Antonescu, erou, sau criminal?

    

Pe 22 iunie 1940 mareşalul Petain semna actul prin care Franţa capitula în faţa Germaniei naziste. Pe 28 iunie 1940, URSS trimite un ultimatum României prin care cerea retragerea armatei române din Basarabia şi Bucovina de Nord, ele urmând a fi alipite URSS. Pretenţiile URSS erau susţinute şi de Germania nazistă. Somaţia sovietică se baza pe o anexă secretă expansionistă a pactului de neagresiune germano-sovietic, semnat la 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov).

     Succesul Moscovei a determinat Budapesta să ceară revizuirea graniţei cu România în Transilvania. Puterile Axei susţineau pretenţiile teritoriale ale Ungariei în România.

Cedările teritoriale româneşti au fost facilitate de starea de derută determinată de presiunile externe şi incapacităţii guvernului condus de Ion Gigurtu de a angaja acţiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare naţională.

      Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea care, a evitat un contact direct cu Hitler, deşi se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului german că regele nu va întreprinde măsuri de împotrivire hotărâte , ci va consimţii treptat la toate pretenţiile revizioniste formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează lui Carol al II-lea o scrisoare cu caracter ultimativ avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale de a începe tratative cu Ungaria şi Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor”.

     Ion Gigurtu, Primul Ministru, a declarat la radio că, România trebuie să facă sacrificii teritoriale. La 26 iulie 1940, la întâlnirea cu Hitler de la Berghof, Gigurtu a remis scrisoarea de răspuns a regelui Carol al II-lea, prin care acesta accepta cererea Germaniei de a se începe tratativele cu Ungaria şi Bulgaria. Datele sunt preluate din articole Wikipedia.

De aici şi până la Diktatul de la Viena a mai fost un pas, un pas prin care România pierdea peste 43.492 Km pătraţi. La sfârşitul lunii august 1940, România înregistra pierderi teritoriale uriaşe, fără a se fi tras un singur foc de armă. Am preferat sacrificarea unor părţi din trupul Ţării, decât să ne angajăm într-o luptă fermă. La acea vreme a declara război Ungariei însemna ocuparea Ţării de către Germania nazistă, a declara război URSS, tot sinucidere era. Atât URSS, cât şi Germania erau puteri greu de învins.

     În vest, războiul era în toi, Germania ocupase o mare parte din Polonia, Franţa şi Ţările de Jos, luptau cu Marea Britanie, singurul inamic cu potenţial.

În Ţară, manifestaţiile se ţineau lanţ, principalii autori ai turbulenţelor stradale sunt legionarii. Carol al II-lea se vede încolţit, mai ales că Primul Ministru Gigurtu, nu mai avea nici un fel de autoritate, după pierderea unor părţi importante din trupul Ţării. Regele Carol al II-lea se vede nevoit să apeleze la serviciile generalului Ion Antonescu care se afla surghiunit la mânăstirea Bistriţa. Numit prim ministru, Ion Antonescu, împreună cu legionarii lui Horia Sima formează guvernul la data de 4 septembrie 1940. În data de 6 septembrie Antonescu îl somează pe Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său Mihai. Generaul Antonescu se autointitulează şef al statului şi şef al guvernului. Regelui rămându-i mai mult un rol strict ceremonial.

  România la data luării puterii de către gen.Antonescu, nu avea prea multe opţiuni. A rămâne neutră în condiţiile în care pierduse o mare suprafaţă din trupul ei, România risca să nu mai recâştige niciodată aceste teritorii. O alianţă cu URSS era aproape imposibilă, singura opţiune era Germania nazistă. Dacă nu ne aliam, Germania ne-ar fi ocupat oricum, pentru că avea nevoie de petrolul românesc şi de o nouă poartă pentru atacarea URSS. Promisiunea că ne vom lua înapoi Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei, a determinat pe gen Antonescu să se alieze cu Germania pentru reîntregirea Ţării în partea de nord şi la est. Astfel în iunie 1941 alături de aliaţi germani, România declară război URSS. După eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, ajunşi la Nistru trupele române nu se opresc, ci continuă războiul alături de Germania pentru înfrângerea totală a URSS. Partidele politice româneşti au condamnat continuarea războiului.

Consider că a fost normală atitudinea lui Antonescu, un duşman este învins când este nevoit să ceară pacea, ori URSS era departe de asemenea situaţie.

Alianţa cu Germania, a scutit poporul de umilirea pe care o aplica aceasta ţărilor ocupate.

     Singura soluţie viabilă la acea oră, era această alianţă. Nu voi vorbi despre crimele de război săvârşite, sau nu, de către regimul Antonescu, las istoricii să-şi argumenteze ideile.

Motivul declarat al războiului purtat de noi sub comanda lui Antonescu a fost unul de răspuns la modul în care ne-a umilit URSS atunci când am fost somaţi să le predăm Basarabia Bucovina de nord şi Ţinutul Herţei. Faptul că în final războiul a avut un alt deznodământ, mai ales după 7 decembrie 1941, când SUA au intrat în război alături de M. Britanie şi URSS, este dureros pentru noi. Ce a făcut bine gen. Antonescu, a fost faptul că declarându-se şef al statului, a lăsat posibilitatea regelui Mihai să poată negocia pacea ca unul ce nu a fost implicat în a atacarea URSS,

Mareşalul Antonescu luând toată răspunderea pe umerii săi.

      Aş dori să mai menţionez că toate negocierile de pace care erau purtate pe diferite canale, Istanbul, Cairo, Stockholm, Antonescu ştia de ele. Hitler chiar i-a reproşat lui Antonescu despre aceste negocieri, atunci acesta i-a răspuns, citat aproximativ, „că nu este bine ca soarta unei ţări, să fie în mâna unui singur om”.

De altfel la Stockholm, chiar reprezentatul lui Antonescu negocia cu ambasadoarea sovietică Kolontay. Mareşalul nu era de acord cu capitularea armatei, el a pus o serie de condiţii lui Stalin, o mare parte din aceste condiţii au fost aprobate de Stalin, iar reprezentantul român pe lângă Kolontay a trimis un raport complet cu condiţiile în care Stalin accepta pacea. Telegrama a fost interceptată de oamenii regelui, iar răsturnarea guvernului Antonescu şi arestarea acestuia care trebuia să aibă loc pe 26 august, a fost devansată pe 23 august. Astfel la 23 august 1944, mareşalul Antonescu a fost arestat, România a întors armele împotriva Germaniei. Acţiunea nu a fost bine gândită de forţele democratice din jurul lui Mihai I, pentru că ,armistitiţiul cu URSS a fost semnat abia pe 12 septembrie. În tot acest timp România a fost considerată inamic al URSS, mii de ostaşi au fost luaţi prizonieri de către armatele ruseşti şi duşi în lagărele din Siberia, mulţi prizonieri s-au întors după mulţi ani, iar alţii nu s-au mai întors.

     Privind prin prizma acelor ani şi comparând pe primul ministru Gigurtu, regele Carol al doilea pe de o parte şi gen Antonescu pe de altă parte, reiese că Antonescu, chiar dacă a pierdut războiul, a avut curajul să ia taurul de coarne pentru binele Ţării, în timp ce, comportamentul celorlalţi doi, mă refer la Gigurtu şi Carol, a fost unul de laşi, fără dragoste de Ţară.

Un alt lucru bun, a fost neimplicarea regelui Mihai I în actele de agresiune asupra URSS. Astfel regele Mihai a putut purta tratative cu Stalin, fără ca acesta să-i poată reproşa ceva, mai mult, conducătorul sovietic a găsit cu cale să-l decoreze.

           La noi, de multe ori, eroii sunt răsplătiţi cu moartea.