Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. III

      Samfira a muls vaca, de când tăiase vițelul lua pârnaia plină cu lapte, apoi a intrat în casă, copiii au văzut spuma de trei degete în oală, ca la comandă s-au repezit la mamă-sa să le deie și lor să bea. Iar Samfira abia aștepta, le-a dat la toți direct din oală, întâi celui mai mic apoi celorlalți, ultima fiind Elisaveta, o adevărată domnișorică.  O parte din laptele rămas l-a turnat în tuci, a întețit focul care tindea să se potolească, iar când laptele s-a umflat a luat ceaunul de pe foc. A tras  jarul pe vatră, din coșul atârnat la grinda podinii, a luat trei felii de mămăligă rece și a pus-o pe jar.

      -Hai copii veniți la masă! Toți s-au așezat pe micile scăunele în jurul mesei scunde și rotunde. Samfira a turnat laptele într-o strachină mare înflorată și smălțuită, iar în lapte a dumicat mămăliga friptă. A fost o delicatesă pe care copiii au apreciat-o la justa ei valoare lăsând strachina goală.

      -Acu* dragii mei stați în genunchi în fața icoanei „Sfântului Gheorghe omorând balaurul”, faceți-vă rugăciunea, apoi tu, Elisavetă, mătură pe jos, fiindcă stă Maica Domnului în genunchi până ce veți mătura voi. Când toate vor fi gata, mergeți la culcare!

      Într-un lighean din tablă Samfira a pus apă din tuci, apoi cu lighean cu tot a mers în cealaltă cameră să se spele. Când s-a reîntors în odaie, copiii deja se băgaseră în pat. Femeia i-a învelit mai bine, a făcut semnul crucii asupra lor, rugându-se la Dumnezeu să-i apere de rele.

      Din toba sobei a scos un lemn de prun gros, l-a băgat în sobă să țină focul până mai târziu. În geam s-a auzit un ciocănit scurt, s-a ridicat de la sobă, a aranjat cu mână cochetă rochia pe ea și-a reînodat basmaua, pe umeri a pus broboada, apoi a ieșit în întunericul nopții.

      De după colțul casei cineva a prins-o de mână:

      -Să mergem în grajd, e frig afară, i-a șoptit cu drag la ureche Samfira.

      Au deschis ușa grajdului,înlăuntru era cald de la cele două vaci. Strălucea de curățenie, parcă era casă de oameni, nu grajd pentru vite. Toată ziua, Samfira stătea cu lopata pregătită să ia mizeria făcută de animale. În grajd, pe partea stângă, era țarcul pentru viței. Era gol, vițeii fuseseră sacrificați, pe ultimul îl tăiase de Crăciun.

      În țarcul vițeilor Samfira pusese de cu ziua paie curate în strat gros, iar peste ele un procov, cu urzeală din bumbac și bătătură din cânepă, țesut în casă. Își aștepta ibovnicul cu drag ori de câte ori el putea să vină. Îi era greu singură, bărbatul era plecat de doi ani pe front, în tot acest amar de timp venise într-o permisie de trei zile. Nu mai avea vești de la el de aproape un an, întrebase în stânga și-n dreapta, pe primar, pe notar, ba chiar și pe subprefect când venise o dată la ei în sat cu ceva daraveli. Nimeni nu o lămurea, nu-i spunea vorbă cinstită asta și asta. Dacă era mort să-i facă cele cuvenite sufletului său, iar dacă era viu să știe să-l aștepte ca pe un părinte drept al copiilor săi.

      -Nu ai adus o țuică, mă mai încălzeam și eu oleacă, bărbatul a smuls-o din gândurile sale.

      -Nu Mărgărit, nu am avut, iar de cumpărat îmi este rușine. Ce ar spune lumea când m-ar vedea cu litra de țuică pe sub șorț?  Vreau să-ți spun altceva, îi zise Samfira descheindu-i minteanul și sărutându-l pe față. Am rămas grea, nu m-am „văzut” de trei luni. Ce mă fac Mărgărite?

      -Ce-mi spui mie? Ai rămas grea de proastă. Ți-am spus eu că vreau copil? Mărgărit o privea cu dispreț amestecat cu milă, de parcă Samfira rămăsese gravidă cu altul, nu cu el.

      -Drept este ce spui tu, însă eu ți-am spus să nu vii în anumite zile că este pericol, tu ai dat buzna peste mine ca un taur peste vacă, nu am putut scăpa de tine.

      -Nu trebuia să stai. Te-am găsit tot timpul în călduri, mai rău ca o cățea. Acu* ce vrei tu? Să spun satului că eu sunt tatăl copilului tău? Dacă fac asta, ia gândește-te, eu cum mă mai însor, doar mi-s flăcău.

      -Ieși! Samfira s-a ridicat în picioare, demnă i-a arătat ușa grajdului. Pleacă de la mine din bătătură, de nu vrei să bag furca în tine! Porc nesimțit, ai plâns la ușa mea să te bag în casă că nu mai poți de dragul meu, iar acum când trebuie să-ți asumi plodul ești, vezi Doamne, flăcău. Stai liniștit, nu voi spune nimănui că sunt grea cu un nevolnic ca tine.

      Mărgărit a rupt-o la fugă din bătătura Samfirei, mulțumit că a scăpat așa de ușor.

      Femeia s-a întins pe patul improvizat, a pus mâna pe burtică și i-a vorbit nenăscutului:

      -Care va fi soarta ta copilașul meu? De va veni omu*meu acasă de la război, nu va fi ușor pentru tine. Nu era singura muiere care se păcălise și adusese în casă copil din sămânță străină. Focul inimii nu știe de război, își cere drepturile firești. Ar fi vrut să se încalece cu bărbatul ei, chit că nu-l iubise niciodată, era tatăl copiilor săi. De unde să-l ia, nu mai avea vești de la el demult, mintenaș se făcea anul. Pe unde o fi și el dacă a prins vreo muiere nu o fi stat de lemn Tănase. Cine știe de va mai veni acasă Lazăr al ei ori îi va citi numele pe lista morților sosită de pe front.

........................................................................................................................................................................

      Gheorghe Lemnaru a fost trezit din somn de cu zorii neîmpliniți de un fin al lui care lucra la oraș și venise cu ceva treburi prin sat. L-a poftit în casă, deși copiii încă mai dormeau, doar Filofta își pusese o broboadă pe umeri și se chinuia la vatra sobei să aprindă focul.

      -Ce-i măi finule cu tine la ora asta din fruntea dimineții? Nici cocoșii nu au cântat de ziuă.

      -Nașule, e bine, m-au trimis tovarășii să organizăm o mare întrunire după amiază în Salonul în care se face hora. Trebuie să mă ajuți și matale, va veni un mare tovarăș de la județ să ne țină o cuvântare.

      -Finule, tu beuși ceva cu noaptea-n cap, eu simțesc că tu delirezi. Gheorghe se uita cu neîncredere la finul său care, parcă, picase din altă lume.

      -Nu nașule, chiar vine tovarășul aici diseară. Finul, Nicolicea Dan, era pătruns de importanța acestei vizite, vorbea de „tovarășul” ca despre un vlădică ce s-ar nevoi să vină la biserica din sat.

      -Care tovarăși? Cine este tovarășul că m-ai zăpăcit de cap. Pe aicea în ultimul timp umblă fel de fel de sclifosiți, de neaveniți, fiecare cu minciunile lui, tu pe-ale cui le porți? Lemnaru, care nu era prost de loc, simțise unde bate finul său, însă, voia să-l facă pe el să răstoarne sacul cu vești.

      -Nașule, vine tovarășul secretar al comtetetului județean al Partidului Comunist Român(PCR), să ne spună cum va fi cu reforma agrară. Nicolicea când vorbea se înfoia ca un curcan, mândru de-a fi ambasadorul „tovarășului”.

      -Ce tot bălmăjești mă? De unde ia secretarul ăsta al vostru pământ să împartă la țărani? Aduce el cu sacu* din altă parte să dea pălmașilor de aici? Bă, da pricopsit e tovarășul vostru! Gheorghe căuta să-l ia peste picior pe finul Nicolicea, voia să-l enerveze, să poată afla totul de la el.

      -Fii atent nașule, Dobreanu, moșierul de aici, este fugar în Germania sau Anglia, oricum nu este în țară. Lui i se va lua pământul, să știi matale că și lui Belciug i se va lua câteva hectare, asta va hotărî partidul nostru al muncitorilor și țăranilor. Ce zici, mă ajuți să organizăm întrunirea? Dan Nicolicea, plin de importanță aștepta răspuns de la nașul său. Pentru o clipă s-a gândit de ce el și familia lui îi zic „naș” lui Lemnaru. El nu-și amintea ca Gheorghe să fi botezat sau cununat pe cineva din neamul său. Așa pomenise de la părinții lui și de la bunicii lui, toți lui Lemnaru îi spuneau „naș”. Eh, cine știe de câte generații își zic „fin și naș”. Dă-i păcatelor! a conchis Nicolicea alungând gândul ce-i priponise pentru o clipa motivul pentru care se afla în casa lui naș Lemnaru.

      -De știu și eu ce să fac? Mă gândesc ..., Gheorghe își răsucea mustățile căutând răgaz de vorbă.

      De lângă sobă Filofta, puțin speriată, a început a grăi:

      -Finule, lasă-mi omu* în pace, voi plecați, noi rămânem aici cu Belciug și alții ca el. Vrei să ne nenorocești? Ce va intrat în cap prostiile astea? Lăsați lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu. Nu stricați voi ordinea. Cine știe ce va fi mâine? Vin țărăniștii cu armata ne aliniază în fața primăriei și împușcă pe tot al zecilea. Atunci ce vom face când vom colora țărâna pământului cu sângele nostru? Noi am mai trecut prin astea, să ne ferească Dumnezeu și Măicuța Domnului, a încheiat femeia scuipându-și în sân de frică și tocmind cruci mari pe pieptul ei încă frumos. Filofta pe măsură ce vorbea ridica glasul, broboada îi căzuse de pe umeri, însă nu-i păsa.

      -Apăi dragă finule, muierea asta a mea cam are dreptate. Ce va fi dacă pică guvernul vostru ce abia veni la putere și în locul lui vine iar generalul Rădescu? Pe unde veți scoate cămașa? Gheorghe ar fi mers cu finul, spera și el într-o bucată de pământ, doar frica îl făcea să nu se arunce cu capul înainte.

      -Nașule, stai liniștit! Armata sovietică, eliberatoare, nu va da voie forțelor reacționare să ne saboteze munca. Crezi dumneata că noi, a apăsat cuvântul, am avea curajul să umblăm prin țară, dacă nu am ști că deasupra noastră veghează, ca o stea călăuzitoare, însuși tovarărășul I.V.Stalin? Nicolicea vorbea cu emfază, mândru de parcă Stalin era acolo lângă ei în casă.

      -Dacă mă judec bine, există oleacă de adevăr în spusele tale. Adicăte, boierii noștri vor trebui să înghită totul pe nemestecate vorba ceea:„vrei nu vrei, bei agheazmă Andrei!”

      -Aceia care au fugit din țară, mai ales care au colaborat cu armata germană, ei vor fi primii deposedați de pământ. Însă vor fi și alții. Așteptăm să iasă legea, în câteva zile o vom avea, atunci vom ști cu exactitate ce și cum. Eu voi lupta să-i iau și lui Belciug din pământ, fiindcă mult m-a chinuit cât i-am fost slugă, deși, eram doar un copil. Nicolicea a scuipat cu un oftat din adâncul bojogilor.

      -Acolo tac-tu a fost vinovat, te-a dat la stăpân pe trei saci cu porumb, nu trebuia să te dea. Știa că stăpânul ia zece piei de pe trupul slugii. Gheorghe a aprins o țigară, a tras un fum adânc, l-a ținut puțin parcă voia să-i ostoiască amarul, a dat fumul afară, cu furie a scuipat pe jos, în tăcere a șters cu vârful opincii urma lăsată.

      -Nu mă plâng, a continuat Dan Nicolicea, acolo, ca slugă, am învățat ce înseamnă să fii exploatat, ce înseamnă să fii rob în casă străină, hulit și hăituit ca un câine de pripas. Nașule, a continuat Dan vorba cu mânie, Belciug cu ai lui mâncau la masa mare, în fală cu copiii alăturea, nouă ne arunca niște zeamă într-o strachină și mâncam stând pe jos. Niciodată zeama nu a fost pe săturate, nici felia de măligă nu a fost cât a lor de mare. Ajută-mă Doamne, să-i plătesc blestematului! Nașă, dă-mi și mata o mână de ajutor, vorbește cu femeile, spune-le să vină la Salon, acolo tovarășul ne va explica mai bine decât mine, ce și cum va fi.

      Filofta terminase de făcut focul și se așezase pe patul copiilor care încă dormeau, din obișnuință tot trăgea pledul peste ei, deși erau înveliți.

      Afară câinele lătra la picior de om, sărea în lanț, așa de pornit era. După un timp a tăcut, apoi a început să chelăcăie, să scâncească, să se gudure, se simțea bucuria în joaca lui.

      -Gheorghe, la noi în curte a intrat cineva. Ia vezi tu, ceva nu este bine, întâi a lătrat de credeam că vrea să-l mănânce pe cel care intrase în curte, acu prea se gudură.

      Bărbatul, cu o bundă în spate, a deschis ușa, nu mică i-a fost mirarea când a văzut un soldat urcând treptele prispei. A căutat atent să-l cunoască pe cel care dădea buzna în casa lui. Cum ziua încă era pitită în spatele casei, iar zorii abia mijeau, nu putea să alicească bine cine este bărbatul cu mâna stângă legată de gât.

      -Tată, tată, nu-ți recunoști fiul? Eu sunt Lixandru, vin acasă tăicuță, am gătat războiul.

      Gheorghe, cu lacrimi în ochi, l-a cuprins în brațe pe cel ce îl considerase pierdut pentru totdeauna.

      -Intră în casă dragul tatii, intră și hodinește că de la lung drum vii. Gheorghe, îl îndemna să intre în casă însă nu-l scăpa din brațe. Vorbea și plângea ca o muiere. Toată suferința, de ani de zile, acum ieșise afară din sufletul unde fusese ținută captivă.

      -Apăi de lung a fost lung drumul, de o săptămână mă tot preumblu pe el. În sfârșit, bine că am ajuns acasă și v-am găsit sănătoși, mai puțin Culaie, pe care Dumnezeu, prin glonțul neamțului, l-a oprit la Dreapta Sa.

      Lixandru a intrat în casă, Filofta când l-a văzut, de emoție, a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului, plângând în hohote, nu pentru copilul ce tocmai intrase în casă, ci pentru Culaie, cel răposat în pământ străin. Tânărul a dat mâna cu finul său, apoi a ridicat-o pe mamă-sa de jos. Amândoi au plâns și s-au pupat mult timp. Afară zorii păreau a veni mai repede, se grăbeau să prindă în razele lor bucuria celor din casă.

      Fata împreună cu băiatul, somnoroși, s-au ridicat din țoale. Înțeleseseră că la ei în casă se petrecea ceva important. Când au văzut militarul venit în casa lor, într-un glas au strigat: -Neicăăă, veniși!!? Apoi au sărit în brațele lui.

      -Ho, mă, ștrengarilor că mă dați jos! Lixandru îi probozea privind ghiduș spre Filofta care încă se închina, cu lacrimile șuroi, la  Maica Domnului.

      -Ți-o fi foame? Să-ți pun ceva să mănânci? Mamă-sa se tot ștergea pe șorțul, cu flori cusute pe muște, pe care îl purta toată ziua peste rochie.

      -Nu, nu îmi este, de voi îmi era foame, simțeam că nu mai ajung acasă. Pușca se îngreunase rău de parcă se umflase cu apă. Brațul mă durea, iar picioarele greutăți de moară aveam legate de ele. Acum mi-a trecut totul, nimic nu mă mai doare, mi s-a ostoit și sufletul, că prea împovărat era.

      -Bine că veniși nașule tânăr, poate mă vei putea ajuta. Tocmai vorbeam cu nașul bătrân să mă ajute să strângem oamenii pentru diseară la Salonul satului, va veni un mare tovarăș de la județ să explice oamenilor cum va fi cu reforma agrară. Tu, pe acolo pe unde ai fost, auzit-ai de o asemenea promisiune?

      Nicolicea privea cu încredere, cu speranță spre nou venitul în casă. De modul în care avea să mobilizeze oamenii depindea, oarecum, viitorul lui politic.

      -Am auzit. Don locotenent, un învățător din părțile Buzăului, ne-a învățat multe. Om învățat și apropiat de ostași. Nu era câinos ca don căpitan, ăsta ar fi mâncat carne de om, așa de hain era. Însă era curajos. Primul ieșea din tranșee, când luptam la baionete. Într-o luptă fusesem înconjurat de doi nemți, le simțeam respirația duhnind a șnaps și a cârnați cu usturoi și fasole, îmi făceam cruce cu limba pe cerul gurii uscate dintr-o dată de febra ce mă cuprinsese, am dat să lovesc pe unul dintre ei, cu coada ochiului l-am simțit pe celălalt cum îndreaptă baioneta spre mine. Pentru o fracțiune de secundă am închis ochii, am simțit cum baioneta mea spintecase mantaua ostașului german și întrase cu pârâit de oase în pieptul bravului soldat inamic. Am deschis ochii, la picioarele mele era cel de-al doilea soldat german mort cu un cuțit înfipt în gât. Am făcut ochii roată, am cuprins cu privirea tot teatrul unde soldații unii își jucau rolul de morți, iar alții de călăi, din păcate morții erau atât de morți, încât niciodată nu aveau să se mai trezească din somnul cel de veci în care intraseră. Atunci l-am văzut pe căpitan făcându-mi semn să continui lupta, am înțeles că el mă salvase. Zburau gloanțele pe lângă urechile căpitanului, nu le băga în seamă, striga continuu: „înainte ostași, luptați pentru patrie!” Soldații mureau secerați de gloanțe, doar el, strigând, avansa în rândurile dușmanului.Un adevărat român.

      -Te voi ajuta și eu finule, voi lua și mânjii cu mine, a spus Lixandru arătând spre fratele și sora lui. Statul trebuie să ne deie pământ așa cum o promis Groza acum câteva zile.

      -Încă e zăpadă pe câmp băiatule, unde să mergem prin omăt și pământ moale? Eu zic să mai așteptăm să se zbicească pământul, să vedem în ce ape se scaldă Belciug, Dobreanu și alții ca ei. Voi credeți că lucrurile sunt așa de simple? Adică ce vă ziceți voi? Că boierii abia așteaptă să veniți voi cu plugurile și să le împărțiți pământul? Au mai fost asemenea îndrăzneli din partea țăranilor, răzmerițe care au scos sătenii din case, au pus mâna pe furci și coase și cu mânie și speranță au năvălit peste pământul boierilor. Ei, dragii mei copii, în loc să tragă țăranii brazdă în pământ, au tras armata în ei cu plumbi. Mulți au mușcat din pământul pe care îl jinduiau. Nu sunt un bătrân ramolit, sunt doar trecut prin multe, am văzut destule. Poate acum să fie altfel, îmi doresc, vreau să se facă puțină dreptate.

      -Finule, mergi în treaba dumitale și contează pe sprijinul meu și, sunt convins, Lixandru a privit pe mamă-sa și tată-su, a citit înțelegere în ochii lor, că te vei putea baza și pe ajutorul ăstor doi bătrâni.

      Nicolicea a dat mâna cu bărbații, a ieșit tăcut pe ușă condus de Gheorghe Lemnaru.

      -Dragul mamei, cât timp stai acasă? Filofta aștepta răspunsul cu mâna la gură, gata să izbucnească în plâns.

      -Mamă, m-au lăsat la vatră, am fost rănit de două ori, m-au și decorat. Ochii tânărului erau luminoși, doar chipul avea o umbră de tristețe pentru fratele căzut. M-a ferit Dumnezeu, ori fratele Culae, de acolo din cer a vegheat asupra mea să nu vă producem mai multă mâhnire în suflet de câtă aveți acum.

      Cât de curând se va găta războiul, lung a mai fost, bată-l Dumnezeu, să-l bată!

      -Neică, Didina s-a agățat de umărul lui sănătos și, mângâindu-l ca o adiere pe obrazul neras a continuat: chiar se va da pământ?

      -Ce te interesează pe tine, copilă dragă? Ai și tu greutăți? Vezi-ți de carpetele tale, nu te băga în treburi care nu-s nasul tău!

      Cu bocănituri pe scările prispei Gheorghe a intrat în casă. După cum îi cătau ochii se vedea că este preocupat.

      -Înțeleg băiete că pentru tine s-a gătat războiul. Așa-i? Lemnaru îl privea cu drag și cu teamă pentru ce avea să-i răspundă.

      -Da, tată, pentru mine s-a terminat. Am făcut aproape patru ani de război și tot nu am înțeles pentru ce, pentru cine am luptat. Ne-am pupat cu nemții în bot, am belit rușii la ei acasă, apoi s-a schimbat soarta, norocul a fugit de noi, ne-au împușcat rușii la Cotul Donului și Stalingrad. Acolo cine scăpa de gloanțele rușilor erau împușcați de nemți atunci când se agățau de camioanele lor să se retragă din încercuire. Tată, dacă ne agățam de obloanele camioanelor pline cu nemți care fugeau din calea rușilor, ne tăiau mâinile cu baioneta. A fost groaznic. Acum ne-am unit cu rușii să alungăm nemții de pe pământul nostru. Au plecat nemții, i-am împins până în munții Tatra, în țară locul lor a fost luat de ruși, sovietici cum își spun ei.

      Ăsta nu a fost războiul nostru, mi-a spus mie într-o seară locotenentul când eu eram de santinelă, iar el nu avea somn, mi-a zis așa, Doamne și acum îl aud cum spunea cu glas însuflețit: „mă Lemnarule, ăsta nu a fost războiul nostru, însă nu am avut ce face. O țară mică este ca tulpina de trestie, se pleacă după cum bate vântul.” Abia când am plecat spre casă și mi-am luat la revedere de la el, mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a spus doar mie ca pe un mare secret: „Lemnarule, eu mi-s comunist cu acte în regulă, să știi că mult se va schimba rânduiala în țară. Să ții minte băiete, să nu uiți!” Nu am uitat.

      -Voi, ăștia mici, spălați-vă pe ochi și veniți la masă să împărțim ce avem la toți. Batăr că este post tot ne vom dedulci o țâră cu o bucată din cazan, că doar a venit o venit fratele vostru acasă. Să mi-l ție Dumnezeu sănătos și pe voi dimpreună cu dânsul!

.......................................................................................................................................................................

      Salonul s-a dovedit neîncăpător, țăranii veniseră din toate colțurile satului. Erau îmbrăcați în straie de sărbătoare, tăcuți, cu mustățile mari și țigările înfipte între buze, din care pufăiau ca niște mici locomotive.

      Încercau să înțeleagă de ce îi adunase pe toți alde ăștia ai lui Lemnaru și finul lor Nicolicea, că prea trâmbițaseră prin sat, în frunte cu Lixandru, fiul lui Gheorghe, prospăt sosit direct de pe front, să se strângă sătenii la Salonul satului fiindcă va veni un tovarăș de la județ să țină o cuvântare.

      -Neică, se adresă un flăcău tinerel, cu mustața abia mijită, unui bătrân care, sprijinit  în baston, părea să le știe pe toate, neică, de ce ne chemară ăștia aici? Ce se împarte?

      -Se împarte pe dracu, le-au intrat gărgăunii în cap unora, iar altora s-a încins tărâța în ei. I-au agitat comuniștii, anticriștii, nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Bătrânul și-a făcut o cruce mare, apoi a înclinat capul ca în fața unei icoane.

      -Matale, moș Haralamb, ce cauți aici, până mai ieri erai țărănist? Te-ai schimbat dintr-o dată, ori va spus Maniu cum va bate vântul de aici în colo. Tânărul, privind ștrengărește la bătrân, era pe picior de fugă.

      -De când te bagi tu-n vorbă cu mine, mă, sărăntocule, până acum cerșeai la poarta mea și acum ți-au crescut colții? Vezi, că întorc foaia și pun jandarmii pe tine...

      -Pui pe dracu Haralamb. Las-o mai ușor cu amenințatul, fiindcă nu se știe cum vor merge lucrurile. Gheorghe Lemnaru avea de mult un dinte împotriva bătrânului Haralamb. Cu ani de zile în urmă, până să plece Culae pe front, Lemnaru îi ceruse lui Haralamb să-i dea pe Domnica, o frumusețe de fată, care era în vorbă cu fiul lui. Bătrânul nu a ținut cont de iubirea fetei, a refuzat cererea lui Gheorghe, mai mult decât atât, într-o seară l-a așteptat cu niște slugi care mucăreau prin curtea lui și l-au bătut  așa de tare că nu s-a putut ridica din pat o săptămână de zile. Jurase pierea lui Haralamb, însă nu se ivise ocazia.

      -Gheorghe, nu te-ai învățat minte? Lasă că te-oi potoli eu! Haralamb a ridicat amenințător bastonul.

      -Potolești pe dracu moșule, a sărit Lixandru cu gura când l-a auzit pe chiaburul Haralamb că îi amenința tatăl. Bagă-ți mințile în cap, a apus ziua voastră, a continuat Lixandru. Comuniștii, sprijiniți de glorioasa armată sovietică și luminați de marele Stalin vă vor pune botniță vouă, tuturor moșierilor și chiaburilor.  

      -Ce vorbești, mă? Știi tu mai bine decât Maniu și Majestatea sa? Bă, moșul a ridicat bâta să lovească, Gheorghe atent, nu l-a lăsat pe Lixandru să ripostese, s-a repezit asupra bătrnului și i-a smuls bâta din mână. Haralamb sufla greu, era nervos, simțea că se sufocă.

      -Halal să-ți fie Haralamb! Tot prost ai rămas, unde nu ai putut învinge cu vorba, ai făcut apel la bâtă.

      -Să mergem în salon tată, au fost aduse bănci din lemn cu un camion de la județ să avem pe ce sta.

      Țăranii s-au îmbulzit în local, era pentru prima dată când cineva voia să le vorbească despre problemele lor reale.

      Întruniri mai fuseseră în sat când veniseră de la liberali și țărăniști, asta cu mult înainte să înceapă războiul. În preajma alegerilor veneau de la oraș niște domni scorțoși și spilcuiți care le vorbeau într-o limbă păsărească din care ei nu înțelegeau mare lucru. Sperau ca acum să fie altfel. Auziseră că „tovarășii” erau fii de țărani și muncitori, asta însemna că erau de-ai lor.

      În salon rumoarea a început să crească în momentul în care afară s-a auzit oprind o mașină. Din mașină au coborât doi inși îmbrăcați curat cu cămăși albe, costume din stofă și șepci din stofă pe cap.

      Sătenii au făcut un culoar să poată trece musafirii, cei doi salutând în stânga și în dreapta, au mers la masa prezidiului, peste care era pusă o față de masă roșie. Unul dintre ei, a privit roată pe cei adunați în sală, s-a uitat pe niște hârtii, scrise de mână, pe care le scosese cu mare importanță dintr-o geantă din piele compartimentată și prevăzută cu încuietoare cu cheie. Și-a dres vocea, s-a mai uitat o dată în hârtii, a fixat privirea undeva în fundul sălii, a dres vocea printr-un tușit scurt:

      -Tovarăși, de-a lungul vremurilor țara noastră a trecut prin multe, multe urgii. Multe popoare dornice să ne fure bogățiile au venit asupra noastră. De fiecare dată cel mai mult a pătimit poporul, țăranii, talpa țării. Însă, tovarăși, ocupanții au venit, au plecat, doar boierii, marii stăpâni de pământuri au rămas și au apăsat și mai tare jugul robiei asupra țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin.

      De-a lungul istorie țăranii s-au răzvrătit, au încercat să scuture jugul robiei care apăsa tot mai greu asupra bieților clăcași. Amintesc de răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan care, chiar dacă au fost omorâți, faptele lor de demnitate și vitejie au rămas ca reper de eroim pentru popor. În 1888 țăranii din Urziceni, Ialomița, mai apoi din alte regiuni ale țării s-au răsculat din cauza condițiilor grele și a lipsei pământului.  Mai târziu, în 1907 , regele și liberalii au rezolvat problema țărănească cu armata și tunurile, au ras sate întregi de pe suprafața pământului. Au omorât mii de oameni nevinovați, printre ei fiind femei, copii, bătrâni.

      Secretarul PCR a făcut o pauză, în sală se așternuse liniștea, era o liniște apăsătoare, oamenii așteptau cu sufletul la gură să audă ce le spune trimisul PCR.

      -Tovarăși, a reluat discursul secretarul Dobrogeanu cu glas declamator, privirea semeață și mâna ridicată cu pumnul strâns, a sosit vremea tovarăși, să facem dreptate, să aducem farul călăuzitor al experienței sovietice și la noi. Să zdrobim lanțul înrobitor al boierilor și chiaburilor, să facem dreptate țăranilor cu puțin pământ, ori fără pământ, acei oameni care au dus greul războiului și al urgiilor care s-au abătut asupra țării de-a lungul timpului. Vom lua pământul marilor moșieri și al chiaburilor, îl vom da ostașilor care au luptat să-și  apere țara și văduvelor de război. Deasemeni vor primi pământ aceia care au sub cinci hectare. Pentru ca lucrurile să se desfășoare în bune condițiuni, vom înființa un Comitet local  pentru Împroprietărire care va analiza toate cererile depuse de țărani. Așteptăm ca legea să fie votată, după care, în baza cererilor aprobate de Comitet vom intra cu plugurile în moșia boierului fugar Dobreanu și a altor chiaburi a căror suprafață de teren depășește în total 50 de hectare cu terenurile de fânețe, grădini cu pomi fructiferi și terenurile pe care sunt construcții.

      Tovarășul instructor Furtună Nicolae, a continuat Dobrogeanu privind incruntat în direcția unor țărani care se manifestau zgomotos, va rămâne în satul dumneavoastră pentru a vă îndruma cum să alcătuiți Comitetul și care vor fi criteriile de împroprietărire. Vă rog să propuneți, ca membrii în Comitet, tovarăși cu oleacă de carte și să fie în același timp, respectați în sat.

      -Primăria, primarul și ceilalți funcționari vor fi obligați să pună la dispoziția membrilor Comitetului registrul agricol pentru a putea fi verificate cererile țăranilor și totodată face inventarul pământului disponibil. Tovarăși, nu vă atingeți de pământul celor care au suprafețe mai mici de 50 de hectare de teren, nu vrem să facem o dreptate comițând o nedreptate.

      -Domnule, nu cred că primăria vă va ajuta să faceți aceste acte samavolnice.

      -Cine ești dumneata, tovarășe? Secretarul de partid, cu fața calmă și un zâmbet încrezător în colțul gurii, mai mult șmecheresc, l-a interpelat pe cel care îl oprise din discurs.

      -Sunt primarul liberal al acestui sat, aici știm noi bine ce avem de făcut, nu trebuie să vină niște vânduți ca voi să ne explice ce și cum. Plecați de aici! Oamenii nu vă vor, nu este așa oameni buni? Primarul s-a oprit, se aștepta ca reacția celor din sală să fie una de ovații pentru el, s-a așternut liniștea, o liniște care-l lovea în moalele capului pe edilul liberal, o tăcere prevestitoare de rău.