Vremuri de cumpănă

 

În urmă cu 35 ani, oamenii, mai ales tineri, cădeau secerați de gloanțele unui regim tiranic. Sătui de frig și înfometare, cetățenii României în stradă își cereau drepturile. Am reușit atunci, cu prețul multor vieți răpuse de gloanțele așa zișilor teroriști, să ne câștigăm libertatea. De atunci avem libertatea de a alege și a fi ales. 35 de ani de democrație au adus România aproape de pragul falimentului. Oricum vorbim de o Românie ca stat eșuat, constatarea aparține Președintelui României aflat în funcție, Klaus Iohannis. Ultimele întâmplări din viața politică și socială ne dau cu prisosință dreptate să credem într-o Românie care și-a greșit drumul, într-o Românie care a suferit un mare eșec.

În aceste zile, când ar trebui să ne comemorăm eroii căzuți în urmă cu 35 de ani pentru ca noi, cei de astăzi, să avem o viață mai bună,  politicienii, aleși de noi, sau poate nu, (cine mai știe?) discută cum să înghețe salariile, pensiile și toate celelalte facilități obținute de salariați.

Se discută de un impact bugetar de 19 mliarde de lei, aproape 4 miliarde de euro, dacă ar fi mărite pensiile de la 1 ianuarie 2025. Întrebare: câți bani au fost cheltuiți pentru campania electorală făcută de candidații pentru Președinție? Să nu uităm un aspect, banii cheltuiți pentru campania electorală și alegerea Președintelui în primul tur și chiar puțin și din al doilea, au fost aruncați pe apa Sâmbetei, întru-cât alegerile au fost anulate. Câți bani au fost cheltuiți de partide pentru alegerile parlamentare?

Trebuie să plătim din bani publici niște partide să ajungă la putere pentru a ne tăia pensiile și salariile? România ar merge mult mai bine necondusă de nimeni, decât condusă prost și, pe deasupra și furată.

În zadar în decembrie 1989 s-a strigat: vrem libertate! Ne-a fost lăsată doar libertatea de a muri.

La dracu! În timpul pandemiei până ș libertatea de a muri ne fusese furată. Începuseră ei să hotărască când și cum să murim. Cine și cât să trăiască.

Marele scriitor american Mark Twain spunea cu referire la democrație, citez: „Dacă votul nostru ar schimba ceva în bine pentru noi, nu ne-ar mai lăsa să votăm”.

O rușine ce se întâmplă în ziua de azi pe scena politică, inclusiv faptul că s-a ajuns în situația de a se anula o campanie electorală cu voturi cu tot. Un precedent periculos. Nu știu dacă ar fi trebuit ori nu anulate aceste alegeri. E posibil ca istoria să considere acest fapt ca o gravă eroare a CCR.

Este cert, așa spun juriștii, ca rămânerea lui Iohannis în fruntea Țării și după 21 decembrie să fie ILEGALĂ. Trăim vremuri de cumpănă, în care politicienii joacă ping-pong cu soarta românilor.

 

Ce înseamnă suveranist?

 

    Un mare comunist, pe numele lui Lucrețiu Pătrășcanu, a fost arestat și apoi omorât pentru că a susținut că, citez: „ înainte de a fi comunist, sunt român”. Prin urmare putem spune despre el că era suveranist, un patriot.

    Articolul 1 din Constituția Republicii România se spune că, citez: „România este un stat SUVERAN...”. Așadar, ce este rău că un partid clamează că este SUVERANIST?  Este de condamnat faptul că  România încă este un stat suveran?

    Nu cred că a fi suveranist înseamnă să închini țara lui Putin, ar fi un non sens. A fi suveranist nu înseamnă că cineva vrea să iasă din NATO, din contră,  Alianța Nord Atlantică ne conferă o umbrelă de protecție. Suveraniștii nu vor să ieșim din UE. Din contră, vor să rămânem în UE cu ajutorul căreia vom deveni dacă vom știi să ne negociem interesele o României competitivă economic.

    Ce vor suveraniștii? Nimic mai mult decât să redevenim o Țară egală cu celelalte state membre NATO și UE. Suveraniștii vor ca noi, România, să nu mai fi tratați ca o Țară de mâna a doua. Acest lucru a fost posibil din cauza liderilor de slabă calitate pe care i-am avut în ultimii 20 de ani, aici mă refer la Președinții României, reprezentanții noștri în Consiliul Europei.

    Suveraniștii vor ca negocierile românilor cu UE să se facă de la egal la egal și nu cu liderul român în genunchi în fața europenilor.

    Suveraniștii nu vor ca România să mai fie groapa de gunoi a Europei. De asemenea nu mai doresc ca produsele străine aflate pe piețele din România să fie mai slabe calitativ decât același produse care se vând pe piețele occidentale.

    Suveraniștii condamnă faptul că au fost distruse marile complexe industriale și agroindustriale românești, iar,  în locul lor, străinii au construit complexe comerciale.

    Suveraniștii deplâng faptul că România nu mai are industrie, nu mai are bănci comerciale românești, nu mai are o agricultură proprie, mult pământ a fost vândut străinilor. Suveraniștii vor ca România să își exploateze petrolul, gazele naturale, apele minerale, sarea și celelalte bogății ale subsolului.

    Cum să exploateze petrolul românesc, cum să foreze puțuri pentru petrol o societate a cărei țară nu are petrol nici cât să aprindă o lampă? România, din mare constructoare de utilaj petrolier, începând cu vane și terminând cu utilaje de forare la mare și mică adâncime, a ajuns acum să importe aceste utilaje. România, în urmă cu 30 de ani, fora puțuri petroliere în Iran și lumea arabă și acum așteptăm pe la uși străine pe cineva care să vină să ne sape și nouă o gaură de sondă.

    Suveraniștii vor ca România să producă, să câștige banul ei, nu să se împrumute pentru a supraviețui.

    Când m-am referit la suveraniști nu m-am referit neapărat la AUR și Georgescu ori Simion. Nu! M-am referit la ceea ce înțeleg eu din a fi suveranist.

    A spune că ești proeuropean fără să aduci în discuție și România, înseamnă, după părerea mea, că accepți orice ți se spune de la Bruxelles, inclusiv ca biblia Țarii, Constituția, să fie călcată în picioare.

    Apropo de C. Georgescu. Un suveranist declarat, dar, care abia așteaptă să se urce Trump în fotoliul de la Washington pentru a-i trage pe români de urechi. Halal suveranist!

    Cred că PSD este un partid suveranist, la fel și PNL, altfel rădăcinile lor sunt uscate.

Dumnezeu să apere România de răutatea românilor!

 

Cuvânt înainte la cartea „Urme prin vremi”

                                            CUVÂNT ÎNAINTE

         M-am decis să aștern pe hârtie toate evenimentele trăite de mine ori cărora le-am fost martor pasiv. Toate acestea pentru ca tinerii, cei ce vor veni după ce eu mă voi fi petrecut din astă lume, să aibă idee de felul cum au trăit înaintașii lor din punct de vedere social și politic. Fără să am pretenția de a fi istoric, am consemnat faptele așa cum le-am simțit, trăit și cum mi-au fost împărtășite de părinții și bunicii mei.

         Nu pretind, nu cred și nici nu vreau să inoculez ideea, celor ce se vor osteni să arunce o privire asupra cărților mele, că eu dețin adevărul și că eventualele mele sfaturi ar trebui să fie urmate.

         Să nu uităm că orice scriitor este subiectiv, oricât de mult ar încerca să se detașeze și să descrie faptele cu sânge rece, subconștientul intervine fără voia noastră.

         În toate cărțile mele, fie că tratez aspecte ale vieții de după revoluția din 1989, fie că le arăt pe cele de dinaintea acestor evenimente, referirile la aspectele de ordin politic se bazează pe documentele vremurilor respective. Rar am făcut referire la folclorul politic.

         Nu am pretenția că o anumită etapă istorică, prin care a trecut mult prea încercata nostră Țară, este deasupra altora. Fiecare ciclu istoric are părțile lui bune, mai puțin bune și unele de-a dreptul catastrofale. De aceea, voi evita să spun că poporul român a trăit mai bine într-un stadiu istoric și mai puțin bine, ori mizerabil în altul. Poporul român, ca toate popoarele de altfel, este format din mai multe pături și clase sociale. Ierarhiile sunt date de mai mulți factori: pregătirea intelectuală și poziția în societate care nu ține neapărat de pregătirea intelectuală. Până la urmă condiția socială, mai pe românește spus, banii sunt aceia care fac diferența și nu neapărat studiile universitare.

         Pentru mine ca truditor cu condeiul ar fi o bucurie ca eventualii cititori să-și poată forma o părere despre viața și condițiile de viață ale celor care au viețuit pe acest pământ înainte de venirea lor pe această lume minunată cu toate tarele ei.

 

Amintiri despre mine I

 

      În anul în care m-am născut, primăvara a venit fără veste, era într-o zi de vineri pe la unu fără un sfert, tata împreună cu mama  mâncau  prune afumate cu urme de orez, deodată, o rază de soare a pătruns pe fereastră, tata s-a luminat la faţă şi i-a zis mamei : „femeie, am scăpat, nu mai murim de foame, a venit primăvaraaa”! Aşa era atunci, urzicile, ştevia, ştirul, loboda, ceapa verde, hameiul, lăptucile, erau mâncăruri de bază.

    În acea perioadă ruşii erau stăpâni în Ţara noastră, eram la 6 ani de la încetarea războiului, Ţara era în reconstrucţie. Dar despre asta puţin mai târziu.

    Am venit pe lume în sâmbăta Sf. Paşte, era 28 aprilie 1951. Mama tocmai frământase coca pentru cozonaci, în timp ce coca era lăsată să crească, eu mi-am cerut dreptul de a veni pe lume. Mama a înţeles, că nu mai poate amâna venirea mea , a lăsat o vecină să coacă cozonacii, iar ea m-a născut. Ar fi vrut să termine  ea cozonacii de copt, numai că vecina nu a putut naşte în locul ei.

      Şase ani mai târziu am plecat la şcoală, nu frecventasem grădiniţă, nu avusesem pregătiri preşcolare, deşi se mergea la şcoală la vârsta de şapte ani, din lipsă de elevi am mers la şase. Domnu' Băilă, învăţătorul satului, a zis părinţilor, să mă lase, să merg la şcoală mai devreme, poate voi ajunge premiant ca mama. Aşa s-a făcut că în ziua de 15 septembrie 1957, am luat ghiozdanul în care se afla un caiet, un creion şi o feliuţă de pâine învelită într-o foaie de ziar şi am pornit spre şcoală. Eram mândru cu ghiozdanul meu pe care îl pusesem pe spate, majoritatea aveau trăisti ţesute-n casă. Păşeam ţanţoş, încălţat cu tenişi (până la căderea brumei nu aveam să-i mai încalţ, am mers desculţ, tenişii îi încălţam numai duminica), prin colbul adânc al drumului. Rar mă întâlneam cu câte o căruţă, maşinile nu circulau prin satul nostru, decât în ocazii cu totul nedorite.

    Cu respect salutam toţi oamenii, pe care îi întâlneam (dacă aflau părinţii mei că am trecut pe lângă o persoană mai în vârstă şi nu i-am dat „bună ziua” mă omorau cu bătaia), eram singur, fără flori şi fără părinţi. Eram mare de acum, mergeam la şcoală. Priveam casele aflate de o parte şi alta a drumului, parcă erau altfel, casele erau în general la fel, scunde, cu ferestre mici. Ele erau aşezate cu faţa spre sud şi erau formate dintr-o prispă, un fel de verandă cam de un metru şi jumătate lată şi lungă cât ţinea casa, de aici se intra într-o tindă, un fel de hol cam de 2 metri lăţime, din tindă prin două uşi opuse se intra în camera de zi şi în camera de „dincolo”.Camera de zi era pe timp de iarnă bucătărie şi dormitor pentru toate sufletele casei. Aici erau, de regulă, două paturi cu saltele de paie, destul de încăpătoare, să cuprindă toţi membrii familiei. În camera de „dincolo” erau ţinute lucrurile bune ale familiei, zestrea pentru fete, hainele de sărbătoare. Peste tot mirosea a busuioc, tavanul era o podină cu grinzi interioare, aici la grindă era prins busuiocul. Învelitoarea caselor era din stuf, coceni de porumb, paie, ţiglă, sau şindrilă. Rar câte o casă învelită cu tablă, trebuia să fie prea bogat proprietarul. Zidul era din paiantă cu cărămidă, în satul nostru erau foarte mulţi cărămidari şi vărari, de aceea nu erau case în laţi cu pământ bătut între ei.

    Pe jos în toate camerele era pământ, în fiecare zi când se mătura camera, întâi se stropea cu apă ,pentru a nu se ridica praful. De două ori pe an, la Paşte şi toamna târziu se făcea curăţenie generală, asta consta în văruitul pereţilor şi lipit cu pământ pe jos ( se făcea  o clisă din pământ galben amestecat cu balegă de cal, se dădea într-un strat subţire). Atât varul cât şi pământul aduceau un miros de proaspăt. Peste pământ nu se punea nimic, în casă se umbla încălţaţi. Aşa cum am mai spus, timp de iarnă se strîngeau toţi într-o cameră, vara era bine, dormeau pe prispă, în fânărie, fiecare pe unde putea.

    Nu era familie să nu aibă cel puţin o vacă, câteva oi, un cal. Majoritatea, cred că proporţia era undeva la 85%, erau agricultori, puţini aveau serviciu. Pământ nu era suficient, de aceea cei care aveau braţe pentru muncă luau în „parte” pământ de la cei care nu-l puteau muncii, toamna produsele se împărţeau în două, o parte proprietarului, o parte celui ce îl muncise.

     La acea vreme banul era scump, oamenii trăiau din ce produceau în propria gospodărie, banul puţin care era îl ţinea pentru a cumpăra 1kg. de zahăr la Paşte, alt kg la Crăciun, orez, gaz lampant, lumânări, chibrituri, alte delicatese nu îşi permiteau. Dacă voiau peşte, luau hălăul şi plecau la Ialomiţa, de aici se întorceau cu un castron de fofigai, numai bun pentru o ciorbă acră cu zarzăre, ori zeamă de varză, o parte era prăjit cu mălai. Făceau o mămăligă mare, vârtoasă , pe care o răsturna pe masa rotundă joasă, ne aşezam toţi în jurul mesei, apoi femeia cea mai vârstnică, mama, bunica dacă locuia acolo, împărţea mâncarea la toţi. Cum o „legumeam” aşa o aveam. Mămăliga, de regulă, era la discreţie.Cei mai în vârstă ne îndemnau să nu mai mâncăm goală carnea, brânza, peştele (când le aveam), să mâncăm mămăligă mai multă, că aia ne satură.

      Nu era curent electric în sat, ştirile le auzeam din gură-n gură, ajungeau greu la noi şi atunci distorsionate.

    Începuse „întovărăşirile”şi prin zona noastră. În Dobrogea încă din '49 se formase prima Gospodărie Agricolă Colectivă (GAC). Oamenii nu credeau că se va ajunge şi la noi cu colectivizarea. Deşi săraci, priveau cu îngrijorare spre posibilitatea colectivizării pământului. De fapt cea mai mare teamă era din necunoaşterea fenomenului, ei gândeau aşa: ”vor veni ăştia și ne iau pământul, caii, căruţele, uneltele agricole, apoi vor face o cantină mare în centrul satului, dă la fiecare câte o gamelă şi vom mânca de la cazan”.

    Să continui cu şcoala, ajuns la şcoală, aici s-a format un careu cu toţi copiii. Şcoala era pentru primele 4 clase primare, cei care vroiau să înveţe 7 clase mergeau în comuna vecină. Abia din 1958 învăţământul devine obligatoriu pentru 7 clase, din acel an se va forma şi în satul nostru, care era reședință de comună, şcoală generală de 7 ani.

     Revin, după careu am fost împărţiţi pe clase, am intrat cu emoţie prin uşa mare din lemn masiv vopsită maro, la deschiderea uşii, m-a izbit un miros puternic de la motorina, folosită pentru ştergerea duşumelei. Pe peretele dinspre nord erau portretele lui Marx, Engels, Lenin, Gh.Gh.-Dej, Chivu Stoica, Petru Groza. Ăştia erau dumnezeii la care trebuia să se închine poporul. Pe peretele dinspre sud erau ferestrele și ghivecele cu flori, îmbrăcate în hârtie creponată. Catedra era aşezată undeva pe un piedestal înalt, pentru a sugera diferenţa dintre învăţător şi elev. Băncile din lemn erau lungi , încăpeau 4 elevi fără a se incomoda.

    Aşa a început aventura mea şcolară, mai vreau să precizez că până în 1961 cărţile erau cumpărate de părinţi, apoi au fost gratuite.

    În timpul orelor, învăţătoarea era Dumnezeu, mamă, şi dascăl. Nimeni nu crâcnea în faţa ei, în clasă era o linişte mormântală, se auzea numai vocea ei, ori a elevului pus să răspundă...dacă se auzea.

    Când mergeam cu tema nefăcută la şcoală, pe lângă faptul că eram bătut de învăţătoare, eram oprit şi la „arest”. Asta însemna că, după terminarea orelor obligatorii, elevii care veniseră cu lecţia neînvăţată, erau opriţi în clasă până scriau şi învățau tema avută. Venirea de la şcoală mai târziu, îngrijora părinţii, după un interogatoriu scurt aflau motivul întârzierii, plata era bătaia. Doamne şi ce bătaie! Mama era o femeie perfecţionistă, aşa că şi bătaia se încadra în acelaşi norme temeinice.

    Pe parcursul celor 8 ani de şcoală, din 1964 învăţământul obligatoriu a fost ridicat la 8 ani, respectul pentru orele de clasă, pentru profesori, era unul dumnezeiesc. Atât părinţii cât şi profesorii ne obligau să salutăm persoanele mai în vârstă decât noi, dacă trebuia să ne urcăm într-un mijloc de transport, dădeam întâietate, bătrânilor, femeilor, bolnavilor, iar în autobuz luam loc numai dacă, nu era o altă persoană în picioare, dintre cele enumerate.

    Cât timp am fost elev am avut şi alte activităţi domestice, una din ele era păscutul vacii. Când învăţam după amiaza, mergeam de dimineaţă cu vaca, dacă învăţam dimineaţa, mergeam după amiaza.

    Şi într-un caz şi în celălalt îmi luam cărţile cu mine, iar la venirea acasă trebuia ca vaca să fie sătulă, iar lecţiile învăţate. Nu exista rabat.

    Am fost unul din elevii buni la învăţătură, mai ales în ciclul gimnazial.

    În clasa a 5 am luat doi la lecturi suplimentare, nu citisem poveştile date la lecturi în afara clasei. Pentru că eram un elev ce promitea, profesoara de limba română m-a luat acasă şi mi-a dat cărţi de citit pentru vârsta mea. De atunci am citit continuu, fie că eram în tren, în autobuz spre locul de muncă, acasă în pauză, oricând am avut timp liber am citit. Timp de 45 de ani la fiecare salariu câştigat am cumpărat cărţi. Astea au devenit hrana mea spirituală.

       Pentru că în sat nu aveam curent electric, electrificarea s-a efectuat în sat abia în 1963-1964, a fost întrodusă radioficarea, dintr-o dată viaţa s-a schimbat, aveam acces la informaţie, erau destule emisiuni cu caracter cultural, de departe cea mai importantă era „teatrul la microfon”. Aici am făcut cunoştinţă cu marii dramaturgi români şi străini. Priveam la difuzoare ca la marile minuni ale lumii. Am avut noroc să am o mamă destupată la minte. În nopţile lungi de iarnă mama lucra la războiul de ţesut şi asculta la difuzor piesele de teatru, aşa am ajuns să mă îndrăgostesc de această emisiune. Difuzoarele pe lângă emisiunile culturale aveau şi foarte multe emisiuni de manipulare, de ideologizare a maselor. Prin emisiunea „vorbeşte Moscova”, sau „ora Moscovei”, se arătau măreţele realizări ale URSS-ului şi binefacerile muncii în comun a pământului prin colhozuri şi solhozuri. De asemeni erau redate la difuzor, încercările chiaburilor de a submina potenţialul agricol al Ţării, prin nedeclarea adevăratelor cantităţi de cereale obţinute la ha. Pentru a slăbi puterea chiaburilor, ţăranilor avuţi cu mult pământ şi unelte agricole, au fost înfiinţate cotele. Din orice recoltă obţinută, ţăranul era nevoit să dea statului o cotă parte, care nu era mică deloc, asta pe lângă impozitul agricol. Îmi amintesc că bunicul meu avea un pogon de vie, 0,5 ha., când culegeam strugurii, o căruţă, cu înălţătoare la cutie, o umplea cu struguri şi o ducea la centrul de colectare. Aici, struguri erau cântăriţi, verificate actele şi bifată achitarea de obligaţie.

      Oamenii se obişnuiseră şi cu cotele, declarau că au pământ mai puţin pentru a scăpa de obligaţia dărilor.

Prin 56-57 au apărut întovărăşirile, puţini au fost cei care au acceptat să intre în astfel de asociaţii agrare. Asta a fost o fază pregătitoare, urma colectivizarea. Procesul colectivizării începuse, aşa cum am mai scris, încă din '49, primul GAC a fost în Dobrogea, apoi au mai luat fiinţă câte unul, era undeva la relanti activitatea de colectivizare. După 1960 a început colectivizarea accelerată, procesul colectivizării a fost subordonat generalului-maior Nicolae Ceauşescu care, în decurs de 2 ani, a reuşit colectivizarea întregii Ţări. Acest proces s-a făcut prin schinjuiri, arestări, şantajări. Spre exemplu : tatăl meu avea serviciu, dar deţinea şi 1 ha de teren arabil, pentru că nu voia să se înscrie în colectiv, era ameninţat cu pierderea serviciului. Sigur că 1ha. de teren nu aducea venituri egale cu salariile tatei. Aşa că a fost nevoit să semneze cererea de a înscrie pământul în GAC.

      În 1962 Gh. Gh.-Dej a declarat : „În Republica Populară Română socialismul a învins la oraşe şi sate”. Principalele mijloace de producţie trecuseră în mâinile clasei muncitoare, conform documentelor PMR.

    În sate veniseră instructori ai Partidului Muncitoresc Român, aceştia vegheau ca sarcinile transmise de partid să fie întocmai duse la îndeplinire, iar acolo unde existau sabotaje, ori delăsare, securitatea era cea care impulsiona. Maşinile negre ale securităţii, noaptea, vizitau pe cei vizaţi de instructori ca fiind duşmani ai poporului. Erau ridicaţi de acasă şi duşi în beciurile securităţii, aici erau prelucraţi zi şi noapte, unii ajungeau după ani de arest să fie condamnaţi, alţii erau eliberaţi fără să fi fost condamnaţi. Familiile aflau, despre locul în care se aflau cei arestaţi, după mult timp. Tulburi erau acele vremuri, duşmanul de clasă era indentificat de activiştii de partid în toţi aceia care se abăteau de la indicaţiile partidului. Şi nu erau puţini, mulţi nu declarau veniturile agricole şi piteau din recoltă, ăsta era un motiv de arestare şi de declare a celui vinovat drept duşman al poporului.

 

 

Darul CCR de Sfântul Nicolae

 

    Ieri, de sfântul Nicolae, CCR a făcut istorie. La fel și Iohannis. Oprirea procesului electoral, care deja era în desfășurare, este un fapt fără precedent. Nu doar că s-a anulat primul tur al alegerilor prezidențiale, însă s-a anulat întreaga campanie electorală, urmând să fie desemnați alți candidați și făcută o altă campanie în circa 75 de zile. Costul în bani este enorm pentru bugetul și așa cârpit al Țării. Hotărârea luată de CCR presupune că are la bază documente zdrobitoare despre ingerințe străine în actul de campanie electorală. Probabil că în următoarele zile urmează să cadă multe capete din fruntea serviciilor și a altor instituții care trebuiau să vegheze la bunul mers al campaniei electorale.

    Dacă va fi liniște, după tzunamiul care ne-a zguduit prin decizia CCR, înseamnă că totul a fost o făcătură menită să-l scoată din cursă pe Georgescu.

    Care ar fi fost decizia CCR dacă sondajele ar fi arătat că Lasconi câștiga turul al II-lea al prezidențialelor? Sigur, întrebarea este fără răspuns.  Să fii stat la baza deciziei CCR faptul că Georgescu ar fi câștigat detașat alegerile conform sondajelor? Nu cred. CCR este apolitică. Vai de mine, cum să cred asta? Am încredere în instituțiile statului, că doar d-aia le plătim cu vârf și îndesat.

    Am o dilemă. Parlamentarele de ce rămân? Crede cineva că fără marele aport al lui Georgescu POT(Partidul Oamenilor Liberi) ar fi intrat în Parlament cu un scor bunicel, pentru un partid de buzunar, un buzunar de ceas chiar? Prin urmare, anulăm unele și oprim altele? De ce? Procesul electoral dacă a fost viciat, a fost în întregimea lui. Așadar, ar trebui anulate și alegerile parlamentare.

    În acest fel, Iohannis nu și-ar mai pune „guvernul meu” și am merge înainte cu acest guvern până la noile alegeri din primăvară.

    Poate, după noile alegeri, USR ar intra în opoziție, prea se insinuase în noua, vechea, coaliție.

    Nu ne putem plânge că nu avem evenimente de primă mână în fiecare zi. În sfârșit, România a ajuns pe paginile ziarelor internaționale. Prea eram într-un con de umbră. „Felicitări protagoniștilor.”

Erou sau ticălos?

 

    Astăzi este vineri, nu mâine, dar poimâine trebuie să mergem la vot pentru a alege Președintele dintre cei doi candidați rămași în cursă. Unele televiziuni deja se umflă tare și aruncă tot soiul de acuzații la adresa lui Călin Georgescu. La CCR continuă să fie înregistrate sesizări care cer anularea primului tur de scrutin. DIICOT investighează posibilele acțiuni de trădare de țară și alte acte ilegale posibile a fi comise de Călin Georgescu. Avem o situație delicată care creează o stare de neliniște în rândul votanților lui Georgescu. Dacă Georgescu a comis fie și o singură acțiune ilegală, să fie oprit acum, până nu este prea târziu. Iar dacă nu este vinovat și cu bună știință distruge un om, încrederea în instituțiile statului și televiziunile aservite va fi egală cu zero. Posibil ca A3, Digi 24 să ajungă pe ultimul loc în preferințele telespectatorilor. Totodată jurnaliștii care în mod conștient au răspândit mesaje injurioase și calomnioase la adresa lui Georgescu să fie deferiți justiției.

    Niciodată în cei 35 de ani de democrație originală nu ne-am confruntat cu asemenea situație.

    Faptele care i se rețin în sarcina lui Georgescu sunt foarte grave. De aceea mă întreb: pentru ce plătim instituțiile care trebuie informatic să apere Țara? Dacă SIE și SRI au trimis rapoarte prin care atenționau Președintele Țării, Primul Ministru și pe ceilalți factori de decizie, iar aceștia nu au luat din timp măsurile care se impuneau, să fie trași la răspundere administrativ ori penal după caz.

    Nu este posibil ca Instituțiile pe care le plătim, să ne apere, să lase nesupravegheat un individ care, prin voința populară, poate accede în cel mai înalt post al statului. La fel de bine nu este posibil ca aceste instituții să distrugă viitorul unui om și poate să oprească chiar bunul mers al Țării dacă acesta ar fi ajuns Președinte.

    Mă tem că toată această abureală, vrăjeală și neseriozitate adusă pe micul ecran pentru a distruge încrederea într-un candidat la Președinția României este făcută cu scopul de a netezi drumul celuilalt candidat concurent cu primul, aici am numit-o pe Lasconi.

    Un joc murdar, mult prea murdar, făcut de oameni cu o moralitate îndoielnică, pentru a nu spune proastă.

    Este posibil, am mai văzut astfel de cazuri, ca tot acest noroi aruncat în Georgescu să se oprească pe fața lui Lasconi, iar aceasta să piardă la scor alegerile de duminică 8 decembrie 2024.

    Dumnezeu să apere România! Alte instituții, care să ne apere, nu avem, din păcate.

 

Considerații decembrie 2024

 Considerații

PSD-ul în această perioadă de tatonări, în vederea formării unei alianțe parlamentare ar trebui să se comporte ca o fată virgină și bogată ce este curtată de toți și căreia le dă cu tifla.

Doar așa are să-i pună botniță lui Rareș Bogdan, fătălăul care nu contenește să latre. Nici o alianță nu este posibilă fără PSD care trebuie să fie viaora întâi.

Electoratul a votat masiv suveraniștii și social democrații, mai puțin progresiștii și pe cei de centru-dreapta. Prin urmare, îndreptăți să formeze guvernul, conform voinței poporului, ar fi suveraniștii.

O alianță PSD-PNL-UDMR-USR ar fi o alianță toxică. Această alianță nu ar dura trei luni de zile și s-ar destrăma. Motivul? USR care este un partid pe post de Gică Contra, fără doctrină, fără ideologie, fără Dumnezeu, fără mamă, fără tată, ar pune bețe în roate oricăror măsuri ce nu sunt luate de ei.

Premierul nu poate fi decât unul dat de PSD. În niciun caz un premier de la liberali ori de la USR. De ce? Simplu. PSD are cel mai mare număr de mandate.

Mi-aș dori totuși să vină AUR cu ai lui la guvernare, nu de altă dar, celorlalți le-am cunoscut limitele. Am scris această frază cu teama ca nu cumva să o citească R.Tudor ori M. Gâdea că până aici mi-a fost. Imediat ar spune că deja am luat arvună din vânzarea Țării pe care AUR și ai lui urmează să o facă. Sau și mai rău, am chemat trupele rusești să treacă granița și să-și tocmească tabăra lângă Deveselu.

Nu bag mâna în foc că AUR ar guverna mai bine, însă merită lăsați să-și arate potențialul. Până la urmă au fost votați de popor, nu au apărut din neant.

Urme de pași prin viață

 

               

                                                      Urme de pași prin viață

 

 

                Am să încerc să descriu cum erau casele, oamenii şi ocupaţiile lor la mijlocul secolului trecut. În anii cinzeci ai secolului XX, gospodăriile sătenilor nu difereau mult de cele ale țăranilor din secolul XIX.

                Privind retrospectiv, mă prinde nostalgia, iar în colțul ochilor două lacrimi nu întârzie să apară, gândul îmi zboară la intimitatea locuințelor în care sătenii își creșteau copiii și-și odihneau oasele frânte de muncă. Odăile aveau ferestrele micuțe, parcă nevrând să piardă din căldura sufletească a celor ce locuiau în ele. Pereții erau adevărate poezii ale sufletului scrise, cu migala acului, în nopțile de iarnă când gerul sculpta flori de gheață pe geamurile ferestrelor. Fetele și mamele lor, din asfințitul nopții și până ce ziua punea stăpânire pe sat, coseau, la lumina lămpii, șervetele ce urmau să îmbrace pereții.

                Cum se crăpa de ziuă, în friguroasele dimineți de iarnă, bărbații ieșeau afară din casă să meargă să facă pârtie, ori la animale pentru a le face curat și așa cum ei, ca oameni, se gândeau la mâncare, tot așa hrăneau și dobitoacele din grajd și cotețe, care, la rândul lor, trebuiau să producă pentru stăpân după cum era fiecaruia datul de la Dumnezeu. Femeile casei își împărțeau sarcinile. Fetele ce depășeau vârsta de doisprezece ani ieșeau afară pentru a mulge vacile, caprele ori bivolițele. Oile le mulgeau abia după înțărcarea mieilor aproape de sfântul Paști, când iarba începea să răsară. Mama rămânea în casă pentru a pregăti micul dejun, pretențios cuvânt. Întâi aprindea focul în sobă cu surcele puse de seara la uscat. Când focul se încingea, scăpa în dură tigaia din fontă cu coadă și trei piciorușe. În tigaie punea nițel ulei de se întâmpla să fie zi de post ori oleacă de untură în zi în care se mânca cu dulce. În grăsimea încinsă fărâmița mămăliga rămasă de seara. Din pivniță lua, într-o strachină înflorată, murături aranjați ca într-un tablou pastelat. Ardeii verzi, părtlăgele gălbui, conopida albă și morcovii roșii. Masa rotundă o punea în mijlocul casei apoi îi chema pe toți la masă.

                Rând pe rând se spălau în apa fierbinte din tuciul aflat în dură pe sobă. Luau loc la masă, după ce mai întâi s-au închinat la icoana de pe peretele de la răsărit. Mâncau cu poftă mămăliga aurită din tigaia de fontă. Luau o dată din tigaie, o dată din murături pentru a stinge eventuala greață, deși ce bruma grăsime fusese în tigaie abia ajunsese să perpelească mămăliga. În sobă duduia focul. Salcâmul verde ardea cu sfârâituri de apă ce făcea ca în cameră să fie cald. Trosnetul lemnelor era o muzică care te îmbia la tihnă și huzur, dar țăranii nu aveau timp să asculte poezia focului, pe ei îi frământau răspunsurile la multiplele probleme pe care le aveau de rezolvat.

                Aşa cum am scris și în alte povestiri, casele anilor '50 aveau o prispă din care se intra într-o tindă. Acest coridor, o țâră mai lat decât prispa, avea două uși opuse, una în dreapta, alta în stânga prin care se intra în alte două camere. Una era camera „de dincolo”, sau camera „bună”, aici mirosea întotdeauna frumos. Se împleteau mirosul de busuioc cu cel de levănțică, iar toamna gutuile aduceau aroma specifică acestor minunate și uriașe fructe. În camera de dincolo era toată zestrea și averea sătenilor. În această cameră era sufletul țăranului român așa cum s-a știut el pe acele meleaguri de la primele descălecaturi. Și acum mă prind fiorii amintindu-mi uimirea cu care priveam costumele confecționate cu migală și iubire de femeile caselor, fie țesând pânza în războaiele primitive, dar bine clădite, fie cosând pe pânză modele de ii, de fote, de cămăși bărbătești. Inimile țesătoarelor, lacrimile și bucuriile lor, erau prinse în modelele așternuturilor manufacturate cu migala suveicii, a scripeților și a iepelor ca organe ale războiului.

                Lada de zestre era cel mai important obiect din camera bună. Aici erau așezate, cu sfântă orânduială, hainele de sărbătoare şi zestrea fetelor. Lada avea la un capăt, unele aveau chiar la amândouă capetele, o mică casetă sau chichiță, cu capac în care țineau tot ce aveau mai scump în casă, de la crucifixuri sfinte la mahmudele. Aici e musai să fac o paranteză pentru bună și corectă informare. Nu toți țăranii aveau crucifixe și mahmudele ori alți bani din aur, mulți, săraci de ei, nici ladă nu aveau, iar alții nici măcar camera de dincolo, aveau doar o cameră la casă unde viețuiau toți ai casei. Banii, ăia puțini ce erau, se găseau fie în batista legată cu multe ochiuri și ascunsă de stăpâna casei în sân, fie aceeași batistă cu multiplele noduri și puținii bani era pusă sub saltea într-un mic buzunar secret.

                Cealaltă odaie era „camera de zi”, care era şi dormitor pentru întreaga familie, dar şi bucătărie pe timp de iarnă. În ea se găsea o sobă din cărămidă cu plită pentru gătit; soba era joasă cu vatra largă, nu avea uşă la gura, când era cazul se punea o tăbliță pentru a opri eventualele scântei ce puteau sări din foc. Când familia avea o bucăţică de carne ori o zvârlugă de peşte, tatăl trăgea jarul pe vatra primitoare a sobei, apoi pe grătar  ori direct pe jar puneau la fript carnea. În zilele de iarnă când copiii, sau cei în vârstă veneau îngheţaţi de afară, aduceau un scaun pe care îl puneau în faţa sobei,  apoi se așezau pe el, iar picioarele le puneau pe vatră pentru a se încălzi.

                Pe jos era pământ pe care gospodina, de câteva ori pe an, dar mai ales în ajunul unor mari sărbători, îl lipea cu un amestec format din lut galben și balegă de cal. Trebuia să stăpânească bine știința lipitului în așa fel să nu  rămână urme pregnante,dar nici stratul să nu fie gros.

                De sărbători, dar și toamna și primăvara spoiau toată casa. În vântul subțire de primăvară când potecile începeau să se usuce și pământul să se bată, femeile scoteau tot din casă, inclusiv saltele, cărora de multe ori li se schimbau paiele, aeriseau casa și o văruiau atât înlăuntru cât și pe afară. Pentru spoit foloseau pietre din calcar ars, pe care-l stingeau într-o găleată, în care puneau o țâră de scrobeală albastră, apoi cu o bidinea, prevăzută cu o coada lungă, cu care putea ajunge în toate ungherele camerelor, văruiau cu var pereții. Peria era făcută, de stăpânul casei, din părul smuls de pe spatele porcului înainte să fie pârlit în Ajunul Crăciunului și pe care avusese grjă să-l păstreze cu sfințenie. După ce totul era văruit, apoi rufele și lenjeriile paturilor cât și șervetele de pe pereți fuseseră spălate în apă cu leșie, se trecea la aranjamentul lor în casă. În camere mirosea a proaspăt și a curat. Tot mirosul de fum, mâncare și tutun adunat peste iarnă, fusese alungat.

                Obligatoriu în cameră erau două paturi. Acestea erau înalte, formate din două capre din lemn pe care se sprijineau scândurile puse în lungimea patului. În general caprele erau mobile, dar existau şi cazuri când picioarele patului erau bătute direct în pământ. Peste scânduri se aşeza salteau care era umplută cu paie, în fiecare toamnă paiele erau înlocuite cu altele proaspăt sosite de la treier.

                Într-unul din paturi dormeau părinţii cu copiii cei mici, iar în celălalt, tinerii căsătoriţi, ori copiii mai mari. Pe pat se puneau nişte procoave, ţesături făcute-n casă din lână ori cânepă, pernele erau umplute cu fulgi, pentru învelit foloseau fie pături, fie plăpumi. În unele case pe pătură ori pe plapumă era cusut un cearșaf.

                Un lucru important, întotdeauna patul era mult mai înalt decât vatra sobei, pentru a putea beneficia mai bine de căldură.

                Tavanul, era de fapt o podină din scândură bine îmbinată, având grinzi interioare. La grinda din cameră gospodinele puneau busuioc, iar într-un cârlig prins de grindă, agățau panerul (un coş din nuiele împletite, cu toartă, la fel ca acelea în care duc gospodinele coliva la biserică), în acest paner de regulă se găsea ce rămânea de la masă, mămăliga învelită în ştergar, o bucată de carne, hamsei, etc.

                Seara, la cină, strânşi în jurul mesei joase şi rotunde, aşezaţi pe scăunele, după ce terminau de mâncat, se discuta programul de a doua zi. De fapt era monologul tatălui, întotdeauna încruntat, pus pe arțag și atent să vadă dacă cineva are curajul să-l contrazică, prin care împărţea sarcinile pe fiecare în parte. Tatăl nu se sfătuia, ci dicta ca un veritabil tiran.

                Discuţia putea fi cam aşa :

                -Gheorghe, mâine mergi cu gâştele la gârlă, să nu te aud că bâzîi, eşti băiat mare, la anu' mergi la şcoală, apoi și de mâncat, lasă, că mănânci cât ceilalţi. De acum musai să-ți câștigi bucata de mămăligă pe care o pun pe masă.

                -Ioane, tu te duci cu oile de dimineaţă, îţi iei cărţile la tine înveţi lecţiile şi saturi oile. Copilul privea pe sub sprâncene cu oarece încrâncenare, însă fără curajul de a riposta. Clar? Era clar, nimeni nu avea curajul să vocifereze.

                -Vasile, după ce vii de la şcoală la 12, mănânci şi mergi cu oile la păscut, ai grijă să saturi oile şi să înveţi lecţia! Să nu le mai scapi în trifoi ca săptămâna trecută când s-au umflat și am fost nevoit una să o tai pentru că altfel murea și era păcat de așa pagubă.

                -Zamfiro, tu iei vaca, ştii ce ai de făcut, nu trebuie să te mai dădăcesc!

                -Nicolae, iei caii şi în noaptea asta îi duci la păscut, la trei dimineaţa să fii acasă, mergem la prăşit în „Dumbravă”! La ora cinci să fim pe loc. Să iei ceasul la tine să știi când să vii acasă. Ai grijă să nu te fure somnul să te trezești, Doamne ferește! când soarele e-n crucea zilei, să fim râsul satului când ne-o vedea plecând la prășit în dricul zilei.

                Apoi cu aceeași voce poruncitoare și pus pe arțag se adresa nevestei:

                -Floare, tu supraveghează copiii şi vezi de casă. Poimâine, toți mergem la sapa porumbului!

                -Bine omule! răspundea femeia căutându-şi de treabă.

                Toți bărbații, poate, totuși, cu câteva excepții, acasă erau tot timpul nervoși gata să altoiască pe primul care îi întorcea vorba, de aceea când el poruncea ceva nu avea nimeni curaj vorba să-i întoarcă. Cred, acum când mă gândesc, că nu erau răi, prin structura lor, acei bărbați, ci necazurile, grijile că nu vor avea suficientă hrană să pună pe masă, îi făceau să fie mânioși.

                Aşa arăta o zi la ţară până la colectivizarea din 1962.

                Nu pot să nu amintesc cu câtă bucurie așteptam să vină Crăciunul și Sfântul Paști. Nu era neapărat vorba de importanța celor două mari sărbători creștine. Nu eram pătruns de spiritul sărbătorilor, poate eram prea mic să înțeleg, cu atât mai mult cu cât la școală profesorii ne interziceau să mergem la biserică. Înaintea celor două mari sărbători era postul care ținea 40 de zile, iar la noi în casă se respecta cu sfințenie. Să le iau pe rând.

                Crăciunul avea partea lui de spectacol, de bucurie. La miezul nopții când începea Ajunul Crăciunului mergeam la colindat.  La jumătatea satului ne întâlneam toți copiii, de multe ori erau și părinți cu copiii mai mici, de aici se pleca la colindat unii la „Vale”, alții în „Sus”. Nu se amestecau. De se întâmpla, ferească Sfântul! să se încăpățâneze vreunul să colinde în partea greșită  ieșea mai totdeauna cu bătăi între intruși și „gazde”. Era greu pentru bieții gospodari care locuiau în mijlocul satului, trebuiau să împartă dublu față de ceilalți săteni, la ei colinda tot satul. Nimeni nu se plângea, pentru Crăciun tot gospodarul din timp se pregătea.

                În mare parte din copilăria mea nu a fost curent electric în sat, când se întâmpla ca de colind să fie pământul gol, fără zăpadă, întunericul era de nepătruns. Singura posibilitate era o lanternă, îmi amintesc că se numea „Elba focus” era de fabricație românească, se producea la Timișoara, și folosea o baterie paralelipipedică. Cum nu aveau toți bani să cumpere o lanternă cu baterie, se putea improviza o feștilă dintr-o țeavă cam de 30 de centimetri lungă și cu diametrul de o jumătate de țol, aproximativ 12,70 milimetri, această țevuța se turtea bine la un capăt, iar prin celălat capăt rămas liber se umplea cu motorină în care se băga un fitil din sfoară, astfel se obținea o feștilă care scotea un fum negru, înecăcios, dar făcea lumină. Așa era atunci.

                Copiii aveau trăisti mari cu baiere lungi, din lână ori cânepă țesute în casă, puse în curmezișul pieptului ce ajungeau de multe ori până la călcâie, în care puteau să intre ceva mai mult de 100 de covrigi. Flăcăiandrii aveau în mâine niște ciomege pe care gazda punea covrigii. Mergeam împiedicându-ne în noapte înstelată, înghețați, dar bucuroși, tot la doi pași strigam din toți bojogii să fim siguri că suntem auziți: „bună dimineațaaaa la moș Ajun!”. După câteva ore se termina colindul, acasă înnumăram covrigii, simțeam că prin asta și noi contribuiam la bunăstarea casei. Ce buni erau covrigii înmuiați în zeama de la caltaboș! Ca o paranteză, covrigii din ziua de azi nu se mai înmoaie, oare de ce? Să nu mai respecte rețeta bătrânească de făcut covrigi?

                În noaptea de Crăciun mergeam cu „Steaua” eram vestitorii Nașterii Pruncului Iisus. Ce frumos era gătită steaua! Îmi amintesc că țineam hârtia poleită de la an la an. Trebuia să fim trei „crai” însă mergeam și câte doi, astfel câștigul era mai mare. „ Trei crai de la Răsărit...” S-a întâmplat să câștigăm într-un an cam 40 de lei de fiecare. O sumă mare de bani. Banii îi înmânam mamei, în afară de câțiva lei pe care îi opream pentru rișcă. Eram un împătimit al jocului. Îmi plăcea să joc „marca”. Câștiga cel al cărui ban venea cu stema în sus, aia se numea marcă. Miza era mică, trei bani, cinci bani, zece bani, chiar și 25 de bani puteau fi puși în joc, la 50 de bani deja era prea mult.

                În ajunul Crăciunului tata tăia porcul. Din noapte cei doi bunici veneau pregătiți cu cuțitele, tata mai chema doi trei vecini să ajute. În acea vreme erau porci de grăsime, până prin 1960 aveam rasa de porc Mangalița, apoi a apărut rasa Bazna, a venit din Tansilvania și s-a răspândit repede în toată țara. Mangalița avea multă grăsime, Bazna avea și ceva carne în plus față de Mangalița.

                Tata lega o sfoară de piciorul din față al porcului, apoi îl mâna ușor de la spate, fără să-l sperie, era mult până îl scotea din coteț, după care smucea sfoara și porcul îngenunchea, ceilați, care stătuseră feriți să nu-i vadă porcul, cum îl vedeau căzut, tăbărau pe el. Astfel porcul imobilizat era înjunghiat de unul dintre bărbați. Porcul trebuia să guițe mult, să se audă în sat că la noi în curte un porc a fost tăiat. Urma pârlitul cu paie, dar nu înainte ca bunicul din partea tatălui să smulgă păr de pe spinarea porcului cât să facă tata o bidinea cu care să văruiască mama în casă. Mangalița avea părul mare și puțin cârlionțat. După pârlit turnau apă caldă pe el și îl înveleau cu un țol, atunci mă ridica unul dintre bunici și mă așeza călare pe porc, zicea el să mă îngraș precum porcul. Ca o paranteză, urarea de atunci s-a împlinit cam 60 de ani mai târziu. În acele vremuri oamenii erau slabi, rar când vedeai câte unul gras. După ce se înmuia șoriciul se apucau să-l spele până îl făceau coală de curat.

                Abia așteptam să mă dau pe lângă tata, el se îndura să-mi rupă o mică bucățică de șorici, fără să mă vadă mama, deși, acum, privind în urmă, sunt sigur că mama știa.

                Carnea tranșată era pusă separat și socotită deja la ce putea fi bună: „carnea asta are și grăsime, spunea tata analizând cu atenție hălcile de carne, e bună pentru sarmale, asta este bună pentru cârnați, asta o prăjim și o băgăm la oală împreună cu mușchii porcului”. Oasele și slăninele erau afumate câte trei zile la fum ușor din lemn de prun. Nimeni, în ziua de ajun, nu mânca din carnea porcului, era post. Însă tata le punea, celor care îl  ajutaseră, mici pachete cu carne să ia acasă și să o pregătească când vor dori.

                Apoi urma Anul Nou, la noi în sat se mergea cu plugușorul în ajunul anului nou. Erau două plugușoare, unul în sus, altul la vale. 15 copii mai toitănei, cu vârste între 15 și 18 ani, mergeau cu Plugușorul. Nu am fost niciodată, doar mi-a plăcut să-i privesc. Cântau frumos, dar cel mai mult îmi plăcea când trosneau biciul să alunge rele anului, apoi  sunau clopoțeii, pe care copiii îi purtau în diagonală pe piept, anunțându-ne astfel că un nou an urma să înceapă. Clopoțeii erau de la oamenii din sat care aveau cai și în zile de sărbătoare puneau acei clopoței, legați în curele ca o uriașă salbă, la gâtul cailor.

                Pentru urarea lor mama le punea în frigare, pe care o purta unul mai răsărit dintre urătorii, o bucată de carne cu mulțumire pentru urarea făcută și promisiunea că-i așteaptă și anul următor.

                De anul nou îl așteptam pe Moș Gerilă, ăsta venea de prin Siberia, nu din Laponia. Era atent cu școlarii. Ne chemau la școală să ne dea „Pomul de Iarnă”  aici ni se împărțeau mici  cadouri: caiete, cărți, bomboane. Țin minte că bomboanele aveau un gust deosebit, le mâncam cu zgârcenie să-mi ajungă cât mai mult timp.

                Acasă mama ne zicea în noaptea dintre ani, după ce ne povestea din copilăria ei, „hai, copii, culcați-vă! În noaptea asta dormiți un an”. Nu aveam în acele vremuri radiouri, difuzoare, cu atât mai mult televizoare, despre care auzisem, dar nu apucasem să le văd. În acea seară jucam țântar, moară, sau tabinet cu cărțile făcute de mine dintr-o cutie de teniși. Dimineața găseam sub pernă pus de Moș Gerilă câteva bomboane învelite în hârtie de sac.

                 În noapte de Crăciun venea Moș Crăciun tot cu câteva bomboane  pe care le lăsa sub pernă. Moșii din copilăria mea erau austeri ca într-o perioadă de criză cu recesiune cu tot.

                Ultima bucurie din sărbătorile de iarnă era „Iordanul” din noapte sfântului Ion. Cu Iordanul mergeau flăcăi de la 19 ani în sus. La noi ajungeau cam pe la ora patru dimineața, tata fierbea o oală cu țuică și-i chema pe toți în casă să primim noi, copiii, botezul Iordanului, iar ei să bea o ceașcă cu rachiu să-și încălzească oasele înghețate de frig. Pe acea vreme chiar era gerul „Bobotezei”.

                De Sântul Paști era bucuria mare în săptămâna patimilor când mama îmi permitea să-mi încalț tenișii pe care îi cumpărase pentru a mă înnoi de Paști. Mergeam la denii seară de seară, iar în Vinerea Mare cântam cu toții Prohodul Domnului. Abia așteptam dimineața zilei de duminică când mama venea de la Biserică și ne împărțea la toți câte o bucățică de pâine înmuiată în vin, slujită în altarul bisericii și denumită Paști, noi îl mâncam fericiți, știam că din acel moment puteam mânca „de dulce”. Nu vreau să plictisesc, însă tineretul de azi și cel viitor trebuie să știe cum a fost o dată. Nu trebuie să facă și ei la fel, ci doar să știe.

               

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A doua zi după alegerile parlamentare.

 

    Duminică 1 decembrie poporul a glăsuit prin votul introdus în urnă. Preferințele sunt clare și cumva previzibile. PNL a fost aspru sancționat pentru politicile sale duse în timpul pandemiei și chiar și după aceea. USR-ul un partid care, după părerea mea a luat cam multe voturi, dar așa au decis votanții săi.

    AUR un loc meritat. Acum îmi vor sări în cap toți progresiștii pe motiv că AUR este un partid prorus, extremist și anti european. Prostii. Noi nu avem partide extremiste, nici măcar proruse. Ca o paranteză, de la Komintern încoace noi nu am mai avut partide proruse. Partide extremiste sunt în Italia, Germania, Franța. Nu la noi.

    Va fi foarte greu de făcut un guvern care, în mod cert va fi format dintr-o alianță. Spunea un politician USR că se gândesc că explorează cum să facă un partid cu forțe de dreapta. Îi spun eu: nu are cum, pentru singurul motiv că nu au suficiente voturi, prin urmare nici suficiente mandate. USR împreună cu liberalii și UDMR la care se adaugă minoritățile altele decât cele maghiare ar face împreună cam 37% ceea ce este insuficient. Prin urmare ar trebui să aducă PSD la guvernare dacă vor să facă un guvern, asta nu ar mai fi o soluție liberală. Dar așa arată aritmetica parlamentară.

    AUR care a jurat că nu face alianță cu PSD va trebui să se alieze cu SOS și POL la care se adaugă minoritățile altele decât cele maghiare. Oricum am aduna voturile și mai apoi mandatele, tot nu trecem de 50%, ne oprim undeva tot pe la 37%. Prin urmare nici AUR nu poate face un guvern fără PSD.

    Acum se pun speranțe în Președintele care va fi ales și care va putea forța o alianță. Însă și mama președintelui dacă vine cifrele tot astea sunt.

    Nu știu cine va fi noul Președinte, poate Lasconi, poate Georgescu.

    Lasconi, o femeie încă frumușică pentru vârsta ei și atât. Cel mai bine pe Lenuța L. trebuie să tacă. Când deschide gura spune o prostie. După părerea mea, prostiile spuse de Lasconi sunt mult mai mari și cu efect mai grav decât cele spuse de Dăncilă. Nu vreau să mai aduc în discuție afinitatea partidului USR cu LGBD ce nu este agreeat de marea masă a poporului român care este totuși un popor tradiționalist.

    Georgescu, un bărbat care spune multe lucruri interesante și multe lucruri pe care mai bine le păstra pentru sine și nu le expunea public. Toți spun că este spion rus, pro rus și antieuropean. Să fim serioși! Nu suntem în situația în care Georgescu o dată ajuns Președinte, ceea ce eu îi doresc, ia România o scoate din UE și NATO și o face plocon rușilor. Asta este o aberație pe care nici copiii nu o cred.

    Cam asta este situația în momentul de față, ce va urma vom vedea și vom trăi. Până la urmă rezultatul alegerilor este unul dat de voința poporului. Nu ne rămâne decât să ne supunem. Același lucru îl vom face și după ce se va alege viitorul Președinte.