-Domnule primar, vă dau un sfat
tovărășesc, Dobrogeanu, vorbea cu ochii în hârtii, părea că citește ce urma
să-i spună primarului, puneți-vă la dispoziția sătenilor, sprijiniți-i cu tot
ce vor avea nevoie. Nu vreau să vă ameninț, vă spun doar, să fiți atent, vor
urma transformări radicale. Secretarul a ridicat tonul, vocea i-a devenit ca un
bubuit de tun, a continuat să-i vorbească primarului: dacă veți pune piedici,
ori veți zădărnici acțiunea comitetului, după apariția legii, veți fi scos din
funcție și deferit justiției. Sper că am vorbit pe înțelesul dumneavoastră.
Alegeți-vă bine tabăra, echipa în care veți juca pe viitor, este posibil, din
câte văd eu, și văd bine, ca dumneavoastră să fiți în tabăra greșită.
-Dă-l dracului tovarășe secretar,
ăsta este chiabur cu aproape 100 de hectare de pământ. Nu va fi de partea
noastră. Cel care vorbise era un țăran tânăr cu ochii vioi, privirea aprigă și
pumnii strânși. Pe umeri avea o sarică scurtă, iar pe cap o căciulă neagră din
piele de oaie.
-Cum te numești dumneata? Lui
Dobrogeanu îi apăruse o lucire în ochii, mâna ridicată a lăsat-o să cadă cu
zgomot pe masă, cuvântul țăranului îi mersese la inimă.
-Eu mi-s Matei Stan, am fost
cioban la Dobreanu. Acu vreau să împart turma de oi a boierului ostașilor
veniți de pe front și văduvelor de război. Vasile era mândru de fapta pe care
voia să o facă.
-Câte clase ai învățat Matei? A continuat cu
întrebările ștabul de la județ.
-Am făcut cinci clase bune, nu
m-a lăsat tata să merg mai departe, a zis că avem popă tânăr în sat și nu este
nevoie și de mine.
-Pe tine te propun eu în
comitetul de împroprietărire. Vrei să lucrezi pentru obște? Vei fi plătit cât
timp va funcționa Comitetul.
-Tovarășe secretar, s-a ridicat
în picioare din primul rând Nicolicea Dan.
-Spune tovarășe Nicolicea.
Tovarăși, dacă aveți ceva de spus, vă rog să luați cuvântul cu încredere. Noi
suntem frații voștri, nu venim să vă exploatăm, venim să vă izbăvim din robie
și să vă aducem bunăstarea. Destul! Ați suferit prea mult! Veniți lângă noi!
Știu că vă este greu să credeți în comuniști, în buna noastră intenție, ați
fost mințiți mult de-a lungul vremurilor. Mergeți alături de noi tovarăși,
trebuie să ne unim, să ne dăm mâna muncitorii de la orașe cu țăranii de la
sate. Doar așa vom reuși să izgonim sărăcia din sat, să putem asigura un
echilibru între toți cetățenii patriei. Deviza noastră, tovarăși, a Partidului
Comunist Român (PCR), secretarul ridicase vocea, declama precum avocatul la
bară, deviza noastră este:„nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă.
Câțiva țărani din primele
rânduri, îndemnați de Lixandru, s-au ridicat în picioare, au început să aplaude
frenetic.
Secretarul își lăsase bărbia în
piept, bățoșându-se mai ceva ca un curcan. Râdea mânjește în colțul gurii,
lăsând să se vadă lipsa caninului pe care i-l scosese un felcer în lagăr, după
ce îi slăbise rădăcina un vlăjgan de polițist în beciul poliției când fusese
arestat. Era un bărbat frumos, încă se purta stângaci în postura de șef
atotputernic pe județ.
Dobrogeanu intrase în partid în
1943. Nu simpatizase cu comuniștii, era mai mult liberal, credea în inițiativa
privată și în puterea omului de a se
manifesta liber. Intenționase să plece din fabrica de mobilă, unde lucra ca
maistru, pentru a putea să-și deschidă un atelier propriu. Pentru a materializa
ideia căutase locul unde să poată construi atelierul, îl găsise nu departe de
locul unde era fabrica în care lucra. Făcuse reparațiile ce se impuneau, apoi
arvunise mașinile unelte pentru a trece la treabă. Însă, cineva îl turnase la
poliție că este evreu, reclamația a fost suficientă pentru ca primăria să nu-i
mai elibereze autorizație de funcționare pentru atelierul lui. Mai mult chiar,
a început să fie prigonit de instituțiile statului. A rămas în continuare în
fabrică ca tâmplar, nu a mai fost lăsat să lucreze ca maistru.
Un protest spontan al
salariaților din fabrică, din cauza condițiilor de muncă, l-a pus față în față
cu un comunist.
Atunci, în acel loc, s-a
hotărât să treacă de partea comuniștilor. Întotdeauna povestea cu aplomb cum a
cunoscut el lumina lui Lenin.
În primăvara lui 1944 a fost
arestat și condamnat la cinci ani închisoare. A fost dus în lagărul de la Târgu
–Jiu. Aici a luat legătura cu adevărata conducere a PCR. Pentru el a fost o
adevărată școală ideologică în care s-a format ca soldat credincios ideologiei
comuniste. Purta un respect deosebit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe care îl
cunoscuse personal. Fusese atras de înflăcărarea cu care vorbea despre noua
orânduire pe care o va aduce în România. De la el înțelesese cum este cu
relațiile de producție și exploatarea omului de către om.
Era bucuros că se află în acest
sat, lângă țăranii lui dragi, la origini era și el țăran, tatăl său fusese un
mic arendaș. Mama sa prin naștere era româncă curată, săracă cu alți opt frați
mai mici. Pentru că era frumoasă fusese remarcată de tânărul arendaș becher.
Trăiseră fericiți, împărțiseră ce bruma aveau cu toți oamenii din sat. Nu-i
asuprise cu munci în plus, cât putuse
luptase ca și sătenii să o ducă bine. Deși evreu, tatăl lui, era botezat
creștin și ținea cu sfințenie rânduiala ortodoxă. Trăiau și acum, erau bătrâni
și bolnavi, nu se mai ocupau de arendă. Cultivau o sfoară de pământ pe care o
aveau lângă casă. Rar trecea pe acasă și fiul, atunci când treburile de la
partid îi dădeau un mic răgaz.
Cu degetul a făcut un gest discret lui
Nicolicea să se apropie de masă. Dan, umil, cu șapca în mână, s-a apropiat de
masa îmbrăcată în roșu. S-a aplecat până la limita de unde putea să audă ce
avea să-i șoptească Tovarășul.
-Te rog să cauți zece țărani
mai isteți să știe și oleacă de carte. Va trebui să-i instruiesc, să-i
pregătesc pentru modul în care vor acționa ca membri ai Comitetului de Împroprietărire.
Dane, mă interesează în primul rând dacă avem vreun membru de partid între ei.
Pe acela îl vom pune Președintele Comitetului. Tu vei rămâne în sat ca
Instructor-îndrumător din partea județului, vei lucra direct cu Furtună, el îți
va fi superior. Mâinile secretarului, prin gesturi largi, întăreau spusele,
dădeau importanță momentului. Ai înțeles?
-Da, tovarășe secretar. Așa voi
face. Nicolicea a mai rămas adus de spate încă un minut, apoi s-a tras înapoi
de-a îndărătelea.
Ședința s-a terminat târziu. Oamenii
au plecat spre casele lor unii înjurând pe comuniști că vor să strice rânduiala
țării, alții au plecat cu speranța în suflet că odată, cine știe când, vor
izgoni sărăcia din bordeiele lor. Mergeau prin noroiul drumului format de
topirea ultimelor petice de omăt. Suduiau și blestemau pe liberalii și
țărăniștii care făcuseră politică până atunci.
-Dă-i dracului cu comuniștii
lor, a strigat un țăran cu pălărie de fetru, ilic din piele de oaie cu găitane
la umăr, crezi tu că vor merge câinii cu covrigi în coadă când vor veni ăștia
la putere? Ptiu! A scuipat țăranul într-o băltoacă pe care o ocolise în ultimul
moment. Bă, e mult până ajung în vârful puterii, de acolo li se vor strepezii dinții când se vor uita
în jos spre popor.
.......................................................................................................................................................................
După plecarea țăranilor, în
salon rămăsese un miros greu de cojoc de oaie, usturoi, obiele și transpirație
de țăran certat cu apa.
În jurul mesei, cu figuri grave
de oameni importanți, erau Dobrogeanu, instructorul de la județeana de partid,
Furtună și Nicolicea Dan. În fața lor stăteau cu fundurile pe jumătate din
bancă de parcă canapeaua din lemn ar fi avut mărăcini, Lixandru Lemnaru,
Gheorghe Lemnaru, Vasile Titirez, Stan Matei și alți șase săteni mai retrași, neîndrăznind să stea la masă
alături de noile mărimi. Erau speriați de faptul că se aflau la masa unde
văzuseră, de-a lungul timpului, mulți mahări spilcuiți veniți de prin lume care
le promiteau câte-n lună și stele. Erau umili, nu îndrăzneau să privească în fața pe cei doi ștabi veniți de la județeana
PCR. Țăranii nu erau în apele lor, le era teamă, până în urmă cu ceva timp comuniștii
erau vânați de siguranță, jandarmi și poliție, acum, un reprezentant al PCR
venise să dea ordine în sat, să strice rânduiala din bătrâni. Dacă mâine, se
gândeau țăranii, liberalii și țărăniștii vor schimba macazul și comuniștii vor
ajunge din nou vânați, cum vor explica ei atașamentul de acum față de liderii
comuniști? Ar fi fugit cât mai departe de salon, doar speranța că în sfârșit
vor primi o sfoară de pământ, în acest fel putând să alunge sărăcia lucie din
bordeiele lor, îi ținea pe loc.
-Tovarăși, Dobrogeanu calm, a
rotit privirea ca un vultur sătul asupra celor prezenți, a ridicat mâna dreaptă
cu pumnul strâns și cu glas puternic, de parcă voia să imprime cuvintele în
creierele fricoase ale țăranilor prezenți, a continuat: trebuie să privim
lucrurile cu toată seriozitatea. Încă de la domnul Cuza țăranilor le-a fost
promis pământ. Regii care s-au perindat pe tronul țării, după ce vodă Cuza a
fost alungat, au dat gloanțe, nu pământ țăranilor.
A venit vremea să înfăptuim
acum visul de secole al țăranilor noștri. Trebuie să procedăm responsabil
oameni buni, fără să provocăm tulburări, vom lucra cu legea în mână. Să nu vă
temeți să aplicați legea după ce va intra în vigoare. Poporul român, sprijinit
de glorioasa armată sovietică prietenă, sub directa oblăduire a lui Iosif
Visarionovici Stalin, marele conducător al URSS, va putea să pună în aplicare
legile pe care partidul clasei muncitoare le va da pentru îmbunătățirea
condițiilor de viață ale țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin. Să luptăm
tovarăși pentru a scoate la lumină acei țărani mizeri care locuiesc în bordeie.
Partidul nostru este partidul tuturor oamenilor care muncesc, al tuturor
oamenilor care vor înțelege că: doar uniți vom putea învinge societatea
burghezo-moșierească care ne asuprește din adâncul veacurilor.
Armata sovietică staționată pe
teritoriul României va fi chezajul victoriei comunismului în România. Tovarășul
Stalin, Dobrogeanu a înclinat capul ca și cum conducătorul sovietic l-ar fi
urmărit de undeva din umbră, a transmis, a continuat bosul comunist, prin
tovarășii sovietici militari, să luăm cele mai bune măsuri pentru ca poporul român
truditor să înceapă să trăiască mai bine. Deasemeni tovarăși, plugarii săraci
vor primi ajutor de la muncitorii pe care noi îi vom trimite să repare uneltele
voastre de muncă.
Țăranii se uitau la Dobrogeanu
ca la Mesia, era un moment de cumpănă, de teamă și de bucurie reținută pentru
viitor.
........................................................................................................................................................................
Casele, în cea mai mare parte,
erau învelite cu coceni și paie, doar câteva, ai căror proprietari erau îndemânatici
în spargerea lemnului, erau învelite cu șindrilă, acele scândurele subțiri și
scurte așezate cu măiestrie pe acoperișul caselor. La jumătatea uliței
principale, pe mâna dreaptă când cobori din partea de nord a localității,
aproape de biserică și la trei case de primărie, era o clădire înaltă cu cerdac
închis cu geamlâc, așezat sub acoperișul din țiglă roșie, peste cele cinci
camere despărțite de un hol strâmt și întunecos.
Casa maiestuoasă, zidită din
cărămidă, așezată pe fundație adâncă din piatră cu cărămidă arsă, din gură de
cuptor, peste care se turnase var cald, avea o prispă mare de doi metri lățime
pe două din laturile casei. Prispa era
împrejmuită cu scândură din brad la un metru înălțime lucrată cu meșteșug de un
tâmplar dintr-o localitate îndepărtată.
Bătătura avea două părți, una
cu drum pietruit pentru căruță, acesta pornea de la porțile mari și ținea drept
circa 100 de metri până la porțile oborului unde viețuiau păsările și celelalte
animale, iar cealaltă, era despărțită de prima printr-un gard viu din „lemn
câinesc” ce rămânea verde și vara și iarna. Rondurile de plante, formate din
crini, garofițe de pământ și alte flori, transformau, cu parfumul lor, curtea
în gură de rai. De la portiță, pe o potecă îngustă șerpuită printre straturile
de flori se ajungea la casă. Se urcau cinci trepte, se deschidea portița
prispei, de aici se intra în holul care străbătea casa ca o galerie de mină
până în cealaltă parte ce da în obor printr-o ușă fără geam. Holul avea câte
două uși pe fiecare parte, cele din dreapta erau camerele cele bune. Cele din
stânga era odăile de dormit și de bucătărit.
Casa fusese a unui evreu, unul
Iosif Abraham.
Dumitru Belciug, de mic, fusese dat ca slugă lui Abraham ce avea în arendă o halcă bună de pământ din
averea lui Dobreanu.
Cât timp fusese argat, Belciug suferise
în tăcere, nu răbufnise niciodată, în ciuda răutății cu care era miluit de
stăpân și a biciului cu care era blagoslovit, direct pe pielea goală, atunci
când arendașul, beat, se întâlnea cu el prin curte. A înghițit amarul, a strâns
din dinți, doar în sinea lui a jurat, jurământ pecetluit cu semnul crucii făcut
cu limba în gură, de teamă să nu fie văzut de cineva, să nu-și găsească
liniștea până ce nu se va fi răzbunat pe stăpân.
Belciug crescuse flăcău voinic,
avea fața frumoasă, cu ochii negrii, neastâmpărați și iscoditori, o umbră de
ură trecea pe fața lui când căuta spre interlocutor. Mustața neagră,
tinerească, fața palidă, gura cu buze subțiri și bărbia rotundă, făcea din el
un bărbat plăcut femeilor.
Într-una din zile arendașul a
căzut la pat, nu putea să miște o mână și un picior, gura i se strâmbase, iar
limba nu putea articula sunetele. Soția, Aritina, s-a speriat când și-a văzut
soțul căzut pe jos și inconștient. L-a chemat de grabă pe argat să o ajute să-l
pună pe pat, apoi să-l schimbe fiindcă puțea.
Dumitru Belciug a avut o primă
mângâiere când a văzut neputința celui care se crezuse până în urmă cu o zi că
este atotstăpânitor și nemuritor. Cu satisfacție, bine mascată, și-a ajutat
stăpâna să-l pună pe pat, l-a dezbrăcat, apoi, strâmbând din nas, l-a spălat și
îmbrăcat cu haine curate. De câteva ori mâna lui și a stăpânei s-au atins, de
fiecare dată a simțit cum îl arde atingerea degetelor lungi, subțiri și bine
îngrijite ale Aritinei, cea de-a doua nevastă a lui Iosif Abraham.
Prima nevastă a arendașului, ce
îi bucurase sufletul cu doi copii, acum la casele lor, se prăpădise în urmă cu
câțiva ani din cauza unei aprinderi la plămâni. A plâns-o cu mare amar trei
luni de zile, până în clipa în care a întâlnit-o pe focoasa Aritina într-un han
din mahalaua orașului, femeia era slugă bună la toate treburile hanului și
hangiului. Cum a văzut-o i s-a luminat fața, a plecat acasă fără să schimbe
vreo vorbă cu frumoasa Aritina, a plecat el, însă inima lui a rămas la ea.
Multe săptămâni și-a făcut timp să treacă prin târg, doar pentru a mai vedea
odată ochii albaștri, fața albă cu coadele blonde curgând pe piept peste țâțele
mari și ferme, al căror sfârcuri împungeau obraznice în ia înflorată strânsă în
talie. Aritina, femeie isteață, tânără și dornică să scape de sărăcie, a simțit
că norocul ei a intrat pe ușă odată cu Iosif Abraham, însă nu s-a grăbit să-l
culeagă, l-a mai lăsat să-i fiarbă inima în suc propriu, pârpălindu-l la foc
mic.
Când l-a văzut destul de
frăgezit, gata să-i satisfacă toate toanele, i-a răspuns la întrebări, la
început timidă, ambiguu, apoi mai îndrăzneață până când a putut să pună
condiții.
Aritina s-a mutat în casa lui
Abraham în clipa în care arendașul a
trecut averea pe numele ei, la notar, cu acte în regulă, condiția era să nu
poată fi stăpână până când Abraham nu dădea „colțul” ori ajungea în pragul
neputinței atât a capului cât și a trupului.
Trecuseră patru ani de când
Aritina venise ca noua stăpână în casa arendașului. Încă de la început pusese
rânduială în toate, adusese un suflu nou în gospodărie. Deși era abia o copilă,
s-a dovedit a fi o gospodină desăvârșită, arăta respect bărbatului și se purta
cu răceală cu cele zece slugi care trebăluiau pe bătătură.
Lui Dumitru Belciug îi fugiseră
ochii la tânăra femeie din clipa în care ea pusese piciorul în bătătura
bătrânului evreu. Nu își arătase sentimentele, strânsese din dinți, își
înăbușise dorința, însă aștepta momentul în care se va răzbuna pe hainul lui
stăpân și prin Aritina, pe care, era sigur că avea să o facă țiitoarea lui.
Anii au trecut, Dumitru s-a păstrat distant, deși de câteva ori Aritina
întârziase nepermis de mult cu mâna pe mâna lui atunci când îi întinsese
ceaunul cu mâncare.
-Dumitre, a început vorba
Aritina, știu că nu-l iubești, că ai pătimit multe din partea lui, femeia a
privit în ochii jucăuși ai bărbatului cu ochii ei albaștri, senini și rugători,
însă, am să te rog să mă ajuți cu tot ce voi avea nevoie. Pentru osârdia ta eu
te voi milui cu tot ce ție îți va trebui. Doar în tine am încredere, de
celelalte slugi îmi este teamă. Astea sunt cheile de la pivniță, de la hambare
și de la cuhnie. De acum ești stăpân peste întreaga avere, chiar și pe trupul
meu dacă îl dorești. Sunt tânără, îmi este dor de brațe viguroase să mă strângă
la piept puternic ca al tău, de buze tinere să mă sărute, de mâini ferme să mă
mângâie.
Dumitru a luat cheile cu ușurință
din mâna femeii, simțea că așa se cuvenea, că se făcea o dreptate, a privit-o
în ochi pe Aritina cu flăcările inimii lui pregătite pentru iubire și
răzbunare:
-Voi face întocmai cum ai
cerut, voi fi sluga ta credincioasă, însă vreau să ne iubim în pat lângă Iosif,
vreau să mă răzbun pe el, mult m-a chinuit.
-Cum spui, așa voi face, vrei
să mergem acum? Sunt gata, nu mă ține nimic lângă leguma asta cu chip de om. Pe
buzele Aritinei își făcuse loc un rânjet fioros, la vederea căruia, lui Dumitru
i-a trecut un fior pe șira spinării.
-Nu acuma, când va fi
conștient, să trăiască neputința, chinul, să-i lăcrimeze sufletul, să-i
sângereze inima. Atunci, doar atunci, mă voi simți răzbunat.
Dumitru a luat-o în brațe pe
Aritina, a purtat-o ca pe un trofeu, ca pe o primă victorie a lui față de
Abraham, până în patul în care dormiseră cei doi soți până atunci. Aritina și-a
aruncat hainele lăsând să se vadă trupul tânăr cu pielea albă și mătăsoasă, cu
sânii mari, puternici, neatinși de gură de copil. L-a tras pe Dumitru
peste ea, dornică să trăiască clipe de
iubire adevărată după care tânjea de ani de zile, de când venise în casa lui
Abraham.
S-au iubit până pe seară când
s-au auzit glasuri de bărbați și o căruță care intrase în curte încărcată cu
lucernă. Fără să se grăbească, Dumitru s-a îmbrăcat cu cămașa adusă de femeie
din lada lui Iosif, era o cămașă din in țesută în casă cu multe flori la
bentița de la gât și trei rânduri de râuri la manșeta creață. Peste mijloc se
încinsese cu chimirul lat, prins în trei curele, cu înflorituri intarsiate și
două buzunare mari, pline cu banii puși de Aritina când îi înmânase cingătoarea
adusă de pe fundul lăzi, acolo unde Iosif o ținea ca pe un lucru foarte drag.
-Nu uita, tu ești stăpânul, așa
să te prezinți în fața oamenilor, să nu-i lași pe țopârlani să-ți sufle-n
ciorbă. Te vreau puternic, dur și neînduplecat, așa cum a fost ăsta, i-a spus
sărutându-l pe amândoi obrajii și arătând cu capul spre odaia unde era întins
pe pat Iosif Abraham.
-După ce se descarcă lucerna,
merg la cârciumă, vreau să vadă tot satul cine mi-s de-acum. Când mă întorn,
vom mânca. Tu, vezi de perpelește un pui pe grătar, ai grijă să faci mult
mujdei, iar mămăliga să fie moale și fără cocoloașe. Din butoiașul din fundul
pivniței, ăla pitit după budana cea mare, să scoți o stacană cu rachiu, iar din
butoiul vopsit cu dungă roșie să aduci o ulcică cu vin. Înțelesu-m-ai? Glasul
bărbatului era aspru, dornic să poruncească, ochii neastâmărați erau și mai
zglobii, căutătura rea și trufașă.
Femeia i-a susținut privirea,
îi luceau ochii de fericire, avea în fața ei un adevărat bărbat, așa și-l
dorise, așa îl avea. L-a sărutat pe obraji, apoi pe gură și cu voce cântată i-a
șoptit la ureche:
-Cum spui tu, așa va fi. Mergi
și te plimbă, stăpân al meu și al averii mele. Tu ești fala mea, să nu te mai
lași niciodată călcat în picioare, de acum, strivește-i tu pe toți, eu te voi
sprijini! Nu-ți fie teamă de slugi, nu le convine aducem alții, batăr că mergem
în câmpie, aproape de Dunăre și tot vom găsi.
Dumitru a ieșit din casă cu
mâna dreaptă înfiptă în chimirul care-i ținea spatele drept, în stânga avea
țigara, a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit, a depărtat picioarele, a privit cu
ochi de stăpân la bărbații care descărcau căruța.
-Cine mama dracului v-a spus ,mă,
să încărcați lucerna pe căldură? Ați prăpădit toată floarea, așa știți voi să
faceți treabă? Ar trebui să vă trec la catastif și să plătiți gloabă pentru
stricăciunea adusă nutrețului. Vă iert acum, altădată să faceți doar cum vă voi
spune eu! Ați înțeles? Dumitru Belciug a aruncat asupra slugilor privirea
arogantă, pentru care făcuse, în casă, câteva exerciții în fața Aritinei să-i
iasă cât mai bine.
-De când dumnezeii mă-ti dai tu
ordine în curtea lui Iosif Abraham? Până ieri te altoia cu biciul ca pe-un
nevrednic ce ești, acu, dintr-o dată, ți-a crescut rânza? Cel care vorbise era
un țăran slab ca un țâr, înalt, cu mustățile ploștite pe gură, ochii negri duși
în fundul capului. Îl privea mânios pe Dumitru, în timp ce vorbea, răsucea în
mână furca din lemn cu doi craci foarte ascuțiți la vârf.
-Marine, dacă ceva nu-ți
convine, poți să pleci. Ori poți să împlânți țăpoiul în mine, dacă îți dă mâna.
Mai există o puterință, să fii supus și ne vom înțelege bine. Ai înțeles?
-De ce mă să ascultăm de tine,
cine te-a făcut pe tine stăpân, aici, peste averea lui Iosif Abraham?
-Eu, ori nu vă recunoașteți
stăpâna? Aritina, mândră ca o păuniță proaspăt călcată de păun, s-a înfipt în
fața țăranilor, trufașă și cu vocea aspră. Ai tu ceva împotriva felului în care
îmi orânduiesc munca în gospodărie și administrez averea, măi Gămălie? Aud?
Primul care mai scoate o vorbă de pricină, zboară din curte, aduc alții în
locul vostru, însă eu zic mai bine să vă potoliți și de acum să vă scoateți
cușmele voastre, murdare, în fața lui Dumitru. De veți face așa, bună
înțelegere va fi între noi, de nu, aia e poarta.
După ultimele cuvinte, Aritina
s-a întors cu spatele, făcându-i pe țărani să înghită în sec la vederea
formelor trupului ei de femeie împlinită, apoi a intrat în casă.
Dumitru Belciug, om strâns la
mână, a avut grijă ca averea lui Abraham să crească. Aritina era mulțumită,
avea bărbat tânăr, administrator bun și un paznic credincios.
În privința locului în care se
iubeau, Aritina s-a ținut de cuvânt. De fiecare dată când Dumitru avea poftă de
femeie, ea se așeza în pat lângă Iosif. Când se întâmpla ca bolnavul să doarmă,
îl trezea cu-n ghiont și îl întorcea cu fața spre ei:
-„Iosife, îi spunea nevasta, nu
dormii, privește aici cum iubește un flăcău tânăr muierea ta și bucură-te că nu
mai tânjesc în van după bărbat așa cum se întâmpla când tu erai sănătos”.
Abraham bolboresea cuvinte neînțelese, se revolta împotriva lor, cu cât zurba
lui era mai mare, cu atât plăcerea celor doi păcătoși atingea extazul.
Anii au trecut, Iosif Abraham a
mers la Domnul să dea seama pentru faptele sale. Aritina a rămas stăpână unică.
La înmormântarea lui Iosif au venit și cei doi copii, nu erau îndurerați după
tatăl aflat rece în copârșeu, ci după averea ajunsă în mâna Aritinei. I-ar fi
făcut mult rău băieții lui Abraham proaspetei și de loc îndureratei văduve,
dacă nu s-ar fi aflat pe aproape Dumitru Belciug. Acesta a păzit-o cu furca în mână, cum te aperi de o
haită de lupi care atacă ziua în amiaza mare.
Șase luni mai târziu Dumitru și
Aritina s-au căsătorit, nași de cununie au fost boierul Dobreanu cel bătrân cu
cucoana lui, o tânără franțuzoaică ce nu rupea românește decât câteva cuvinte
și alea destul de deocheate. Ca dar de nuntă Dobreanu oferise tinerilor
căsătoriți, o sfoară de pământ de zece hectare aflată izolată de marea lui
moșie. Nunta a fost făcută în grabă, mireasa deja începuse să se îngrașe, era
grea în patru luni.
După cununie Aritina l-a făcut
coproprietar pe Dumitru pe întreaga avere. Era fericită cu el, îl iubea din tot
sufletul, chiar și atunci când ieșea beat din pivniță și-i tăbăcea fundul cu
centura, ea tot „iubitule” îi spunea, iar după ce el, obosit, lăsa jos cureaua
cu care-i învinețise spatele, ea se lipea de el și-l săruta cu drag.
.......................................................................................................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu