sâmbătă, 28 martie 2020

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte


     Fusese o iarnă cu mari încercări pentru țăranii satului rătăcit în câmpia română acolo unde Crivățul șuieră nestingherit, aleargă bezmetic pe întinsa câmpie, nimic nu-i stă în cale, doar casele scunde biciuite de șfichiului rece suflat cu tărie. Urgia părea să nu se mai termine, zăpada se troienise, era bătută, geruită, înghețată și îngălbenită de timp. Zile întregi nu mai ninsese, fusese ger de crăpau pietrele, ferestrele, oricât foc se făcea în sobă, dimineața tot erau pictate cu flori de gheață în relief. La amiaza a mare, când ochii gerului crăpau, țăranii scoteau vitele din grajd să le vadă soarele, să poată alerga slobode prin zăpada până la brâul vacii.

      Toți sătenii căraseră cu căruțele, din vară până toamna târziu, lemne din pădurea aflată la câțiva zeci de kilometri să aibă toată iarna pentru foc. Cu toată grija lor, spre primăvară lemnele erau pe sfârșite.

      Iarna avusese și bucuriile ei, bărbații, duminica, puneau un macat pe sania din lemn, clopoței la cai și...la plimbare prin sat, cu un popas sigur la cârciumă. Copiii uitau de ger și de picioarele care înghețau în opincile ce se udau de la apa zăpezii, nu plecau de la săniuș până când nu venea unul dintre părinți, de regulă mama, să-i strige și să-i ducă acasă mai mult cu forța nuielei de corn, decât cu voința lor.

      Au fost zile în care ninsese frumos, când fulgii de zăpadă se legănaseră în văzduh agale, ca într-un vals lent, pluteau, se alergau, abia târziu, cu oftat se așterneau peste omătul proaspăt de nea. Au fost însă și zile în care ninsese viscolit, atunci fulgii de zăpadă intrau în gură, în ochi, se așterneau peste sprâncene, ori în smocul de păr ieșit de sub căciulă, vântul sufla așa de tare încât oamenii trebuiau să meargă cu spatele contra furiei necontrolate a naturii dezlănțuite, să poată respira. Adevărată mânie a naturii ce  pedepsea pământenii pentru războiul care părea a nu se mai termina, pentru morții fără vină, pentru cei aproape șase ani de lupte pornite din ordinul unui nebun. Dumnezeu pedepsea lumea pentru crimele comise împotriva unor oameni nevinovați.

      Iarna era pe sfârșite. Soarele scânteia cu dinți tociți. Oamenii începuseră să iasă din case, își căutau de lucru prin ogradă.

      Prin curți, prin șanțuri, în timpul amiezii când soarele, timid cum era, reușea să topească din noianul zăpezii, se formau mici pârâiașe care se strecurau, șerpuind, printre pietre și bolovani de pământ, de multe ori formând minuscule cascade, spre șanțul de la poartă și de aici mai departe spre râul care curgea în apropierea satului.

      Gheorghe Lemnaru, tată a patru copii, trei băieți și o fată, și-a pus pe cap căciula neagră din piele de oaie merinos, pe care o purta doar la zile de sărbătoare, a îndesat-o bine pe urechi, din cuiul bătut în ușă a luat haina din stofă groasă, căptușită, lucrată la un croitor vestit în meserie care locuia în alt sat, apoi, cu glas blând, ca o mângâiere, s-a adresat nevestei:

      -Tu, femeie, dă-mi niște gologani să merg la cârciumă. Vreau să vorbesc cu oamenii, să știm și noi ce se mai perindă prin lume. Poate aflu și dacă se gată războiul. Cât voi sta acolo am să beau o țuică și voi duhăni și ceva tutun. Îmi este tare dor de Lixandru, nu mai știm de mult de el. De Culai mi se rupe sufletul, însă nu mai pot face nimic, i-au rămas oasele în pământ străin. Dumnezeu să-l odihnească la dreapta Sa! Bătrânul s-a închinat cu o cruce mare, cu voce tremurândă și în ochi strivind lacrimile care se porniseră la drum.

      -N-am bani, i-a răspuns muierea țâfnoasă. Știi bine că vine primăvara și multe ne mai trebuie în casă.

      -Muiere, scoate banii până nu mă necăjesc! Lemnaru, privind cu răutate la femeie, a scrășnit din dinți, pentru o clipă, afară, soarele intrase în nori, prin casă și pe fața lui Gheorghe a trecut o umbră.

      -Poți să mă și omori, nu am. Ce am avut s-au cheltuit. Dă-i colo, dă-i dincolo, banii s-au dus, femeia

și-a frecat palmele imitând cum s-au dus banii.

      -Tată, de ce nu o înțelegi pe mama când spune cu glas de foc că nu are bani? Fata, o domnișoară  frumoasă ca o cadră, cu părul blond și des,  împletit în două coade groase și lungi, una o purta pe spate, iar cealaltă, pe care o ținea pe piept, trecea  de sânii frumosi și rotunzi precum merele, fata își  privea tatăl cu ochii albaștri ca seninul cerului spălat de ploaia repede de vară.

      -Tu să taci! Când vei aduce bani în casă să vorbești, până atunci, să nu-ți aud gura! Înțelesu-m-ai? Tatăl s-a zborșit la ea gata să o tragă de ciuf, înciudat fiind că săriseră amândouă cu gura. Știa și el că de bani era nevoie în casă, însă mai știa, că doar la cârciumă mai putea afla vești despre toate cele care se făptuiesc în țară și mai departe până în munții Tatra.

      Fata s-a înroșit toată, din ochii blânzi ca ai unei ieduțe rătăcite s-a prelins o lacrimă, apoi s-a tras trei pași în spate, pe lângă războiul de țesut, până lângă masa mare pe care se găsea o strachină cu jumări de porc acoperită cu un ștergar din cânepă țesut în casă și cusut cu arnici roșu la capete.

      -Adă banii femeie, altfel scot cureaua și nu cred că vei mai putea țese la război după ce te voi blagoslovi cu câteva centuri pe fundul gol. Gheorghe încă era calm, doar vocea îi devenise poruncitoare, dură și ascuțită ca un fluierat de șarpe.

      -Tu nu te gândești decât la gâtul tău. Gheorghe, Gheorghe, o vezi, spuse nevasta arătând spre fiică-sa, Didina, femeia devenise împăciuitoare, se uita cu privire dragă la bărbatul ei, este cât tine, trebuie să-i înjghebăm oleacă de zestre, altfel nu ne-o ia nimeni din bătătură. Nu-ți mai pasă de casă de când s-a prăpădit Culaie, arză-l-ar focul de război cu cine l-o făcut! Na, ia banii ăștia, îi țineam să cumpărăm gaz. Du-te și îneacă-ți amarul! Femeia a ridicat un colț al saltelei de paie și dintr-un buzunăraș cusut direct pe saltea a scos o batistă bine înnodată, a desfăcut nodul batistei, a luat banii pe care i-a pus, cu un oftat din adâncul sufletului, în palma bărbatului.

      -Lasă femeie, ține-ți banii, mai bine cumpără gaz! . Fără lampă nu puteți lucra seara. Merg să colind un pic prin sat. Gheorghe, resemnat, a dat să iasă pe ușă.

      -Ia gologanii omule! Am să merg cu lucru pe la neamuri, până când vom face rost de alți bani. Și soru-ta a stat toată iarna pe capul nost, a venit cu tot familionul, acu, voi merge și eu la ei, că de, vizitele se înturnă. Înainte de a pleca, vreau să te bucur, iaca, așternutul ăsta îl gat în două, trei zile, dacă Didina va sta pe lângă blide să facă de-ale gurii. Când va fi gata voi merge cu el la nevasta primarului să-mi deie banii pe țesut, atunci voi cumpăra gaz și vom scăpa și de războiul ista de țesut, că tare ne încurcă locul din hodaie. Filofta a pus banii în mâna bărbatului cum pune sora medicală bisturiul în mâna chirurgului în sala de operație, sigură și cu hotărâre.

      Gheorghe a închis pumnul, a deschis ușa, apoi a pășit în frigul de afară care începuse să se strecoare printre casele joase ale sătenilor. Din urmă a mai auzit glasul femeii care i-a strigat prin fereastra deschisă:

      -Ai de grijă dară și nu da de beut la toți proștii, așa cum ai dumneata obiceiul.

      Bărbatul și-a îndesat mai tare cușma pe cap și s-a făcut nevăzut pe ulița încă plină cu zăpadă, din loc în loc pârâiașele de apă, acum înghețate, brăzdau drumul călcat de puținele căruțe care aveau treabă pe drum.

      Bărbatul mergea cu pas apăsat pe ulița pustie a satului. Saluta cu drag rari oamenii întâlniți în cale, cu fiecare schimba o vorbă, două, îi întreba de sănătate și le ura viață lungă.

      -Bună ziua, Samfiro! Ai vești de la bărbat? Gheorghe se interesa cu durere în suflet de toți soldatii  plecați pe front.

      -Nu, neică, nu am. Bată-i Dumnezeu să-i bată cu războiul lor! Nu știu cum să mă mai descurc cu patru copii și fără nici un venit. Femeia a dus colțul basmalei, din lână înflorată, la ochi pentru a-și șterge lacrimile ce porniseră șiroi.

      -Mi se pare mie fată, ori tu ai început să te îngrași?

      La nici treizeci de ani Samfira era o femeie frumoasă. Oacheșă, cu ochii negrii ca miezul nopții fără lună, părul ca pana corbului, împletit în două coade legate în coc la spate, pe coc se sprijinea basmaua pusă cu eleganță pe capul frumos al focoasei brunete. Trupeșă, fără a fi grasă, sănătoasă și puternică, se spunea despre ea că ară într-o zi cu caii, mai mult decât ară un bărbat. Femeia a privit c-un fel de milă la bătrânul care o sfredelea cu privirea:

      -În altă parte nu aveai unde te uita, neică? Sunt femeie singură de doi ani de zile, cu o droaie de copii atârnați de poalele mele, a venit cineva să mă întrebe dacă am arat, am semănat, am cules, ori dacă am ce pune în oală? Dacă am lapte pentru copii? Samfira nu striga, vorbea cu voce potolită, însă dură, glasu-i vibra ca o coardă de vioară. Îl privea pe Gheorghe în adâncul ochilor lui verzi și apoși de prea mult plâns. Neică, neică, ești mai rău ca o țață. Da, m-am îngrășat, poate va fi cu ochi, și?  Îți pasă cu cine mă culc eu? Cine mă ajută să aduc lemne din pădure, să-mi încălzesc copiii iarna? O, bată-vă Dumnezeu să vă bată! Nu știți decât să bârfiți! Samfira plângea în colțul basmalei. Nu mă așteptam de la matale să mă defăimezi, ești unul dintre oamenii respectați în sat. Halal! A conchis femeia dând din mână a lehamite.

      -Nu te supăra femeie, am zis o vorbă proastă. Tu ai dreptate în tot ce ai spus, e greu pentru o femeie singură cu o droaie de copii atârnați de poale. Nu te condamn, regret ce am spus. Gheorghe Lemnaru a înțeles că intrase într-o mare belea, nu știa cum să îndrepte busuiocul. Samfiro, dacă va fi cu ochi să știi că eu cu Filofta mea îți vom boteza copilul.

      Femeia, fără să răspundă, a plecat bombănind. Nu-i purta pică lui Gheorghe, spusese omul ce începuse să se vadă cu ochiul liber. Îi va fi greu să se ascundă. Va trebui să găsească o explicație. Lumea va huli. Gura lumii slobodă, își spuse Samfira înciudată. Apăi, gura lumii doar pământul o astupă, își spuse ea filozofic și merse mai departe  în drumul ei.

      Pentru o clipă, Gheorghe s-a tras înapoi când a deschis ușa cârciumii. Un miros pestilențial, de mahoarcă, rachiu, sudoare și balegă de animale, l-a lovit în nas. Până la tejghea, trecând printre oamenii aflați în local, unii stând în picioare, alții la mese, însă toți vorbind cu glas tare, s-a obișnuit cu mirosul cârciumii.

      -Bună seara, Traiane, neică! L-a salutat pe cârciumarul rotofei și înalt cât Crucea de Vlașca.

      -Bună seara, nea Gheorghe! Te-ai îndurat să pleci de sub fusta muierii? Cârciumarul era pornit pe glume, mulțimea de consumatori îi asigura un bun câștig, asta îl făcea să fie vesel, altfel, când cârciuma îi era goală, trăznea și fulgera.

      -Cu greu, abia am reușit. Dă-mi o țuică și nu-ți mai bate capul unde stau eu. Bătrănul nu gustase gluma cârciumarului, mai ales că era supărat din cauza Samfirei.

      -Nu te supăra, însă nu ai trecut de mult pe aici, am mai discutat cu unul cu altul despre dumneata, niciunul nu avea vești despre sănătatea matale. Cârciumarul, cu față schimonosită de un rânjet, mai mult grimasă, încerca să-l împace pe mușteriul căruia îi sărise țandăra.

      -Traiane, sincer să fiu, nu credeam să te mai găsesc aici. Mă așteptam să fii și tu mobilizat, fiindcă, dacă nu greșesc, ești deodată cu Culaie al meu, căruia îi rămaseră oasele departe de mormântul strămoșilor.

      -Eu, neică, a continuat bătrânul, mi-am adus jertfa de sânge în celălalt măcel, din *916. Uite, vezi aici? Gheorghe și-a dezbrăcat haina, apoi a suflecat mâneca de la cămașa cusută în râuri la manșete și, mândru, i-a arătat locul în care o schijă îi străpunsese mușchiul. În războiul ăsta m-au considerat bătrân, însă nu s-au sfiit să -mi ia băieții cei mari la luptă. Unul, după cum știi, s-a prăpădit bietul, fie-i țărâna ușoară! Nu-i știu locul îngropăciunii, nici dacă o fi fost înhumat, ori dacă vreun preot, la cap, slujbă de pomenire i-a făcut. Am rânduit aici toate cele ale mortului, fără a avea o mână de țărână din trupul lui, ori din pământul unde și-a găsit odihna veșnică. Celălalt băiat este în munții Tatra, de luni de zile vești de la el nu mai am. Tu mă întrebi, ca unul sătul și mulțumit de starea sa, dacă m-am îndurat să ies de sub fusta muierii? Să-ți fie rușine!

      Tu, Traiane, cum ai reușit să scapi fără să te concentreze? Lasă, nu-mi spune, știi tu cum ai făcut. Însă nu este drept ca eu să am doi feciori pe front și alții să stea acasă pe cuptor la căldurică.

      Gheorghe și-a luat băutura, apoi s-a așezat la o masă unde erau alți doi țărani.

      -Bună seara, oameni buni! Gheorghe a salutat privind cu ochi răi pe unul dintre țărani.

      -Să trăiești, Gheorghe! i-a răspuns țăranul sărăcuț îmbrăcat. Mai ai lemne de foc? Ne-a omorât iarna asta cu gerul ei. Măi oameni buni, bag toată ziua lemne în sobă și în casă tot frig este, parcă fac focul pe gheață. Țăranul care vorbea era slab, cu mustățile crescute în neorânduială, ochii stinși, ascunși în fundul capului. Căciula roasă pe margini, de prea mult purtat, era găurită în creștet, un ilic vechi cu găitanele rupte, peste care era încins cu un cordon, din cela cu care se înfășau copiii, să-i țină strâns minteanul din lână și cămașa căreia i se vedea doar puțin din  mânecile lungi. Să mai fie câteva brațe de lemne, a continuat țăranul jelania. I-am spus femeii: „ia-ți copiii și mai du-te cu lucru pe la muieri prin sat, mai cruțăm și noi lemnele, fiindcă toată iarna, alde verișoarele tale, au stat tot pe capul nost, de nu puteai să dai ca omu o bășină în casa ta. Veneau cu vorba să le arăți modele de cusut, însă ele plecau în sat să legumească lemnele lor. Acu, să le întorci și tu vizitele.”

      -Cam ai dreptate Titică, așa sunt unii, cât poate să tragă pe alții. Însă, stați cuminți, există un Dumnezeu în cer. Gheorghe se aprinsese rău la față de când se așezase la masă și îl văzuse pe celălalt țăran care, asculta, însă cu ochii privea undeva spre ieșirea din cârciumă.

      Titică a dat peste cap țoiul în care mai era preț de-o gură de țuică. Cu o înclinare scurtă a capului a salutat pe cei doi țărani rămași singuri la masă. Aproape de ușă, Titică s-a furișat la altă masă, însă a rămas cu ochii ațintiți la masa de unde tocmai plecase. Simțise că era ceva între Lemnaru și Dumitru Belciug. Pitit în spatele altor meseni, țăranul era ochi și urechi să vadă și să audă ce se va întâmpla.

      -Ce faci Gheorghe te-ai dat jos din pat? Ai fost cumva, Doamne ferește, beteag? Belciug îl privea cu mutră ipocrită pe țăranul din fața sa.

      -Bag samă, că mi-ai dus dorul, așa-i? Ori crezut-ai că nu mai ies din iarnă? Gheorghe molfăia cuvintele, nu pricepea unde bate Dumitru Belciug.

      -Mai ai de moară Gheorghe? Nu răspunde, să-ți spun la ce m-am gândit. Ai o fată frumoasă, așa mi-a spus fiul meu, drept este? Dumitru, cu țoiu de țuică la gură, supraveghea, pe sub sprâncenele stufoase, cu ochii lui mici și neastâmparați ca ai unei veverițe speriate, efectul vorbelor sale asupra lui Lemnaru, pe care îl știa cam iute la mânie, însă, cu mare dragoste pentru familia lui.

      -Fata mea Dumitre nu-i frumoasă, este cea mai frumoasă, așa să știi, iar dacă nu voi avea de moară, nu la tine voi cere cu împrumut. Vocea calmă, sigură, al lui Gheorghe nu i-a venit prea bine lui Dumitru.

      -Nu contează, îți voi spune la ce m-am gândit. Mai bine, lasă, nu-ți mai spun, te aștept într-o zi să vii pe la mine, bem o țuică, mai discutăm de-ale noastre.

      -Poate voi veni, cine știe? Răspunse țăranul în dodii, apoi a continuat: ai o țigară? Gheorghe pricepuse unde bate Dumitru, însă s-a prefăcut a fi neștiutor.

      -Ia cuscre o țigară. Dumitru a râs hâtru, se aștepta ca Gheorghe să-i sară în brațe de bucurie că este pețită fata de fiul ălui mai bogat țăran din sat.

      -Mi-a trecut pofta. Gheorghe a dat țuica de dușcă, s-a ridicat ostentativ, a scuipat cu obidă într-o parte, apoi, mai mult în silă a continuat: rămâi sănătos Dumitre! Merg în treaba mea.

      -Te supărași Gheorghe? Mă gândeam și eu la Didina ta, mi-a spus băiatul că este tare frumoasă. Vino pe la mine și vom taini, poate ne vom înțelege. Dumitru încerca cu vorbă blândă să înmoaie inima lui Lemnaru.

      -Dumitre, eu voi mărita fata, nu voi vinde vaca. Eu târg pe seama fetiței mele nu voi face. Glasul hotărât ca un bubuit al lui Gheorghe l-a cam pus în încurcătură pe Belciug obișnuit să nu i se așeze nimeni pieziș.

      -Te aprinzi ușor, stai să mai luăm un rând de țuică! Traiane! Repede două rachiuri aici să beau cu cuscru. Dumitru încă spera să-l îmblânzească pe Gheorghe, știindu-l stors de vlagă acum la sfârșit de iarnă.

      -Măi Dumitre, eu multă carte n-am, însă, bag samă că românește vorbesc destul de bine. Nu mai da înainte cu cuscre, până atunci va mai curge apă pe Dunăre.

      -Nu te aprinde, hai, fii om înțelegător, ia și bea!  Traian pusese pe masă țoaiele pline cu țuică. Belciug se ridicase în picioare, era un om gras cu burta răsfrântă peste chimirul lat, ornamentat, prevăzut cu buzunare și legat în trei curelușe. Cu o mână își răsucea mustățile, iar cu cealaltă în care avea țoiul a ciocnit pentru sănătate și înțelegere cu țoiul lui Gheorghe: măi omule, a continuat Dumitru, nu mai face nazuri, eu nu mi-s oarecine în satul ăsta, sunt Dumitru Belciug, ăl mai tare, după boierul Dobreanu. Fii mulțumit că nu te pun să-mi văcsuiești ghetele. Când eu ți-am zis cuscre, apăi tu trebuia să fii tare mândru, nu să te fandosești. Dacă îmi dai fata de noră, te iau să mă ajuți la moară, iar seara la plecare, ți-oi da un cur de sac cu mălai să nu muriți dracului de foame. Acu ai priceput? Dumitru îl privea superior pe Gheorghe, nu-l mai curta, încerca să-l umilească.

      -Nu, nu am priceput, ba aș putea spune că sunt mai nelămurit decât atunci când am început să vorbim.

      -Tu ești greu de cap, ori faci pe prostul? Dumitru se enervase de-a binelea.

      -Nici una, nici alta. Tu ești greu de cap. Dumitre, faptul că ai peste 80 de hectare de pământ, moară de măcinat porumb și fabrică pentru făină de grâu, bașca iaz cu pește și pădure tânără, nu îți dă dreptul să negustorești fata mea. Sunt sărac, drept este, însă Didina se va mărita cu cine îi va plăcea ei, nu cu cine rânduiesc eu la cârciumă.

      -Băi Lemnarule, nu este suficient că ești sărac, mai ești și fudul. Asta e boală grea. Tu mergi acasă, vorbește cu femeia, o știu cu bună judecată, întreabă și fata, apoi vom găsi cale de înțelegere. Nu te grăbi să te opui.

      -Bine! Gheorghe a plecat din cârciumă înciudat pe situația lui de țăran cu o droaie de copii și puțin pământ.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Copiii Țării sunt cea mai bună investiție

    Am ascultat puțin, aș fi vrut să ascult tot discursul din Parlament al lui Orban, mi-a fost imposibil să ascult tot speech-ul. Urmăres...