Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap IV

      -Domnule primar, vă dau un sfat tovărășesc, Dobrogeanu, vorbea cu ochii în hârtii, părea că citește ce urma să-i spună primarului, puneți-vă la dispoziția sătenilor, sprijiniți-i cu tot ce vor avea nevoie. Nu vreau să vă ameninț, vă spun doar, să fiți atent, vor urma transformări radicale. Secretarul a ridicat tonul, vocea i-a devenit ca un bubuit de tun, a continuat să-i vorbească primarului: dacă veți pune piedici, ori veți zădărnici acțiunea comitetului, după apariția legii, veți fi scos din funcție și deferit justiției. Sper că am vorbit pe înțelesul dumneavoastră. Alegeți-vă bine tabăra, echipa în care veți juca pe viitor, este posibil, din câte văd eu, și văd bine, ca dumneavoastră să fiți în tabăra greșită.

      -Dă-l dracului tovarășe secretar, ăsta este chiabur cu aproape 100 de hectare de pământ. Nu va fi de partea noastră. Cel care vorbise era un țăran tânăr cu ochii vioi, privirea aprigă și pumnii strânși. Pe umeri avea o sarică scurtă, iar pe cap o căciulă neagră din piele de oaie.

      -Cum te numești dumneata? Lui Dobrogeanu îi apăruse o lucire în ochii, mâna ridicată a lăsat-o să cadă cu zgomot pe masă, cuvântul țăranului îi mersese la inimă.

      -Eu mi-s Matei Stan, am fost cioban la Dobreanu. Acu vreau să împart turma de oi a boierului ostașilor veniți de pe front și văduvelor de război. Vasile era mândru de fapta pe care voia să o facă.

      -Câte clase ai învățat Matei? A continuat cu întrebările ștabul de la județ.

      -Am făcut cinci clase bune, nu m-a lăsat tata să merg mai departe, a zis că avem popă tânăr în sat și nu este nevoie și de mine.

      -Pe tine te propun eu în comitetul de împroprietărire. Vrei să lucrezi pentru obște? Vei fi plătit cât timp va funcționa Comitetul.

      -Tovarășe secretar, s-a ridicat în picioare din primul rând Nicolicea Dan.

      -Spune tovarășe Nicolicea. Tovarăși, dacă aveți ceva de spus, vă rog să luați cuvântul cu încredere. Noi suntem frații voștri, nu venim să vă exploatăm, venim să vă izbăvim din robie și să vă aducem bunăstarea. Destul! Ați suferit prea mult! Veniți lângă noi! Știu că vă este greu să credeți în comuniști, în buna noastră intenție, ați fost mințiți mult de-a lungul vremurilor. Mergeți alături de noi tovarăși, trebuie să ne unim, să ne dăm mâna muncitorii de la orașe cu țăranii de la sate. Doar așa vom reuși să izgonim sărăcia din sat, să putem asigura un echilibru între toți cetățenii patriei. Deviza noastră, tovarăși, a Partidului Comunist Român (PCR), secretarul ridicase vocea, declama precum avocatul la bară, deviza noastră este:„nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă.

      Câțiva țărani din primele rânduri, îndemnați de Lixandru, s-au ridicat în picioare, au început să aplaude frenetic.

      Secretarul își lăsase bărbia în piept, bățoșându-se mai ceva ca un curcan. Râdea mânjește în colțul gurii, lăsând să se vadă lipsa caninului pe care i-l scosese un felcer în lagăr, după ce îi slăbise rădăcina un vlăjgan de polițist în beciul poliției când fusese arestat. Era un bărbat frumos, încă se purta stângaci în postura de șef atotputernic pe județ.

      Dobrogeanu intrase în partid în 1943. Nu simpatizase cu comuniștii, era mai mult liberal, credea în inițiativa privată și în puterea omului  de a se manifesta liber. Intenționase să plece din fabrica de mobilă, unde lucra ca maistru, pentru a putea să-și deschidă un atelier propriu. Pentru a materializa ideia căutase locul unde să poată construi atelierul, îl găsise nu departe de locul unde era fabrica în care lucra. Făcuse reparațiile ce se impuneau, apoi arvunise mașinile unelte pentru a trece la treabă. Însă, cineva îl turnase la poliție că este evreu, reclamația a fost suficientă pentru ca primăria să nu-i mai elibereze autorizație de funcționare pentru atelierul lui. Mai mult chiar, a început să fie prigonit de instituțiile statului. A rămas în continuare în fabrică ca tâmplar, nu a mai fost lăsat să lucreze ca maistru.

      Un protest spontan al salariaților din fabrică, din cauza condițiilor de muncă, l-a pus față în față cu un comunist.

      Atunci, în acel loc, s-a hotărât să treacă de partea comuniștilor. Întotdeauna povestea cu aplomb cum a cunoscut el lumina lui Lenin.

      În primăvara lui 1944 a fost arestat și condamnat la cinci ani închisoare. A fost dus în lagărul de la Târgu –Jiu. Aici a luat legătura cu adevărata conducere a PCR. Pentru el a fost o adevărată școală ideologică în care s-a format ca soldat credincios ideologiei comuniste. Purta un respect deosebit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe care îl cunoscuse personal. Fusese atras de înflăcărarea cu care vorbea despre noua orânduire pe care o va aduce în România. De la el înțelesese cum este cu relațiile de producție și exploatarea omului de către om.

      Era bucuros că se află în acest sat, lângă țăranii lui dragi, la origini era și el țăran, tatăl său fusese un mic arendaș. Mama sa prin naștere era româncă curată, săracă cu alți opt frați mai mici. Pentru că era frumoasă fusese remarcată de tânărul arendaș becher. Trăiseră fericiți, împărțiseră ce bruma aveau cu toți oamenii din sat. Nu-i asuprise cu  munci în plus, cât putuse luptase ca și sătenii să o ducă bine. Deși evreu, tatăl lui, era botezat creștin și ținea cu sfințenie rânduiala ortodoxă. Trăiau și acum, erau bătrâni și bolnavi, nu se mai ocupau de arendă. Cultivau o sfoară de pământ pe care o aveau lângă casă. Rar trecea pe acasă și fiul, atunci când treburile de la partid îi dădeau un mic răgaz.

      Cu degetul a făcut un gest discret lui Nicolicea să se apropie de masă. Dan, umil, cu șapca în mână, s-a apropiat de masa îmbrăcată în roșu. S-a aplecat până la limita de unde putea să audă ce avea să-i șoptească Tovarășul.

      -Te rog să cauți zece țărani mai isteți să știe și oleacă de carte. Va trebui să-i instruiesc, să-i pregătesc pentru modul în care vor acționa ca membri ai Comitetului de Împroprietărire. Dane, mă interesează în primul rând dacă avem vreun membru de partid între ei. Pe acela îl vom pune Președintele Comitetului. Tu vei rămâne în sat ca Instructor-îndrumător din partea județului, vei lucra direct cu Furtună, el îți va fi superior. Mâinile secretarului, prin gesturi largi, întăreau spusele, dădeau importanță momentului. Ai înțeles?

      -Da, tovarășe secretar. Așa voi face. Nicolicea a mai rămas adus de spate încă un minut, apoi s-a tras înapoi de-a îndărătelea.

      Ședința s-a terminat târziu. Oamenii au plecat spre casele lor unii înjurând pe comuniști că vor să strice rânduiala țării, alții au plecat cu speranța în suflet că odată, cine știe când, vor izgoni sărăcia din bordeiele lor. Mergeau prin noroiul drumului format de topirea ultimelor petice de omăt. Suduiau și blestemau pe liberalii și țărăniștii care făcuseră politică până atunci.

      -Dă-i dracului cu comuniștii lor, a strigat un țăran cu pălărie de fetru, ilic din piele de oaie cu găitane la umăr, crezi tu că vor merge câinii cu covrigi în coadă când vor veni ăștia la putere? Ptiu! A scuipat țăranul într-o băltoacă pe care o ocolise în ultimul moment. Bă, e mult până ajung în vârful puterii, de acolo  li se vor strepezii dinții când se vor uita în jos spre popor.

 .......................................................................................................................................................................

      După plecarea țăranilor, în salon rămăsese un miros greu de cojoc de oaie, usturoi, obiele și transpirație de țăran certat cu apa.

      În jurul mesei, cu figuri grave de oameni importanți, erau Dobrogeanu, instructorul de la județeana de partid, Furtună și Nicolicea Dan. În fața lor stăteau cu fundurile pe jumătate din bancă de parcă canapeaua din lemn ar fi avut mărăcini, Lixandru Lemnaru, Gheorghe Lemnaru, Vasile Titirez, Stan Matei și alți șase săteni  mai retrași, neîndrăznind să stea la masă alături de noile mărimi. Erau speriați de faptul că se aflau la masa unde văzuseră, de-a lungul timpului, mulți mahări spilcuiți veniți de prin lume care le promiteau câte-n lună și stele. Erau umili, nu îndrăzneau să privească  în fața pe cei doi ștabi veniți de la județeana PCR. Țăranii nu erau în apele lor, le era teamă, până în urmă cu ceva timp comuniștii erau vânați de siguranță, jandarmi și poliție, acum, un reprezentant al PCR venise să dea ordine în sat, să strice rânduiala din bătrâni. Dacă mâine, se gândeau țăranii, liberalii și țărăniștii vor schimba macazul și comuniștii vor ajunge din nou vânați, cum vor explica ei atașamentul de acum față de liderii comuniști? Ar fi fugit cât mai departe de salon, doar speranța că în sfârșit vor primi o sfoară de pământ, în acest fel putând să alunge sărăcia lucie din bordeiele lor, îi ținea pe loc.

      -Tovarăși, Dobrogeanu calm, a rotit privirea ca un vultur sătul asupra celor prezenți, a ridicat mâna dreaptă cu pumnul strâns și cu glas puternic, de parcă voia să imprime cuvintele în creierele fricoase ale țăranilor prezenți, a continuat: trebuie să privim lucrurile cu toată seriozitatea. Încă de la domnul Cuza țăranilor le-a fost promis pământ. Regii care s-au perindat pe tronul țării, după ce vodă Cuza a fost alungat, au dat gloanțe, nu pământ țăranilor.

      A venit vremea să înfăptuim acum visul de secole al țăranilor noștri. Trebuie să procedăm responsabil oameni buni, fără să provocăm tulburări, vom lucra cu legea în mână. Să nu vă temeți să aplicați legea după ce va intra în vigoare. Poporul român, sprijinit de glorioasa armată sovietică prietenă, sub directa oblăduire a lui Iosif Visarionovici Stalin, marele conducător al URSS, va putea să pună în aplicare legile pe care partidul clasei muncitoare le va da pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin. Să luptăm tovarăși pentru a scoate la lumină acei țărani mizeri care locuiesc în bordeie. Partidul nostru este partidul tuturor oamenilor care muncesc, al tuturor oamenilor care vor înțelege că: doar uniți vom putea învinge societatea burghezo-moșierească care ne asuprește din adâncul veacurilor.

      Armata sovietică staționată pe teritoriul României va fi chezajul victoriei comunismului în România. Tovarășul Stalin, Dobrogeanu a înclinat capul ca și cum conducătorul sovietic l-ar fi urmărit de undeva din umbră, a transmis, a continuat bosul comunist, prin tovarășii sovietici militari, să luăm cele mai bune măsuri pentru ca poporul român truditor să înceapă să trăiască mai bine. Deasemeni tovarăși, plugarii săraci vor primi ajutor de la muncitorii pe care noi îi vom trimite să repare uneltele voastre de muncă.

      Țăranii se uitau la Dobrogeanu ca la Mesia, era un moment de cumpănă, de teamă și de bucurie reținută pentru viitor.

........................................................................................................................................................................

      Casele, în cea mai mare parte, erau învelite cu coceni și paie, doar câteva, ai căror proprietari erau îndemânatici în spargerea lemnului, erau învelite cu șindrilă, acele scândurele subțiri și scurte așezate cu măiestrie pe acoperișul caselor. La jumătatea uliței principale, pe mâna dreaptă când cobori din partea de nord a localității, aproape de biserică și la trei case de primărie, era o clădire înaltă cu cerdac închis cu geamlâc, așezat sub acoperișul din țiglă roșie, peste cele cinci camere despărțite de un hol strâmt și întunecos.

      Casa maiestuoasă, zidită din cărămidă, așezată pe fundație adâncă din piatră cu cărămidă arsă, din gură de cuptor, peste care se turnase var cald, avea o prispă mare de doi metri lățime pe două din laturile casei.  Prispa era împrejmuită cu scândură din brad la un metru înălțime lucrată cu meșteșug de un tâmplar dintr-o localitate îndepărtată.

      Bătătura avea două părți, una cu drum pietruit pentru căruță, acesta pornea de la porțile mari și ținea drept circa 100 de metri până la porțile oborului unde viețuiau păsările și celelalte animale, iar cealaltă, era despărțită de prima printr-un gard viu din „lemn câinesc” ce rămânea verde și vara și iarna. Rondurile de plante, formate din crini, garofițe de pământ și alte flori, transformau, cu parfumul lor, curtea în gură de rai. De la portiță, pe o potecă îngustă șerpuită printre straturile de flori se ajungea la casă. Se urcau cinci trepte, se deschidea portița prispei, de aici se intra în holul care străbătea casa ca o galerie de mină până în cealaltă parte ce da în obor printr-o ușă fără geam. Holul avea câte două uși pe fiecare parte, cele din dreapta erau camerele cele bune. Cele din stânga era odăile de dormit și de bucătărit.

      Casa fusese a unui evreu, unul Iosif Abraham.

      Dumitru Belciug, de mic, fusese dat ca slugă lui Abraham ce  avea în arendă o halcă bună de pământ din averea lui Dobreanu.

      Cât timp fusese argat, Belciug suferise în tăcere, nu răbufnise niciodată, în ciuda răutății cu care era miluit de stăpân și a biciului cu care era blagoslovit, direct pe pielea goală, atunci când arendașul, beat, se întâlnea cu el prin curte. A înghițit amarul, a strâns din dinți, doar în sinea lui a jurat, jurământ pecetluit cu semnul crucii făcut cu limba în gură, de teamă să nu fie văzut de cineva, să nu-și găsească liniștea până ce nu se va fi răzbunat pe stăpân.

      Belciug crescuse flăcău voinic, avea fața frumoasă, cu ochii negrii, neastâmpărați și iscoditori, o umbră de ură trecea pe fața lui când căuta spre interlocutor. Mustața neagră, tinerească, fața palidă, gura cu buze subțiri și bărbia rotundă, făcea din el un bărbat plăcut femeilor.

      Într-una din zile arendașul a căzut la pat, nu putea să miște o mână și un picior, gura i se strâmbase, iar limba nu putea articula sunetele. Soția, Aritina, s-a speriat când și-a văzut soțul căzut pe jos și inconștient. L-a chemat de grabă pe argat să o ajute să-l pună pe pat, apoi să-l schimbe fiindcă puțea.

      Dumitru Belciug a avut o primă mângâiere când a văzut neputința celui care se crezuse până în urmă cu o zi că este atotstăpânitor și nemuritor. Cu satisfacție, bine mascată, și-a ajutat stăpâna să-l pună pe pat, l-a dezbrăcat, apoi, strâmbând din nas, l-a spălat și îmbrăcat cu haine curate. De câteva ori mâna lui și a stăpânei s-au atins, de fiecare dată a simțit cum îl arde atingerea degetelor lungi, subțiri și bine îngrijite ale Aritinei, cea de-a doua nevastă a lui  Iosif Abraham.

      Prima nevastă a arendașului, ce îi bucurase sufletul cu doi copii, acum la casele lor, se prăpădise în urmă cu câțiva ani din cauza unei aprinderi la plămâni. A plâns-o cu mare amar trei luni de zile, până în clipa în care a întâlnit-o pe focoasa Aritina într-un han din mahalaua orașului, femeia era slugă bună la toate treburile hanului și hangiului. Cum a văzut-o i s-a luminat fața, a plecat acasă fără să schimbe vreo vorbă cu frumoasa Aritina, a plecat el, însă inima lui a rămas la ea. Multe săptămâni și-a făcut timp să treacă prin târg, doar pentru a mai vedea odată ochii albaștri, fața albă cu coadele blonde curgând pe piept peste țâțele mari și ferme, al căror sfârcuri împungeau obraznice în ia înflorată strânsă în talie. Aritina, femeie isteață, tânără și dornică să scape de sărăcie, a simțit că norocul ei a intrat pe ușă odată cu Iosif Abraham, însă nu s-a grăbit să-l culeagă, l-a mai lăsat să-i fiarbă inima în suc propriu, pârpălindu-l la foc mic.

      Când l-a văzut destul de frăgezit, gata să-i satisfacă toate toanele, i-a răspuns la întrebări, la început timidă, ambiguu, apoi mai îndrăzneață până când a putut să pună condiții.

      Aritina s-a mutat în casa lui Abraham în clipa în care  arendașul a trecut averea pe numele ei, la notar, cu acte în regulă, condiția era să nu poată fi stăpână până când Abraham nu dădea „colțul” ori ajungea în pragul neputinței atât a capului cât și a trupului.

      Trecuseră patru ani de când Aritina venise ca noua stăpână în casa arendașului. Încă de la început pusese rânduială în toate, adusese un suflu nou în gospodărie. Deși era abia o copilă, s-a dovedit a fi o gospodină desăvârșită, arăta respect bărbatului și se purta cu răceală cu cele zece slugi care trebăluiau pe bătătură.

      Lui Dumitru Belciug îi fugiseră ochii la tânăra femeie din clipa în care ea pusese piciorul în bătătura bătrânului evreu. Nu își arătase sentimentele, strânsese din dinți, își înăbușise dorința, însă aștepta momentul în care se va răzbuna pe hainul lui stăpân și prin Aritina, pe care, era sigur că avea să o facă țiitoarea lui. Anii au trecut, Dumitru s-a păstrat distant, deși de câteva ori Aritina întârziase nepermis de mult cu mâna pe mâna lui atunci când îi întinsese ceaunul cu mâncare.

      -Dumitre, a început vorba Aritina, știu că nu-l iubești, că ai pătimit multe din partea lui, femeia a privit în ochii jucăuși ai bărbatului cu ochii ei albaștri, senini și rugători, însă, am să te rog să mă ajuți cu tot ce voi avea nevoie. Pentru osârdia ta eu te voi milui cu tot ce ție îți va trebui. Doar în tine am încredere, de celelalte slugi îmi este teamă. Astea sunt cheile de la pivniță, de la hambare și de la cuhnie. De acum ești stăpân peste întreaga avere, chiar și pe trupul meu dacă îl dorești. Sunt tânără, îmi este dor de brațe viguroase să mă strângă la piept puternic ca al tău, de buze tinere să mă sărute, de mâini ferme să mă mângâie.

      Dumitru a luat cheile cu ușurință din mâna femeii, simțea că așa se cuvenea, că se făcea o dreptate, a privit-o în ochi pe Aritina cu flăcările inimii lui pregătite pentru iubire și răzbunare:

      -Voi face întocmai cum ai cerut, voi fi sluga ta credincioasă, însă vreau să ne iubim în pat lângă Iosif, vreau să mă răzbun pe el, mult m-a chinuit.

      -Cum spui, așa voi face, vrei să mergem acum? Sunt gata, nu mă ține nimic lângă leguma asta cu chip de om. Pe buzele Aritinei își făcuse loc un rânjet fioros, la vederea căruia, lui Dumitru i-a trecut un fior pe șira spinării.

      -Nu acuma, când va fi conștient, să trăiască neputința, chinul, să-i lăcrimeze sufletul, să-i sângereze inima. Atunci, doar atunci, mă voi simți răzbunat.

      Dumitru a luat-o în brațe pe Aritina, a purtat-o ca pe un trofeu, ca pe o primă victorie a lui față de Abraham, până în patul în care dormiseră cei doi soți până atunci. Aritina și-a aruncat hainele lăsând să se vadă trupul tânăr cu pielea albă și mătăsoasă, cu sânii mari, puternici, neatinși de gură de copil. L-a tras pe Dumitru peste  ea, dornică să trăiască clipe de iubire adevărată după care tânjea de ani de zile, de când venise în casa lui Abraham.

      S-au iubit până pe seară când s-au auzit glasuri de bărbați și o căruță care intrase în curte încărcată cu lucernă. Fără să se grăbească, Dumitru s-a îmbrăcat cu cămașa adusă de femeie din lada lui Iosif, era o cămașă din in țesută în casă cu multe flori la bentița de la gât și trei rânduri de râuri la manșeta creață. Peste mijloc se încinsese cu chimirul lat, prins în trei curele, cu înflorituri intarsiate și două buzunare mari, pline cu banii puși de Aritina când îi înmânase cingătoarea adusă de pe fundul lăzi, acolo unde Iosif o ținea ca pe un lucru foarte drag.

      -Nu uita, tu ești stăpânul, așa să te prezinți în fața oamenilor, să nu-i lași pe țopârlani să-ți sufle-n ciorbă. Te vreau puternic, dur și neînduplecat, așa cum a fost ăsta, i-a spus sărutându-l pe amândoi obrajii și arătând cu capul spre odaia unde era întins pe pat Iosif Abraham.

      -După ce se descarcă lucerna, merg la cârciumă, vreau să vadă tot satul cine mi-s de-acum. Când mă întorn, vom mânca. Tu, vezi de perpelește un pui pe grătar, ai grijă să faci mult mujdei, iar mămăliga să fie moale și fără cocoloașe. Din butoiașul din fundul pivniței, ăla pitit după budana cea mare, să scoți o stacană cu rachiu, iar din butoiul vopsit cu dungă roșie să aduci o ulcică cu vin. Înțelesu-m-ai? Glasul bărbatului era aspru, dornic să poruncească, ochii neastâmărați erau și mai zglobii, căutătura rea și trufașă.

      Femeia i-a susținut privirea, îi luceau ochii de fericire, avea în fața ei un adevărat bărbat, așa și-l dorise, așa îl avea. L-a sărutat pe obraji, apoi pe gură și cu voce cântată i-a șoptit la ureche:

      -Cum spui tu, așa va fi. Mergi și te plimbă, stăpân al meu și al averii mele. Tu ești fala mea, să nu te mai lași niciodată călcat în picioare, de acum, strivește-i tu pe toți, eu te voi sprijini! Nu-ți fie teamă de slugi, nu le convine aducem alții, batăr că mergem în câmpie, aproape de Dunăre și tot vom găsi.

      Dumitru a ieșit din casă cu mâna dreaptă înfiptă în chimirul care-i ținea spatele drept, în stânga avea țigara, a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit, a depărtat picioarele, a privit cu ochi de stăpân la bărbații care descărcau căruța.

      -Cine mama dracului v-a spus ,mă, să încărcați lucerna pe căldură? Ați prăpădit toată floarea, așa știți voi să faceți treabă? Ar trebui să vă trec la catastif și să plătiți gloabă pentru stricăciunea adusă nutrețului. Vă iert acum, altădată să faceți doar cum vă voi spune eu! Ați înțeles? Dumitru Belciug a aruncat asupra slugilor privirea arogantă, pentru care făcuse, în casă, câteva exerciții în fața Aritinei să-i iasă cât mai bine.

      -De când dumnezeii mă-ti dai tu ordine în curtea lui Iosif Abraham? Până ieri te altoia cu biciul ca pe-un nevrednic ce ești, acu, dintr-o dată, ți-a crescut rânza? Cel care vorbise era un țăran slab ca un țâr, înalt, cu mustățile ploștite pe gură, ochii negri duși în fundul capului. Îl privea mânios pe Dumitru, în timp ce vorbea, răsucea în mână furca din lemn cu doi craci foarte ascuțiți la vârf.

      -Marine, dacă ceva nu-ți convine, poți să pleci. Ori poți să împlânți țăpoiul în mine, dacă îți dă mâna. Mai există o puterință, să fii supus și ne vom înțelege bine. Ai înțeles?

      -De ce mă să ascultăm de tine, cine te-a făcut pe tine stăpân, aici, peste averea lui Iosif Abraham?

      -Eu, ori nu vă recunoașteți stăpâna? Aritina, mândră ca o păuniță proaspăt călcată de păun, s-a înfipt în fața țăranilor, trufașă și cu vocea aspră. Ai tu ceva împotriva felului în care îmi orânduiesc munca în gospodărie și administrez averea, măi Gămălie? Aud? Primul care mai scoate o vorbă de pricină, zboară din curte, aduc alții în locul vostru, însă eu zic mai bine să vă potoliți și de acum să vă scoateți cușmele voastre, murdare, în fața lui Dumitru. De veți face așa, bună înțelegere va fi între noi, de nu, aia e poarta.

      După ultimele cuvinte, Aritina s-a întors cu spatele, făcându-i pe țărani să înghită în sec la vederea formelor trupului ei de femeie împlinită, apoi a intrat în casă.

      Dumitru Belciug, om strâns la mână, a avut grijă ca averea lui Abraham să crească. Aritina era mulțumită, avea bărbat tânăr, administrator bun și un paznic credincios.

      În privința locului în care se iubeau, Aritina s-a ținut de cuvânt. De fiecare dată când Dumitru avea poftă de femeie, ea se așeza în pat lângă Iosif. Când se întâmpla ca bolnavul să doarmă, îl trezea cu-n ghiont și îl întorcea cu fața spre ei:

      -„Iosife, îi spunea nevasta, nu dormii, privește aici cum iubește un flăcău tânăr muierea ta și bucură-te că nu mai tânjesc în van după bărbat așa cum se întâmpla când tu erai sănătos”. Abraham bolboresea cuvinte neînțelese, se revolta împotriva lor, cu cât zurba lui era mai mare, cu atât plăcerea celor doi păcătoși atingea extazul.

      Anii au trecut, Iosif Abraham a mers la Domnul să dea seama pentru faptele sale. Aritina a rămas stăpână unică. La înmormântarea lui Iosif au venit și cei doi copii, nu erau îndurerați după tatăl aflat rece în copârșeu, ci după averea ajunsă în mâna Aritinei. I-ar fi făcut mult rău băieții lui Abraham proaspetei și de loc îndureratei văduve, dacă nu s-ar fi aflat pe aproape Dumitru Belciug. Acesta a  păzit-o cu furca în mână, cum te aperi de o haită de lupi care atacă ziua în amiaza mare.

      Șase luni mai târziu Dumitru și Aritina s-au căsătorit, nași de cununie au fost boierul Dobreanu cel bătrân cu cucoana lui, o tânără franțuzoaică ce nu rupea românește decât câteva cuvinte și alea destul de deocheate. Ca dar de nuntă Dobreanu oferise tinerilor căsătoriți, o sfoară de pământ de zece hectare aflată izolată de marea lui moșie. Nunta a fost făcută în grabă, mireasa deja începuse să se îngrașe, era grea în patru luni.

      După cununie Aritina l-a făcut coproprietar pe Dumitru pe întreaga avere. Era fericită cu el, îl iubea din tot sufletul, chiar și atunci când ieșea beat din pivniță și-i tăbăcea fundul cu centura, ea tot „iubitule” îi spunea, iar după ce el, obosit, lăsa jos cureaua cu care-i învinețise spatele, ea se lipea de el și-l săruta cu drag.

.......................................................................................................................................................................

Sub ocupația noului Coronavirus

     Guvernul, instituțile statului, primăriile, etc. sunt surprinse de zăpadă chiar dacă ninge la sfârșitul lui februarie, nici până atunci ele, instituțiile, nu realizaseră că încă din decembrie începuse iarna și că oricând este posibil să ningă.

În data de 5 februarie a picat guvernul Orban, Ludovic, nu Victor, prin Moțiune de Cenzură introdusă de PSD.

    În situația nou creată, Președintele României are consultări cu partidele parlamentare, de fapt o întâlnire între oameni surdo-muto- orbi. Iohannis fără a ține cont de Constituție, de faptul că Orban a fost demis de Parlament, nu și-a prezentat el demisia, îl desemnează candidat de premier. PSD contestă decizia Președintelui  la CCR, CCR consideră ca abuzivă desemnarea lui Orban să formeze un nou cabinet, Orban, după două săptămâni, își depune mandatul.

    Istoric. În China încă din decembrie se declanșează epidemia de coronavirus. În 31 ianuarie 2020 în Italia se descoperă primul caz de îmbolnăvire cu Covit 19. Cu toate acestea Președintele României se joacă cu România și românii. Se joacă cu economia României, cu stabilitatea ei politică. Nu ține cont de popor, de Parlament, ci doar de voința sa care în acest caz nu a coincis cu problemele României.

    26 februarie, primul caz de îmbolnăvire cu Covit 19 în România. Președintele ignoră situația, pericolul iminent care paște poporul, nu ține cont de nici un fel de semnal tras de medicii epidemiologi. În aceiași zi desemnează pe Câțu să formeze noul guvern, desi este convins că nu va putea coagula o majoritate în Parlament.

Epidemia de coronavirus bătea la granița României, Președintele se joacă de-a desemnarea de premieri. De fapt Președintele vrea alegeri anticipate, pentru a atinge acest deziderat nu precupățește nimic.

    În 12 martie Avocatul Poporului cere să declare starea de urgență din cauza epidemiei cu noul coronavirus. Președintele ignoră avertismentul.

România are un guvern demis , oamenii sunt debusolați. Începe cursa aprovizionării. Farmaciile sunt golite de paracetamol, alcool sanitar, măști, mănuși chirurgicale. Rafturile magazinelor se golesc de alimente. Prețurile explodează, România este în haos, nimeni nu guvernează țara. Medicii încep să se infecteze. Românii plecați peste graniță se întorc acasă, nimeni nu-i întreabă de unde vin. Virusul pune stăpânire pe o serie întreagă de localități.

    În 12 martie partidele parlamentare își dau mâna să valideze guvernul Câțu, deși nu era cea mai bună alegere, România avea nevoie de guvern. Premierul desemnat, cu 30 de minute înainte de a intra la vot în Parlament cu membrii viitoarei echipe guvernamentale, fuge la Cotroceni unde își depune mandatul. Președintele îl declară a fi un politician responsabil, deși a procedat ca un laș în plină epidemie.

    Parlamentarul Chițac, a venit infectat cu Covit 19 de la o întâlnire din străinătate, posibil să fii infectat conducerea PNL. Toată conducerea PNL intră în izolare în frunte cu Orban, Ludovic, nu Victor.

    Într-o mare urgență, în care PSD a dat dovadă de responsabilitate, deși Iohannis și Orban nu o meritau, a fost votat noul guvern condus de Ludovic Orban în data de 14 martie.

S-a pierdut timp prețios care putea fi folosit pentru dotarea spitalelor și medicilor cu medicamente și echipamente necesare în astfel de situații. Cine să facă acest lucru? Iresponsabilii care vorbeau doar de alegeri anticipate în timp ce moartea se strecura pe nesimțite în țară, în casele românilor?

     Liberalii în frunte cu locatarul Cotroceniului au reșit să distrugă sistemul de sănătate. Infectarea cu virus a sute de medici în aceste condiții de pandemie este o lovitură la adresa siguranței naționale. Însă cine dracu să priceapă acest fapt? Domnul Președinte  a vorbit doar de anticipate până în 14 martie, iar de atunci până astăzi ne îndeamnă să ne spălăm pe mâini, însă nu ne spune de unde dracu să cumpărăm banalul dezinfectant, banala mască chirurgicală, banalele mănuși chirurgicale, banalul paracetamol. Cui îi pasă de români? Nimănui. Cetățenii țării au ajuns simple numere într-o statistică rece. A mai murit unul, s-au mai îmbolnăvit o sută. Incorect. S-au mai îmbolnăvit mii însă nu sunt testați. Testele costă, guvernul economisește.

    Dacă medicii, de la Suceava și din celelalte spitale unde cadrele sanitare s-au infectat cu Covit 19, au avut echipamente speciale pentru astfel de cazuri de epidemie și nu le-au folosit, punând astfel în pericol nu doar viața lor, ci și a pacienților cu care veneau în contact, să fie aspru sancționați. Însă dacă din vina ministerului sănătăți, a ministrului personal și a guvernului în ansamblul său, nu au avut echipamente, apoi decidenții politici trebuie să fie aspru pedepsiți pentru că au pus în pericol siguranța națională.

     Abia din 16 martie Președintele Iohannis a declarat starea de urgență.

Deși noul Coronavirus dădea târcoale României încă din ianuarie, guvernul nu ia nici un fel de măsuri, Covit 19 a pus stăpânire pe Țară. Guvernul s-a trezit că România este sub ocupația Coronavirusului.

    Din cauza dorinței lui Iohannis de a face alegeri anticipate, sănătatea a fost lăsată deoparte. A contat doar voința insului de la Cotroceni de aș pune un guvern al lui, de a avea un Parlament al lui rezultat din alegeri anticipate. Coronavirusul nu a ținut cont de Iohannis, de dorința lui, a pus stăpânire pe România. Iohannis a oftat și a renunțat la alegeri anticipate.

Granițele au fost lăsate libere săptămâni în șir. Oamenii veniți din străinătate au mers la familiile lor deși veneau din zone infectate din Italia, Spania, Germania. Așa am ajuns ca acum să vorbim despre morți din cauza coronavirusului.

Aici fac o paranteză. Câți dintre cei care au fost dați ca decedați din cauza Covit 19, au fost cu adevărat morți din acest motiv și nu din cauza unor alte boli grave de care sufereau cei care au decedat?

    Încă o chestiune care m-a dat peste cap. Am citit o postare în care se cerea ca oamenii să fie lăsați să meargă la biserică.

  Doamnelor și domnilor, marii pustnici care au trăit în pustietăți nu aveau o biserică, își improvizaseră un altar unde se rugau. În schimb aveau pe Dumnezeu în suflet, aveau cu adevărat credință în Iisus Hristos, Sfânta Treime și Maica Preacurată. Rugați-vă acasă! Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste această pandemie! După ce va trece această plagă, vom merge cu toții la Biserică și vom mulțumi Domnului pentru ajutorul dat.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. III

      Samfira a muls vaca, de când tăiase vițelul lua pârnaia plină cu lapte, apoi a intrat în casă, copiii au văzut spuma de trei degete în oală, ca la comandă s-au repezit la mamă-sa să le deie și lor să bea. Iar Samfira abia aștepta, le-a dat la toți direct din oală, întâi celui mai mic apoi celorlalți, ultima fiind Elisaveta, o adevărată domnișorică.  O parte din laptele rămas l-a turnat în tuci, a întețit focul care tindea să se potolească, iar când laptele s-a umflat a luat ceaunul de pe foc. A tras  jarul pe vatră, din coșul atârnat la grinda podinii, a luat trei felii de mămăligă rece și a pus-o pe jar.

      -Hai copii veniți la masă! Toți s-au așezat pe micile scăunele în jurul mesei scunde și rotunde. Samfira a turnat laptele într-o strachină mare înflorată și smălțuită, iar în lapte a dumicat mămăliga friptă. A fost o delicatesă pe care copiii au apreciat-o la justa ei valoare lăsând strachina goală.

      -Acu* dragii mei stați în genunchi în fața icoanei „Sfântului Gheorghe omorând balaurul”, faceți-vă rugăciunea, apoi tu, Elisavetă, mătură pe jos, fiindcă stă Maica Domnului în genunchi până ce veți mătura voi. Când toate vor fi gata, mergeți la culcare!

      Într-un lighean din tablă Samfira a pus apă din tuci, apoi cu lighean cu tot a mers în cealaltă cameră să se spele. Când s-a reîntors în odaie, copiii deja se băgaseră în pat. Femeia i-a învelit mai bine, a făcut semnul crucii asupra lor, rugându-se la Dumnezeu să-i apere de rele.

      Din toba sobei a scos un lemn de prun gros, l-a băgat în sobă să țină focul până mai târziu. În geam s-a auzit un ciocănit scurt, s-a ridicat de la sobă, a aranjat cu mână cochetă rochia pe ea și-a reînodat basmaua, pe umeri a pus broboada, apoi a ieșit în întunericul nopții.

      De după colțul casei cineva a prins-o de mână:

      -Să mergem în grajd, e frig afară, i-a șoptit cu drag la ureche Samfira.

      Au deschis ușa grajdului,înlăuntru era cald de la cele două vaci. Strălucea de curățenie, parcă era casă de oameni, nu grajd pentru vite. Toată ziua, Samfira stătea cu lopata pregătită să ia mizeria făcută de animale. În grajd, pe partea stângă, era țarcul pentru viței. Era gol, vițeii fuseseră sacrificați, pe ultimul îl tăiase de Crăciun.

      În țarcul vițeilor Samfira pusese de cu ziua paie curate în strat gros, iar peste ele un procov, cu urzeală din bumbac și bătătură din cânepă, țesut în casă. Își aștepta ibovnicul cu drag ori de câte ori el putea să vină. Îi era greu singură, bărbatul era plecat de doi ani pe front, în tot acest amar de timp venise într-o permisie de trei zile. Nu mai avea vești de la el de aproape un an, întrebase în stânga și-n dreapta, pe primar, pe notar, ba chiar și pe subprefect când venise o dată la ei în sat cu ceva daraveli. Nimeni nu o lămurea, nu-i spunea vorbă cinstită asta și asta. Dacă era mort să-i facă cele cuvenite sufletului său, iar dacă era viu să știe să-l aștepte ca pe un părinte drept al copiilor săi.

      -Nu ai adus o țuică, mă mai încălzeam și eu oleacă, bărbatul a smuls-o din gândurile sale.

      -Nu Mărgărit, nu am avut, iar de cumpărat îmi este rușine. Ce ar spune lumea când m-ar vedea cu litra de țuică pe sub șorț?  Vreau să-ți spun altceva, îi zise Samfira descheindu-i minteanul și sărutându-l pe față. Am rămas grea, nu m-am „văzut” de trei luni. Ce mă fac Mărgărite?

      -Ce-mi spui mie? Ai rămas grea de proastă. Ți-am spus eu că vreau copil? Mărgărit o privea cu dispreț amestecat cu milă, de parcă Samfira rămăsese gravidă cu altul, nu cu el.

      -Drept este ce spui tu, însă eu ți-am spus să nu vii în anumite zile că este pericol, tu ai dat buzna peste mine ca un taur peste vacă, nu am putut scăpa de tine.

      -Nu trebuia să stai. Te-am găsit tot timpul în călduri, mai rău ca o cățea. Acu* ce vrei tu? Să spun satului că eu sunt tatăl copilului tău? Dacă fac asta, ia gândește-te, eu cum mă mai însor, doar mi-s flăcău.

      -Ieși! Samfira s-a ridicat în picioare, demnă i-a arătat ușa grajdului. Pleacă de la mine din bătătură, de nu vrei să bag furca în tine! Porc nesimțit, ai plâns la ușa mea să te bag în casă că nu mai poți de dragul meu, iar acum când trebuie să-ți asumi plodul ești, vezi Doamne, flăcău. Stai liniștit, nu voi spune nimănui că sunt grea cu un nevolnic ca tine.

      Mărgărit a rupt-o la fugă din bătătura Samfirei, mulțumit că a scăpat așa de ușor.

      Femeia s-a întins pe patul improvizat, a pus mâna pe burtică și i-a vorbit nenăscutului:

      -Care va fi soarta ta copilașul meu? De va veni omu*meu acasă de la război, nu va fi ușor pentru tine. Nu era singura muiere care se păcălise și adusese în casă copil din sămânță străină. Focul inimii nu știe de război, își cere drepturile firești. Ar fi vrut să se încalece cu bărbatul ei, chit că nu-l iubise niciodată, era tatăl copiilor săi. De unde să-l ia, nu mai avea vești de la el demult, mintenaș se făcea anul. Pe unde o fi și el dacă a prins vreo muiere nu o fi stat de lemn Tănase. Cine știe de va mai veni acasă Lazăr al ei ori îi va citi numele pe lista morților sosită de pe front.

........................................................................................................................................................................

      Gheorghe Lemnaru a fost trezit din somn de cu zorii neîmpliniți de un fin al lui care lucra la oraș și venise cu ceva treburi prin sat. L-a poftit în casă, deși copiii încă mai dormeau, doar Filofta își pusese o broboadă pe umeri și se chinuia la vatra sobei să aprindă focul.

      -Ce-i măi finule cu tine la ora asta din fruntea dimineții? Nici cocoșii nu au cântat de ziuă.

      -Nașule, e bine, m-au trimis tovarășii să organizăm o mare întrunire după amiază în Salonul în care se face hora. Trebuie să mă ajuți și matale, va veni un mare tovarăș de la județ să ne țină o cuvântare.

      -Finule, tu beuși ceva cu noaptea-n cap, eu simțesc că tu delirezi. Gheorghe se uita cu neîncredere la finul său care, parcă, picase din altă lume.

      -Nu nașule, chiar vine tovarășul aici diseară. Finul, Nicolicea Dan, era pătruns de importanța acestei vizite, vorbea de „tovarășul” ca despre un vlădică ce s-ar nevoi să vină la biserica din sat.

      -Care tovarăși? Cine este tovarășul că m-ai zăpăcit de cap. Pe aicea în ultimul timp umblă fel de fel de sclifosiți, de neaveniți, fiecare cu minciunile lui, tu pe-ale cui le porți? Lemnaru, care nu era prost de loc, simțise unde bate finul său, însă, voia să-l facă pe el să răstoarne sacul cu vești.

      -Nașule, vine tovarășul secretar al comtetetului județean al Partidului Comunist Român(PCR), să ne spună cum va fi cu reforma agrară. Nicolicea când vorbea se înfoia ca un curcan, mândru de-a fi ambasadorul „tovarășului”.

      -Ce tot bălmăjești mă? De unde ia secretarul ăsta al vostru pământ să împartă la țărani? Aduce el cu sacu* din altă parte să dea pălmașilor de aici? Bă, da pricopsit e tovarășul vostru! Gheorghe căuta să-l ia peste picior pe finul Nicolicea, voia să-l enerveze, să poată afla totul de la el.

      -Fii atent nașule, Dobreanu, moșierul de aici, este fugar în Germania sau Anglia, oricum nu este în țară. Lui i se va lua pământul, să știi matale că și lui Belciug i se va lua câteva hectare, asta va hotărî partidul nostru al muncitorilor și țăranilor. Ce zici, mă ajuți să organizăm întrunirea? Dan Nicolicea, plin de importanță aștepta răspuns de la nașul său. Pentru o clipă s-a gândit de ce el și familia lui îi zic „naș” lui Lemnaru. El nu-și amintea ca Gheorghe să fi botezat sau cununat pe cineva din neamul său. Așa pomenise de la părinții lui și de la bunicii lui, toți lui Lemnaru îi spuneau „naș”. Eh, cine știe de câte generații își zic „fin și naș”. Dă-i păcatelor! a conchis Nicolicea alungând gândul ce-i priponise pentru o clipa motivul pentru care se afla în casa lui naș Lemnaru.

      -De știu și eu ce să fac? Mă gândesc ..., Gheorghe își răsucea mustățile căutând răgaz de vorbă.

      De lângă sobă Filofta, puțin speriată, a început a grăi:

      -Finule, lasă-mi omu* în pace, voi plecați, noi rămânem aici cu Belciug și alții ca el. Vrei să ne nenorocești? Ce va intrat în cap prostiile astea? Lăsați lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu. Nu stricați voi ordinea. Cine știe ce va fi mâine? Vin țărăniștii cu armata ne aliniază în fața primăriei și împușcă pe tot al zecilea. Atunci ce vom face când vom colora țărâna pământului cu sângele nostru? Noi am mai trecut prin astea, să ne ferească Dumnezeu și Măicuța Domnului, a încheiat femeia scuipându-și în sân de frică și tocmind cruci mari pe pieptul ei încă frumos. Filofta pe măsură ce vorbea ridica glasul, broboada îi căzuse de pe umeri, însă nu-i păsa.

      -Apăi dragă finule, muierea asta a mea cam are dreptate. Ce va fi dacă pică guvernul vostru ce abia veni la putere și în locul lui vine iar generalul Rădescu? Pe unde veți scoate cămașa? Gheorghe ar fi mers cu finul, spera și el într-o bucată de pământ, doar frica îl făcea să nu se arunce cu capul înainte.

      -Nașule, stai liniștit! Armata sovietică, eliberatoare, nu va da voie forțelor reacționare să ne saboteze munca. Crezi dumneata că noi, a apăsat cuvântul, am avea curajul să umblăm prin țară, dacă nu am ști că deasupra noastră veghează, ca o stea călăuzitoare, însuși tovarărășul I.V.Stalin? Nicolicea vorbea cu emfază, mândru de parcă Stalin era acolo lângă ei în casă.

      -Dacă mă judec bine, există oleacă de adevăr în spusele tale. Adicăte, boierii noștri vor trebui să înghită totul pe nemestecate vorba ceea:„vrei nu vrei, bei agheazmă Andrei!”

      -Aceia care au fugit din țară, mai ales care au colaborat cu armata germană, ei vor fi primii deposedați de pământ. Însă vor fi și alții. Așteptăm să iasă legea, în câteva zile o vom avea, atunci vom ști cu exactitate ce și cum. Eu voi lupta să-i iau și lui Belciug din pământ, fiindcă mult m-a chinuit cât i-am fost slugă, deși, eram doar un copil. Nicolicea a scuipat cu un oftat din adâncul bojogilor.

      -Acolo tac-tu a fost vinovat, te-a dat la stăpân pe trei saci cu porumb, nu trebuia să te dea. Știa că stăpânul ia zece piei de pe trupul slugii. Gheorghe a aprins o țigară, a tras un fum adânc, l-a ținut puțin parcă voia să-i ostoiască amarul, a dat fumul afară, cu furie a scuipat pe jos, în tăcere a șters cu vârful opincii urma lăsată.

      -Nu mă plâng, a continuat Dan Nicolicea, acolo, ca slugă, am învățat ce înseamnă să fii exploatat, ce înseamnă să fii rob în casă străină, hulit și hăituit ca un câine de pripas. Nașule, a continuat Dan vorba cu mânie, Belciug cu ai lui mâncau la masa mare, în fală cu copiii alăturea, nouă ne arunca niște zeamă într-o strachină și mâncam stând pe jos. Niciodată zeama nu a fost pe săturate, nici felia de măligă nu a fost cât a lor de mare. Ajută-mă Doamne, să-i plătesc blestematului! Nașă, dă-mi și mata o mână de ajutor, vorbește cu femeile, spune-le să vină la Salon, acolo tovarășul ne va explica mai bine decât mine, ce și cum va fi.

      Filofta terminase de făcut focul și se așezase pe patul copiilor care încă dormeau, din obișnuință tot trăgea pledul peste ei, deși erau înveliți.

      Afară câinele lătra la picior de om, sărea în lanț, așa de pornit era. După un timp a tăcut, apoi a început să chelăcăie, să scâncească, să se gudure, se simțea bucuria în joaca lui.

      -Gheorghe, la noi în curte a intrat cineva. Ia vezi tu, ceva nu este bine, întâi a lătrat de credeam că vrea să-l mănânce pe cel care intrase în curte, acu prea se gudură.

      Bărbatul, cu o bundă în spate, a deschis ușa, nu mică i-a fost mirarea când a văzut un soldat urcând treptele prispei. A căutat atent să-l cunoască pe cel care dădea buzna în casa lui. Cum ziua încă era pitită în spatele casei, iar zorii abia mijeau, nu putea să alicească bine cine este bărbatul cu mâna stângă legată de gât.

      -Tată, tată, nu-ți recunoști fiul? Eu sunt Lixandru, vin acasă tăicuță, am gătat războiul.

      Gheorghe, cu lacrimi în ochi, l-a cuprins în brațe pe cel ce îl considerase pierdut pentru totdeauna.

      -Intră în casă dragul tatii, intră și hodinește că de la lung drum vii. Gheorghe, îl îndemna să intre în casă însă nu-l scăpa din brațe. Vorbea și plângea ca o muiere. Toată suferința, de ani de zile, acum ieșise afară din sufletul unde fusese ținută captivă.

      -Apăi de lung a fost lung drumul, de o săptămână mă tot preumblu pe el. În sfârșit, bine că am ajuns acasă și v-am găsit sănătoși, mai puțin Culaie, pe care Dumnezeu, prin glonțul neamțului, l-a oprit la Dreapta Sa.

      Lixandru a intrat în casă, Filofta când l-a văzut, de emoție, a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului, plângând în hohote, nu pentru copilul ce tocmai intrase în casă, ci pentru Culaie, cel răposat în pământ străin. Tânărul a dat mâna cu finul său, apoi a ridicat-o pe mamă-sa de jos. Amândoi au plâns și s-au pupat mult timp. Afară zorii păreau a veni mai repede, se grăbeau să prindă în razele lor bucuria celor din casă.

      Fata împreună cu băiatul, somnoroși, s-au ridicat din țoale. Înțeleseseră că la ei în casă se petrecea ceva important. Când au văzut militarul venit în casa lor, într-un glas au strigat: -Neicăăă, veniși!!? Apoi au sărit în brațele lui.

      -Ho, mă, ștrengarilor că mă dați jos! Lixandru îi probozea privind ghiduș spre Filofta care încă se închina, cu lacrimile șuroi, la  Maica Domnului.

      -Ți-o fi foame? Să-ți pun ceva să mănânci? Mamă-sa se tot ștergea pe șorțul, cu flori cusute pe muște, pe care îl purta toată ziua peste rochie.

      -Nu, nu îmi este, de voi îmi era foame, simțeam că nu mai ajung acasă. Pușca se îngreunase rău de parcă se umflase cu apă. Brațul mă durea, iar picioarele greutăți de moară aveam legate de ele. Acum mi-a trecut totul, nimic nu mă mai doare, mi s-a ostoit și sufletul, că prea împovărat era.

      -Bine că veniși nașule tânăr, poate mă vei putea ajuta. Tocmai vorbeam cu nașul bătrân să mă ajute să strângem oamenii pentru diseară la Salonul satului, va veni un mare tovarăș de la județ să explice oamenilor cum va fi cu reforma agrară. Tu, pe acolo pe unde ai fost, auzit-ai de o asemenea promisiune?

      Nicolicea privea cu încredere, cu speranță spre nou venitul în casă. De modul în care avea să mobilizeze oamenii depindea, oarecum, viitorul lui politic.

      -Am auzit. Don locotenent, un învățător din părțile Buzăului, ne-a învățat multe. Om învățat și apropiat de ostași. Nu era câinos ca don căpitan, ăsta ar fi mâncat carne de om, așa de hain era. Însă era curajos. Primul ieșea din tranșee, când luptam la baionete. Într-o luptă fusesem înconjurat de doi nemți, le simțeam respirația duhnind a șnaps și a cârnați cu usturoi și fasole, îmi făceam cruce cu limba pe cerul gurii uscate dintr-o dată de febra ce mă cuprinsese, am dat să lovesc pe unul dintre ei, cu coada ochiului l-am simțit pe celălalt cum îndreaptă baioneta spre mine. Pentru o fracțiune de secundă am închis ochii, am simțit cum baioneta mea spintecase mantaua ostașului german și întrase cu pârâit de oase în pieptul bravului soldat inamic. Am deschis ochii, la picioarele mele era cel de-al doilea soldat german mort cu un cuțit înfipt în gât. Am făcut ochii roată, am cuprins cu privirea tot teatrul unde soldații unii își jucau rolul de morți, iar alții de călăi, din păcate morții erau atât de morți, încât niciodată nu aveau să se mai trezească din somnul cel de veci în care intraseră. Atunci l-am văzut pe căpitan făcându-mi semn să continui lupta, am înțeles că el mă salvase. Zburau gloanțele pe lângă urechile căpitanului, nu le băga în seamă, striga continuu: „înainte ostași, luptați pentru patrie!” Soldații mureau secerați de gloanțe, doar el, strigând, avansa în rândurile dușmanului.Un adevărat român.

      -Te voi ajuta și eu finule, voi lua și mânjii cu mine, a spus Lixandru arătând spre fratele și sora lui. Statul trebuie să ne deie pământ așa cum o promis Groza acum câteva zile.

      -Încă e zăpadă pe câmp băiatule, unde să mergem prin omăt și pământ moale? Eu zic să mai așteptăm să se zbicească pământul, să vedem în ce ape se scaldă Belciug, Dobreanu și alții ca ei. Voi credeți că lucrurile sunt așa de simple? Adică ce vă ziceți voi? Că boierii abia așteaptă să veniți voi cu plugurile și să le împărțiți pământul? Au mai fost asemenea îndrăzneli din partea țăranilor, răzmerițe care au scos sătenii din case, au pus mâna pe furci și coase și cu mânie și speranță au năvălit peste pământul boierilor. Ei, dragii mei copii, în loc să tragă țăranii brazdă în pământ, au tras armata în ei cu plumbi. Mulți au mușcat din pământul pe care îl jinduiau. Nu sunt un bătrân ramolit, sunt doar trecut prin multe, am văzut destule. Poate acum să fie altfel, îmi doresc, vreau să se facă puțină dreptate.

      -Finule, mergi în treaba dumitale și contează pe sprijinul meu și, sunt convins, Lixandru a privit pe mamă-sa și tată-su, a citit înțelegere în ochii lor, că te vei putea baza și pe ajutorul ăstor doi bătrâni.

      Nicolicea a dat mâna cu bărbații, a ieșit tăcut pe ușă condus de Gheorghe Lemnaru.

      -Dragul mamei, cât timp stai acasă? Filofta aștepta răspunsul cu mâna la gură, gata să izbucnească în plâns.

      -Mamă, m-au lăsat la vatră, am fost rănit de două ori, m-au și decorat. Ochii tânărului erau luminoși, doar chipul avea o umbră de tristețe pentru fratele căzut. M-a ferit Dumnezeu, ori fratele Culae, de acolo din cer a vegheat asupra mea să nu vă producem mai multă mâhnire în suflet de câtă aveți acum.

      Cât de curând se va găta războiul, lung a mai fost, bată-l Dumnezeu, să-l bată!

      -Neică, Didina s-a agățat de umărul lui sănătos și, mângâindu-l ca o adiere pe obrazul neras a continuat: chiar se va da pământ?

      -Ce te interesează pe tine, copilă dragă? Ai și tu greutăți? Vezi-ți de carpetele tale, nu te băga în treburi care nu-s nasul tău!

      Cu bocănituri pe scările prispei Gheorghe a intrat în casă. După cum îi cătau ochii se vedea că este preocupat.

      -Înțeleg băiete că pentru tine s-a gătat războiul. Așa-i? Lemnaru îl privea cu drag și cu teamă pentru ce avea să-i răspundă.

      -Da, tată, pentru mine s-a terminat. Am făcut aproape patru ani de război și tot nu am înțeles pentru ce, pentru cine am luptat. Ne-am pupat cu nemții în bot, am belit rușii la ei acasă, apoi s-a schimbat soarta, norocul a fugit de noi, ne-au împușcat rușii la Cotul Donului și Stalingrad. Acolo cine scăpa de gloanțele rușilor erau împușcați de nemți atunci când se agățau de camioanele lor să se retragă din încercuire. Tată, dacă ne agățam de obloanele camioanelor pline cu nemți care fugeau din calea rușilor, ne tăiau mâinile cu baioneta. A fost groaznic. Acum ne-am unit cu rușii să alungăm nemții de pe pământul nostru. Au plecat nemții, i-am împins până în munții Tatra, în țară locul lor a fost luat de ruși, sovietici cum își spun ei.

      Ăsta nu a fost războiul nostru, mi-a spus mie într-o seară locotenentul când eu eram de santinelă, iar el nu avea somn, mi-a zis așa, Doamne și acum îl aud cum spunea cu glas însuflețit: „mă Lemnarule, ăsta nu a fost războiul nostru, însă nu am avut ce face. O țară mică este ca tulpina de trestie, se pleacă după cum bate vântul.” Abia când am plecat spre casă și mi-am luat la revedere de la el, mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a spus doar mie ca pe un mare secret: „Lemnarule, eu mi-s comunist cu acte în regulă, să știi că mult se va schimba rânduiala în țară. Să ții minte băiete, să nu uiți!” Nu am uitat.

      -Voi, ăștia mici, spălați-vă pe ochi și veniți la masă să împărțim ce avem la toți. Batăr că este post tot ne vom dedulci o țâră cu o bucată din cazan, că doar a venit o venit fratele vostru acasă. Să mi-l ție Dumnezeu sănătos și pe voi dimpreună cu dânsul!

.......................................................................................................................................................................

      Salonul s-a dovedit neîncăpător, țăranii veniseră din toate colțurile satului. Erau îmbrăcați în straie de sărbătoare, tăcuți, cu mustățile mari și țigările înfipte între buze, din care pufăiau ca niște mici locomotive.

      Încercau să înțeleagă de ce îi adunase pe toți alde ăștia ai lui Lemnaru și finul lor Nicolicea, că prea trâmbițaseră prin sat, în frunte cu Lixandru, fiul lui Gheorghe, prospăt sosit direct de pe front, să se strângă sătenii la Salonul satului fiindcă va veni un tovarăș de la județ să țină o cuvântare.

      -Neică, se adresă un flăcău tinerel, cu mustața abia mijită, unui bătrân care, sprijinit  în baston, părea să le știe pe toate, neică, de ce ne chemară ăștia aici? Ce se împarte?

      -Se împarte pe dracu, le-au intrat gărgăunii în cap unora, iar altora s-a încins tărâța în ei. I-au agitat comuniștii, anticriștii, nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Bătrânul și-a făcut o cruce mare, apoi a înclinat capul ca în fața unei icoane.

      -Matale, moș Haralamb, ce cauți aici, până mai ieri erai țărănist? Te-ai schimbat dintr-o dată, ori va spus Maniu cum va bate vântul de aici în colo. Tânărul, privind ștrengărește la bătrân, era pe picior de fugă.

      -De când te bagi tu-n vorbă cu mine, mă, sărăntocule, până acum cerșeai la poarta mea și acum ți-au crescut colții? Vezi, că întorc foaia și pun jandarmii pe tine...

      -Pui pe dracu Haralamb. Las-o mai ușor cu amenințatul, fiindcă nu se știe cum vor merge lucrurile. Gheorghe Lemnaru avea de mult un dinte împotriva bătrânului Haralamb. Cu ani de zile în urmă, până să plece Culae pe front, Lemnaru îi ceruse lui Haralamb să-i dea pe Domnica, o frumusețe de fată, care era în vorbă cu fiul lui. Bătrânul nu a ținut cont de iubirea fetei, a refuzat cererea lui Gheorghe, mai mult decât atât, într-o seară l-a așteptat cu niște slugi care mucăreau prin curtea lui și l-au bătut  așa de tare că nu s-a putut ridica din pat o săptămână de zile. Jurase pierea lui Haralamb, însă nu se ivise ocazia.

      -Gheorghe, nu te-ai învățat minte? Lasă că te-oi potoli eu! Haralamb a ridicat amenințător bastonul.

      -Potolești pe dracu moșule, a sărit Lixandru cu gura când l-a auzit pe chiaburul Haralamb că îi amenința tatăl. Bagă-ți mințile în cap, a apus ziua voastră, a continuat Lixandru. Comuniștii, sprijiniți de glorioasa armată sovietică și luminați de marele Stalin vă vor pune botniță vouă, tuturor moșierilor și chiaburilor.  

      -Ce vorbești, mă? Știi tu mai bine decât Maniu și Majestatea sa? Bă, moșul a ridicat bâta să lovească, Gheorghe atent, nu l-a lăsat pe Lixandru să ripostese, s-a repezit asupra bătrnului și i-a smuls bâta din mână. Haralamb sufla greu, era nervos, simțea că se sufocă.

      -Halal să-ți fie Haralamb! Tot prost ai rămas, unde nu ai putut învinge cu vorba, ai făcut apel la bâtă.

      -Să mergem în salon tată, au fost aduse bănci din lemn cu un camion de la județ să avem pe ce sta.

      Țăranii s-au îmbulzit în local, era pentru prima dată când cineva voia să le vorbească despre problemele lor reale.

      Întruniri mai fuseseră în sat când veniseră de la liberali și țărăniști, asta cu mult înainte să înceapă războiul. În preajma alegerilor veneau de la oraș niște domni scorțoși și spilcuiți care le vorbeau într-o limbă păsărească din care ei nu înțelegeau mare lucru. Sperau ca acum să fie altfel. Auziseră că „tovarășii” erau fii de țărani și muncitori, asta însemna că erau de-ai lor.

      În salon rumoarea a început să crească în momentul în care afară s-a auzit oprind o mașină. Din mașină au coborât doi inși îmbrăcați curat cu cămăși albe, costume din stofă și șepci din stofă pe cap.

      Sătenii au făcut un culoar să poată trece musafirii, cei doi salutând în stânga și în dreapta, au mers la masa prezidiului, peste care era pusă o față de masă roșie. Unul dintre ei, a privit roată pe cei adunați în sală, s-a uitat pe niște hârtii, scrise de mână, pe care le scosese cu mare importanță dintr-o geantă din piele compartimentată și prevăzută cu încuietoare cu cheie. Și-a dres vocea, s-a mai uitat o dată în hârtii, a fixat privirea undeva în fundul sălii, a dres vocea printr-un tușit scurt:

      -Tovarăși, de-a lungul vremurilor țara noastră a trecut prin multe, multe urgii. Multe popoare dornice să ne fure bogățiile au venit asupra noastră. De fiecare dată cel mai mult a pătimit poporul, țăranii, talpa țării. Însă, tovarăși, ocupanții au venit, au plecat, doar boierii, marii stăpâni de pământuri au rămas și au apăsat și mai tare jugul robiei asupra țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin.

      De-a lungul istorie țăranii s-au răzvrătit, au încercat să scuture jugul robiei care apăsa tot mai greu asupra bieților clăcași. Amintesc de răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan care, chiar dacă au fost omorâți, faptele lor de demnitate și vitejie au rămas ca reper de eroim pentru popor. În 1888 țăranii din Urziceni, Ialomița, mai apoi din alte regiuni ale țării s-au răsculat din cauza condițiilor grele și a lipsei pământului.  Mai târziu, în 1907 , regele și liberalii au rezolvat problema țărănească cu armata și tunurile, au ras sate întregi de pe suprafața pământului. Au omorât mii de oameni nevinovați, printre ei fiind femei, copii, bătrâni.

      Secretarul PCR a făcut o pauză, în sală se așternuse liniștea, era o liniște apăsătoare, oamenii așteptau cu sufletul la gură să audă ce le spune trimisul PCR.

      -Tovarăși, a reluat discursul secretarul Dobrogeanu cu glas declamator, privirea semeață și mâna ridicată cu pumnul strâns, a sosit vremea tovarăși, să facem dreptate, să aducem farul călăuzitor al experienței sovietice și la noi. Să zdrobim lanțul înrobitor al boierilor și chiaburilor, să facem dreptate țăranilor cu puțin pământ, ori fără pământ, acei oameni care au dus greul războiului și al urgiilor care s-au abătut asupra țării de-a lungul timpului. Vom lua pământul marilor moșieri și al chiaburilor, îl vom da ostașilor care au luptat să-și  apere țara și văduvelor de război. Deasemeni vor primi pământ aceia care au sub cinci hectare. Pentru ca lucrurile să se desfășoare în bune condițiuni, vom înființa un Comitet local  pentru Împroprietărire care va analiza toate cererile depuse de țărani. Așteptăm ca legea să fie votată, după care, în baza cererilor aprobate de Comitet vom intra cu plugurile în moșia boierului fugar Dobreanu și a altor chiaburi a căror suprafață de teren depășește în total 50 de hectare cu terenurile de fânețe, grădini cu pomi fructiferi și terenurile pe care sunt construcții.

      Tovarășul instructor Furtună Nicolae, a continuat Dobrogeanu privind incruntat în direcția unor țărani care se manifestau zgomotos, va rămâne în satul dumneavoastră pentru a vă îndruma cum să alcătuiți Comitetul și care vor fi criteriile de împroprietărire. Vă rog să propuneți, ca membrii în Comitet, tovarăși cu oleacă de carte și să fie în același timp, respectați în sat.

      -Primăria, primarul și ceilalți funcționari vor fi obligați să pună la dispoziția membrilor Comitetului registrul agricol pentru a putea fi verificate cererile țăranilor și totodată face inventarul pământului disponibil. Tovarăși, nu vă atingeți de pământul celor care au suprafețe mai mici de 50 de hectare de teren, nu vrem să facem o dreptate comițând o nedreptate.

      -Domnule, nu cred că primăria vă va ajuta să faceți aceste acte samavolnice.

      -Cine ești dumneata, tovarășe? Secretarul de partid, cu fața calmă și un zâmbet încrezător în colțul gurii, mai mult șmecheresc, l-a interpelat pe cel care îl oprise din discurs.

      -Sunt primarul liberal al acestui sat, aici știm noi bine ce avem de făcut, nu trebuie să vină niște vânduți ca voi să ne explice ce și cum. Plecați de aici! Oamenii nu vă vor, nu este așa oameni buni? Primarul s-a oprit, se aștepta ca reacția celor din sală să fie una de ovații pentru el, s-a așternut liniștea, o liniște care-l lovea în moalele capului pe edilul liberal, o tăcere prevestitoare de rău.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap II

      Gheorghe a intrat în curte în lătratul vesel al câinelui legat cu lanțul pe sârma pe care se putea plimba de la coteț până la poartă.

      Femeia îl aștepta cu mămăliga caldă pusă direct pe măsuța rotundă cu picioare scurte. Bărbatul s-a scuturat afară de noroi, apoi a intrat încălțat. După ce s-a dezbrăcat de hainele groase, s-a spălat pe mâini în tuciul de mămăligă, apoi s-a șters pe ștergarul înflorat, țesut în casă, agățat într-un cui de ușă.

      S-a închinat la icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațe așezată pe peretele dinspre răsărit deasupra patului unde dormeau copiii. Sub icoană era candela pe care o aprindeau de câte ori era slujbă în biserică, ori când vreunul dintre ei era bolnav.

      -Cheamă băiatul la masă. Unde este?  Întunericul s-a pogorât de mult peste casele satului, el ce mai năvădește pe afară? Vorba răstită a lui Gheorghe a făcut-o pe Filofta să nu pună întrebări, nu-i era frică de el, însă nici nu voia să pună gaz pe foc.

      -Didino, mamă, cheamă băiatul de afară! Vezi ce pozne mai face la ceasul ăsta târziu!

      -Se joacă mamă, face bulgări de zăpadă, deși acum sunt destul de grei, omătu-i plin de apă. Se bucură și el de ultimele rămășițe ale zăpezii, nu vezi cum scade în fiecare zi, de parcă o paște soarele.

      -Stai la masă ștrengarule, îi zise Filofta privind cu drag băiatul, care, înfometat, își trăsese scăunelul  de sub pat și îl așezase la masă. Spală-te pe mâini diavole, apoi închină-te, nu te arunca direct asupra mâncării ca un necredincios.

      Femeia a tăiat mămăliga cu ața pe care o desprinsese de la toarta coșului din nuiele ce sta agățat în cui la grinda podinii. În coș femeia păstra mămăliga care rămânea de la masă. Filofta a împărțit fiecăruia câte o felie de mămăligă aburindă cu miros de răscopt, apoi a pus în mijlocul mesei o strachină mare cu ciorbă de fasole alături de altă strachină cu murături.

      În câteva minute, harnicele mâini care, neostoite, duceau la gură lingurile din lemn adânci, pline ochi cu zeamă, au golit ceanacul. Filofta, atentă, a reumplut strachina, era un ritual, de fiecare dată umplea cenacul de trei ori, apoi, sătui, toți se ridicau de la masă cu burțile pline și cu chef de vorbă.

      -Didino, a început Gheorghe vorba după ce și-a aprins țigara și a tras două fumuri adânci care i-a provocat o tuse înfundată, fata mea, ai crescut ca o floare de frumoasă, cred că este vremea să-ți găsești și tu un băiat cu care să faceți casă împreună, de vă veți potrivi.

      -Cu cine omule să facă, nu vezi că băieții sunt toți în războiul ăsta care nu se mai termină? Gândul i-a fugit la Culaie, băiatul ei, pe care nu avea să-l mai vadă și nici mormânt știut nu avea să-i poată aprinde lumânare pentru lumina cea veșnică și neînserată a Împărăției lui Dumnezeu.

      -Mda, mormăi Gheorghe, asta cam așa este, însă, lumea merge înainte. Se va găta și ăst război, căci nu va ține cât pământul. Atunci trag nădejde să-l vedem și pe Lixandru, mândrul meu flăcău, acasă. Tare îmi este dor de el, spuse bărbatul strivind o lacrimă. A mai tras un fum din chiștocul care-l ardea la degete, a dat fumul afară cu rotocoale care se spărgeau de cum ieșeau din gură. Gheorghe a dat chiștocul jos, a călcat cu piciorul pe el strivindu-i capătul cu jar, apoi a scuipat în același loc unde dăduse chiștocul. A privit în pământ, după un timp a ridicat ochii privind cu drag fata ce stătea pe patul opus lângă Costică, copilul cel mic.

      -Voi îl știți pe băiatul lui Dumitru Belciug?

      -Îl știu, da ce treabă ai tu cu el? Filofta a scos pentru o clipă mâinile din tuciul în care spăla vasele, s-a uitat pieziș la bărbat și cu milă la Didina. Este un zurbagiu, bea, fumează, iar duminica, de închipuit ce e, mere cu lăutarii după el. Are tac-su bani. Te întrebai ce treabă ai tu cu el?

      -Eu, niciuna. M-am întâlnit azi cu alde tac-su, din vorbă în vorbă, nu și nu să ne încuscrim. Tu ce zici fată? Bărbatul vorbea în silă, nu-i plăcea de Belciug și familia lui, cu toate acestea voia să facă întrebare fetei.

      -Nu Gheorghe, suntem săraci, însă nu-mi nenorocesc fata cu mâna mea. O știu pe Aritina, nevasta lui Dumitru, o scorpie de muiere, o jurată căreia nu-i scapă nici o firimitură de pâine din mână, cață de gură de nu o întrece nimeni. O afurisită care și-a îngropat bărbatul ținându-se de mână cu ibovnicul. Nu zici nimic Didino, ce taci ca bolânda?

      -Eu zic ce ziceți voi. Cui vreți să mă dați, acolo voi merge. Din cuvântul vostru eu nu voi ieși. Fata vorbea înecându-se în lacrimi. Și-a amintit o pățanie a ei cu fiul lui Belciug pe care nu o povestise părinților. În vara ce trecuse fusese cu mâncare în țarină unde taică-se cosea niște dughie. La întoarcere, când să treacă printr-un lăstăriș ce răsărea brusc în marginea unui lac, i-a ieșit în cale Spirache, băiatul lui Belciug, după ce i-a dat binețe a încercat să pună mâna pe ea. Didina s-a zbătut să scape din mâna apucatului, însă pușlamaua o prinsese ca în menghină, doar trecerea prin apropiere a unui vânător l-a făcut pe derbedeu să slăbească strânsoarea. A oftat, a privit cu speranță spre părinți, de acolo aștepta izbăvirea.

      -Nu merge așa fata mea, tu ești ca o garoafă de frumoasă, nu cred să nu fie băieți care să-ți poarte sâmbetele. Dintre toți unul îți este mai drag sufletului. Vorbește Didina, aici este vorba despre viața ta!

      -Aș îndrăzni să spun cine îmi este drag și mă iubește cu adevărat. Didina sfioasă și temătoare, rușinată de vorbele ei îndrăznețe, rămăsese cu privirea în pământ.

      -Spune, fată! Gheorghe o încuraja din ochi, cu toate că în sufletul lui avea o strângere de inimă cu gândul la cel neștiut ce furase inima fiicei lui.

      -Mamă, a început Didina sfioasă, îmi este drag, precum raza soarelui dimineața, Vasile al lui Titirez. Vorbind, fata s-a apropiat de ușă să poată fugi în caz că tată-su se va repezi cu mâinile în părul ei.

      -Măi fată, știu eu ce să zic, și-a început Gheorghe vorba tremurată, două sărăcii fac o sărăcie și mai mare, nicicum o avere.

      Filofta a simțit că bărbatul este în încurcătură.

      -Didina mamii, Didină, nici cu al lui Belciug nu este bine, deși la ăștia și dacă încasezi bătaie, batăr nu te culci flămândă. De Vasile ce să zic, e băiat bun, frumos cum altul nu-i, însă, sărăcia lor este de poveste. Ce veți mânca? Ei nu au nici un petec de pământ, bietul tac-su e pălmaș, bătătura lor e goală. Au doar o văcuță și un porc chinuit pentru Crăciun. Va fi greu!

      -Mai bine te duci după al lui Dumitru, e cam iute la mânie, bea cam mult, de, așa sunt unii bărbați. Gheorghe a oftat, de parcă o dată cu vorbele pe care le scosese pe gură îi ieșea și sufletul  câte puțin.

      -Gheorghe, o va omorî în bătaie. Filofta era speriată de perspectiva care se deschidea în fața fiicei sale, de aceea a încercat să abată discuția.

      -Nici o muiere nu a murit din bătaie, nu va muri nici Didina. Dumitru mi-a promis că dacă facem înțelegerea mă lasă să muncesc la moară. E de colea să aduc seara un fund de sac cu mălai, poate și un căuș de făină?

      -Tu ai bolânzit? Ești gata să-ți vinzi fiica pentru un fund de sac cu mălai și un canciog de făină? Treabă este asta? Filofta se repezise cu vorba la Gheorghe.

      -Dacă eu am vorbit prost, să meargă după Vasile și v-ați umplut de bogdaproste. Crezi tu că ăsta a lu* Titirez când va vedea seara venită și nu au nimic de pus pe masă nu-și va vărsa focul pe Didina? Nu o va altoi în numele Tatălui fiindcă nu a cerșit la mă-sa mâncare? S-a întors de pe front rănit la picior, ai văzut cum stângăcește? Cu timpul acolo, unde acum e rana, își vor găsi sălaș bun reumatismele, bolile frigului.

      -Tată, mi-a zis Vasile, seara trecută când m-a scos la poartă, că va primi pământ fiindcă a fost rănit și dat acasă de la răzbel. Didina vorbea cu ceva mai mult curaj de frică să nu fie dată, pentr-un ciur de făină, după Spirache al lui Belciug.

      -Sunteți proști dacă ascultați toate balivernele care se vântură în lume. Va primi pământ tot alde Belciug, nu ai văzut femeie ce frumos se purta cu ăia de tot defilau toamna trecută prin sat? Unii zic că ar fi fost țărăniști, alții zic că erau comuniști, toți promit de parcă pot ei să lățească pământul să se ajungă la toți.

      -I-am cumpărat eu, a intervenit Filofta să completeze ce începuse Gheorghe. Omule, ăia cu cravată și cu pălărie scumpă erau țărăniști. Ceilalți  care aveau gulerul cămășilor răsfrânt peste haine și pe cap șapcă, erau comuniști.

      -Filofta, tu ești femeie deșteaptă, așa o fi cum spui tu, că eu nu am stat să-i pun pe căprării. Bărbatul era mândru de nevastă, însă îi părea rău că nu reușise el să-i categorisească. Femeie, uită-te la moșia lui Dobreanu, este cât vezi cu ochii și încă o dată pe atâta. Cine să aibă curaj să împartă pământul lui? E o vorbă aruncată în vânt asta cu datu*pământului la oamenii ce nu au. E greu să-i spui moșierului, om cu carte, fost ministru ca Dobreanu, „pleacă bă de pe pământul tău, acu*eu mi-s stăpân pe el!” Nu poți femeie, ăla are jandarmii de partea lui. Ehee, eram flăcăiandru în 907 când cu zurba cea mare. Atunci, îți amintești Filofto?, regele nu s-a sfiit să scoată armata cu tunurile și să tragă asupra noastră mai ceva ca la Plevna împotriva turcilor. Trei sate mai departe de noi, se văd și acum gropile de la obuzele tunurilor celor mari, au ras satul de pe suprafața pământului, voi să stați blânzi, nu se face nicio reformă.

      -Am să muncesc cu ziua în sat, nu imi este frică de muncă.  Am fost învățată să fac de toate. Didina vorbea repede, voia să spună totul dintr-o suflare, simțea că obrajii îi iau foc, o cuprinsese rușinea.

      -Ai să muncești fata mea, nu vei avea altă scăpare. Îți va mai da și mă-ta când nu vă veți descurca, mai veniți pe aici, vom vedea cum va fi. Ține minte, o dată ieșită din curte și măritată, în curtea mea să nu te mai întorci chiar dacă te jupoaie de vie și-ți pune sare pe rană. M-am făcut înțeles? Nu vreau să-ți frâng voia, dar nici să mă fac de rușine. Gheorghe vorbise hotărât, chiar arțăgos, abia aștepta să se contreze vreunul pentru a-și vărsa năduful pe el.

      -Stai binișor omule, încă nu s-a măritat. Poate că nici nu este așa aprinsă după el, a spus și ea cine îi este drag acum. Voi v-ați întrebat ce zice Vasile cu tac-su Titirez? E posibil ca ei să nici nu vrea să audă de fata noastră, să aibă alt chilipir găsit. Bunăoară fata lu*Pătlăgică, cam grăsuță și urâțică, un pic tălâmbioară, dar ca zestre are 10 pogoane de pământ, vacă cu lapte, 30 de oi, o mică avere care ar da sărăcia afară din casa Titirezilor. Ce părere aveți? Filofta privea cu superioritate asupra soțului și a fiicei, Didina pălise, nu se gândise să aibă rivale în fetele cu zestre, ci doar în cele frumoase.

      -Taică, s-a băgat în vorbă băiatul cel mic, cum vine asta ca Didina și Vasile să vină la masa noastră când acasă la ei nu vor avea ce mânca? Adică, dumneata vrei ca ei să mănânce din munca mea? Asta nu voi putea răbda, am să spăl cuțitul în sângele lui. Tânărul, nervos, s-a ridicat în picioare și și-a scos din buzunar briceagul prins cu zale de pantaloni și cu lama desfăcută a făcut gestul de-a-l împlânta în trupul cuiva.

      -Costică, stai blând, că acu-ți bășic fundul cu centura. Ți s-a iuțit sângele de atâta stat după sobă? Mâine să scoți caii afară, să-i plimbi, după aceea să încarci o căruță de bălegar să o ducem în țarină. Înțelesu-m-ai?

      Băiatul a pus capul jos, dintr-o dată vitejia îi ieșise prin piele

........................................................................................................................................................................

      Duminica după amiază, țăranii, îmbrăcați în hainele de sărbătoare, mergeau făloși la cârciumă, în urma lor, la doi, trei pași, veneau nevestele, așa se cuvenea ca femeia să meargă în urma bărbatului. Femeile și ele îmbrăcate frumos erau pregătite să arunce ochi de cunoscătoare la hora unde se prindeau fetele și băieții.

      Flăcăii întâi treceau pe la cârciumă, beau un țoi două cu țuică, să prindă curaj, după care intrau în horă. Cei mai aprinși dansatori jucau în fața lăutarilor.

      Vasile al lui Titirez, cu o mână ridicată la pălărie și cealaltă la spate dansa așa de frumos că toate perechile se opriseră din joc să-l privească, să-l admire cât de minunat știa juca cele mai îndrăcite dansuri.

      Din mulțime s-a desprins un flăcău brunet, cu mustața neagră și ochii ca tăciunii. Scântei aruncau spre Vasile ochii tânărului abia sosit. Băuse o sticlă cu vin negru, greu, care începuse să-i înfierbânte capul. Spirache, căci el este flăcăul brunet, a făcut cu mâna semn la lăutari, aceștia au tăcut. Bătrânul țigan viorist s-a aplecat de pe micuța scenă improvizată, îl știa iute la mânie pe flăcăul lui Belciug. Lăutarul a luat din mâna lui Spirache banii, apoi s-a întors spre micul lui taraf comandând scurt: „Brâul!”

      Lăutarii au început să cânte în draci. Vasile și Spirache dansau față în față cu mâinile la spate precum doi cocoși care se măsoară din priviri. Vasile, stăpân pe el, fără alcool în cap, dansa în ritmul iuțit al muzicii, fără să facă gesturi în plus, înțelesese că derbedeul lui Belciug îl provocase la întrecere din cauza Didinei.

      Spirache juca de săreau scântei din cizmele lui din piele box cu carâmb până la genunchi.

      Tăciuni aprinși îi erau ochii, flăcări aruncau spre Vasile, provocare era în toate mișcările lui Spirache. Se știa bogat, tânăr, frumos și dorit de toate fetele și femeile, unele chiar măritate îi ațineau calea seara când întunericul se furișa în sat. Se spuneau multe lucruri urâte despre feciorul chiaburului Belciug. Mult timp pe la clăci unde se întâlneau fetele și muierile cu lucru, ori prin cârciumă, când nu era nimeni din neamul lui Belciug pe aproape, se sporovăia că Spirache îl omorâse pe Ion al Zefirei, din cauza muierii lui Ion.

      Povestitorii îl socoteau vinovat pe Ion. Spirache fusese oprit într-o seară de nevasta lui Ion. Flăcăul nu a dat curs invitației nevestei vecinului de-ai potolii focul interior. Femeia a insistat, i-a căutat potecile, până când Spirache s-a învoit să-i domolească fierbințeala. Femeia, pasională, s-a dăruit cu totul lui Spirache. Întâlnirile lor au durat până într-o seară când au fost surprinși de Ion. Acesta când a văzut-o pe nevastă-sa posedată de tânărul Belciug, a avut un moment de ezitare, apoi a scos cuțitul, pe care-l ținea în teacă legat la brâu, a tăbărât pe Spirache care încă era deasupra femeii. Acesta s-a ferit, cuțitul a zgâriat-o pe femeie. Spirache l-a lovit puternic în față, Ion s-a dezechilibrat, amantul a sărit asupra lui, i-a luat cuțitul din mână apoi i l-a împlântat în piept. Ion a murit pe loc.

      Spirache a mers cu tată-su la postul de jandarmi, a declarat cum s-a întâmplat fapta, alături de declarație Dumitru Belciug a pus un pumn de cocoșei din aur veritabili având cocoșul galic ca mărturie a valorii lor. Dosarul penal a fost  închis cu concluzia: „ legitimă apărare pentru Spirache”. Ion fusese jelit și îngropat. De atunci nu se mai întâlnise cu nevasta lui Ion, nu putea să uite crima făcută.

      Spirache juca mânat de gelozia care-i rodea sufletul, cămașa în spate era leoarcă, nu se lăsa, bătea mai tare călcâiele și pământul cu cizmele lui lucioase. Îl privea sfidător, cu un fel de dispreț falnic pe Vasile care, cu opincile legate cu nojițe peste cioareci până la genunchi, juca constant fără să-și iasă din ritm. Părea că lupta dintre cei doi se apropie de sfârșit, lăutarii dădeau semne de oboseală, Spirache i-a simțit, a băgat mâna în buzunar a scos o mică monedă din aur pe care a aruncat-o la picioarele lăutarilor. Ca prin farmec țiganii s-au înviorat, instrumentele au reluat  muzica cu și mai mult aplomb. În timpul dansului Spirache se rotea pe loc, de câteva ori, trufaș, a încercat să-l lovească pe Vasile. După un timp, obosit, tânărul chiabur a simțit că Vasile mai are vlagă în el și nu se dă bătut la dans. În sufletul lui negru, plin de ură și ranchiună, a decis să-l lovească în timpul jocului, pentru asta s-a apropiat, tot jucând, de Vasile, când acesta nu a fost atent l-a lovit așa de puternic că s-a dus bietul Vasile trei metri într-o parte. Nu a căzut, a continuat jocul cu mai multă forță. Era în vervă, lumea toată era a lui, față de Spirache căruia vinul începuse să-i întunece judecata și să-i înmoaie picioarele.

      Spirache a făcut semn lăutarilor să oprească muzica. Țiganii atâta au așteptat, instrumentele au tăcut.

      Vasile a făcut semn cu mâna lăutarilor să cânte, unul dintre ei i-a strigat:

      -Plătește și cântăm!”

      Bietul Vasile a înghițit în sec, nu avea bani, a plecat din ringul improvizat, trebuia să treacă prin mulțimea de gură cască strânsă să privească la jocul lor. Neatent, s-a împiedicat de piciorul lui Spirache pus piedică în calea lui. A căzut cât era de lung în râsul sătenilor adunați ca la circ.

      S-a ridicat de jos fără vorbă, s-a apropiat de Spirache, doar o clipă l-a privit în ochi, fulgerător, pumnul lui Vasile l-a lovit sub bărbie, trântindu-l la pământ.

      Femeile au început să țipe, flăcăii, mulți dintre ei înfierbântați de băutură, au început să-i încurajeze pe cei doi să se încaiere.

      Spirache s-a ridicat, a privit cu ciudă într-o parte, a scuipat un firicel de sânge amestecat cu țărână ce-i ajunsese în gură, cu privirea nerușinată s-a adresat lui Vasile:

      -M-ai lovit, mă? Bravo ție! Nu te-ai gândit mă, sărăntocule, că nu am să mă las până nu te va jeli mă-ta? Te voi omorî, Vasile, de mult caut motivul, acum mi l-ai dat. De ce m-ai lovit? Pentru că sunt mai bun ca tine în toate? Pentru că sunt bogat, iar tu ești atât de sărac încât nici apa nu ai după ce s-o bei? S-a făcut săracu* al dracu, a conchis Spirache scuipând a doua oară pământ amestecat cu sânge.

      În jurul lui Spirache se adunase un grup de tineri lingușitori care trăiau din mila bogătanului. Vasile a privit în jurul lui, toți se retrăseseră la câțiva pași de el parcă ar fi fost ciumat.

      -Spirache, nu îmi este teamă de tine. Eu am luptat pe front la baionetă, am văzut moartea cu ochii, așa că nu mă sperii de tine și fătălăii care te slugăresc. E bine să vă țineți departe, cât mai departe de mine. Nu îmi este teamă de o haită de fricoși ca voi. Seară bună la toată lumea! a mai spus Vasile, după care a plecat în drumul lui.

      Poteca pe care Titirez mergea acasă  trebuia să treacă printr-o vâlcea, acum plină cu zăpadă, doar un firicel mic de apă se scurgea prin mijlocul ei. Vălceaua era plină de arbuști de măceși, porumbari, câteva răchite și stuf uscat. Aici se gândea Vasile că ar putea să-i atace pe Spirache și ciracii lui. A început să se pregătească pentru asaltul asupra lor. Întâi a rupt o cracă mai groasă dintr-un stejar bătrân crescut singuratic pe margine de potecă, bun să țină umbră țăranilor veniți la muncă și care, la vremea prânzului, căutau o brumă de răcoare. Când să intre în crâng, Vasile a auzit voci, a înțeles că sunt ortacii lui Spirache. Nu s-a speriat, a căutat o poziție care să-l avantajeze.

      Cum în război fusese caporal, știa oleacă de tactică militară. S-a pitit în spatele unor rugi de măceși, aici poteca era strâmtă, nu putea să încapă decât câte unul în spatele celuilalt. I-a simțit că sunt aproape, noaptea era întunecoasă, doar zăpada murdară arunca o lumină timidă. I-a lăsat să intre pe potecă.

      -Spirache, după ce îl omorâm, ce facem cu cadavrul?, a întrebat unul cu gura mare pe șeful lui.

      -Taci dracu* din gură! Să-l vedem mort, apoi vom hotărî ce vom face cu el. Nu a terminat bine vorba că din spate s-a auzit o lovitură urmată de o pufnitură de parcă se prăbușise ceva. S-a auzit altă lovitură, o nouă pufnitură.

      -Să fugim Spirache, nu este de joacă, doar noi am rămas. Se simțea frica în vocea derbedeului.

      -Să fugim Crăcănele, să fugim, nu-i a bună ce se întâmplă! Teama pusese stăpânire pe mândrul flăcău al bogătașului.

      -Spirache, s-a auzit o voce cu ecou de parcă venea din fundul pământului, de fapt Vasile vorbea cu gura băgată într-o oală pe care o găsise în stuf.

      -Spiracheee, sunt eu, Vasile, vino, mă, să ne batem, unde fugi mâncând pământul? Vocea lui Vasile era nepământeană, pătrunsese  ca un piron în inima lui Spirache. Speriat, bogătașul a fugit și mai tare.

.......................................................................................................................................................................