îndepărtat să scăpăm de această racilă nenorocită care ne umileşte pe noi ca oameni.

-Poate...a răspuns cu gândul dus departe Vasilescu.