Primarul. Partea a V-a

 

Au ajuns în anticamera de la procuratură, procurorul, jovial şi binedispus, cu un gest larg l-a invitat pe Sprinţaru să ia loc asigurându-l totodată că în cel mai scurt timp îl va chema în cabinet.

Neliniştit, primarul se plimba prin sală încercând să afle cu o secundă mai devreme ce putuse descoperi procurorul. Totul era rău dacă avea dovezi palpabile, reclamaţiile fără probe materiale în sprijin, erau slabe.

După o oră a început să se neliniştească, procurorul nu îl chemase. Se gândea la ce este mai rău.

După două ore şi jumătate de aşteptare a ieşit procurorul, din spatele lui a răsărit un agent de poliţie.

-Sprinţarule, nu mai am timp de tine în seara asta, rămâi la noi şi vorbim dimineaţă. Până atunci te gândeşti mai bine şi ne spui totul cum s-a întâmplat. Apropo, am găsit-o pe Luluţa, a dat declaraţii complete şi ne-a indicat locul unde a depozitat casetele cu înregistrările convorbirilor voastre. Bună fată! Nu am adus-o în ţară, însă, la nevoie, o putem aduce oricând. Nu este aşa primarule că ţi-am dat temă de gândire?! Noapte bună! –Apoi către agent-Ia-l! În celula “O”(zero) cu el!

S-a cutremurat, ştia de rândul trecut când fusese arestat ce însemna celula zero. Era cel mai groaznic loc din tot arestul. Era mică, trebuia să mergi într-o parte să te poți strecura pe intervalul dintre cele două paturi. Plafonul era la doar 1,80 metri. Era singura celulă fără WC, aici încă mai exista arhaica “tinetă”, adică o găleată din tablă cu un capac din placaj, care era folosită pentru necesităţile fiziologice. În fiecare dimineață arestații o goleau când erau scoşi la “program”. În mod oficial, adică în scripte, încăperea apărea ca magazie, nu ca celulă de detenţie.

Din câte îl cunoştea pe Zenobie era sigur că are probe împotriva lui şi încă ceva destul de puternic, este drept că îi dăduse câte ceva la ureche despre Luluţa, dar el nu ştia amănunte despre istoria cu asistenta lui Tânjală.

Nu s-a lipit somnul de bietul primar . S-a perpelit de pe o parte pe alta, i se păruse o noapte lungă, lungă, abia aştepta să se lumineze  pentru a  fi chemat la anchetă. Prin micuţa fereastră aflată la nivelul tavanului şi îmbrăcată în plasă deasă de sârmă pătrundeau mici raze de lumină, erau atât de firave că păreau nişte licurici, se crăpa de ziuă.

La ora şase  şi jumătate zăvorul a fost tras cu zgomot , gardianul a intrat în celulă :

-Te cheamă procurorul la anchetă. Se simţea o schimbare în comportamentul paznicilor în raport cu el, îl ştiau de acum, nu mai încercau să-l intimideze.

-Ia loc domn primar! Ai dormit bine?-Procurorul era bine dispus. Văzând că primarul tace, a continuat-Ai dreptate nu este cea mai moale saltea şi nici toaleta cea mai luxoasă, însă pentru bandiţi, aşa ca tine, sunt destul de bune. Te-ai gândit? Ai ceva să declari? Fii atent Petrache, ai o ocazie unică, în clipa asta toate  aparatele de înregistrare sunt oprite! Spune-mi care a fost suma primită de la patron şi cât ai fii dispus să dai din ea pentru a scăpa de dosar. Deocamdată toate documentele încriminatorii de la Luluţa sunt la mine. Nimeni nu ştie de ele. Dacă îmi dai jumătate din sumă, te fac scăpat.

-De unde, Doamne, iartă-mă , să vă dau vreun ban, când nici eu nu am primit.-Petrache stătea în expectativă, nu ştia ce să creadă, îl încânta propunerea lui Zenobie, mai ales că era privit în DNA ca şpăgar şi  favorit al şefului.

-Nu ne înţelegem, îţi este teamă că fac joc dublu. Nu fac, am de terminat casa, nu mai am bani pentru învelitoare, uşi, ferestre şi să o tencui, başca, apoi să o mobilez şi toate celelalte. Cred că 50.000 de euro ar fi suma care mi-ar trebui.

-Nu am atâţia bani, este o sumă uriaşă. –Pe o hârtie Petrache a scris : lăsaţi-mă 20 de zile să fac rost de bani, a arătat hârtia procurorului, când acesta a întins mâna să o ia, primarul a mototolit-o şi a băgat-o în gură. Zenobie se uita calm la edil în timp ce acesta înghiţea hârtia.

-Eşti liber, îmi dai un semn când te-ai hotărât să vorbeşti, apoi i-a făcut semn cu ochiul.

Sprinţaru, bucuros că scăpa şi de această dată a plecat spre uşă fără să mai privească înapoi.

Nu ştia ce să creadă despre propunerea procurorului, pe de o parte auzise că este un şpăgar, pe de altă parte îi era teamă că banii ar putea fi folosiţi împotriva lui ca probă în încercarea de mituire a unui organ de anchetă penală,  faptă foarte gravă. Era hotărât să aştepte. El avea o asemenea sumă de bani ascunsă într-un loc sigur. În parcul din spatele primăriei era un stejar bătrân care avea o scorbură mare ca un labirint, acolo pusese o lădiţă cu 100.000 de euro. Doar el şi Manuela, amanta lui, ştiau de ascunzătoare.

Zilele treceau molcome şi mohorâte. Petrache era tot timpul neliniştit, pe de o parte se gândea că banii ar putea să-l scoată din belea, Zenobie fusese sincer când îi propusese târgul, pe de alta îi era teamă că ar putea intra mai adânc. Nu ştia dacă să accepte sau nu propunerea procurorului.

Cinsprezece zile mai târziu o veste a căzut ca un trăznet pe Sprinţaru. Zenobie fusese arestat pentru corupţie. Fusese prins în flagrant când lua mită 20.000 de euro de la Viorel Asudatu.

În dimineaţa acelei zile şeful DNA fusese destituit şi mutat disciplinar într-un mic orăşel de provincie, totul s-a făcut în linişte şi fără televiziuni. La ora în care şeful era destituit se aranjaze flagrantul să-l prindă pe Zenobie. Asudatu acceptase să colaboreze cu procurorii pentru demascarea procurorului corupt. Acesta reuşise să-şi facă o serie întreagă de duşmani printre colegii lui; era arogant, dispreţuitor, ironic şi zeflemitor, doar în faţa şefilor făcea sluj.

A doua zi televiziunile anunţau că în Senat se întrunise de urgenţă Comisia Juridică aceasta dăduse undă verde arestării  senatorului Tânjală.

Petrache s-a văzut încolţit, ştia că nu mai are nicio scăpare. Nu mai avea poftă de nimic, deja se vedea condamnat la anii grei de temniţă. Umbla prin curte ca un lunatec, nu vedea, nu auzea pe nimeni, tresărea la cel mai mic zgomot. I se părea că norii plumburii de pe cerul întunecat se vor prăbuşii peste el, încerca să se apere cu mâinile goale de vârcolacii care pândeau în spatele negurei cereşti. Abia ciugulea câteva firimituri de mâncare, era ca o pasăre care ţine regim alimentar. Slăbea văzând cu ochii, nici păhărelul de pălincă, altădată nelipsit de la masă, nu-l mai încânta. Privea pe deasupra oamenilor sau prin ei, oricum nu îi vedea.

Florica, îngrijorată de ceea ce se întâmplă cu omul ei, l-a întrebat ce se petrece cu el.

Petrache a privit surprins spre nevastă, acum o vedea după mult timp, uimit de frumuseţea femeii din faţa sa, a căzut în genunchi, i-a prins mâna, a început să o sărute, apoi cu ochii plini de lacrimi şi cu vocea gâtuită de plâns a zis:

-Femeie, iartă-mă! Sunt într-o mare încurcătură. Nu ştiu cum să ies din ea.

-Spunând adevărul!-S-a auzit glasul lui Adrian care tocmai intrase pe poartă şi se apropia de ei- Da tată, nu ai altă soluţie, decât să spui adevărul. Ne vom lupta în instanţă, probabil că nu vei scăpa necondamnat. Noi nu te vom părăsi, vom avea grijă  de mama, dumneata, acolo, să ai grijă să vii cât mai repede acasă. Va fi greu, nimic pe lumea asta nu este uşor, sper ca sprijinul nostru să te întărească. Într-un fel toţi din casă suntem complici, pentru că şi noi am beneficiat de banii tăi, unii curaţi, alţii  murdari, dar toţi aduşi de tine.

Petrache Sprinţaru s-a spovedit în faţa familiei la fel ca în faţa preotului, a spus tot, mai puţin povestea cu Arnăutu şi banii pentru sinistraţi. Simţea o durere în suflet pentru că îl lasă singur pe vice, dar, considera Petrache, aşa îi trebuia pentru că a încercat să-l înfunde pe el, pe primar. Vicele voia să scape, de aceea îl reclamase pe Sprinţaru la DNA, apoi să-i ia şi funcţia de edil. Consiliul de familie a ţinut până noaptea târziu, nimeni nu aprinsese lumina deşi se întunecase de mult, era lună plină, razele de lumină se strecurau printre frunzele de liliac din apropierea geamului, vântul adia uşor, frunzele se mişcau, iar firavele fire de lumină se jucau ca într-un film mut.

Camera era într-o lumină difuză, Petrache se întărise, vorbise clar şi răspicat, le spusese adevărul asupra sumelor de bani primiţi de la patron şi împărţiţi cu Asudatu şi Tânjală.

-Tată eu cred că nu mai ai scăpare, în plus nici nu poţi trăi într-un asemenea stres. Va trebui să faci o declaraţie completă înainte ca ei să mai vină cu alte probe.

-Şi eu cred la fel Petrache, a zis Florica ştergându-şi lacrimile cu colţul baticului.

După discuţia deschisă avută cu famiia, Petrache a simţit o linişte în tot corpul. Faptul că familia era lângă el şi îl susţinea, îi dădea încredere şi speranţă.

A mers cu inima deschisă la DNA, în locul lui Zenobie, acum arestat, dosarul îl instrumenta un procuror în vârstă cu mustaţa albă, încruntat şi taciturn. Procurorul s-a prezentat, apoi cu un gest plin de silă, aşa cum priveşti un om murdar, zdrenţăros şi buburos, l-a invitat pe Petrache să ia loc.

-Mă, tu nu eşti conştient de situaţia ta? Ai ocazia acum să spui adevărul, dacă îl spui după ce eu îţi voi aduce probe indubitabile voi face tot ce pot ca instanţa să te condamne la ani grei de închisoare, în schimb, dacă scrii acum şi aici totul aşa cum a fost, voi susţine în instanţă că ai ajutat organele de anchetă în rezolvarea cazului. Tu decizi!

Din acel moment sub mustaţa procurorului buzele subţiri au afişat un zâmbet de dispreţ. S-a rezemat de speteaza înaltă a scaunului, cu ochii închişi şi palmele împreunate, părea că doarme, doar degetele mari de la mâini se roteau într-o morişcă continuă.

Cu hârtiile în faţă, Petrache  a început să scrie, a scris tot aşa cum s-au petrecut lucrurile, nu a omis nimic, ştia că Asudatu dădu-se declaraţii complete, la fel şi patronul, înainte să fie omorât, declarase  câți bani dăduse primarului. Îi venise rândul lui, se spovedise mai abitir ca în faţa duhovnicului său, părintele Sofronie de la Tismana, foile de hârtie erau pline cu scrisul lui frumos şi îngrijit, acum puţin tremurat.

După treizeci de minute terminase declaraţia, nu omisese nimic, scrisese totul cu lux de amănunte. A lăsat pixul jos ca la examen, colile scrise cu depoziţia lui le-a împins spre procuror.

Anchetatorul îl privea printre pleoapele aproape închise, îi plăcea să urmărească astfel anchetaţii, se juca cu ei cum se joacă pisica cu şoarecii. Îi studia atent, îl stimula aproape orgasmic, când le simţea teama, când  îi vedea cum dau din colţ în colţ în faţa încriminărilor. Se simţea puternic când ancheta  parlamentari, miniştrii, funcţionari din înalta protipendadă, gata să-i sărute mâinile când simţeau zornăitul cătuşelor. De când era procuror, îşi trăsese seva din slăbiciunile oamenilor, din frica lor, din ipocrizia lor. Îşi amintea când avusese nevoie de ministrul de justiţie ,care la acea vreme era un tinerel,  pentru rezolvarea unei probleme personale. Săptămâni  în şir a făcut anticamera, de fiecare dată şeful de cabinet, mai încrezut decât şeful lui, ministrul, îi spunea, ca unui câine jegos, că demnitarul nu are timp de el, este foarte ocupat. Pe atunci nu lucra la DNA, era la un parchet din provincie.

Ani de zile mai târziu, domnul fost ministru a ajuns ca inculpat în biroul lui de procuror DNA. L-a perpelit pe toate părţile pe domnul  ministru, se uita cu dispreţ la el,  aproape că nu îi vorbea, l-a lăsat să se vaite, să scheaune, să miorlăie, să cotcodăcească, de ce îl vedea mai fricos, mai timorat, mai speriat de perspectiva închisorii, de aceea îl apăsa mai tare. Anchetatorul îşi freca mâinile de bucurie, atunci se simţea ca un Dumnezeu când judecă vii şi morţii. Îi plăcea puterea, se uita la inculpaţi ca la nişte gunoaie, se considera un atotputernic, folosea orice mijloc pentru a-i umili şi batjocori.

Procurorul a deschis ochii şi fără să spună vreun cuvânt a luat ultima filă din cele scrise de Petrache, după ce a citit-o l-a întrebat:

-Despre povestea cu ajutoarele pentru sinistraţi nu spui niciun cuvânt?

-Nu am ce declara, Arnăutu a făcut totul, el ştie cum a făcut.

-Vicele spune că tu l-ai instigat să comită falsurile şi să sustragă din banii daţi nevoiaşilor.

-El poate declara orice, însă trebuie să şi probeze ce susţine. Domnule procuror, ce mai conta o găinărie în plus? Aş fi recunoscut, dacă era adevărat. Vicele să-şi poarte crucea… Nu-l putea ierta pentru că instigase oamenii împotriva lui. Era hotărât să-l lase singur.

-Domnule Sprinţaru, mai aveţi ceva de adăugat? Anchetatorul bănuia că primarul minte în legătură cu banii daţi sinistraţilor ca ajutoare, însă pentru el nu conta prea mult, aşa cum spusese şi primarul era o găinărie. Era mulţumit că reuşise să rezolve dosarul în care avea peşti mari, aşa cum era senatorul şi chiar Asudatu.

-Dacă vă mai amintiţi ceva, vă rog să mă contactaţi la numărul ăsta de telefon. Sunteţi liber, vă veţi judeca în libertate. Vreau să vă mai întreb ceva: ce v-a făcut să recunoaşteţi fapta?

-Frica, stresul, tensiunea în care m-am găsit în toată această perioadă de timp, nopţile nedormite în care  aveam coşmaruri cu ochii deschişi, tresăream la fiecare jumătate de oră, aveam senzaţia că mascaţii îmi sparg uşa şi vor să mă aresteze, apoi şi nevoia de a scăpa mai uşor şi dacă vreţi, conştiinţa încărcată. Acum mă simt mai uşor, voi vedea ce se va întâmpla cu mine, sunt pregătit să plătesc.

După ce Petrache a părăsit biroul, procurorul Sântion îşi freca mâinile de bucurie, acum îl va ancheta pe senatorul Ion Tânjală. Avea destule probe împotriva lui, nu-i va arăta niciuna, dacă nu va recunoaşte din propria iniţiativă, îl va aresta. Deja îl vedea pe Tânjală în genunchi în faţa lui cerşind milă…milă de la el, ce glumă…!

 

                             CAPITOLUL  XIV

 

-Domnule senator, cum aţi intrat în mocirla asta, dumneavoastră, un parlamentar, carevasăzică, un ales al neamului? Domnule, pentru mine nu mai prezentaţi interes, sunteţi un mic peştişor, aştept  să văd că înţelegeţi situaţia în care vă găsiţi şi veţi aduce în prim plan, pe aceia care v-au împins la astfel de fapte. Aştept să-mi spuneţi câţi bani aţi dat  preşedintelui partidului , asta mă interesează, poate nu aveţi probe împotriva lui, pentru că  ştiu să se acopere, dar măcar modul în care lucrează să-mi spuneţi. Domnule Tânjală, fiţi foarte atent la ce vă spun, dumneavoastră deja sunteţi condamnat, daţi-mi rechinii în mână şi veţi scăpa ieftin, altfel, puşcăria vă mănâncă pentru mulți ani. –Sântion îl privea cu ochii reci, avea faţa ca de peşte mort, buzele rămăseseră  înţepenite într-un rânjet de satisfacţie. Senatorul era terminat, procurorului îi plăcea să-l tortureze, să-l perpelească pe toate părţile.-Dacă vreţi să daţi declaraţii, adică să scrieţi tot cum a fost, fără să omiteţi nici măcar o virgulă, puteţi face acest lucru, dacă nu vreţi, e dreptul dumneavoastră, însă nu veţi mai pleca  acasă, veţi dormi la noi, vă asigur că nu suntem cele mai ospitaliere gazde.

-Scrieţi domnule senator, dacă nu vreţi, să nu pierdem timpul! Domnule Tânjală, vă reţin până mâine dimineaţă, apoi sper să obţin un mandat de arestare pe numele dumneavoastră. Nu vă înţeleg, puteaţi scăpa uşor, dar pentru asta trebuia să ne ajutaţi puţin. Spuneți-mi cum v-a corupt Sprinţaru, pentru că el a fost capul răutăţilor.Declarați cum v-au obligat șefii dumneavoastră să cotizaţi cu sume mari de bani pentru buzunarul lor. În acest fel puteaţi să luaţi o pedeapsă cu suspendarea executării pedepsei. Vă priveşte, eu am fost înţelegător şi v-am oferit variante de lucru, le-aţi ignorat.

De acum vă voi ignora şi eu. Vă anunţ, în mod oficial, că relaţiile noastre vor fi ca de la anchetator la anchetat şi tot în acelaşi mod vă comunic că sunteţi acuzat de  luare de mită. Ne vedem dimineaţă, sper ca patul din arest să nu vi se pară prea tare, un inconvenient de care se plâng toţi „oaspeţii” noştri. Nici aerisită nu cred că este, însă, una peste alta ,cam asta meritaţi acum.

Tânjală pusese capul în pământ, nu era pregătit  să suporte atâta umilinţă . Până acum umilise el pe toţi cei care se aflau sub el ca funcţie, sau care veniseră cu cereri în audienţă. Îi venise rândul, un agent de poliţie l-a preluat şi încătuşat, înainte de a ieşi pe uşă, din spate, procurorul i-a strigat:

-Îţi dau temă de gândire pentru noaptea asta. Luluţa a dat declaraţii complete, plus că a făcut o hartă exactă cu locul unde se află ascunse înregistrările, am remarcat trei lucruri la fătuca asta, care pare aşa o piţipoancă la prima vedere, are talent la desen, povesteşte coerent şi este ingenioasă, ştii unde ascunsese dischetele? Într-o nişă din cavoul mamei ei, acolo de regulă se aprind lumânări, uşiţa era încuiată cu un sistem cu cifru, avem tot. Ei, dar acum marea surpriză, îţi aminteşti de Dalila, de secretara ta?

Ea ţi-a dat lovitura de graţie! Tânjală, nu cunoşti legenda lui Samson şi Dalila? Rău! Ea te atenţionase că va fi Dalila ta, într-un fel a jucat cinstit, doar că tu nu ştiai povestea. Cât vei sta la răcoare să citeşti, să citeşti mult, aşa nu vei mai putea să cazi în capcane ieftine. Nu te mai reţin, sunt sigur că abia aştepţi să ajungi în arest singur cu gândurile tale, să le pui în ordine!

Cu mâinele încătuşate, însoţit de doi agenţi, a fost scos din sediul DNA pe uşa din faţă. Procurorul avusese grijă să fie anunţată presa că un parlamentar va ieşi încătuşat din sediu. Televiziunile se mobilizaseră, circul de la DNA asigura ratingul.

Când s-a deschis uşa, a văzut mulţimea de jurnalişti care aproape că îl sufocau cu întrebările lor, a înţeles dintr-o data prăpastia dintre Tânjală care intrase în sediul DNA cu câteva ore mai înainte şi Tânjală care ieşea  încătuşat ca un criminal periculos sau un animal fioros. Însoţitorii lui păreau că nu doresc să treacă prea repede prin marea de ziarişti ahtiaţi de senzaţional ori senatorul arestat era un eveniment de primă mână pentru prăfuita lor urbe, îl ţineau pe loc pentru a-i prelungi chinul şi umilinţa. Întrebările curgeau din toate părţile, Tânjală nu auzea nimic, urechile îi pocneau, avea o cefalee care îl chinuia, tensiunea o luase razna. Ar fi vrut să leşine, să nu mai vadă, să nu mai audă. Se gândea prin ce momente grele trecea  familia lui. O întrebare i-a sunat în urechi, a privit speriat la fata blondă cu ochi mari, albaştri şi curioşi, avea o privire rea:

-„Domnule senator, de unde aţi avut banii necesari deplasarii în Tanganyka pentru a salva ţânţarul Anofel?”

Nu i-a răspuns, numai necazuri îi adusese acea deplasare insolită, până şi partidul îi cerea înapoi banii pe care îi cheltuise în Africa.

Gardienii în loc să se grăbească să-l scoată din clinciul presei, zăboveau, probabil voiau să prelungească supliciul pentru Tânjală şi satisfacţia pentru procuror şi presă. Prin această expunere  procuratura şi aceia care o patronau îşi arătau muschii, dar şi puterea de a umili , de a înjosi, de a arăta cine este stăpânul, cine face jocurile, cine este la butoane. Presa era mulţumită că va face rating, iar prostimea, uşor de manipulat, jubila văzând că au început să fie arestați  rechinii; sperau că lucrurile se vor  reaşeza în România şi tot ce fusese furat va fi recuperat de la bandiţii de politicieni. Bieţii oameni  nădăjduiau într-o lume mai dreaptă, deşartă dorinţă. Nimic mai fals, totul era circ fără pâine. Arestările în direct erau făcute  special pentru a adormi vigilenţa maselor cu aşa zisele dosare mari de corupţie. De fapt marii rechini, aceia care devalizaseră România, erau în continuare liberi şi se bucurau de imensele averi dobândite ilicit  fără să fie deranjaţi cu întrebări indiscrete de anchetatori.

Greu moment pentru Tânjală în clipa în care a pătruns în celula întunecoasă, un miros greu i-a tăiat respiraţia, a rămas blocat în prag câteva momente, gardianul l-a împins înăuntru, a tras cu putere zăvorul, zgomotul făcut în momentul impactului s-a înfipt în creierii proaspătului oaspete al inospitalierei încăperi.

După ce ochii s-au obişnuit cu semiobscuritatea din cameră, a distins trei priviri rele, duşmănoase  care îl fixaseră de când intrase în celulă.

Unul dintre ei, cu mustăţile mari, negre, cu ochii mici neastâmpăraţi, cu fruntea încruntată şi glasul ca un bubuit de tun, l-a întrebat , având mereu ochii fixaţi în ochii lui:

-Te-am văzut la televizor când te-au arestat, eşti senator, ai?

-Da sunt , dar cum m-aţi văzut la televizor fiindcă aici nu aveţi? –Tânjală era nedumerit, i se părea straniu.

-Nu te-am văzut noi, ne-a spus Gimy , gardianul, a zis aşa :”bă, vedeţi că vă aduc în cameră un grangur mare, este senator, să aveţi „grijă” de el”. Ia zi, ai ceva bani la tine?

-Nu am, când m-au percheziţionat au oprit banii.

-Erau mulţi „moşule”!? –Ochii lui Gheară aruncau fulgere, aşa era poreclit tâlharul care-l chestiona pe Tânjală.

-Nu, nu erau mulţi, trei mii de euro, îi ţineam ca mărunţiş pentru diferite probleme ce s-ar fi ivit .

-3000 de euro, mărunţiş?! Moşule, eşti nebun?-Mână-Lungă, un vlăjgan de vreo 35 de ani, cu o claie de păr roşcat şi o barbă nerasă, roşie ca focul, părea că nu are gene şi sprâncene din cauza culorii galben pal ca paiul de grâu copt, avea nişte ochi urâţi, albicioşi şi o uitătură crucişă. –Dacă ştiam că ai atâţia bani în buzunar îţi luam gâtul. Ăsta, pe care l-am ucis, nu avea decât trei sute de lei şi o batistă din mătase cu miros de parfum franţuzesc. Al dracu nenorocit,era îmbrăcat la patru ace, elegant şi pedant, credea-i că este burduşit cu mii de euro. Scârba! Nu am vrut să-l omor, doar să-i iau bani. M-a simţit , m-a prins de mână şi a vrut să mi-o rupă, noroc cu tovarăşul meu care era pe aproape, acesta l-a lovit cu bastonul pe la spate, dar de frică nu a dat tare, doar cât să-i distragă atenţia şi să slăbească strânsoarea, atunci am scos cuţitul şi l-am înjunghiat uite aici şi Mână-Lungă a arătat cu nonşalanţă locul unde îi înfipsese cuţitul. Sângele a ţâşnit direct pe faţa mea, l-am gustat, era puţin sărat, însă mie mi s-a părut dulce, eram bucuros că îl doborâsem.

Trei ore mai târziu eram arestat.-Nu se simţea nici cel mai mic regret, nici pentru faptul că luase viaţa unui om, nici pentru că ajunsese din nou în puşcărie.

-Nu ţi-a fost milă să bagi cuţitul în el?-Tănjală, naiv, punea întrebări care îl puteau pune în pericol.

-E simplu moşule! Dacă nu-l omoram eu, mă omora el, sau mă turna la poliţie.

-Acum vei fi condamnat la ani grei de închisoare. –Senatorul nu înţelegea liniştea lui Mână –Lungă.

-Se vede că eşti primar...

-Nu, sunt senator! –A răspuns ritos Tânjală, i se părea jignitor să i se spună că a fost un amărât de primar.

-Nu ai înţeles! Bă, voi ăştia finuţi cu şcoală multă sunteţi tare proşti când ajungeţi în puşcărie. Primar, aici, înseamnă că eşti pentru prima dată închis.

-Da? Aşa? Aveţi dreptate!-Senatorul înţelesese că viaţa din interiorul arestului are alte valori decât cele din libertate.

-Senatorule, am 35 de ani, ştii câţi ani am fost liber până acum? Îţi spun eu, că nu ştii. De la 16 ani de când am fost pentru prima dată la şcoala de corecţie, am stat liber, adunate  zilele şi lunile, cam trei ani, restul am fost în puşcărie.

-Bine mă, dar nu vă învăţaţi minte ? Greşeşti o dată, de două ori, dar te potoleşti la un moment dat.-Tânjală, credul, încerca să le facă morală.

-Spune-mi parlamentarule, câte legi ai făcut pentru a da o şansă celor care ies din închisoare să găsească un loc de muncă? Să-i apere de acuzaţiile nedrepte? Îţi spun eu: nici una. Eşti un ipocrit la fel ca toţi ceilalţi politicieni. Am ieşit din puşcărie de fiecare dată cu dorinţa de a găsi un loc de muncă, nu conta unde, putea fi la salubrizare , la spălat de maşini, cu ziua la sapă, oriunde, doar să nu mă mai întorc la bulău. De fiecare dată când îmi găseam un serviciu şi se afla că vin din închisoare, mi se înscena că am furat ceva de la locul de muncă sau mă provocau să lovesc pe vreunul dintre colegi. Eram dat afară. Ajungeam iar pe străzi, singur, fără bani, începeam să fur pentru a putea trăi, inevitabil eram  arestat. Intram din nou pe poarta de unde plecasem hotărât, să nu mă mai întorc. De aproape 20 de ani stau mai mult în detenţie decât afară. Acum m-am asigurat că voi fi încarcerat cel puţin 14-15 ani. Nu îmi este teamă, nu regret nimic, asta este steaua mea.

Prima dată am fost arestat la vârsta de 16 ani pentru tentativă de viol. Eram complet nevinovat. Mă întorceam de la antrenament, făceam box, am auzit, seară fiind, ţipete dintr-un hol al unui bloc. Am intrat  temător înăuntru, am zărit trei tineri care voiau să violeze o elevă. Când m-au văzut, au sărit pe mine , iar unul dintre ei m-a lovit în cap cu o rangă, o ţeavă, ceva dur. Au fugit, în fuga lor au luat şi fata cu ei. I-au promis o sumă  mare de bani, dacă va declara că eu am vrut să o violez şi ei au salvat-o. Au ameninţat-o că în caz că nu va  face cum spun ei , o vor omorî, pentru că ei nu vor păţi nimic , părinţii lor fiind procurori, judecători şi mahări din poliţie.

La anchetă şi mai târziu în instanţă fata şi cei trei au declarat că eu am vrut să o violez, aşa s-a întâmplat că dintr-un cavaler gata să scap pe Dulcineea din ghearele răilor, am ajuns în boxa acuzaţilor, apoi în şcoala de corecţie.

În şcoală am învăţat să fac tâmplărie, am fost un copil cuminte, gata să ajut, să învăţ, pentru a ajunge mai repede afară la familie.

A doua lovitură am primit-o când, arestat fiind, mi-a murit tatăl, el era singurul care aducea bani în familie. Mama a rămas cu ceilalţi doi fraţi mai mici fără nici un ajutor.

Am suferit mult când ne-a părăsit tata, mama era bolnavă, avea o pensie de 300 de lei. Am refuzat  să mă mai caute  cu pachete, eu aveam ce mânca, dar ei, fraţii mei, ce mâncau dacă mama îmi aducea mie? În sfârşit, m-am eliberat, am căutat un loc unde să muncesc. M-am angajat în tâmplăria unui patron. I-am spus de unde vin, a zis:” bine, te angajez cu o jumătate de normă pe zi”. Adică mă ponta 4 ore, deşi eu lucram 8-9 şi chiar 10 ore pe zi. Pentru restul orelor mă plătea separat cu bani în mână fără să mai treacă prin statul de plată. Într-o zi am văzut  pe colegii mei cum vindeau nişte scândură, banii i-au băgat în buzunarul lor. Din teama că ar putea arunca pe mine că am înstrăinat scândura, i-am pârât patronului. Acesta i-a chemat la el şi le-a pus în vedere să nu se mai întâmple asemenea fapte că îi dă afară. Colegii şi-au dat seama că eu i-am pârât şi s-au hotărât să mă piardă.

Câteva zile mai târziu au dat foc la o grămadă mare de rumeguş uscat amestecat cu talaş, chiar în momentul în care eu eram la fumat. Cum locul de fumat nu era departe de depozitul de rumeguş, m-au învinuit pe mine că am produs incendiul. Focul s-a propagat cu repeziciune, au venit pompierii  cu maşinile, au stins incendiul când focul ajunsese la stivele de scândură.

Din nou am fost arestat nevinovat. Eram un om ghinionist. După trei luni de la eliberare eram din nou priponit. Să o scurtez, după a doua eliberare nu am mai găsit de lucru, deja ajunsesem recidivist.

Casă nu aveam, viitorul îmi era sumbru. De fiecare cracă a pomului vieţii de care m-am prins s-a dovedit a fi fragilă, se rupea cu mine, cădeam în gol, eram într-un coşmar din care nu puteam scăpa. Îmi pare rău pentru tipul pe care l-am omorât, nu-l cunosc, nu ştiu dacă era vreunul dintre cei care îmi distruseseră viaţa sau era unul cu viaţa distrusă  ca a mea. Nu voi afla niciodată. Acum sunt un om rău, pentru câteva clipe am devenit patetic, nu te lăsa păcălit de vorbele mele, deşi adevărate, nu mai au nimic în comun cu mine, omul de azi. Nedreptăţile au făcut un animal din copilul naiv care am fost. Mână-Lungă a oftat din adâncul sufletului său, apoi privirea, care fusese blândă cât vorbise, devenise dintr-o dată fioroasă ca a unui animal sălbatic care stă la pândă, era încordat gata să sară asupra prăzii. Nu am prieteni, nici nu-mi doresc, lucrez singur, în puşcărie nu suflă nimeni în faţa mea.

-Nu ai obosit băi, Mână-Lungă?-Gheară îl privea în faţă provocator.-M-ai plictisit destul pentru azi, mi-ai face un serviciu, dacă până mâine nu mai scoţi nici un sunet.

-Băi gulie, cu mine vorbeşti? Mână –Lungă se făcuse ca un rac fiert, ochii îi ieşiseră din orbite.-Tu vrei să o „frigi”cu mine?

-Nu, nu vreau să te rănesc, îi răspunse zeflemitor Gheară.

-Cum mă? Îţi este teamă că îmi strici moaca? –În timp ce vorbea, Mână-Lungă se ridicase de pe pat, mergea spre Gheară cu mâinile în buzunare. Când a ajuns în faţa adversarului, roşcatul i-a zis:

-Uită-te în ochii mei, spune-mi, ce vezi?

În următoarea clipă de neatenţie a brunetului, fără să scoată mâinile din buzunare Mână –Lungă i-a tras un cap în plină figură, Gheară a căzut ca un bolovan, în cădere s-a lovit cu umărul de marginea de fier a patului. A rămas întins pe ciment. Celălalt  arestat, care tăcuse până atunci, a încercat să-l ajute pe Gheară să-şi revină. Fulgerător dreapta lui Mână-Lungă l-a lovit cu un upercut în bărbie, i-au clănţănit dinţii în gură din cauza loviturii, s-a clătinat pe picioare şi s-a prins în cădere cu mâinile de capul patului. Era ameţit, dar rezista pe picioare, deşi era posibil să nu fie pe deplin conştient.

Tânjală se făcuse mic într-un colţ al celulei, nu scotea nici un cuvânt, ar fi vrut să nu mai respire, i se părea că face un zgomot prea mare şi ar fi putut să-l deranjeze pe Mână –Lungă.

Au trecut minute bune de linişte. O linişte apăsătoare în care se simţea frica în toată hidoşenia sa.

Gheară începuse să mişte o mână, cu mare greutate a dus-o la cap. Şi-a pipăit faţa şi nasul din care se scurgea un firicel de sânge.

Blajinul, aşa se numea ce-l de-al treilea arestat, se aşezase pe pat, privea tâmp spre Mână-Lungă, acesta  se uita fix într-un punct din perete , părea că nu vede pe nimeni, era într-o lume doar a lui.

Cu greu Gheară s-a ridicat de jos, s-a uitat cu teamă la roşcatul lui adversar, apoi a mers la chiuvetă şi s-a spălat de sânge.

-Eşti bine?

-Da stăpâne! De acum poţi să dispui de mine cum vrei, voi fi sclavul tău.

-Senatorule, ai ceva de comentat? –Întrebarea era pusă de Gheară, gata să sară pe cineva pentru aş potoli furia.

-Stai jos, mă!  Să nu mai scoţi o vorbă până nu îţi spun eu! Clar? Iar de parlamentar să nu vă prind pe niciunul că vă luaţi! Înţeles?

-Înţeles şefu, au strigat într-un glas cei doi.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------