Maria VIII

-Luaţi loc! Maria s-a aşezat pe scaunul indicat de director. Profesorii, chiar şi cei tineri, s-au aşezat la masa lungă din cancelarie.

-O parte dintre dumneavoastră mă cunoaşteţi, nu am pregătire universitară. Sunt pensionară. Până acum câteva zile eram o femeie fără griji care dispunea de timpul ei liber, după cum dorea.  Într-una din zile, când îmi pierdeam timpul pe marginea Ialomiţei la umbra răchitelor şi a sălciilor pletoase care-şi scaldă vârful ramurilor în apa curgătoare, m-am întâlnit cu un copil. L-am întrebat cine este, cum îl cheamă şi de unde este. A răspuns frumos, cu bun simţ: „mă numesc Năsturel, nu-mi cunosc părinţii, nu am certificat de naştere, stau în satul vecin la nea Gheorghe, ultima casă la ieşirea din sat”. Copilul are cam 10 ani, nu a fost nicio zi la şcoală, Gheorghe a reuşit să convingă un psihiatru, iar acesta i-a dat un certificat medical precum că băiatul este idiot şi are nevoie continuu de supraveghetor, în acelaşi timp este şi asistentul social al copilului, adică este luat în plasament de Gheorghe. Nimic deosebit. Doar că lucrurile nu stau de loc aşa. Băiatul este inteligent şi dornic să înveţe. M-am gândit că în comuna noastră, sunt mulţi copii săraci care nu pot merge la şcoală din cauza lipsurilor materiale. Nu vreau să fac niciun proces nimănui, nu vreau să culpabilizez părinţii copiiilor, nici societatea, deşi aş putea să o fac.

Domnul director este din sat, de aici, nici familia mea, nici a dumnealui nu erau bogate, nici sărace, erau familii de mijloc. În ograda noastră se găseau o văcuţă, câteva oi şi păsării, în coteţ grohăia de Crăciun întotdeauna un porc. Pentru a întreţine toate aceste animale munceam toţi din curte. De la 7 ani când plecam la şcoală eram trataţi ca nişte copiii mari care puteam fi responsabili pentru anumite munci. Cei mici mergeau cu gâştele la păscut, iar cei mai măricei cu vaca şi oile. Nu considera nimeni că suntem exploataţi. Spuneau părinţii noştri că aşa ne vom obişnui să muncim. Mergeam cu vacile, oile, gâştele etc. luam şi cărţile cu noi, cât timp mâncau animalele noi ne pregăteam temele pentru şcoală. Aveam întotdeauna grijă să ne rămână timp de joacă, de alergat în aer curat. Ne simţeam puternici şi liberi. Când plecam cu animalele la păscut părinţii ne avertizau ca la întoarcere trebuie să fie şi animalele sătule şi noi cu lecţiile învăţate.

Aşa era atunci. Nu ştiu dacă era bine sau rău. Ştiu că aveam masa îndestulată cu ceea ce produceam noi. Mă uit cu milă la oamenii sărmani care aşteaptă un ajutor social, umilitor îi spun eu. Cum de s-a ajuns într-o asemenea situaţie? Este o altă discuţie. Mortul e mort, indiferent cât îl vom plânge, nu se va mai întoarce. Problema este de viitor, care ar fi soluţiile, ce putem face noi, iar prin puterea exemplului să atragem şi pe alţii lângă noi. Până în urmă cu puţin timp erau sute de animale în sat, din zi în zi s-au rărit, vom ajunge noi, ţăranii, să ducem copiii la grădina zoologică pentru ca ei să vadă o vacă, o oaie, capră, etc. Eu cred că o coadă de vacă se poate ţine şi acum, iarbă se găseşte destulă pe câmp. Este nevoie doar de voinţă.

-Nu au bani să cumpere vaca, nu este ieftină. De unde atâţia bani? Unul dintre tinerii profesori strâmbând din nas a găsit o scuză.

-Nu trebuie să cumpere o vacă, pot cumpăra o viţică, o cresc şi în doi ani va făta, apoi vor avea lapte de la văcuţa lor. Nimic nu este uşor. Creşterea animalelor presupune un volum mare de muncă, dacă vrei să ai animale adevărate trebuie să fii sluga lor, să te implici, atunci şi rezultatele vor fi pe măsură. Trebuie să dezobişnuim oamenii să mai stea la poartă zi de vară când există atâtea posibilităţi să-şi procure singuri hrana.

-Am înţeles, a strâmbat acelaşi tânăr din nas, însă dumneavoastră aţi venit pentru altceva. Vorbiţi-ne despre planul pe care îl aveţi în legătură cu copiii defavorizaţi.

-Da, aveţi dreptate! Mă bucur că m-aţi pus la punct. Sunt o biată bătrână nostalgică după copilăria ei.

Ideea mi-a venit  de la Năsturel, un copil inteligent, pe care Gheorghe îl trimite în sat la cerşit. Pentru un bănuţ ori un codru de pâine sătenii îl umilesc şi-l batjocoresc. Acest copil va ajunge matur, ca el sunt mulţi în satul nostru, ce se va întâmpla cu el, cu ei? Cum se vor hrăni? Vor cerşi în continuare? De la cine? Cei mai mulţi sunt neştiutori de carte.

Mă gândeam să atragem nişte sponsori, sunt sigur că primăria nu are bani, pentru a oferi copiilor o masă caldă la prânz şi posibilitatea ca după amiază să rămână în cadrul şcolii să-şi pregătească temele pentru a doua zi. Ar putea fi atraşi în diferite discipline sportive, culturale, în funcţie de înclinaţia, de aptitudinea fiecărui copil.

-Aşa ca poezie sună bine. Sunteţi membra vreunui partid politic? Parcă sună a campanie electorală cu iz populist. Nu ştiţi doamnă că este interzisă în şcoală propaganda politică, sunteţi social-democrată nu-i aşa? Se vede de la o poştă. V-aţi infiltrat peste tot, am ajuns să respirăm aer îmbâcsit cu populism neocomunist.

V-am ascultat destul! Eu am plecat! Pentru o clipă am sperat că sunteţi un om cu idei liberale, că veniţi cu idei de reformare a societăţii, m-am înşelat! Am plecat! Cine mai merge?

-Stai Cristi, nu te înfierbânta! Nu văd nimic rău în ceea ce a spus doamna. Până la urmă este o părere, depinde de noi ce hotărâri luăm. Ia loc! Spuneţi-mi doamnă, a continuat profesorul după ce şi-a calmat colegul, aveţi idee cine ar putea sponsoriza? Aţi făcut calcule cât ne-ar costa această activitate extraşcolară?

-Nu, nu aveam cum, nu cunosc numărul aproximativ al elevilor beneficiari, apoi preţurile. Discuţia este de principiu, de tatonare. Maria îi privea rugător pe fiecare în parte, ştia că acordul lor ar fi făcut ca mulţi copii să-şi schimbe destinul.

-Ar trebui să avem o cămăruţă pe care să o transformăm în sală de mese. Apoi să o dotăm cu scaune şi măsuţe pentru ei. A spus una dintre profesoare.

-Cred că avem încăperea unde putem organiza minicantina. Directorul privea triumfător spre Maria. Eu zic să aprobăm iniţiativa. Am să rog profesorii tineri să se organizeze pentru a face un inventar cât mai exact al potenţialilor elevi, să fie readuşi la şcoală aceea care au abandonat cursurile din motive pecuniare, dar să fie aduşi şi copiii care nu au frecventat nicio oră de curs.

În funcţie de acest recensământ vom stabili următorii paşi. Nu-mi rămâne decât să-i mulţumesc doamnei Maria pentru idee. Aveţi vreun sponsor în vedere?

-Da am, încă nu vă pot divulga nimic despre el. Recunosc că eu m-am gândit la posibilitatea ca ea să sponsorizeze. Când vom discuta nu ştiu cum va reacţiona, este destul de imprevizibilă. Sper să acceseze la propunerea mea. Domnule director, am rugămintea să faceţi o listă cu tot ce ar trebui ca minimă dotare, sigur, să corespundă şi din punct de vedere sanitar.

Acum vă las! Vă mulţumesc că mi-aţi dat posibilitatea să-mi exprim o idee, dumneavoastră cu voinţa, ştiinţa de carte şi elanul tineresc puteţi să puneţi pe roate ceea ce noi am discutat aici.

Maria a părăsit încăperea convinsă fiind că propunerea ei va fi discuta în cadrul consiliului profesoral. Va aştepta acasă răspunsul, iar dacă va întârzia să apară, va mai face un drum până la şcoală.

La ieşirea din holul şcolii, soarele a întâmpinat-o cu căldura lui toridă, nu se mişca nicio frunză, lângă astfaltul încins, o furnică refuza să mai care povara, se oprise şi privea neliniştită spre soarele care voia să topească totul.

În drum spre casă Maria a fost oprită în drum de o maşină de teren, din ea a coborât primarul, parcă mai greoi şi mai întunecat la faţă.

-Bună ziua Maria! Ce faci? Vrei să te duc acasă cu maşina? Întrebările se succedau, nu-i lăsa timp să răspundă. L-ai dus pe derbedeul ăla mic lui Gheorghe?

-Nu, nici nu îl voi duce, m-am hotărât să îl ţin la mine, voi mă puteţi reclama pentru răpire. Nu mai las pe nimeni să se atingă de Năsturel. Ce înseamnă pentru Gheorghe copilul de ţine morţiş să-l ia? Eu, în locul lui, aş fi fost fericită că s-a găsit un om cu suflet de aur care m-a scăpat pe mine de o mare răspundere. Melciule, cine este Gheorghe? Vrei să mă lămureşti?

-Eşti nebună! Nu se poate discuta cu tine! Nervos, primarul s-a urcat în maşină şi a demarat în trombă, maşina a plecat de pe loc cu scrâşnetele pneurilor pe asfaltul încins.

Cum a intrat pe poartă a întâmpinat-o băiatul. Avea privirea neliniştită şi înfricoşată:

-A venit o doamnă elegantă şi frumoasă, este în casă, eu m-am ascuns când am văzut-o. Mamaie, a venit după mine să mă izgonească! Nu mă lăsa să plec!

-Când a sosit? Maria înţelesese că fiica sa îşi făcuse timp să o viziteze. Acum a priceput ea a cui este maşina din poartă, chiar se gândea că este mult prea luxoasă să fie a vecinului de vis a vis. Radu, vino mamă să mâncăm, o lăsăm pe doamna să se odihnească, când se va trezi, vom vedea atunci ce vrea.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

În cancelaria şcolii s-a produs un adevărat vacarm după plecarea Mariei. Majorităţii profesorilor nu le surâdea ideea de a face muncă voluntară, fie ea şi în ajutorul unor copii nevoiaşi.

-Domnule director, dumneavoastră vă gândiţi în mod serios la propunerea cucoanei care tocmai a părăsit încăperea? Să fim serioşi! Nu vă gândiţi cât volum de muncă presupune această activitate extraşcolară?

-Vreau să vă corectez doamna profesoară, aici suntem oameni serioşi şi determinaţi să ne facem meseria. Da, mă gândesc foarte serios la propunerea Mariei. Măi copii, nu vă supăraţi că vă spun aşa, aproape toţi mi-aţi fost elevi, eu nu mai lupt pentru funcţii, anul viitor ies la pensie. În schimb aş vrea să văd că facem şi noi ceva. Mă, noi, preotul şi doctoriţa de la cabinet suntem deştepţii satului. Să demonstrăm că facem ceva pentru amărâţii aştia de copii. Când eu am învăţat, nu era niciun copil care să nu meargă la şcoala, se făcuseră cursuri serale pentru cei care erau mai în vârstă şi voiau să înveţe. Acum avem în sat mai mult de 30 % dintre copii care nu frecventează şcoala, au părinţii beţivi, leneşi, oameni cărora nu le place munca. Poate nu sunt doar ei vinovaţi pentru că au ajuns în stadiul ăsta de degradare, poate că este vinovat sistemul, însă nu stau acum să analizez cauza. Efectul este analfabetismul crescut la cote care trebuie să ne dea de gândit.

-De ce trebuie să ne gândim noi? Nu este treaba noastră, asta este grija politicienilor. Ei sunt plătiţi să facă programe, planuri şi în general să guverneze ţara. Noi cadrele didactice am ajuns outsideri printre bugetari. Cine ne motivează să muncim în plus?

-Conştiinţa noastră de profesori. Avem salarii mici, este adevărat, însă nu copiii care vor rămâne analfabeţi sunt vinovaţi. Ei vor fi doar victimele unui sistem ticăloşit, al unui sistem corupt şi putred. Avem o şansă să facem ceva, un om cu suflet mare ne propune să mişcăm un bolovan mare, greu şi rigid, numit nepăsare. Să nu credeţi că părinţii copiiilor abia vor aştepta să dea copiii la şcoală. Nu, ne vom lovi de lamentări, de ocări şi de cerşetorii. Fiecare va dori să câştige ceva pentru a lăsa copilul la şcoală. Aceşti părinţi indolenţi cred că lăsând copiii la şcoală ne ajută pe noi profesorii să ne păstrăm catedrele. Chiar dacă vei încerca să-l convingi că este în favoarea copilului să-l lase să înveţe, tot îţi va reproşa că nu ai copii suficienţi în clasă de aceea insişti.

-De ce sunt aşa de reticenţi? Tânăra profesoară nu înţelegea mentalitatea acestor părinţi.

-Domnişoara profesoară, pentru a trimite un copil la şcoală trebuie să-i cumperi hăinuţe, să-i cumperi rechizite, să-l speli, să-i speli hăinuţele, să le calci, să-l controlezi dacă şi-a făcut temele, eventual să aplici pedepse. Toate astea înseamnă muncă şi nu una dintre cele mai plăcute. M-am gândit să discutăm şi cu părinţii elevilor care vin zi de zi la şcoală, vom face o convocare extraordinară undeva prin august pentru a dezbate problema uniformele şcolare. Nu mai putem lăsa lucrurile să meargă la infinit în acest mod haotic.

-Bravo domnule director! vă susţin propunerea.

Toţi ochii sau întors spre cea mai tânără profesoară.

-Nu vă uitaţi aşa la mine, îmi este jenă să intru în clasă când văd elevele cu haine de firmă, iar eu am costumaşe din bumbac în amestec cu sintetic. Voi milita pentru ca elevii să poarte uniforme. Să îşi aleagă părinţii materialul, culoarea, modelul de croială, dar costurile să fie modice. Să fie accesibile tuturor copiilor. Domnule director aveţi susţinerea mea în tot ce doriţi să întreprindeţi!

-Vă mulţumesc! Cred că sunteţi toţi de acord să ne apucăm de treabă. Maria a venit cu o idee, ea va sta undeva în spate, în umbră, noi vom culege roadele. Să încercăm să nu o dezamăgim.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

-Te-ai gândit să vii acasă fata mea? Ce mult mă bucur! Maria s-a aruncat  în braţele fiicei sale care încă se mai ştergea la ochii după bine meritatul somn al după amiezii. Acum era proaspătă şi bine dispusă.

-Uşurel mami scump că mă dărâmi! Cele două femei au rămas mult timp îmbrăţişate.

Maria cu lacrimile şiroind pe obraji a reuşit să îngăime câteva cuvinte:

-Îţi este foame fata mea? Vino să-ţi dau să mănânci, am făcut şniţele tale preferate din piept de pui. Radu, vino puiule să-ţi prezint pe cineva!

Pentru o clipă ochii Alexandrei s-au întunecat, apoi a privit atentă copilul care se apropia cu capul în pământ, umerii ridicaţi de parcă atunci făcuse o mare boacănă şi se aştepta să fie urecheat.

-Uită-te la mine copile! Nu-ţi fie teamă! Nu îţi vreau răul!

Băiatul a ridicat o clipă privirea, a fost suficient pentru Alexa să vadă acei ochi umezi şi sinceri care cereau îndurare.

A prins copilul în braţe, la rotit în loc să-l vadă pe toate părţile, apoi, mulţumită, l-a sărutat pe amândoi obrajii.

-Mamă, ăsta este copilul de care mi-ai vorbit? E tare frumuşel şi pare un copil cuminte.

-Chiar este, fata mea. Intraţi în bucătărie să mâncaţi, apoi am o vorbă cu tine Alexa. Sper că nu mă vei certa pentru ce îţi voi cere.

După ce au mâncat Radu a plecat la căţeluş să-l hrănească şi să-i verifice lăbuţa. Cele două femei au rămas singure.

-Alexa, azi am fost la şcoală, am discutat cu profesorii pentru un program de integrare a copiilor defavorizaţi, un fel de After School, sponsorizat de oameni de bine. Ce părere ai?

-Nici una, spune-mi la ce te-ai gândit concret, apoi mă pronunţ. Privirea fetei devenise sticloasă ca de fiecare dată când intuia că este vorba de bani.

-Îmi este teamă să continui, mi-am pus prea mari speranţe în tine.

-Hai mamă nu te alinta! Vorbeşte! Spune-mi! Fie că îmi place, fie că nu îmi place, trebuie să-mi spui! Alexa o privea fix pe Maria, voia să afle din ochii ei o clipă mai repede întrebarea Mariei.

- Nu mi-am luat niciun angajament, chiar am spus că posibilul sponsor este împrevizibil şi nu mă pot angaja în numele lui.

-Hai mamă, hai curaj, erai mai dură altă dată.

Maria a tăcut, a simţit în inimă împunsătura fiicei. A înghiţit un nod mare care se aşezase în curmezişul gâtului şi nu o mai lăsa să respire.

-M-am gândit, sigur, mă poţi refuza fără să mă supăr pe tine, m-am gândit că aş fi mândră dacă tu ai sponsoriza acest after school. Încă nu ştiu precis de câţi bani este vorba, nu ştiu nici posibilităţile tale financiare. Am văzut o luminiţă în capul unui tunel, eu chiar am văzut-o, am mers după raza ei, aşa s-a născut ideea. Gândul mi-a fugit la posibilităţile tale financiare după ce am discutat amândouă.

- Nu te mai scuza, vreau să ajut, voi sponsoriza!

Începutul distrugerii României.

  Peste câteva zile va fi 13 iunie. O zi cu mare încărcătură emoţională. O zi în care au avut loc o mulţime de evenimente niciodată bine şi clar explicate.

În 22 aprilie 1990 Piaţa Universităţii este ocupată de studenţi şi de militanţii de dreapta. Se strigau lozinci anti FSN, anti comunism, anti neocomunism şi pentru implementarea articolului 8 din Proclamaţia de la Timişoara. Manifestaţia s-a cronicizat. Zi de zi, seară de seară, noapte de noapte, manifestanţii erau prezenţi în Piaţă. Pentru aceasta se montaseră corturi unde manifestanţii să se poată odihni, se transformaseră în manifestanţi de profesie. Corturile le aparţineau, nu fuseseră dotaţi cu ele de către autorităţi. Dreptul de a manifesta şi manifestaţia în sine, chiar dacă nu convenea tututor forţelor politice, demonstra că România începea parcursul ei democratic.

În 20 mai 1990 au loc alegerile generale, participarea la vot este uriaşă, peste 84% dintre cetăţenii cu drept de vot îşi exercită opţiunea în faţa urnelor. FSN câştigă alegerile cu peste 60%, iar Ion Iliescu câştigă Preşedinţia cu peste 70%. Supervizorii străini acreditaţi să supravegheze desfăşurarea votului recunosc că alegerile au fost bine organizate şi nu au existat fraude de natură să influenţeze scorul.

În dimineaţa zilei de 21 mai, România avea un Parlament ales democratic şi un Preşedinte ales prin vot direct.

Prin urmare, întrebarea care se punea în mod firesc era următoarea: „ce sens mai avea manifestaţia din Piaţa Universităţii. Timp de 30 de zile avusese destul timp să influenţeze masele de votanţi, din păcate poporul a reacţionat invers decât cereau cei din Piaţă.

Revin, din 21 mai 1990 manifestaţia din Piaţa Universităţii nu se mai justifica, poporul vorbise la urne. Întrebarea era : „cine îi plătea pe aceşti oameni să continuie să manifeste împotriva voinţei propriului popor? Ei, în Piaţa, puteau fi câteva mii, la vot fuseseră câteva milioane. Orice ar fi strigat Munteanu et. Co. nu îşi avea sensul. Autorităţile dau dovadă de slăbiciune şi îi lasă să manifesteze în continuare în Piaţă. Trec alte 24 de zile de la alegeri până când se hotărăsc să elibereze Piaţa.

Nu voi analiza modul în care a fost făcută această degajare.

După ianuarie 1990 străinii au început să aducă ajutoare în ţară. Alimente din rezervele armatei americane care erau în ultimele zile ale termenului de garanţie. Românii se omoară, se bat efectiv care să apuce mai multe caserole. Jurnaliştii străini încep să filmeze, să ne prezinte ca pe nişte cerşetori, România trebuia distrusă ca imagine, se continuă cu ajutoarele, românii se bat pe ele. Se trimit haine de la second-hand, printre ele şi câte o haină din piele bună, nouă. Doi directori se bat pe o asemenea haină. Jurnaliştii străini filmează, totul ajunge în presa străină. Românii sunt sălbatici din lumea a treia, umili,nemâncaţi, dezbrăcaţi, nişte cerşetori. Adevărul era cu totul altul, românii aveau bani, doar alimentele lipseau. Aprovizionarea magazinelor alimentare ar fi preîntâmpinat umilinţa la care am fost supuşi. România umilise lumea occidentală prin plata datoriei externe şi prin ambiţiile ei de a construi o bancă concurentă FMI. Pentru asta România trebuia distrusă,umilită şi batjocorită, călcată în picioare şi transformată în colonie. Se declanşase marea operaţiune de distrugere a României, pentru asta trebuia să se mizeze pe oameni din interior, dintr-o dată tot ce era românesc nu mai era bun, doar occidentul avea soluţii.

Revin la manifestaţie, manifestanţii trebuiau să producă cât mai multă zânzanie, să provoace autorităţile, să demonstreze că România nu se poate conduce, că statul este în disoluţie. Doar o intervenţie străină ar putea pune lucrurile la punct.

Concluzie: Manifestaţia din apriliea-mai-iunie 1990, trebuia să se oprească după data de 20 mai când au avut loc alegerile în mod democratic. De aici în colo nu şi-a mai avut sensul şi rostul. Poporul vorbise la urne. Manifestanţii în numele cui vorbeau?

Condamn cu tărie toate atrocităţile comise şi de către manifestanţi, dar şi de către forţele de ordine şi mai târziu de către mineri.

O paranteză, cred că între mineri au fost foarte mulţi securişti infiltraţi care doreau destabilizarea ordinei de drept.

Kovesi victimă a sistemului

  În ţara asta munceşte cineva? Mai este guvernată? Ne informează şi pe noi, prostimea, ce măsuri ia guvernul? Ce planuri are pentru viitorul României?

  De dimineaţa până seara se discută de revocarea lui Kovesi. Dacă Iohannis o revocă ori ba. Ascult fel de fel de incapabili intelectual, de întorşi cu cheia precum roboţei care spun câteva cuvinte. Toţi spun tâmpenii, aberaţii. Nu vreau să mai privesc la canalele de ştiri. Mă uit pe sport, e reconfortant, mai ales că nu sunt fanul vreunei echipe.

Problema cu revocarea lui Kovesi este secundară. Aşteptam să cadă Băsescu, gata şi-a terminat mandatul de aproape patru ani, dar problemele încă sunt şi parcă şi mai urâte. Aşa şi aici, o revocă pe Kovesi, vine altul, poate mai bine intenţionat, poate mai rău. Ce facem, cerem revocarea?

  Problema este de lege, legile sunt făcute cu oarecare teamă şi cu oarecare destinaţie. Legile trebuie gândite profesionist, nu partinic. Nu trebuie întrebaţi nici procurorii, nici judecătorii când se face o lege. Aşa se pot răscula şi avocaţii că nu au fost întrebaţi, dar, de ce nu şi inculpaţii.

Proiectele de legii trebuie făcute împreună cu marii specialişti în drept ai Universităţilor din ţară, fără consultarea părţilor care vor fi implicate în aplicarea lor.

Sistemul în întregul lui trebuie cutremurat, dărâmat cărămidă cu cărămidă şi refăcut pe alte fundaţii.

  Au fost desecretizate protocoalele, ne-am crucit toţi, ne-am crucit şi când Livia Stanciu din calitatea ei de şef al ÎCCJ spunea, citez: „ÎCCJ este partenera DNA”. Cum dracu?  A spus cineva dacă protocoalele erau legale, ori ilegale? Dacă erau ilegale s-a pornit vreo cercetare penală împotriva celor care au iniţiat asemenea înţelegeri oculte? Nu, ne bucurăm ca nişte copii sărmani când ni se aruncă un covrig uscat să avem de glojdit. Până când nu începem să facem ordine, să avem legi clare după care să fie guvernată ţara, putem să o schimbăm pe Kovesi în fiecare zi că nu rezolvăm nimic.

Pot merge cu analiza până acolo încât să cred că LCK este ea însăşi o victimă a sistemului, nu ea a creat sistemul, sitemul a creat-o şi a menţinut-o în funcţie, i-a pus cătuşele în mâini şi ordinul pe cine să lege. A crede că ea a făcut singură totul, este o aberaţie. Cine îi sunt complicii? Ea este acarul Păun? A, mai este şi Udrea, poate şi Bica, dar restul unde sunt?

Care este pedeapsa pentru că ai mers cu bicicleta pe timp de noapte fără lumină? Amendă.

Care este pedeapsa pentru că se încalcă Constituţia? Încă un mandat la Cotroceni.

  Iohannis în actuala situaţie poate face ce vrea muşchii lui, nicio lege nu este clară, nu îl obligă cu subiect şi predicat să scrie decretul de revocare într-un interval de timp bine delimitat. Dealtfel domnul Preşedinte ne-a atenţionat că după ce CC va da motivarea domnia sa va studia ce scriu judecătorii Curţii în hotărâre şi când se va dumiri va emite decretul. Clar! Probabil la anul în iulie va înţelege ce este scris în motivare, atunci nu va mai fi nevoie să o revoce, ea ne mai fiind  la DNA ca şef, decât, poate, în altă postură.

Legile făcute de Parlament sunt nişte avortoni care trebuie ţinuţi în incubator, unii trăiesc, alţii mor, însă cei mai mulţi vor avea sechele. Puterea şi opoziţia ar trebui să se completeze, să arate: „uite putere, ai greşit, aşa trebuie făcut”. Cu cine să faci aşa ceva? Cu Ţurcan? Cu Chichirău? Asta se crede o vedetă ceva, face live-uri din Parlament. Treziţi-vă cu toţi! Lucraţi pentru ţară, conlucraţi cu specialişti, luaţi-i consilieri! Nu staţi ca nişte momâi şi apoi vă plângeţi că Parlamentul nu mai are credibilitate. Faceţi-l credibil! Ridicaţi-vă la rangul, dacă nu de mare politician, cel puţin de întreţinuţi ai statului. Mi-aş dori să trăiesc într-o ţară normală în care un funcţionar numit într-o funcţie să poată fi dat jos cu aceaşi uşurinţă cu care a fost numit. Şeful unei instituţii nu este instituţia. România până în fatidicul an ’ 89, a avut mari conducători, unii au murit, au venit alţii, România a mers înainte indiferent de numele celui care ne-a condus. Aşa şi aici, dacă nu mai este Iohannis Preşedinte, România nu se termină ca stat, poate chiar îşi revine. Dacă nu mai este Isărescu la BNR, banca nu se prăbuşeşte, e posibil chiar să meargă mai bine. Dacă Kovesi nu mai este la DNA, nu se întâmplă nimic rău, din contră e posibil ca Departamentul chiar să meargă mai bine. Revin, toate acestea sunt posibile dacă Parlamentul va face legii care cu adevărat vor putea să cureţe România. Cu legi de spoială putem să schimbăm în fiecare zi pe Kovesi.

  Aştept să mi se răspundă la aceste întrebări (acum să nu credeţi că se va osteni cineva să răspundă):

1)      În ce măsură protocoalele au fost legale şi dacă da, în baza căror legi au fost făcute?

2)      Dacă au fost ilegale şi au produs efecte juridice, care sunt măsurile care vor fi luate?

3)      Când se va începe anchetarea celor care au încheiat protocoalele?

4)      Dacă nu se poate face nimic, când le faceţi înmormântarea şi eventual parastasul de trei zile?

Maria VII

  Primarul se plimba nervos prin mica încăpere unde îşi avea biroul. În drumul lui agitat se lovea de scaunele puse în dezordine, nu-l deranja, era cu gândul departe. Gheorghe îl sunase să-l întrebe când va ajunge Năsturel din nou acasă. Lui Melciu îi sărise muştarul:

„-De când mă tragi tu pe mine la socoteală băiete? Cine mama dracu eşti tu, să mă tragi la răspundere?

-Sunt fratele tău, nu uita că am drept de moştenire la toată averea ta. O mică reclamaţie dacă fac, intri în puşcărie. Ai declarat în faţa notarului că numai ai alte rude. Am fost de acord cu tine, ziceai să nu împarţi averea lui tata. Mi-ai promis atunci cu glas de foc Melciule. Lacrimile te inundaseră. Abia ai putut depune jurământul că în schimbul renunţării mele la avere, tu vei avea grijă de mine. Şi acum te răţoieşti? Nu uita că e semnat cu sânge jurământul. Ştii ceva? Aia poate să ţină copilul cât vrea, nu-mi pasă! Tu ai grijă să nu mă ştirbească la bani, că iau foc, auzi, iau foc! Eu ţi-am adus mistreţ să-l mănânci şi tu l-ai făcut pachete şi l-ai vândut?

M-a oprit unul într-o zi şi m-a întrebat dacă mai ai carne de vânzare. I-am răspuns să te întrebe pe tine, de unde să ştiu eu. Avariţia îţi va mânca capul!”

Nervos Melciu a deschis uşa şi din prag a strigat:

-Pupezescule, vino imediat la mine!

Tânărul funcţionar a intrat spăşit în biroul tiranului care arăta ca un taur rănit de matador în arenă.

-Să trăiţi!

-Raportează, care este situaţia în comună!

-A venit unul caruia i-a ars casa, vrea un ajutor bănesc, nu este asigurat.

-De ce mă nu se asigură, aşteaptă mură-n gură de la primărie? Ia stai puţin, ăsta ar trebui amendat, era obligat să-şi facă minimum de asigurare. Să-l arzi!  De la ce i-a luat foc casa?

-De la un tunet, spune el.

-Nu putea mă de la tunet! Ce dracu şcoală aţi făcut? De la fulger, de acolo a luat foc. Cine este amărâtul?

-Unul de-al lui Ţecu.

-A, dintre sârbii ăia stabiliţi la marginea satului. Care dintre ei că sunt mai mulţi?

-Victor.

-Aha, îl ştiu, ăsta avea un dosar  fusese prins vânzând legume fără adeverinţă de producător şi  nu avea nici cântar autorizat, fusese un pic de zarvă în jurul ciotinii. Unde o fi dosarul lui Ţecu? Să trimiţi matahala la mine să-l prelucrez. Pupezescule, mi-ai adus zâmbetul pe faţă. Cum spune vorba aia înţeleaptă: „de unde dai Dumnezeu îţi dă înzecit”.

-Nu înţeleg nimic, a recunoscut funcţionarul privin tâmp spre şeful lui care îşi freca mâinile de bucurie.

-Nici nu trebuie, când vine pe aici să-l trimiţi la mine!

-Să mă uit, ar trebui să fie. Pupezescu a ieşit să-l caute pe sârb.

Melciu s-a aşezat pe scaunul lui confortabil continuând să-şi frece mâinile. Văzuse un ghişeft zdravăn. Trebuia doar să „discute” cu păgubitul şi rezolva problema.

Femeia de serviciu i-a adus încă o cafea mare, aromată, simplă şi amară. Gustase o gură din licoarea reconfortantă, se rezemase de spătar şi se gândea la zilele bune care vor veni. Uşa s-a deschis uşor, un cap a intrat în încăpere, a căutat speriat până când a dat cu ochii de primar. Acesta i-a făcut semn să intre, omul a pătruns cu tot corpul lui de aproape doi metri.

-Să trăiţi domn’ primar!

-Trăiesc mă, ce trăiesc din grădina ta de zarzavat? Ce cauţi aici? Ai venit să-ţi plăteşti asigurarea? Ori ai venit să lămurim cu dosarul de evaziune fiscală?

-Nu mă nenorociţi domn’ primar, mi-a ars casa, a tunat odată rău şi gata, a luat foc.

-Eşti asigurat conform legii cu minimum de asigurare?

-Nu, nu sunt, nu am ştiut, noi sârbii nu avem timp să ne uităm la televizor, să auzim ce şi cum. Noi cu munca toată ziua. Ţecu vorbea iute şi puţin stricat româneşte, avea un accent slav care îi făcea vorba plăcută.

-Cu munca Ţecule, dar obligaţiile sunt obligaţii. Bunăoară acum, ţi-a luat foc casa, dacă erai asigurat îţi luai bănişorii şi te apucai de treabă. Acum ce te faci? Era să uit. Trebuie să te amendez pentru că nu ţi-ai asigurat locuinţa. Statul a creat facilităţi. Cu câţiva leuţi puteai să dormi liniştit. Îmi pare rău pentru necazul tău! Chiar acum chem fata să vedem care este cuantumul amenzii şi să-ţi facă proces verbal.

-Nu mă nenorociţi domn’ primar! Sunt destul de amărât că am rămas fără casă! Mai găsesc eu ceva bani să ridic alta, poate nu la fel de frumoasă, însă casă să fie, să pot locui în ea.

-Bine mă, dar cu evaziunea fiscală cum facem, puşcăria te mănâncă Ţecule şi-ţi rămâne frumuseţea de nevastă singură, la asta să te gândeşti. I-am văzut odată pe sârbii tăi cum îşi lingeau buzele când nevastă-ta a venit la tine în ţarină cu mâncare. Frumoasă femeie!

-Mă iubeşte domn’ primar! Nu mă trădează, ştiu precis asta!

-Asta pentru că este tot timpul acasă cu tine. Gândeşte-te cum ar fi să fii priponit? Mai bagi mâna în foc?

Vorbele primarului sfredeliseră inima bietului om, devenise palid, nesigur pe el. Îşi amintea întâmplarea petrecută cu anii în urmă când un văr de-al lui fusese plecat şase luni în Germania. Acasă rămăsese o frumuseţe de femeie, trupeşă, rumenă în obraji, mergea precum un cal în buiestru. Nu a vrut să păteze onoarea vărului său, dar inima întotdeauna face lucrurile fără să întrebe capul. A fost o vară fierbinte. Doar crengiile sălciilor au avut ştiinţă de iubirea lor. Nu l-a mustrat conştiinţa, din contră, era sigur că dacă nu ar fi fost el care să potolească jarul din sufletul verişoarei, ar fi fost altul, probabil vreun străin.

-Domn’ primar, trebuie să găsim o portiţă să ne înţelegem, suntem oameni de sat, mai dau eu, mai lăsaţi dumneavoastră! Ce vă învăţ eu, cum să faceţi? Sunteţi primar de 20 de ani. Găsiţi o portiţă să mă scăpaţi de necazurile pe care le am şi voi fi şi eu atent cu dumneavoastră! Mă voi plăti cumva. Nu vă voi lăsa în pagubă.

-Ţecule, fii atent la ce îţi spun! Şterg cu buretele toate datoriile şi ce mai ai la primărie, în afară de impozit, poţi tu să ţii un secret, să facem o treabă amândoi?

-Mormânt sunt! Zece fermoare pun la gură! Sunteţi salvatorul meu! Spune-ţi! Fac orice!

-Am să spun Consiliului Local să aprobe un ajutor în bani către tine. Tu semnezi de primirea lui. Eu iau banii. Tu eşti curat cu toate belele tale, eu îmi fac treburile mele. E bine?

-Bine domn’ primar, însă ,din suma aia de bani nu îmi daţi nimic? Măcar aşa, să nu mint degeaba, dacă voi fi întrebat.

-Al dracului sârb! s-a zborşit primarul. Ai făcut calculul cât ai fi pierdut dacă trebuia să plăteşti  amenda? Cât costa avocatul să te apere într-un proces de spălare de bani? Fii atent Ţecule că uit de târgul pe care tocmai ţi l-am propus şi las fata să te amendeze, iar dosarul tău, care este în biroul meu, îl trimit procuraturii. Ziua bună! Nervos primarul i-a arătat uşa.

Ţecu cu capul în jos era gata să plece din birou, când a pus mâna pe ivărul uşii s-a mai întors o dată cu faţa spre primar.

-Iertaţi-mă don şef! Mintea mea îngustă nu mi-a dat voie să văd câtă bunătate era în propunerea dumitale. Sunt gata să accept, fără să mai pun condiţii. Aveţi dreptate! Nu sunt în poziţia de a condiţiona, ci doar de a accepta umil propunerea care vine în ajutorul meu. Până la urmă este normal să câştigăm amândoi. Domnu’ primar, ziceţi-mi că mă iertaţi! Că nu vă uitaţi la cuvintele proaste ale unui ţăran prea puţin şcolit.

-Mda, am să te iert, dar ştii ceva? Am să păstrez dosarul şi posibilitatea de a te amenda pentru lipsa poliţei de asigurare. Am învăţat asta de la Agamiţă Dandanache, nu ştii tu cine este ăla. Ăla a păstrat scrisorica, aşa voi face şi eu cu dosarul tău. Cine ştie, poate te răzgândeşti, aşa vei fi corect cu mine. Nu mai am încredere deplină în tine. M-ai dezamăgit! Păcat! Te ştiam om de ispravă...!

-Sunt don şef! Acuma m-am pierdut o ţâră! Dar sunt om de cuvânt! De acum încolo eu vă voi aduce toamna tot ce aveţi nevoie să puneţi în cămară pentru iarnă.

-Bine Ţecule, mulţumesc! Fii atent! Te voi chema în sala Consiliului Local şi acolo de faţă cu toţi consilierii îţi voi înmâna banii. Semnezi frumos de primirea lor, apoi îi pui în plicul ...ăsta, primarul a scos dintr-un sertar un plic mare din hârtie cerată, pe care l-a înmânat sârbului, când ajungi la poarta mea îl arunci peste gard în curte, ai înţeles?

-Sigur că da! Aşa voi face! Domn’ primar vă mulţumesc! Sunteţi  un om de ispravă! Ţecu, deşi undeva în sufletul lui regreta faptul că nu primea şi ajutorul de la primărie, era mulţumit că scăpa curat fără alte dandanale. A pornit cu spatele spre uşă făcând temenele în faţa edilului.

-Ţecule, să opreşti 5000 de lei din bani, ai înţeles? Primarul se uita la el precum stăpânul la slugă.

Omul s-a întors zăpăcit, a privit năuc spre primar, nu-i venea să creadă ce a auzit.

-Ai înţeles mă? Aşa să faci! Aşa este bine pentru toată lumea!

-Vă rămân îndatorat pe viaţă! Sunt sluga dumitale domn’ primar! Ţecu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie.

-Lasă asta mă! Ai să mă vinzi, imediat ce poţi! Ai grijă înainte să faci vreo prostie, nu uita că te am şi eu cu ceva la mână! Mergi şi rezolvă-ţi problemele!

- Să trăiţi! Ţecu a dispărut pe uşă bucuros că s-a ales cu ceva.

Primarul l-a privit pe Ţecu cum dispare în spatele uşii care s-a închis în urma lui. Uşor se vând oamenii, îşi spuse în gând primarul.

Maria se uita prin geamul bucătăriei la copilul care se juca bucuros cu căţeluşul pe care îl salvase. Gândul i-a fugit la discuţia avută în acea dimineaţă cu Mariţa. Femeia era un fel de ziar ambulant, ştia tot ce se petrece în toată comuna cât era de mare. O întrebase cum de era aşa de informată. Răspunsul ei fusese promt: „socializez cu oamenii când merg la muncă, sunt femeie vrednică, pe mine mă caută din toată comuna să muncesc pentru ei, nu cer mult, las loc de bună ziua, să mă ia şi altă dată!”

Maria fusese surprinsă când Mariţa afirmase că „socializează” cu ceilalţi lucrători. Dintr-o dată a realizat că ea este ruptă de sat, că nu vorbeşte cu nimeni. Toţi o considerau o încrezută, deşi ea era doar o singuratică. Din spusele Mariţei a înţeles că gestul ei, de a-l lua pe Năsturel în grijă, nu era privit cu ochi buni de locuitorii comunei. Toţi considerau că răpise copilul doar pentru a-l priva pe nenorocitul de Gheorghe de banii care-i reveneau din plasamentul băiatului.

Oare oamenii care o condamnau, nu înţelegeau că Năsturel avea o viaţă grea în familia lui Gheorghe?

Mariţa îi spusese că femeile o dezaprobau mai mult din invidie, toate aveau copii care o duceau greu, le-ar fi plăcut să fie unul dintre copiii lor în curtea ei.

Nu putea să facă bine tuturor copiilor năpăstuiţi din comună, deşi, mult şi-ar fi dorit să facă lumea fericită. Pe moment a avut o străfulgerare. Să vorbească cu profesorii de la şcoală, să vadă împreună ce soluţii ar fi pentru a îndemna părinţii să-şi lase copiii să înveţe carte, iar pe copii cum să-i motiveze să vină la şcoală.

Maria a ieşit din bucătărie şi cu zâmbetul pe buze s-a îndreptat spre Radu, cum îi plăcea ei să-i spună. Băiatul se juca cu Lăbuţă, aşa îi rămăsese numele, îl mângâia pe picioruşul beteag. Căţeluşul sărea în trei picioare, pe cel rănit îl proteja de atingerea cu pământul, se bucura de atenţia prietenului său.

Femeia a privit cu drag şi emoţie la joaca celor doi, fără să-i întrerupă i-a spus copilului:

-Merg până la şcoală, am puţină treabă acolo, să nu ieşi din curte nici pentru a merge la iaz! Ai văzut ce era gata să păţeşti. Să stai în curte! Dacă îţi este foame, să te speli pe mâini şi să mergi în bucătărie, deschizi uşa frigiderului şi îţi poţi lua banane. Sunt şi cutii cu iaurt, mănânci ce vrei, când vin eu acasă mâncăm mâncare caldă. Nu ai voi să dai drumul la aragaz! Da? Maria a fost foarte serioasă cât a vorbit cu Năsturel.

Şcoala era pustie, copiii erau în vacanţă. A intrat în cancelarie, o uşoară sfială ca o undă electrică i-a trecut prin corp când a intrat în fieful profesorilor, era amintirea elevului şi respectul faţă de cancelarie, faţă de profesori. Timidă a salut:

-Bună ziua! Nu a mai înaintat de lângă uşă, a rămas cu mâinile la spate aşteptând să fie întrebată de ce a venit, pe cine caută.

-Bună ziua au răspuns profesorii în vârstă, în timp ce câţiva mai tineri, retraşi într-un alt colţ, s-au mulţumit să privească şi să-şi continuie discuţia lor.

-Cu ce vă putem ajuta? Eu sunt directorul şcolii, mă numesc Voilă.

-Cât timp veţi mai fi, că ne-aţi mâncat ficaţi voi bătrânii ăştia care nu mai ieşiţi odată la pensie, să respirăm şi noi un aer tineresc aici în cancelarie. De la un timp miroase numai a formol.

-Domnişoara profesoară, vă rog să fiţi mai atentă când scuipaţi cuvintele din gură, avem pe cineva din afara şcolii. Directorul se înroşise la faţă de ruşine pentru cuvintele pe care le aruncase tinerica profesoară care nu părea să aibă mai mult de 23-24 de ani.

Era îmbrăcată cu o bluză mult prea decoltată şi pantaloni strânşi pe picior.

-Doamna, profesoara a accentuat ironic cuvântul, este din aceaşi categorie matusalemică cu dumneavoastră domnule director. Prin urmare nu cred că a venit să vorbească cu noi. Haideţi băieţi afară să respirăm o gură de aer curat. Cum a terminat de vorbit s-a îndreptat spre uşă, fără ca  tinerii profesori să o urmeze.

-Vă rog să-mi daţi voie să ies, doar nu sunteţi pe post de Cerber? Fata a întins mâna pentru a o îndepărta pe Maria care rămăsese paralizată în faţa uşii.

-Domnişoară, vă rog să rămâneţi! Vocea blândă a femeii, dar fermă în acelaşi timp, a făcut ca tânăra fată să se întoarcă alături de grupul ei.

Numele meu este Maria Panaitescu, am venit la dumneavoastră profesorii acestei comunităţi considerându-vă oamenii cei mai pregăţiţi din punct de vedere intelectual.

-Bine şi ce doriţi de la noi? a întrebat cu bunăvoinţă în glas un tânăr profesor cu constituţie atletică.

-La nivelul comunei sunt foarte mulţi copii care abandonează şcoala, alţii care nu au frecventat nici măcar o oră de curs. Ce facem cu aceşti copii? Mâine, poimâine, ajung oamenii în toată firea, ce vor face? Cum se vor descurca?

-Nu ne priveşte pe noi! Au părinţi, să-i trimită la şcoală, noi câţi sunt în clasă atâţia învăţăm.

-Nu sunt de acord cu dumneavoastră domnişoară. Dacă din punct de vedere legal aveţi dreptate, cred că nu aveţi dreptate din punct de vedere moral. Anii vor trece, îi veţi vedea înotând cu greu prin valurile vieţii, poate atunci vă veţi gândi la cuvintele mele de acum, însă va fi prea târziu. Recunosc că sunt bătrână, aş putea să vă fiu bunică, nu sunt ramolită, am gândirea sprintenă! Fără să vă jignesc, pot spune, cu mâna pe inimă, că văd mai limpede lucrurile decât dumneavoastră care sunteţi tânără şi fără experienţă, care va fi situaţia acestor micuţi abandonaţi de părinţi şi de societate. Nu fiţi superficială!  Calitatea de profesor nu vă dă voie să fiţi astfel! Fiţi un profesor care se respectă şi aşteaptă să fie respectat. Domnul director nu este un mort, este un om care a pregătit mii de viitori Oameni. Şi dumneavoastră, dacă vă ajută Dumnezeu, veţi ajunge în vârstă. Nimeni nu rămâne veşnic tânăr! Vreţi să aveţi o bătrâneţe frumoasă? Pregătiţi-o de pe acum! Vă rog să mă iertaţi pentru faptul că mi-am permis să vă dau sfaturi. Am intrat în cancelarie cu aceaşi sfială cu care intram în urmă cu 50 de ani. Dintotdeauna aici au fost oameni curaţi, fără pată morală, mai bogaţi, ori mai săraci, dar toţi devotaţi meseriei. Maria a tăcut, în cancelarie se aşternuse liniştea, era o linişte de catedrală, avea ceva sfânt în ea, apoi dintr-o dată profesorii au început să aplaude.

Tânăra profesoară s-a apropiat de Maria, i-a prins mâna, a privit-o în ochi şi fără nicio altă vorbă a îmbrăţişat-o şi pupat-o pe amândoi obrajii. Vorbele Mariei i le spuse mama ei cu o lună în urmă când îmbrăcase pentru a merge la şcoală o rochiţă mult prea scurtă şi o bluză care-i acoperea doar sfârcurile de la ţâţe.

-Doamnă cred că aveţi dreptate, vă rog să mai rămâneţi, vom discuta  în detaliu planul la care v-aţi gândit.

-

A fi sau a nu fi revocată

  Se bate apa în piuă de câteva zile de când Curtea a decis că Iohannis trebuie să o revoce pe Kovesi.

Vreau să precizez că nu este vorba de lovitură de stat, nici măcar de o lovitură de pumn, este vorba de revocarea unui om Numit la un moment dat într-o funcţie, fie ea şi de şef DNA, pentru necunoscători, DNA înseamnă Departamentul Naţional Anticorupţie, prin urmare este vorba de un departament din cadrul Procuraturii Generale.

Se dă cu presupusul, analişti cu morgă vin şi dau sentinţe, se transformă în Mama Omida, în Caterina Ghicitoarea din Tei, Mariţa din Câmpina. Politicienii, depinde de care parte a baricadei sunt, analizează lucrurile subiectiv, dureros de subiectiv, aproape inept. Cum suntem un stat democratic ori ne place să ne credem aşa, ori alţii ne spun să ne credem aşa, fiecare are dreptul la opinie. Este drept că unele opinii sunt aberante, dar, ce contează, sunt opinii şi le luăm ca atare.

Orban, Ludovic, spunea că :"Iohannis nu trebuie să respecte decizia Curţii" ar trebui declanşat un referendum pe tema aceasta cu întrebarea : trebuie ca Iohannis să revoce pe Koveşi? Apoi o ţinem în referendumuri pe orice sentinţa dată de CCR şi nu numai, prin extensie se poate merge şi contra sentinţelor date de ÎCCJ dacă nu ne sunt pe plac şi în jos spre Curţi de apel.

 Totul a plecat de la un refuz halucinant al lui Iohannis. Preşedintele admite că propunerea ministrului de justiţie este legală, dar nu este oportună. Ori Curtea tocmai asta a taxat, faptul că Preşedintele nu se poate pronunţa pe oportunitate ci doar pe legalitate. Dacă Iohannis ar fi spus că propunerea de revocare nu întruneşte condiţiile de legalitate, ar fi câştigat. Dar când consilieri sunt slabi, ori cel consiliat este refractar la sfaturi, ori nu înţelege ce i se spune, asta se întâmplă.

Preşedintele nu va emite decizia de revocare.  Preşedintele României, cel mai înalt demnitar român, omul care a jurat pe Constituţia României să apere "...Constituţia şi legile Ţării...", încalcă cu bună ştiinţă biblia laică pe care a jurat să o respecte, asta este cea mai gravă faptă. Cred că problema trebuie pusă în termeni penali. Dacă cineva încalcă o lege este pedepsit cu ceea ce prevede legea, dacă încalcă Constituţia, adică mama tuturor legilor nu i se întâmplă nimic? Doar o suspendare după care poate reveni la Cotroceni mai curat mai uscat? Apoi nu numai că poate încălca Constituţia, ci o poate viola oricând, oriunde şi din orice poziţie.

Ăsta este cu adevărat pericolul care poate aparea din cauza nerespectării unei decizii a Curţii Constituţionale.

  Dacă Preşedintele, în mod voit, nu vrea să respecte decizia Curţii se pune în afara legii, ori cel puţin aşa ar trebui considerat.

  Eu cred că Iohannis va da decretul de revocare a lui Kovesi şi va fi primul care dă exemplul de modul în care trebuie respectate legile şi Constituţia, altfel nu va mai putea fi arbitru, va fi un delicvent.

Au fost desecretizate protocoalele. Ei, şi ?

  Ura, s-au sesecretizat  protocoalele SRI –parchete, instanţe de judecată, cantine muncitoreşti, etc. Şi? Ce e cu asta? Cui îi pasă?  Care sunt consecinţele acestor desecretizări?

Au fost luate la mână dosarele penale care au dus la condamnarea unor oameni în mod abuziv? Nici vorbă de aşa ceva. Trăncăne câţiva politicieni şi câţiva jurnalişti gureşi pe tema asta.

O dată cu desecretizarea  protocoalelor trebuia să se  treacă de urgenţă la anchetarea acelora care au fost iniţiatorii  acestor protocoale. De asemenea să se inventarieze posibilele dosare penale care au fost întocmite la ordin. Nu este uman ca acum în sec XXI oamenii să fie condamnaţi pe înţelegeri oculte şi nu pe fapte probate. Mai ales, nu este posibil ca nici un procuror, judecător, sereist, poliţist, etc. dintre aceia care au participat la asemenea mascarade de procese să nu plătească cu propria libertate.

  Nu este suficient că s-a spus: „s-au desecretizat protocoalele”. Nu ajută pe nimeni. Trebuie anchetat în mod foarte serios cine a participat la asemenea protocoale şi care a fost interesul lor în plan politic şi social. Faptul că s-a făcut vorbire de desecretizare nu ajută pe nimeni, mai mult complică lucrurile.

Eu pot merge mai departe şi să spun:”bine, au fost protocoale, însă SRI nu este o instituţie aflată în slujba poporului român? Dacă este aşa de ce ne este frică de aceste protocoale?” Este prevăzut în lege că SRI-ul nu poate participa la ancheta penală. Poate nu au participat, iar dacă au făcut-o, a fost în interesul cauzei. Spun eu care sunt de bună credinţă. Dacă lucrurile stau altfel, înseamnă că ofiţerii SRI s-au postat în afara legii şi trebuie să răspundă penal pentru abuzurile săvârşite.

  Care procurori sau judecători au acţionat împotriva legii? Care ofiţeri SRI au ordonat cum să decurgă o anchetă penală şi care să fie soluţia dată de instanţă? Nu se aude nimic despre asemenea anchete.

Sunt dosare penale aranjate? Sunt condamnări penale date de instanţe de judecată la comandă? Au existat asemenea samavolnicii? Sau sunt doar plângerile unor infractori?

Să se facă controale de fond la procuraturi pentru a se stabilii cât au costat urmăririle penale în cazul unor inculpaţi absolviţi de orice vină de către instanţe.

Procuratura generală împreună cu departamentele ei sunt pe cale de compromitere şi asta va dăuna în viitor unor acte de urmărire penală şi ulterior de stabilire a vinovăţiilor. Acest lucru este posibil din cauza proastei conduceri a departamentelor, dar şi a Procuraturii Generale.

   Preşedintele României, în cazul în care este totuşi Preşedintele nostru şi nu este plecat aiurea prin lume, zic: Preşedintele României în cazul în care este în Ţară şi îl interesează ce se întâmplă, ar trebui să se implice mai mult în aflarea adevărurilor din spatele acestor protocoale.

Ei, am scris şi eu, asta nu înseamnă că  Iohannis şi înţelege ceva din ceea ce se întâmplă în ţară. L-aş credita prea mult şi nu cred că este cazul.
Apropo, doamna Kovesi ce hram poartă? Chiar e bătută în cuie în scaunul de şef DNA? Păi ce ne facem de la anu' când volens-nolens va trebui să plece în mod legal, i se termină mandatul. Va mai exista DNA după mai 2019, ori Koveşi este DNA ?

Treziţi-vă români!

  În tinereţea mea am fost învăţat că lumina ne vine de la răsărit. Că marele prieten sovietic şi armata roşie eliberatoare ne vor binele chiar împotriva voinţei noastre. Stalin, prin forţa trupelor sale de ocupaţie, ne-a învăţat cum să trăim mai bine, să învăţăm mai bine, să ne turnăm la securitate mai bine. Într-un cuvânt sovieticii ne-au trecut strada şi ne-au băgat în comunism chiar dacă noi, românii, nu asta ne-am dorit.

Dacă a fost bine de cealaltă parte a străzii, nu pot spune cu exactitate. Unii spun că a fost, alţii, care nu au reuşit să ia chiar toată carnea de pe osul socialist, spun că nu ar fi fost, sunt alţii neutri,  întreabă şi acum:  „bă, noi când îl dăm jos pe Ceauşescu?”.

A venit un an de cotitură, când noi am cotit-o spre vest, am virat aşa de în loc, că am rupt oiştea căruţei în grămada de fiare vechi a lui Petre Roman.

Fără oişte, România a fost ca o mingie de ping-pong, când spre Washington, când spre Bruxelles. A tot cotit-o până când a rămas fără: industrie, agricultură , băncile comerciale, pe scurtătură a rămas fără economie, e drept că încă mai are numele. Ei, să nu credeţi că în căruţă, chiar aşa fără oişte, nu se găseau nişte birjari care se făceau că o conduc? Erau şi au condus-o atât de bine încât acum nu i-a mai rămas nici roţile. Doar biciul îl ţine birjarul şef. Nu, nu ăla de la Cotroceni, ăla nu se conduce nici pe el. Biciul este la Washington, via ambasadorul american la Bucureşti.

  Noi suntem parteneri strategici ai americanilor, fugi că mor! Adică, uite cum înţeleg eu. Unchiul Sam zice: „bă, uite colo nişte terorişti!” Noi , românii , ne luăm prăştiile, alte arme nu avem şi alergăm prin Afganistan după ei. Suntem parteneri egali cu americanii, l-am auzit eu pe un nene jurnalist, unul de-i zice Radu Tudor, că aşa este, doar că americanii ne folosesc pe post de preş, sau de scut. A, mai e ceva, când nu le place la nenea americani ceva, ne şfichiuie cu biciul trimisul lor la Bucureşti, cică aşa este între prieteni parteneri, ăla mare îl altoieşte pe cel mic mititel.

Mai nou, ce bine este că nu ne blazăm, amercanii au spus europenilor cam aşa: „ Nu ieşiţi din Acordul Nuclear cu Iranul, nu faceţi ce vă spun, adică să-i puneţi piedici lui Putin? Nu mai vorbesc cu voi! Adică vedeţi că vă altoiesc la taxele comerciale.

Europenii nu par a se speria prea tare de ţipetele lui Trump, chiar şi aliatul tradiţional al americanilor, britanicii, le-au  zis pas! Interesele financiare sunt mai puternice decât hârtiile care se numesc pompos tratate. După ce SUA a ieşit din Acordul nuclear cu Iranul şi au anunţat sancţiuni europenilor, Merkel şi Macron şi-au luat picioarele la spinare şi nu s-au oprit decât în braţele lui Putin. „Ce mai chiot, ce mai jale”. Putin i-a încurajat, le-a transmis că el nu le dă nana, aşa cum face urâtul de Trump.

După ce a distrus America Centrală, Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, Unchiul Sam se pare că a pus ochii pe Europa: Ucraina, prima ţară vizată. Dacă mă întorc cu vreo 20 de ani în urmă găsesc Iugoslavia care a fost distrusă de SUA şi fărâmiţată.

În Europa îşi va rupe dinţii. SUA împing statele europene în braţele lui Putin. Rusia este mare, bogată şi cu un mare potenţial de absorţie a produselor europene.

Prin urmare, noi, românii, România, cu căruţa asta a noastră aflată în derivă de cine ne agăţăm?

De ăştia din Europa cu Rusia cu tot? Ori de SUA. Hopa! Radu Tudor spune că suntem în NATO. Corect! Germania, Franţa, Marea Britanie, astea unde-or fi? Nu tot în NATO. Din ce în ce mai mult, NATO înseamnă SUA.

  Dacă prin absurd ne-ar ataca Rusia, cu ce ne apărăm? Cu rachetele alea „Patriot” pe care le-am cumpărat cu bani grei de la yankei? Să fim serioşi! Cu alea nu aprindem nici trabucul lui Putin.

Gata, m-am prins, ne-a asigurat Tudor, nu Vladimirescu, Radu de la A3 că americanii sunt călare pe ruşi. Sunt pe dracu! Nu înţelegem că americanii sunt stăpânii şi noi slugile cărora ne mai trage din când în când câte un gârbaci la fund, aşa să ştim cine-i şeful? Dacă nu mă credeţi întrebaţi ambasadorii americani, ori pe miss Nuland. Am spus bine gârbaci, dacă era nagaică ar fi fost de la ruşi, ăştia stau, încă nu s-au mişcat. Nici nu vreau să se mişte.

Alo, Radu Tudor, băiete, americanii nu vor ridica niciun degeţel dacă ne atacă Ruşii, mai mult decât atât, ne vor ataca şi ungurii şi bulgarii, asta aşa din prietenie NATO.

  Dacă România ar avea câţiva ziarişti cu adevărat români şi pe deasupra şi un Parlament plin cu patrioţi, căruţa noastră şi-ar găsi drumul. La noi nu se produc dezbateri pe idei, ci trăim într-un continuu can-can.

  O demite Iohannis pe Codruţa? Şi dacă nu o demite, ce? Există o încălcare a Constituţie? Să se aplice legile. Asta este valabil şi pentru băieţii care îşi pierd timpul pe străzi. Să stea în virtutea legii, nu încălcând-o. Poate sunt jandarmi care ştiu să aplice legea fără să folosească forţa.

  Ce vreau să spun este următorul lucru. NATO este din ce în ce mai greu de înţeles ce hram poartă. A ajuns umbrela SUA sub egida căruia intervine armat prin toate părţile globului pe unde sunt bogăţii care trebuiesc democratizate. Adică trecute în proprietatea americanilor.

  Treziţi-vă români!