Prietenul din umbră

             O zi de toamnă călduroasă. Soarele pe cer își trimtea razele călduroase cu multă risipă. Deși toamna, calendaristic, își intrase bine în pâine, vara nu vrea să se dea dusă. Doar noaptea răcoarea se instala cu teama de a nu fi alungată de vipia zilei. Orașul gemea din cauza mulțimii mașinilor, din cauza oamenilor la vremea după amiezii ce își târau pașii pe trotuarul încins.  Atmosfera  era încărcată cu praf și fum de la mulțimea mașinilor care circulau, cu treabă ori nu, prin orașul supra aglomerat. Frunzele bătrânilor pomi, de pe marginea străzilor, galbene și lipsite de vlagă se desprindeau de pe trupul cărora le fuseseră din primăvară până atunci o mantie verde. Căldura și lipsa ploilor făcea ca aerul să fie greu respirabil. În zare lumina părea oprită de o cortină translucidă. Locuitorii care nu mergeau la slujbă se retrăseseră în parcurile orașului și pe malurile lacurilor.

        Avocatul Mihai Iordan plecase de la tribunal cu gândul să meargă în parc, în adâncimea lui, la umbra uriașilor castani uitați de timp, pentru a respira o gură de aer curat. Nu se grăbea, îi plăcea prin aglomerația de după amiază, era un test pentru el ca șofer să se strecoare printre mașinile conduse de oameni nervoși, fără răbdare care uitau de regulile de circulație, dar și de regulile bunului simț. Mihai nu se enerva, își propusese să fie tot timpul calm la volan pentru a putea preîntâmpina orice posibil accident. Culoarea roșie a semaforului l-a obligat să oprească. Lângă mașină a răsărit, de nicăieri, un puști de vreo 12 ani, cu cu un burete și o găletușă-n mână:

        -Domnule, îmi dați voie să vă spăl parbrizul? Puștiul privea rugător prin pabrizul mașinii.

        -Lasă, nu-l spăla, mai bine ia banii ăștia! șoferul i-a întins copilului o bancnotă de 5 lei.

        -Nu-mi trebuie banii dumneavoastră, nu sunt cerșetor, dacă mă lăsați să vă spăl parbrizul, primesc banii, altfel, nu-i iau.

        Intrigat de comportamentul copilului, șoferul l-a lăsat să spele parbrizul. Discret, a urmărit conștiinciozitatea cu care băiatul își făcea treaba. Admira cu câtă meticulozitate copilul ștergea fiecare pată, nu se grăbea, voia să facă treabă bună. Proceda de parcă avea tot timpul din lume, nu doar minutele cât ține roșu semaforul. Mihai a fost mulțumit de lucrare, a zâmbit în colțul gurii și fără alte vorbe i-a dat copilului bancnota de 5 lei. Băiatul a luat banii, s-a șters cu ei pe barbă să-i meargă din plin, era primul ban încasat în acea zi, apoi i-a dat rest un leu. Mihai, din ce în ce mai uimit, l-a rugat să păstreze restul

        -Mulțumesc! Drum bun! Să aveți o zi frumoasă, domnule! Băiatul a salutat cu două degete la tâmplă având un zâmbet larg pe față.

        -Urcă, te rog, în mașină! Vreau să discutăm puțin! Ești un băiat interesant, aparte decât cei din breasla ta. Mihai vorbea calm, era surprins în mod plăcut de comportamentul unui copil care, precis, putea fi luat drept unul dintre „copiii străzii”. Puștiul avea o ținută de om stăpân pe el, fără să pară un fanfaron. Vorbea fără să se umilească, cuvintele venea simplu, însă purtau mult respect și mai ales bunăcuviință ce rar se mai găsea la copiii zilelor noastre, cu atât mai puțin la copiii crescuți pe stradă având drept educatorii pe micii găinari.

        -Nu mă duceți la poliție, nu am făcut nici un rău! Tânărul pălise, bărbia îi tremura ușor, privea speriat ca o pasăre prinsă în capcană, teama pusese stăpânire pe el.

        -Nu te teme, nu te duc la poliție, vreau doar să vorbim ca între afaceriști! Vocea caldă a bărbatului l-a mai liniștit pe băiat. Intră, te rog, în mașină, avem multe de discutat!

        Copilul a ocolit prin spatele mașinii, apoi s-a așezat pe bancheta din spate.

        Culoarea verde a semaforului a dat liber mașinilor să circule. Automobilul a început să ruleze, aproape se târa prin sumedenia de mașini. Privit de sus mașinile păreau un șarpe uriaș cu mai multe capete ce se târa pe arterele orașului.În dreptul cofetăriei „Regata”, șoferul a tras mașina pe dreapta, apoi s-a întors spre bancheta din spate:

        -Te rog, să cobori! Vrei să mâncăm o prăjitură? Nu-ți face probleme, ești invitatul meu!

        -Mulțumesc! Cu bucurie și sfială în ochii pofticioși, copilul a întrebat: pot să mănânc o „Amandină”

        -Da, Amandină vei mânca!

        S-au așezat la una dintre mesele din cocheta cofetărie, Mihai a comandat o prăjitură pentru băiat și o cafea pentru el. Mesele elegante erau frumos distribuite, iar scaunele cu spătar înalt îmbrăcate în huse elegante lăsau să se înțeleagă că patronul era un om rafinat, bun cunoscător al aranjamentului de tip aristrocratic. Personalul, bine instruit, se purta cu clienții cu același respect cu care un valet s-ar fi adresat regelui Ludovic al XIV al Franței.

        -Mă numesc Mihai, tu cum te numești? a început avocatul să vorbească sperând să construiască o punte de legătură cu băiatul care nu-l privea cu prea multă încredere pe avocatul spilcuit ce se afla în fața sa.

        -Toți îmi spun Gilă. Nu știu cine îmi sunt părinții. Am nume de familie și de botez, cu toate acestea nu cred că sunt numele mele reale. Prea multe despre cine sunt nu știu, nu îmi amintesc cum am ajuns aici și nici care îmi sunt rădăcinile. Eram mult prea mic și, probabil, nu înțelegeam ce se întâmpla cu mine.

Ziua merg la școală, a continuat Gilă după ce un timp a privit pierdut în farfurioara în care se mai găsea o bucățică de Amandină, după amiaza și noaptea stau și dorm în cămin. Am căzut la pace cu supraveghetorul, îmi dă voie să ies ziua din cămin, așa câștig un ban. Dar pentru asta, seara când, în sfârșit, ajung obosit la cămin trebuie să-i dau „dreptul” supraveghetorului, „de-o țuică”spune el,  din banii de mine câștigați. În fapt, mă jefuiește. Nu mi se pare corect ca eu, un copil, să-mi pun viața în pericol, când mă strecor cu găletușa printre  mașini, fără să mai pun la socoteală că mai sunt unii șoferi smintiți care sunt gata să mă ia la bătaie, deși,  asta nu înțeleg, nu le fac nici un rău, încerc doar să câștig un ban cinstit. Cu toate că eu sunt acela care muncește și îmi pun pielea la bătaie, trebuie să impart câștigul cu supraveghetorul. Am încercat să negociez cu el, voiam să-i dau un procent de cel mult 40% din încasări, fără să mai pun la socoteală că aveam și eu cheltuieli, îmi trebuie dero, burete, lavete, costă și astea, nu-i așa? Băiatul se uita în ochii blânzi ai lui Mihai așteptând, parcă, aprobarea pentru ceea ce el spune. Nu m-am putut înțelege cu el, a continuat Gilă, vorbeam singur, eu îmi argumentam oferta și el îmi băga șuturi în fund, adică negocia de pe poziție de forță. Am acceptat fifty-fifty, cu toate că ăsta este un jaf. Copilul vorbea cu seriozitate, dacă nu ar fi știut despre ce este vorba, Mihai putea crede că de fapt discutau doi tovarăși angrenați într-o afacere.

        -Spune Gilă, cât câștigi pe zi? L-a întrebat cu voce blândă avocatul.

        -În zilele norocoase câștig până la 60 de lei, din care 30 îi dau pedagogului, altfel mă pedepsește.

        -Primești bani și din cerșit?

        -Nu, doar dacă prestez, nu-mi trebuie bani nemunciți. Băiatul vorbea cu multă hotărâre, era un fel de Niculăeș al lui Sadoveanu, până la urmă și Gilă era „un om necăjit”.

Mihai privea atent copilul bălai din fața lui, avea niște ochi mari, albaștri, cu sprâncene stufoase frumos arcuite și gene lungi; părul și sprâncenele erau de un șaten deschis spre blond  și contrastau cu fața albă și buzele roșii. Privindu-l pe Gilă se vedea pe el la aceeași vârstă într-un sat pierdut de lume așezat pe malul Ialomiței.

        Rămăsese orfan de tată la vârsta de cinci ani. Bietul său părinte se topise ca o lumânare stând pe o piatră la poartă, la umbra unui dud uriaș, în căldura toridă a verii cât era ziua de lungă. Tușea, privind în lungul drumului, iar de se întâmpla să treacă vreun sătean pe drum răspundea cu glasul stins bineței date de trecător. Tușea până se îneca, dar ochii din lungul drumului nu și-i lua. Aștepta, el știa ce așteaptă, nu vorbea niciodată despre dorințele lui. Poate nici nu mai avea vreuna. Se gândea la viața de apoi. Poate la moartea ce-i păzea drumul pe după cotul din colțul gardului ce ieșea cu câteva palme din rândul celorlate garduri, „Panait a vrut să fure un petic din poteca drumului, nu-l mai satură Dumnezeu de pământ”, îl apostrofau sătenii pe Panait cel hapsân.

        Bietul om s-a stins în liniște pe acea piatră, așa l-a găsit mamă-sa  seara când a venit obosită de la munca pământului.

I-a făcut cele cuvenite pentru înmormântare, așa cum a putut. A plâns un timp moartea prematură a celui ce-i fusesse drag, însă jalea și tristețea nu-i umplea burta nici ei, dar mai ales copilului. Două zile după înmormântare și-a luat sapa la spinare, secera pe umeri, iar într-o mică trăistuță și-a pus ceva de-ale gurii și a plecat în țarină cu noaptea în cap să-și găsească de treabă.

Mamă-sa, femeie săracă, muncea cu ziua pe la cine îi oferea o bucată de mămăligă să-și hrănească copilul. O duceau greu, erau seri în care mânca două linguri de terci, în timp ce mama lui întoarsă cu spatele la el, plângea în colțul basmalei ajunsă numai petice

        -Gilă, am fost și eu un copil sărac și oropsit, este adevărat că aveam mamă. Când mă uit la tine, mă văd pe mine în urmă cu 50 de ani, grea viață am avut. Cu toate acestea nu mă plâng, lipsurile, foamea și deznădejdea m-au călit cum călește fierarul oțelul în foc și apoi îl aruncă în apa rece. Am luptat din răsputeri cu toate vitregiile sorții și, în cele din urmă, am izbândit. Victoria a fost cu atât mai mare cu cât am parcurs fiecare etapă cu pasul. Au fost zile în care am făcut un pas înainte și doi înapoi, nu m-am descurajat, am luat-o de la capăt și tot am învins.La ce școală înveți? A schimbat vorba Mihai care se agitase puțin când și-a reamintit crâmpeie din viața sa.

        -La numărul cinci, sunt în clasa a VI-a A. Am dirigintă pe doamna Ica Radu. Nu-i așa că are un nume frumos? Învăț binișor, adică nu am note sub șapte. Dacă aș fi avut alte condiții, cred, fără să mă laud, că nimeni nu ar fi fi fost în fața mea, așa, mă mulțumesc să fiu pe la jumătate. Băiatul vorbea cu oarece emfază, încerca să dea greutate fiecărui cuvânt.

        -Pot să te ajut cu …

        -Nu, mă descurc, i-a tăiat Gilă vorba mândru și puțin speriat de posibilitatea ca Mihai să-l vadă ca pe un cerșetor, am ce îmbrăca și ce mânca. Afacerea merge bine vara, mai rău este  iarna, atunci greu mai scot un ban. Însă mai păstrez din banii câștigați vara, nu trebuie să dau iama în ei. Banii se fac greu și fără ei nu te descurci în ziua de azi, a spus oftând Gilă. Băiatul vorbea cu seriozitatea unui cap de familie pe care îl așteaptă acasă o droaie de copii. Am un loc sub parchet unde îi ascund, a continuat vorba copilul după câteva clipe de tăcere când privise în gol cu gândul dus departe,  nu i-am spus secretul ascunzătoarii nici lui Piticu, care este cel mai bun prieten al meu. Una peste alta aș putea să mă consider fericit, nu pe de-a întregul, pentru că-mi lipsesc părinții. Mă supără supraveghetorul, el vrea să-i dau și iarna partea lui. I-am explicat că pe timpul rece nu prea merg afacerile, cu toate că s-a supărat, tot i-am redus porția. Drept pedeapsă îmi mai dă câte un șut în fund de nu pot sta pe scaun o săptămână. În zadar plâng și mă jelesc, mai rău se înfurie:„tu să-mi aduci partea, strigă el la mine, ce-mi pasă mie că nu-ți merg afacerile, cerșește, milogește-te, stai cu mâna întinsă și strigă-ți viața nenorocită pe care o ai. Scoate bani și din piatră seacă dacă e nevoie și e nevoie, eu am nevoie de bani, ai auzit? „Sărăntocule, copilul străzii, vagabondule!” Dacă el îmi impune mie să-i dau bani din munca mea, din sudoarea mea de copil, din banii munciți de mine, ce fel de om este? Nu poate să înțeleagă că este sub demnitatea mea să cerșesc? Toate acestea Gilă le spusese privindu-l în față pe Mihai cu o lucire de mândrie în ochii ca azurul cerului.

        -Te superi, dacă am să te iau în weekend la mine acasă? Am să vin să vorbesc cu directorul, sper să găsesc înțelegere.

        -Mihai, dacă vrei să rezolvi problema, să te „îmbraci” frumos. Așa i-am auzit vorbind pe supraveghetori atunci când vor să rezolve o problemă la boss-ul ăl mare.

        -Bine, acum te las, merg să-mi termin treburile mele, apoi, dacă am timp, trec pe la căminul tău. Bărbatul i-a întins mâna, Gilă i-a strâns-o cu seriozitatea omului de afaceri, ce, tocmai, încheiase niște contracte importante. Vrei să te duc cu mașina aproape de cămin?

        -Nu, o iau așa în păștere spre cămin, poate mai scot un ban. Mulțumesc!

        După despărțirea de copil, Mihai a mers la birou, avea multe lucrări de rezolvat, a luat primul dosar, l-a deschis, dar în loc să citească, gândurile i-au fugit cu mulți ani în urmă.

        Își amintea cum,  într-o seară caldă de toamnă, a venit la ei acasă o femeie din sat cunoscută că se ocupa cu pețitul contra unor atenții. Pentru osteneala ei, cei care o tocmeau o răsplăteau fiecare după puterea lor. Nici ea nu era pretențioasă, lua de la unul o strachină de untură și zece ouă, de la altul o găină. Însă, de se întâmpla să fie trimisă în pețit de mama vreunei fete cu dare de mână dar rămasă fată bătrână, atunci pețitoarea noastră, mai ales când și reușea să miște „piatra din casă” cerea cu obrăznicie o plată însemnată pentru că a reușit să ducă „la casa ei” o fată rămasă în vatra părinților. Gherghina, acesta era numele pețitoarei, cu basmaua legată la spate și mânecile rochii din difitină suflecate până la cot a intrat în curtea noastră după ce strigase un timp la poartă. Venise la mama să o pețească în numele unui bărbat rămas văduv cu cinci copii, patru băieți și o fată.

        „-Floare, și-a început vorba pețitoreasa, m-a trimis Ion al Chirei, zice că ar vrea să se însoare. De tine i-ar plăcea fiindcă ești curată și vrednică. Copilul să-l lași la mă-ta, nu te vrea cu copil, căci are el cinci și poate îi mai faci și tu, că de, ești încă tânără și roditoare.

        -Țato, spune-i, că eu de copil nu mă despart, așa cum voi îngriji de cei cinci copii ai lui, să aibă și el grijă de copilul meu. Dacă se angajează să îndeplinească obligația asta, sunt gata să merg la el. Altfel, nu intru pe poarta lui!

        -Bine Floare, am să-i spun.” Bătrâna când vorbea avea privirea împărțită, nu putea o clipă să se uite într-un singur loc, îi tremura capul de parcă era apucată.

        Despre ea povesteau femeile, când se strângeau iarna la clacă, că băgase în pământ doi bărbați cu cununie. Oameni aprigi, dar care, după însurătoare prinseseră gustul băuturii și atât de mult o îndrăgiseră încât seara, se mai spunea, dormeau cu sticla în brațe, să aibă ce bea noaptea când setea îi trezea din somn. Gura lumii, cum este slobodă, mai spunea tot la ceas de taină că ea le rostuia băutura să-i petreacă mai repede de pe lumea asta și să le moștenească averea. Nu putem lua toate în seamă, poate că ceva, ceva, o fi fost adevărat, însă nu ea le turna pe gât băutura, lor le plăcea să se dedulcească cu cana plină de rachiu, ori de vin rubiniu făcut din via ce o avea Gherghina pe-o coastă a dealului din margina satului.

Două seri mai târziu, când amurgul încă nu coborâse perdeaua întunericului peste case, mama, cu o bocceluță într-o mână în care pusese cele câteva boarfe mai mult zdrențe și cu mine de cealaltă mână, a intrat pe poarta lui Ion al Chirei. Bărbatul cum a văzut femeia i s-au aprins ochii, precum ai lupului când vede prada.

        -Ai venit Floare? Glasul lui Ion era dogit de mahorcă. Când deschidea gura se făcea simțit un miros puternic de băutură și tutun de proastă calitate. Bărbatul avea treizeci și opt de ani, era brunet tuciuriu, tuns chilug, cu ochii mari, negri, nas coroiat, cu privirea vulturească, buzele subțiri, cu un rânjet permanent în colțul gurii; masiv, cu brațele puternice care se terminau cu niște palme mari cu degetele noduroase și boante.

        -Vino să-ți arăt curtea și animalele. Să ții minte, fiindcă nu îți mai arăt încă o dată. Aici e grajdul unde sunt caii, acolo,  grajdul cu cele două vaci, iar dincoace este locul în care ținem cei trei porci. Tu te ocupi de vaci și de porci, la cai să nu intri, de ei mă ocup eu. Aici, Ion i-a arătat cu mâna o magazie din scânduri învelită cu șindrilă, găsești, și a început să enumere: mălai, tărâț și grăunțe. Dimineața să dai la fiecare vacă câte un lighenaș cu tărâțe, le faci curat, apoi le bagi fân și le mulgi. Porcilor să le fierbi dovleac cu mălai și tărâțe, dimineața să le dai boabe, măsura o găsești în magazie. La păsări să le dai grâu, vezi că și ele au măsura lor. Nu ne permitem să le dăm să mănânce mai mult decât este necesar. Trebuie să fim chibzuiți, dacă vrem să trăim omenește. Altfel, dacă facem risipă și lăsăm în jgheabul porcilor și în ograda găinilor boabe peste noapte, avem să îngrășăm șobolanii și toate jivinele ce noaptea cotrobăie după mâncare. Pentru mine, seara, după ce termin cu caii, să-mi aduci din pivniță o jumătate de kil cu țuică. Să nu-mi pui întrebări, nu-mi place să vorbesc mult. Când sunt băut, să nu fii în preajma mea, căci te lovesc, mai bine, ocolește-mă! Fiul tău să nu-mi stea în picioare, să se pitească când mă vede. Dacă vreunul dintre copiii mei te supără, ai voie să-l urechezi. Sper că m-am făcut înțeles. Încă ceva, să te ferească bunul Dumnezeu să-mi faci mămăliga cu cocoloașe, am să o arunc în mijlocul bătăturii și o dată cu ea și pe tine. Zeama să fie acră, nu-mi plac ciorbele dulci. Nu tai pasăre decât sâmbăta, în cursul săptămânii mâncăm legume, zarzavat, lapte, ouă și brânză. Câteva zile mă mai poți întreba ce nu ai înțeles, dar după această răstimp  să nu-ți mai aud glasul, ai să vorbești doar dacă  te întreb. Niciodată, dar niciodată, i-a repetat Ion cu glasul gros și apăsat pentru ca femeia să rețină bine ce avea să-i spună, să nu-mi întorci vorba. Acum să ne pregătim de masă, pune tuciul și fă mămăligă! După ce mâncăm, să dai tu la câine, să se învețe cu tine.

Ion a vorbit tot timpul răstit, cu răutate, de parcă femeia îi era cel mai mare dușman și nu nevasta lângă care avea să doarmă câte zile avea să-i mai dea Dumnezeu. Își dorea ca muierea, așa cum erau numite nevestele în satul lor, ce tocmai intrase pe poartă să-i poarte frica și Doamne ferește! să nu-i întoarcă vorba mai ales când s-ar fi nimerit cineva străin în curte. Asta pentru un bărbat ar fi fost o mare jignire și o decădere în fața celorlați săteni. Femeia trebuia să știe frica bărbatului și niciodată în rând cu el să nu stea, ci totdeauna la doi pași în urma lui ca una ce-l știe de stăpân drept pe bărbatul dat de Dumnezeu.

        Florica începuse să se obișnuiască cu gospodăria închegată a lui Ion, iar copiii, de unde la început îi răspunseseră obraznic, după ce i-a urecheat și altoit cu coada de la mătură, se cumințiseră. Doar băiatul ei încă nu fusese bine primit de copiii lui Ion, din această cauză în spatele lui Mihai aruncau toate borboațele pe care le făceau ei.

 

        -Ce s-a întâmplat, de ce țipi Petre?  Ion și-a plimbat privirea vulturească asupra copiilor. Care l-ați lovit?

        -El, răspnse băiatul cel mare, arătând spre Mihai.

        -De ce l-ai lovit? Ion era obosit și nervos, pornit pe harță ca un câine ațâțat prin gard.

        -Întâi m-a lovit el, apoi am dat și eu. Nu are motive să plângă, nu l-am lovit tare, dar e un plângăcios. Mihai vorbea demn, se obișnuise cu răbufnirile fraților săi vitregi și ale tatălui care-l atingea pe unde-l prindea.

        -Bine, să nu se mai întâmple și tu de ce i-ai lăsat mă, Ion s-a întors spre fiul lui cel mare, Gheorghe, un copil de 13 ani. De fiecare dată când un frate  greșea, el răspundea în fața tatălui său, cu toate că, nu totdeauna era martor la evenimentele petrecute între frații mai mici.

        Casa lui Ion era așezată în fundul curții cu fața spre sud, pe acolo trecea și drumul satului. În casă se intra după ce se urcau cele patru trepte cât avea scărița din lemn din fața prispei. Din prispă, printr-o ușă prevăzută cu zăvor se ajungea în tindă. Din tindă, o mică odaie mai mult lungă decât lată, ce avea două uși opuse, dintr-una se intra în camera de zi și din cealaltă în camera de „dincolo”.