România din trădare în trădare, care trădare-i mai mare?

  30 decembrie 1947, ziua în care regele a abdicat şi România a devenit republică. Comuniştii au sustinut că abdicarea regelui a fost un act firesc conform evoluţie politice a ţării. Regele susţine că a fost obligat  să abdice, iar monarhiştii spun că întemeierea republicii a fost un act ilegal, merg până acolo cu susţinerile lor încât ,consideră că revoluţia din 1989 a repus în drepturi monarhia care ar fi fost suspendată samavolnic vreme de 42 de ani. Nu îmi spun nicio părere, voi expune fapte, dar pentru asta trebuie să mă întorc în timp.

Mica Unire din 1859 s-a făcut cu sprijinul puterilor europene care voiau un imperiu turcesc mai slab şi o Austro-Ungarie înţepenită în graniţe. Principatele române au fost mijlocul prin care se putea face acest lucru. Convenţia de la Paris din 1858 a fost aceea care a dat liber unirii principatelor române, printre altele se stipula în hotărârea Convenţiei că: „se va alege domn(gospodar) în fiecare provincie care va avea şi guvern propriu”. În data de 5 ianuarie 1859 în Moldova este ales ca domn Alex. Ioan Cuza, iar în 24 ianuarie acelaşi an în Muntenia a fost ales de către Adunarea electivă, sub presiunea maselor populare din Bucureşti care ieşiseră pe străzi într-o puternică manifestaţie de susţinere a alegerii lui Cuza, domn tot Alex. Ioan Cuza. Au speculat un articol din Convenţie care spunea că se vor alege domni în fiecare provincie dar nu scria nicăieri că nu poate fi ales acelaşi nume.

  Trec peste domnia lui Cuza, spun doar că a fost ALES DE POPOR, ajung în noaptea 11/23 februarie 1866 când un grup de politicieni îl obligă pe prinţul Cuza să abdice. Domnitorul pleacă în exil. Puterile străine obligă România să aducă un prinţ străin pe tronul ţării, solii români au luat legătura cu contele de Flandra acesta a refuzat oferta românilor, apoi  solii s-au îndreptat spre Carol de Hohenzollern care a acceptat tronul României.

  Prin urmare, Carol I vine în România ca domn, în urma unei lovituri de stat dată de către partidele politice prin care au îndepărtat de la domnie un domn pământean ales de popor. Vreau să mai arăt că A.I.Cuza a făcut o cerere prin care solicita lui Carol intrarea în ţară, Carol  a considerat că revenire lui Cuza nu ar fi oportună. Cuza moare pe pământ străin la vârsta de 53 de ani departe de ţara lui natală pe care a iubit-o din toată inima. Prin urmare, aducerea pe tronul ţării a unui prinţ străin, în urma unei lovituri de stat şi fără consultarea poporului a fost ilegitimă.  Încă odată puterile străine ne obligă să dansam după muzica lor. Carol I nu a fost adus în ţară de voinţa românilor, ci din voinţa, mai ales, a lui Napoleon al III-lea şi a lui Bismark al Prusie cu acceptul celorlalte state semnatare ca garante a actului unirii. De reţinut că : PUTERILE STRĂINE AU DICTAT CINE VA CONDUCE ROMÂNIA, POPORUL ROMÂN NU A CONTAT.

  Dacă considerăm un act de trădare al politicienilor români obligarea lui Cuza, domn ales de popor, să abdice, atunci trebuie să punem multe semne de întrebare în legătură cu voinţa poporului de a fi adus pe tronul ţării un domn străin în persoana prinţului Carol I. Carol I a fost impus României, aşa cum mai târziu va fi impus comunismul.  În 1866 jocurile României le-au făcut puterile străine. În 1947 jocurile României le-au făcut puterile străine. În 1989 jocurile României le-au făcut puterile străine la Malta, mai precis Bush şi Gorbaciov. Revoluţia a fost declanşată de serviciile străine care îşi aveau trimişii pe teritoriul României, noi am dat doar morţii pentru a legitima lovitura lor. 

  Voinţa poporului român a fost doar în 1859 când a ales acelaşi domn în cele două ţări române în persoana lui A.I.Cuza.  După acest moment jocurile în România, inclusiv forma de guvernământ , a fost decisă de puterile străine, chiar şi numele celui care a stat vremelnic pe tronul de rege, sau de preşedinte mai târziu.

  Regele Mihai ştia cu mult timp înainte că monarhia şi comunismul nu pot cloci acelaşi ou. De altfel la nunta principesei moştenitoare a Marii Britanii, viitoarea regină Elisabeta a II-a,din noiembrie 1947, regele Mihai s-a putut consulta cu toţi şefii statelor puternice ale Europei şi SUA, toţi i-au spus că va trebui să abdice, că monarhia în România nu mai are nici un viitor, iar ei nu îl pot ajuta.  Primul gând al regelui Mihai a fost să abandoneze România, să nu se mai întoarcă, doar intervenţia energică a lui Churchill l-a determinat să revină în România.

Abdicarea regelui în 30 decembrie 1947 a fost un act firesc care izvora din noul mers al României, spre comunism, sprijinită fiind de URSS cu acordul tacit al Marii Britanii şi SUA.

  Pe cale de consecinţă, putem spune că: Regele Mihai nu a fost victima lui Dej şi Groza, ci a înţelegerilor de la Yalta  dintre Churchill, Roosvelt şi Stalin şi de la Moscova dintre Stalin şi Churchill din 1944.  Ţările Europei au fost  împărţite frăţeşte între cei trei mari câştigători, Marea Britanie, SUA şi URSS. Statele Europei  de est au căzut, conform înţelegerii, în puterea URSS, aceasta şi-a impus, în ţările supuse ei, voinţa de a le transforma în ţării cu o orânduire comunistă, România nu a putut face altfel, s-a supus tăvălugului rusesc, nimeni nu a întrebat poporul dacă vrea sau nu vrea, voinţa lui Stalin exista şi trebuia aplicată. Să culpabilizăm poporul român pentru că a alungat pe rege sau pentru că a fost instaurat comunismul, ar fi o mare greşeală. Dacă vreţi, regele Mihai a fost victima şi a medaliei primite de la Stalin.

  Trebuie totuşi să remarc că nu ar fi putut străinii să dicteze în România cum le venea lor bine, dacă nu ar fi găsit aici politicieni români gata să-şi vândă ţara pentru interesele lor meschine şi dorinţe  de înavuţire. 

  De-a lungul istoriei politicienii autohtoni şi-au făcut un titlu de glorie din a deveni detractori la Înalte Porţi, pentru a avea averi şi o putere vremelnică.

Dacă 

Prizonierul X

-Comisare, te rog să vii  la mine.

-Am înţeles! Comisarul Dumitrana era un bărbat de 45 de ani, înalt, distins, elevat, cu părul negru grizonat pe la tâmple, sprâncene îngrijite, ochii negri, neliniştiţi, tenul brunet, o gură mică cu buze roşi, subţiri şi bărbia pătrată. Fusese un student eminent în academie, lucrase mult timp în Bucureşti la Prefectura de poliţie cu rezultate excepţionale. Probitatea lui profesională deranjase unul dintre grangurii instalaţi la putere după 23 August 1944, din acest motiv fusese mutat din Bucureşti în  Ardeal. Nu se supărase, era bucuros că încă mai are serviciu. Din toamna târzie a anului trecut, când a avut loc daravela cu ruşii, rămăsese prieten cu chestorul Vasilescu. Atunci au înţeles amândoi că drumul spre comunism nu poate fi oprit de nimeni şi de nimic. Comunismul lui Stalin era un tăvălug care netezea conştiinţe, imprima o singură ideologie şi îndoctrina o singură voinţă. Voinţa tătucului Stalin. Majoritatea membrilor guvernului erau foşti cominternişti cu studii politice făcute la Moscova, specializaţi în diversiuni şi manipulări. Firavele împotriviri ale lui Maniu ca şef al opziţie, erau acoperite de masivele miscării în teritoriu ale activiştilor comunişti care duceau o susţinută muncă de convingere a ţărănimii şi muncitorilor, dar şi a intelectualităţii de la sate de înscriere în partid şi de susţinere a ideilor Partidului Comunist. De multe ori dezbătuseră până noaptea târziu  în diferite locuri pustii, special alese pentru a nu fi urmăriţi de siguranţa statului împânzită cu comunişti. Împărtăşeau aceleaşi idealuri, însă erau conştienţi că nimeni şi nimic nu-i poate salva de comunişti.

Comisarul şi-a luat mapa cu ultimele cazuri care erau în curs de rezolvare şi a pornit, cu mersul lui apăsat,  spre cabinetul şefului poliţiei.

A intrat fără să bată, ştia că este aşteptat. De câte ori intra în biroul şefului îl impresiona puternic aerul sobru, spartan, din cabinet. Era mobilat simplu. Un birou mare care era tot timpul plin cu hârtii, în spatele lui era un scaun cu spătar înalt, în faţa biroului se afla o masă lungă care forma un teu cu biroul. În jurul mesei erau douăsprezece scaune, şase pe o parte, şase pe cealalta. Pe peretele din dreapta erau cinci fişete, trei metalice şi două din lemn, deasupra lor era portretul regelui.

Chestorul nu iubea neapărat regele ca persoană, respecta instituţia monarhică, dacă s-ar fi schimbat forma de guvernământ ar fi slujit cu credinţă pe ceilalţi, el era un profesionist, nu făcea politică, sigur că a executat şi ordine trasate de liderii politici, nu se putea altfel, cine spune că nu a executat minte sau a fost aşa de prost că nu au avut încredere în el. Pentru a fi un profesionist perfect, pe care să nu-l intereseze cine este la putere, ar trebui să-şi dea demisia când apare o ingerinţă politică în actul de cercetare penală. Avea familie de hrănit, putea merge să pledeze la bară ca avocat, însă era îndrăgostit de munca de anchetator şi de aceea de investigaţie.

-Intră Dumitrana, ia loc, lasă formalităţile. Spune-mi ce se mai aude? Care mai este atmosfera în oraş, tu eşti mai mereu pe teren. Vasilescu privea pe lângă comisar, voia să-l lase să vorbească liber, ştia că privirea lui îl intimida de fiecare dată, deşi acesta nu se pierdea uşor.

-Domnule chestor lucrurile sunt rele... comisarul vorbea şi se uita în jurul lui cu teamă.

-Vorbeşte liniştit, nu ne aude nimeni, mi-am luat toate măsurile de precauţie. Tot timpul găseşti provocatori. Ai auzit ce s-a întâmplat astăzi, chiar aici, în biroul ăsta? Vasilescu era într-o stare de mare tensiune nervoasă. Mă trezesc că intră în birou un fost coleg de academie, nu-l mai văzusem de mulţi ani, nu păstrasem legătura, sincer să fiu, nu era omul pe care să-l cultiv, cum îţi spuneam a intrat în biroul meu fostul coleg, chestor şi el, elegant, distins, cu o anumită grandoare, mirosea a parfum franţuzesc ca marile cocote de prin palatele boierilor. Se trânteşte chiar pe locul pe care stai tu acum, ultimele vorbe ale lui Vasilescu l-au făcut pe Dumbravă să se foiască pe scaun, şi începe abrupt discuţia după schimbul banal de salutări şi întrebări despre sănătate:

-Am un grup de iniţiativă format din ofiţeri de poliţie, ofiţeri din armată şi politicieni de frunte, vrem să luăm legătura cu partizanii din munţi pentru a le oferi logistică, armament şi hrană.

Nu realizezi Vasilescule ce se întâmplă cu ţara? Crezi că mai scoate cineva trupele ruseşti din România? Niciodată! Este de datoria noastră, a cadrelor militare din toate armele să spunem stop comunismului, să redăm industria şi agricultura românilor, nu ruşilor care ne fură toate bogăţiile din ţară. Ne vor stoarce ca pe lămâie chestore, apoi ne vor aresta ca elemente contrarevoluţionare şi vom înfunda puşcăriile, nu avem dreptul să stăm cu mâinile în sân, trebuie să punem mâinile pe arme şi să pornim la luptă. Pentru aceasta s-a înfiinţat grupul acesta de iniţiativă care are câteva sute de adepţi până acum. Am luat legătura cu legaţia americană, nu au fost tranşanţi, dar eu cred că nu ne vor lăsa, suntem o monarhie, ce Dumnezeu! Consulul american mi-a spus că Truman nu-l iartă pe Mihai pentru că a acceptat medalia Pobeda de la Stalin, şti că Truman este cel mai mare duşman al comunismului. Dar în politică totul se poate schimba. Politica este ca o amantă de ocazie, azi se culcă cu tine, mâine se culcă cu altul. Americanii dacă ar interveni, ar rămâne ei aici, în ţară, să ne apere de ruşi. Am schimba pe unii cu alţii, dar nu ar mai fi comunism. Scopul înfiinţării grupului este acela să întărim  detaşamentele pentru ca apoi să trecem la sabotaje, provocarea de haos ar duce în final la intervenţia armatelor occidentale cu scopul declarat de a restabili ordinea. Ce zici, te bagi?

Am privit uimit la generalul din faţa mea, nu înţelegeam ce se întâmplă, l-am privit atent pe  Turnăreanu, e numele lui, ăsta se uita la mine cu o faţă calmă, se aştepta să răspund pozitiv la propunerea lui.

-Turnărene, consider că această discuţie nu a avut loc, dacă mai scoţi un singur cuvânt te arestez. Mă înfricoşase propunerea lui, indiferent cum priveam, era periculoasă. În sinea mea am ajuns la concluzia că era un provocator  ordinar. Acceptase să mă termine probabil în urma unui şantaj. M-am ridicat de la birou am deschis uşa şi i-am urat drum bun, nu voiam să priceapă ceva aghiotantul, acesta îşi făcea de lucru prin sertarele biroului său. La plecare mi-a întins mâna în semn de salut, m-am făcut că nu o observ. I-a spune-mi ce părere ai de această vizită?

-Cred că v-a trecut glonţul pe la ureche, deşi după părerea mea lucrurile nu s-au terminat aici. Asta este mâna lui Oblegovici, nu vă iartă domnule chestor. Turnăreanu a venit să vă provoace, mare lucru dacă nu a fost şi aghiotantul implicat, dacă spuneaţi da, vă arestau, cred că procurorii erau pe aproape. Întrebarea mea este: de ce a vrut să vă lovească fostul coleg? Căci nu sunteţi o ameninţare pentru el. Înseamnă că el este şantajat de Oblegovici, despre el se ştiu lucruri murdare, chiar foarte murdare dacă a acceptat un astfel de joc. Trebuia să-l raportaţi imediat, nu este târziu nici acum, daţi telefon la Bucureşti şi redaţi discuţia exact cum a fost. Este posibil ca Turnăreanu să spună că aţi acceptat tacit propunerea. Vă implor sunaţi la şefii dumneavoastră ierarhici ori chiar lui Oblegovici cereţi-i o audienţă, puneţi-vă la adăpost, o Doamne, ce vor să vă facă!

Vasilescu a ridicat telefonul şi a cerut operatoarei să-i facă legătura la Oblegovici.

-Oblegovici la telefon.

-Am onoarea tovarăşe secretar, chestorul Vasilescu vă deranjează.

-Spuneţi tovarăşe, ce s-a întâmplat? Oblegovici era numai lapte şi miere.

-Am o problemă de raportat şi nu o pot face prin telefon, mă puteţi primi în audienţă?

-Da, stai puţin să văd agenda, a, da, vino mâine la şapte seara.

-Nu se poate în seara asta? Poate chiar în următoarele minute, e urgent. Vasilescu devenise insistent, nu-i plăcea mierea din glasul activistului.

-Arde? Ce dracu’, am probleme importante de rezolvat, nu pot să-mi pierd timpul cu audienţe fără substanţă. Oblegovici devenise uşor nervos.

- Vă reamintesc tovarăşe secretar că sunt chestor al poliţiei române şi nu cer audienţă pentru a savura o cafea în biroul dumneavoastră. Am probleme de mare importanţă pentru securitatea ţării. Glasul ferm al chestorului l-a obligat pe Oblegovici să cedeze.

-Dumitrana, dimineaţă pleci la Galbenu, trebuie să iei legătura cu Nicolae Deiu, mai şti tipul ăla amnezic? Acum e pădurar, cred că el ştie câte ceva despre mişcările bandelor de partizani, trebuie să le anihilăm, e spre binele ţării. Nu ne trebuie război civil, în plus vor pieri cu toţii dacă continuă acţiunea lor de partizanat. Eu plec la Oblegovici. Vorbim când te întorci. Dacă Nicolae ar putea să stea de vorbă prieteneşte cu vreunul dintre lotri, am putea să vedem cine dintre ai noştri o fi implicat. Sigur, e greu, dar nu imposibil, să ştii că pe mine nu m-a convins că este amnezic, dar am văzut în el un om hotărât, nu este spion, încă nu ştiu ce hram poartă, cred că a sosit ziua să vedem care îi sunt intenţiile.

-Am înţeles, mâine plec încongnito, sper să rezolv problema cu bine, nici pe mine nu m-a convins, în schimb am văzut în el un om tare ca un granit.

La răsărit cerul părea că luase foc, era de un roşu intens, o răcoare plăcută scălda florile pământului, păsărelele erau în concert, o buhă le ţinea isonul, departe în iarba înaltă ţipa un fazan.

Pe drumul colbuit care se târa pe lângă limba de pădure venea un om sărăcăcios îmbrăcat, cu o străiţa din lână înflorată, lucrată de mână pricepută, petrecută peste piept. Mergea adâncit în gândurile lui, se vedea că îl frământa ceva. S-a apropiat de poarta Irinei a bătut în ea, câinele îşi făcea moarte în lanţ, Nicolae a ieşit pe prispă, apoi a mers la poartă:

-Bună ziua om bun! Cred că m-am rătăcit, voiam să ajung la casa pădurarului, aici stă?

-Depinde cine-l caută? Nicolae era suspicios, tot timpul ştia că este supravegheat, nu avea încredere mai ales în oamenii îmbrăcaţi sărăcăcios, niciodată nu ştii cine se ascunde sub asemenea straie. Vorba celui care îi bătuse în poartă cu toată voinţa celui care o spusese ieşise ca a unui om stilat, nu ca a unui ţăran prost. Eşti drumeţ, pentru mine este suficient, intră în curte să-ţi dau o cană cu apă şi oarece de mâncare de eşti cuprins de foame.

-O cană de apă este suficientă, nu obişnuiesc să mănânc aşa de dimineaţă, însă azi am făcut drum lung, mulţumesc!

În curte la umbra unui stejar, Nicolae amenajase o masă din patru pari bătuţi în pământ şi cu câteva scânduri geluite puse ca blat. De o parte şi alta a mesei pusese două băncuţe construite la fel ca masa. Aici au luat loc Nicolae şi musafirul matinal. Irina a venit din casă cu o faţă de masă albă din in, ţesută în casă, a aşternut-o  peste scândurile mesei, apoi a adus o carafă plină cu  apă rece atunci luată de la izvorul care curgea prin grădină în drumul lui spre văile pădurii. În timp ce femeia aranja pe masă merindea şi apa, cu coada ochiului căuta la musafir, îi părea cunoscut, ştia că îl mai văzuse, nu îşi amintea unde. Cu ochiul i-a făcut semn lui Nicolae să fie atent că poate fi periculos, în acelaşi mod i-a răspuns şi el, se cunoşteau aşa de bine că nu aveau nevoie de cuvinte.

-Cu ce treburi la pădurar, dacă îmi permiţi să te întreb?

-Am nevoie de o căruţă cu lemne, vreau lemn de construcţie, am fost informat că aici găsesc ce îmi trebuie. Lui Dumitrana îi era greu să vorbească precum ţărani, se străduia, ştia că nu îl va păcăli mult timp pe Nicolae.

-Te costă mult transportul, nu eşti din Galbenu? Aşa-i?

-Nu sunt, e drept, dar dacă materialul este bun, e bine, vreau gorun pentru lemnăria casei. Stejarul este rezistent la umezeală.

Nicolae îl privea absent, îl recunoscuse pe comisarul Dumitrana, era dispus să intre în jocul lui, să vadă ce vrea, nu bătuse el atâta drum doar să arvunească o căruţă cu lemne. Nu era speriat, nu făcuse nimic rău. Nu putea să fii fost pârât că ar fi făcut vreo prostie, pentru că nu făcuse. De când era pădurar prinsese trei oameni cu căruţele în pădure furând lemne, pe toţi i-a dus la postul de jandarmi să le facă dosar. Din câte ştia, Băbuică îi făcuse scăpaţi contra unor sume de bani, nu era treaba lui să-l controleze pe jandarm.

-Va trebui să mergi la ocol să scoţi bon şi eu îţi dau cât ai aprobare. Aşa se face, nu pot să vând eu direct, nu am bonier.

-E daravelă mare, nu am putea aranja direct, stau dincolo de pădure în satul opus la al vostru, nu mă întâlnesc cu nimeni.

-Ba da, te întâlneşti cu mine, e suficient. Nu pot încălca legea, ce scrie la lege aia fac. E simplu, pentru asta sunt plătit. Ai serviciu bade?

-Nu, am lucrat cândva, apoi m-am betegit şi m-am tras acasă. Nu am mai fost prin pădure demult, e posibil să mă întâlnesc cu hoţi care să mă fure?

-Ce să fure bade, căruţa cu lemne? Nu au ei lemne destule în pădure? Eu umblu de mult timp prin codru, însă nu am văzut picior de om străin. Poate se feresc de mine, ori poate i-am întâlnit şi nu am ştiut cine-s, dacă nu are secure la el, îl las în pace. Nu am auzit să fii fost atacaţi oameni pe aici. Lotrii ăştia am auzit că au ceva de împărţit cu guvernul, nu cu oamenii de rând. Pe mine mă interesează să nu fure lemne, dacă adună uscătură de jos, nu s-o supăra nimeni. Să şti că din primăvară de când am avut acţiunea de căutare a lor împreună cu jandarmii, nu i-am mai văzut. Eu zic să stai liniştit că nu vor face nici un rău.

-Şti am vrut să merg la ei când am lăsat serviciul, mă supărasem rău pe guvern, e drept că şi acum îmi mai dă inima brânci, doar că nu ştiu unde să-i găsesc.

-Nu te pot ajuta, habar nu am nici eu unde îşi au sălaşul, nici nu m-a interesat, nu m-au stricat cu nimic.

-Nu se poate ca dumneata care cutreieri pădurea în lung şi-n lat să nu şti tot ce se mişcă în ea. Lui Dumitrana îi plăcea discreţia lui Nicolae, îi plăcea că nu era palavragiu, de un asemenea om avea nevoie, nu ştia cum să-l abordeze, începuse să-i fie teama de isteţimea lui.

-Observ bade că pe dumneata mai mult te interesează să ajungi partizan, decât să cumperi lemne. E treaba dumitale, eu nu dau sfaturi, că nu am de dat, nu am nici pentru mine prea multe. Va trebui să cauţi singur. Ăştia se feresc şi de umbra lor, niciodată nu ştiu cine îi poate trăda. Au viaţă de câini, cineva le-a băgat prostii în cap şi ei tremură iarna prin păduri şi prin munţi, aşteptând minuni de la americani. Te pomeneşti că Sam al lor nu poate dormi de grija românilor, au ei altele pe cap, nu se gândesc la salvarea noastră.

-Poate ai dreptate, dar nu este mai bine să ne organizăm noi aici şi să ne facem ordine în ţară fără americani?

-Ce spui Franţ? Cu ce alungăm armata rusă din ţară? Aud? Cu câţiva ameţiţi care hălăduie prin munţi crezându-se eroi? Nicolae ciulise bine urechile, înţelesese că Dumitrana îl provoca, încă nu înţelegea ce vrea de la el. Poate îi testa loialitatea faţă de partid sau chiar voia să intre în legătură cu partizanii?

Ceva mai ferită stătea Irina pe un scaun în partea opusă mesei, îi despărţea stejarul, doar pe Nicolae îl putea vedea. Asculta cu urechile ciulite şi cu frica în sân, nici ea nu înţelegea ce urmărea străinul, încă nu îşi amintise cine este oaspetele sosit pe neaşteptate.

Freamătul frunzelor şi umbra stejarului opreau căldura care începuse să crească, era o vară fierbinte şi ploioasă, după seceta din anul trecut. Cei doi bărbaţi nu dădeau semne că vor să se despartă, pădurarul adusese în discuţie faptul că trebuie să plece pe teren în pădure, însă musafirul nu se dădea dus, iar lui nu-i stătea în caracter să-l dea pe poartă afară

Un timp au tăcut amândoi, s-au privit ca doi cocoşi care se măsoară, se cântăresc fără să dea semne de agresiune. Necunoscutul a rupt într-un târziu tăcerea:

-Nicolae, nu-ţi recunoşti naşul? Dumitrana îl privea hâtru.

-Păcatele mele, dacă mă uit mai bine şi vă anulez hainele cu care sunteţi îmbrăcat semănaţi cu comisarul Dumitrana, am ghicit? Nicolae făcea pe niznaiul, nu lăsa să se vadă că-l cunoscuse din prima. Doamne, să fiu sincer păreaţi cunoscut, dar cu asemenea haine cine să vă fi bănuit!? Irină, uite fată cine este în curtea noastră, pune mâna şi opăreşte o găină, adu sticla cu pălincă că mai avem oarece de vorbă, aşa-i don comisar? Că doar nu aţi bătut atâta cale doar să faceţi pe bau bau? Aşa femeie lasă-le pe masă, îi zise Nicolae Irinei când a venit cu sticla cu răchie şi ceştile aferente, să vă torn puţin rachiu, vreţi? Ori nu obişnuiţi?

-Toarnă Nicolae, domnu chestor ţi-a pus numele iar eu am făcut actele, de aceea am zis că şi eu îţi sunt naş. Apropo, ţi-ai mai amintit ceva din trecutul tău? Nicolae era un mister pentru toată lumea, nimeni nu ştia de unde venise, totuşi, trebuia să aibă şi el o rădăcină, că doar nu picase din cer.

-Nu, am fost în misiune cu jandarmii, iar don şef m-a întrebat de unde ştiu eu cum să organizez un atac, nu ştiu, doar mi-am dat cu părerea, jandarmul credea că am făcut armata. Posibil, nu pot să spun nimic, nici că da, nici că nu. Sunt multe lucruri pe care le învăţ uşor, cum a fost cu scrisul şi cititul, semn că este posibil să fii învăţat carte în copilăria mea. Apropo don comisar, ştiţi ce rău este să nu îţi aminteşti cine îţi este mamă, cine tată, dacă mai am fraţi, surori, alte neamuri, ce am făcut când eram copil?

-Te-ai însurat cu femeia care a fost victimă atunci în tentativa de viol? Aş fi pariat că aşa veţi face.

-După ce am făcut şcoala de pădurari şi am fost numit aici, chiar în locul ei, mi-a propus să mă mut să dorm în casă, în camera „bună” că acum aveam şi eu un statut, sunt funcţionar silvic şi nu se mai făcea să dorm sub polatră cu animalele. Am acceptat, apoi ne-am gândit că nu este economic să ardem lemne în două sobe. M-am mutat la ea în cameră, aşa ne-am ţinut mai bine cald unul altuia în lungile şi geroasele nopţi de iarnă. E femeie cuminte, aprigă de muncă şi înţeleaptă, sunt mândru de ea, mult ajutor am primit de la femeie în multele probleme pe care trebuia să le învăţ din mers, chiar dacă le ştiusem cândva, cu amnezia le uitasem. Don comisar, care-i baiul de aţi urcat până aici? Nu cred că aţi venit să sporovăim la vorbe goale sau să-mi spuneţi că ne cununaţi pentru că tocmai ce aţi zis că îmi sunteţi naş.

-Domnul chestor Vasilescu a păţit o nenorocire. Ieri a venit la el în birou un chestor de la Bucureşti, fost coleg de şcoală şi i-a propus să ajute partizanii ca să lupte împotriva ruşilor. Evident că don chestor nu a acceptat. Spunea chestorul din Bucureşti că ar fi un grup de ofiţeri din poliţie şi armată, dar şi politicieni gata să ajute bandiţii care se ascund prin munţi şi prin păduri.

-Îmi pare rău pentru naşu’ Vasilescu, să fiu iertat de vorba  proastă, dar eu ce pot face să-l ajut, că bănuiesc că d-aia aţi bătut atâta cale. Deşi fusese snopit în bătaie la ordinul chestorului, Nicolae nu-i purta pică, ştia că va trece prin această încercare, a fost mulţumit fiindcă s-a văzut cu actele în braţe.

-Finule, am să intru în jocul tău, chiar aş fi bucuros să vă năşesc, sarcina ta este să intri în prietenie cu unul dintre bandiţi, bine ar fi chiar cu şeful lor şi să încerci să-l tragi de limbă poate afli cine din poliţie, armată, politicieni, sunt printre sprijinitorii lor. Asta ne-ar ajuta foarte mult. Nicolae, nu eşti obligat să faci asta, te poate costa viaţa. Chestorul Vasilescu s-a gândit la tine ca la ultima lui speranţă, dar nu va fi supărat, dacă nu vei accepta. Ce zici?

-Sunt gata să vă ajut, doar că va fi greu,nu ştiu unde se ascund, nu i-am mai văzut din primăvară, drept este că şi atunci le-am găsit doar urmele proaspete şi calde chiar, în schimb ei apucaseră să se facă nevăzuţi.

-Suntem presaţi de timp, cu cât mai repede rezolvăm problema cu atât mai bine va fi pentru don chestor. Dumitrana fixase privirea cu ochii lui frumoşi şi vioi, acum înotând în lacrimi, în ochii cinstiţi ai lui Nicolae.

-Don comisar vă ajut cu drag, doar să dau de ei. Acum îmi iau calul şi plec în pădure, numa să mai bem un păhărel din pălincuţa asta bună, făcută de mine în toamnă. Să trăiţi! Să dea bunul Dumnezeu să rezolvaţi toate problemele, gustaţi din slană, a fost ţinută la sare douăzeci şi una de zile, apoi am scos-o la vânt trei zile şi alte trei am ţinut-o la fum, aşa m-a învăţat Irina, uitaţi-vă ce fragedă este; gustaţi şi din ceapa asta crudă, acum a luat-o de pe brazdă. Simţiţi-vă ca acasă!

Au mâncat pe săturate, au băut binişor, apoi Ion i-a zis Irinei:

-Femeie fii drăguţă şi pune calul la cabrioleta de o cumpărarăm în iarnă de la Vasile a lu’ Moşu şi petrece pe don comisar până-n sat. Apoi de acolo se va descurca.

-Am maşina lăsată într-un loc mai ferit, sper să nu fi dat jandarmii peste ea, nu vreau să fiu deconspirat. Nicolae ai grijă, nu te avânta neacoperit, ăştia pot deveni periculoşi. Comisarul era îngrijorat, nu ar fi vrut să trimită un om nevinovat la moarte. Nu poţi salva un om de la moarte, omorând altul în locul lui, ar fi vrut ca păduraru să rezolve problema fără să păţească ceva rău, iar dacă se complicau lucrurile prefera să lase misiunea nerezolvată. Începuse să ţină la Nicolae, simţise în el omul cu bun simţ şi cinstit.

Două zile a cutreierat pădurea fără să dea de urma partizanilor. Era dezamăgit, ar fi vrut să ajute atât pe partizani, cât şi pe chestor. În cea de-a treia zi s-a avântat spre „Urlătoare”, nu mai avea nicio speranţă să întâlnească lotrii, era sigur că îl urmăresc din umbră. Nu aveau încredere în el, era omul guvernului. A descălecat de pe cal, după ce a legat frâul de o tulpină subţire de fag, s-a aşezat la umbra unui copac. Se gândea la cine a fost şi cum a reuşit să se schimbe. Acum era român adevărat, gândea ca un român, trăia ca un român, iubea pe Irina şi odată cu ea şi ţara. L-a furat somnul, visul l-a purtat în casa copilăriei lui din Germania, era mic copil, părinţii îl înconjurau cu dragoste. Era singurul băiat, mai avea trei surori, toate mai mari. A început războiul, bombardamentele, părinţii au murit, surorile au murit, nu mai avea pe nimeni. Din ochi i se prelingea o lacrimă nestrunită, suspina. Avea impresia că se cutremură casa în care locuia, erau bombardamente, transpirase, sudoarea îi curgea pe faţă, a deschis ochii, cineva îl zgâlţâia de umăr. Dormise greu şi avusese un coşmar, s-a ridicat brusc în picioare.

-Cine eşti? Nicolae era speriat, trezit brusc din somn, s-a uitat după armă, puşca era la câţiva metri de el, musafirul îi luase arma.

-Ne cauţi de câteva zile, ce vrei de la noi?

Nicolae s-a uitat atent la bărbatul din faţa sa, era îmbrăcat jumătate ţăran, jumătate orăşean. Avea în jur de 50 de ani, înalt, slab, prin cămaşa ţărănească, cu râuri verzi cusuţi la guler şi manşete, se vedeau pieptul şi braţele musculoase, căutătura ochilor verzi era vicleană. Glasul era ca un bubuit de tun, obişnuit să ordone. Nu purta armă la vedere, putea fi ascunsă undeva la spate sau pe picior sub pantalonii largi din aba ţesută în casă. Pe cap avea o pălărie elegantă din fetru, iar la gât o eşarfă din mătase verde. Culoarea verde l-a făcut pe pădurar să-l alăture legionarilor.

-Nu vă caut, cine sunteţi voi? De ce ar trebui să vă caut?

-Nu vorbi prostii, ai să îmi spui ceva sau plec, nu stau la taclale cu tine. Îţi iau arma, nu te speria, o las la 50 de metri de aici, să fiu sigur că nu mă împuşti pe la spate. În timp ce vorbea, necunoscutul s-a tras câţiva paşi în înapoi, fulgerător a scos pistolul de la brâu, un Walther T 38 de provenienţă germană. Nicolae a rămas pe loc, nu a schiţat nicio mişcare.

-Bine, aşa este, vă caut, eu sunt pădurarul din zonă. Îţi aminteşti atacul jandarmilor din primăvară, atunci când cele trei santinele puse de voi jucau cărţi fără să asigure paza?

-Da, îmi amintesc. Am scăpat ca prin urechile acului.

-Află de la mine că vă luam ca din oală, am ajuns până în spatele santinelelor voastre, i-am atenţionat să fugiţi că sunteţi atacaţi. Lucru pe care de altfel l-au şi făcut. Am întârziat cât de mult am putut atacul. Când au venit jandarmii voi o tăiaserăţi, bine aţi făcut!

-De ce ne-ai avertizat? Dacă te aflau, puteai fi împuşcat ca trădător. Ai riscat mult. Îţi suntem datori!

-V-am avertizat pentru că nu îmi place să văd oameni morţi, războiul s-a terminat, ce faceţi voi este o joacă de copii, nu aveţi sorţi de izbândă.

-Vom avea, nu ne va lăsa Truman, şti doar cât urăşte comunismul, comuniştii şi în special URSS. Nu v-a suporta să-i sufle Stalin în ciorbă. Se vrea jandarm mondial, are arma atomică, ai văzut ce dezastru a făcut în Japonia la Hiroşima şi Nagasaki?  Asta le va face şi ruşilor.

-Domnule, americanii nu îi vor izgoni pe ruşii nici din Germania de Est. Nu pot, nu că nu îşi doresc, URSS-ul a devenit o mare putere mondială. De ce credeţi dumneavoastră că am fi noi mai cu moţ decât polonezii, cehii sau ungurii?

-Nu ştiu, aşa ne asigură politicienii din opoziţie, trimişii lui Maniu în special, că au discutat cu americanii şi sunt gata să ne ajute. Pandele, ultimul politician cu care am vorbit şi care era un emisar direct al lui Iuliu şi Mihalache ne-au spus să ne pregătim, fiindcă în toamnă va fi o mare răscoală populară, muncitorii şi ţăranii s-au săturat de comunişti, vor pune mâna pe furci şi topoare şi vor porni contra bolşevicilor, atunci vom coborî şi noi din munţi şi ne vom alia cu răsculaţii. Cred că americanii preferă să ne ajute pe noi şi nu pe ceilalţi pentru că suntem o ţară bogată şi au ce stoarce de la noi.

-Sunt argumente care nu stau în picioare, dar vă priveşte dacă le acceptaţi.

-Adevărul este că nu pot pleca din munţi, decât dacă pot ajunge peste graniţă, am fost legionar, sunt căutat pentru nişte crime pe care nu le-am făcut, dar care mi-au fost puse în cârcă. Ca mine sunt mulţi, dar printre noi se află şi oameni care cred cu tărie în victoria noastră şi în ajutorul venit de la americani. Mulţi dintre liderii vechilor partide ne trimit mesaje de încurajare.

-Personal, cum credeţi că se va termina totul? Aveţi o speranţă, cât de mică, că veţi învinge? Pe Nicolae îl emoţionase situaţia delicată în care se găsea omul din faţa lui, practic nu avea nici o ieşire, era condamnat la moarte, din această cauză putea fi foarte periculos.

-Nu văd nici o ieşire, decât dacă am putea cădea la pace cu noile autorităţi. În schimb nu pot avea încredere în comunişti cum nu am avut nici în carlişti şi mai apoi în trădătorul Antonescu. Dragul meu, viziunea legionarilor, a căpitanului Zelea Codreanu, a fost una naţionalistă şi în credinţă faţă de Iisus. Tocmai dragostea de ţară ne-a grăbit sfârşitul, asasinarea căpitanului nostru, fie-i numele în veci binecuvântat, a dat frâu liber anarhismului în partid. Horia Sima s-a distanţat mult de preceptele ideologice ale înaintaşului său, s-a canalizat mai mult pe răzbunare. În ianuarie 1941, Antonescu ne-a dat lovitura de graţie cu acordul nemţilor, Sima s-a refugiat în Germania, iar mişcarea a rămas de izbelişte. Noi, adepţii ideilor legionare, am fost vânaţi de toate guvernele, am devenit peste noapte duşmanii naţiunii. Simţeam nevoia să vorbesc cu cineva care ne simpatizează.

-Nu vă simpatizez, nu vă urăsc, am doar o compasiune pentru situaţia fără ieşire în care vă aflaţi.

-Şi totuşi, trebuie să vrei ceva, altfel nu mă căutai.

-Aveţi dreptate, am nevoie de lista cu ofiţerii de poliţie care sunt implicaţi în această răzmeriţă.

-Crezi tu că am eu o asemenea listă? Partizanul se uita ciudat la pădurar, privirea devenise atentă, voia mai mult de la Nicolae.

-Sunt convins că o aveţi.

-Şi de ce v-aş da o asemenea comoară?

-Cum vă numiţi? Corectez, cum vi se spune aici, bănuiesc că nu folosiţi numele reale?

-Ofiţerul, aşa sunt cunoscut.

-Aţi spus că v-am salvat viaţa, ei bine, viaţa mea depinde de lista asta. Mă puteţi ajuta? Adevărul era undeva pe aproape, o viaţă depindea de numele pe care le-ar fi divulgat Ofiţerul, cel al chestorului.

-Sunt într-o mare încurcătură, mă puneţi să trădez, este împotriva principiilor mele, pe de altă parte, acum aş fi mort, dacă nu ne atenţionaţi în primăvară.

-Spuneţi-mi dacă numele chestorilor Turnăreanu şi Vasilescu se află pe lista dumneavoastră ca susţinători.

Ofiţerul a avut un uşor tresărit când a auzit numele celor doi.

-Amândouă sunt, l-am văzut doar pe Turnăreanu cu şase luni în urmă când ne-am întâlnit într-o casă conspirativă din pădurea Băneasa.

-Mulţumesc, suntem chit, nu-mi mai datoraţi nimic. Aveţi grijă de dumneavoastră. Să vă ajute Dumnezeu să scăpaţi cu bine, din beleaua în care aţi intrat!

-Îţi mai dau un nume, căpitanul Spoială. Pădurare, dacă mai ai nevoie de ceva, să laşi un semn în scorbura de la stejarul de colo. Acum este goală, dacă vrei să ne întâlnim, pui o piatră acolo, eu voi trece zilnic pe aici, ora de întâlnire va fi dimineaţa la cinci. Dacă astăzi laşi semnul dimineaţă ne vedem, ai înţeles? Ofiţerul îl privea cu încredere.

-Nu vă este teamă că vă trădez?

-Nu, dacă voiai să o faci, o făceai atunci, eşti cinstit, se vede de la o poştă. Plec, rămâi cu bine!

Prizonierul IX

  Şcoala de pădurari a terminat-o spre sfârşitul lunii martie. I-a fost greu lui Nicolae Deiu să se prefacă a fi neştiutor de carte, însă trebuia să joace rolul amnezicului şi îl jucase bine. Examenul îl trecuse cu calificativ bun, ştia că  va fi supus supravegherii, că încă nu se avea încredere în el, era hotărât să servească pe cei care erau la putere, nu avea ambiţii mari, doar să fie lăsat în pace să o iubească pe Irina. Nu dorea altceva nimic, pentru asta era gata să îndeplinească orice misiune ar primi din partea comuniştilor. Avusese cu două zile în urmă o discuţie cu Oblegovici şi cu un alt civil care nu a fost prea darnic în aş arăta faţa, aceştia îi spuseseră în cuvinte meşteşugite că ar fi bine să informeze organele dacă observă în pădure activitate ostilă politicii partidului. El s-a angajat ferm că va raporta orice i se va părea suspect. Angajamentul i-a fost luat şi în scris, nu numai verbal. Nicolae simţise că civilul era de la Siguranţă, îşi juca cartea cu curaj, voia să câştige, nu-i păsa prea mult de partizani şi duşmanii poporului, pentru el conta doar iubirea Irinei. În ziua în care primise documentele şi numirea în funcţia de pădurar, venise să-l felicite însăşi secretarul de partid Oblegovici, acesta l-a recomandat lui Ioachim Silvestru instructorul de partid de la Judeţ care  avea în subordine şi satul Galbenu:

-Te rog să-i urmăreşti activitatea, cred că va fi un cadru de nădejde, Silvestrule, să-l recomanzi instructorului comunal să-l sprijine cu tot ce are nevoie. Va avea o misiune specială, sper să o ducă cu brio la capăt.

-Nicolae, ce mai face femeia ta? Oblegovici şi-a luat o mutră de om cumsecade care se interesa de binele poporului.

-Este bine, dar nu este femeia mea, ea m-a primit şi m-a îmbucăturit când toţi mă alungau, pentru masă şi casă am ajutat-o la treburile din gospodărie. Acum, drept mulţumire i-am luat serviciul. Nu s-a supărat pe mine, a înţeles că astea sunt sarcinile de partid. Este o înfocată susţinătoare a idealurilor comuniste. Şi pe mine m-a îndoctrinat, mi-a spus aşa, cum vă spun :”Nicolae, dacă este sarcină de partid, trebuie să o respectăm şi să o ducem la îndeplinire chiar cu preţul vieţii noastre”.

-Omule, pune mâna pe ea fiindcă este o femeie şi jumătate, nu o scăpa mă! Greu vei mai găsi alta ca ea!

-Eu aş lua-o şi acum tovarăşe secretar, dar ştiu eu dacă mă vrea? Dacă ziceţi dumneavoastră, am să prind curaj. Vă mulţumesc tovarăşe secretar!

A plecat pe jos din oraş spre Galbenu, pe drum l-a prins din urmă o căruţă trasă de doi cai cu zurgălăi la căpestre. În căruţă se aflau cinci flăcăi, toţi se ţinuau de gât şi cântau în legea lor cântece de dor şi cătănie, erau băuţi, în codirlă stătea pe nişte fân un bărbat slăbuţ şi cam zdrenţăros îmbrăcat, părea tatăl unuia dintre băieţi, bietul om nu scotea nicio vorbă, se vede treaba că fusese certat zdravăn de unul dintre băieţi.

-Urcă bade că te-om duce noi acasă! Cel care vorbise părea a fi înalt, mlădios ca o salcie, cu o mustaţă abia mijită.

-Ziua bună băieţi! De unde veniţi cu zurgălăii la cai şi voi parcă aţi fi puţin cu chef, ca să nu zic că sunteţi afumaţi bine?

-Bade, am intrat în rândul bărbaţilor, am fost la recutare, de acum încolo aşteptăm ordinul să plecăm la oaste. Vorbise unul îndesat şi grăsuţ, fără gât, cu capul lipit direct de trunchi, era ca un sac plin şi legat la gură.

-Bravo băieţi, dar nu vă bucuraţi prea tare, copilăria rămâne partea cea mai frumoasă.

-M-am săturat bade să mi se zică : „băi ţâcă”, vreau să ajung mai repede bărbat. Obrajii rotunzi şi bucălaţi  se făcuseră stacojii din cauza băuturii şi a revoltei juvenile.

-Tinere, toată viaţa vei fi un „ţâcă” pentru ceilalţi mai în vârstă decât tine, nu te grăbi să te maturizezi, aţi mai băut până azi? Nicolae se bucura când îi vedea plini de viaţă, alcoolul le dezlegase limbile.

-Nu, dar de acuma gata, voi bea cot la cot cu tata, nu-i aşa mă, se întoarse tânărul cu faţa spre omul din codirlă, neprimind nici un răspuns a continuat, doar am recutat, am devenit bărbat, aşa mi-au zis ăia de la Comisariat.

-Mâine veţi suferi, aveţi să boliţi, sunteţi neobişnuiţi cu alcoolul. Nu prin asta vă veţi câştiga respectul, ci prin faptele voastre. Aţi văzut voi că-i respectă cineva pe beţivi? Nu copii, munciţi cinstit, respectaţi pe toată lumea  pentru ca voi la rândul vostru, să fiţi respectaţi. Uite că am ajuns, eu cobor aici, o iau pe scurtătură spre casă.

-Matale eşti noul pădurar? Am auzit că eşti omu’ dracu.

-Cine ţi-a spus roşcovane? Nu sunt, însă, nu trebuie să uite nimeni, căci îmi fac serviciul conştiincios. Nicolae îi privea ca pe fraţii lui mai mici, cu drag, dar şi cu respect. Vă mulţumesc! Să ne întâlnim sănătoşi! Căruţa a pornit năvalnică la drum în trapul cailor, zornăitul clopoţeilor şi chiuiturile flăcăilor beţi şi făloşi că au intrat în rândul bărbaţilor.

Cu puşca în spate şi traista peste umăr, fostul sergent din armata nazistă, devenit român datorită iubirii, a luat-o voiniceşte spre dealul înalt şi puţin abrupt din faţă, hotărât să-l urce, pentru a ajunge cat mai repede acasa, acum casa Irinei era şi casa lui, era acasă la ei.

Femeia îl aştepta în portiţă, nu ştia când va veni, aşa îl aşteptase în fiecare seară, acum se bucura văzându-l că se apropie de casă. A vrut să alerge înaintea lui, a făcut doi paşi din poartă, apoi s-a oprit, de după limba de pădure îşi făcuse apariţia şareta lui Băbuică: „ce dracu o mai fi vrând şi ăsta?” îşi zise femeia în gândul ei. S-a retras în curte şi a început să-şi facă de lucru pe la păsări  când şareta a oprit în faţa curţii.

  Jandarmul a sărit voiniceşte din cabrioletă, a legat hăţurile calului de stâlpul porţii, apoi a intrat în ogradă . Femeia îl urmărea cu coada ochiului, voia să vadă ce are de gând să facă, când a văzut că şeful de post s-a oprit la distanţă de ea, s-a întors şi l-a privit întrebătoare.

-Bună ziua Irina! Ce mai faci? Nu te-am mai văzut din toamnă de la povestea cu ruşii. Ion unde este?

-Acum  se numeşte Nicolae, e plecat la judeţ să primească numirea ca pădurar, trebuie să sosească. Aveţi treabă cu el?

-Da, am primit ordin telefonic să plec cu jandarmii în misiunea de pieptănarea zonei de pădure „Urlătoarea”, ştii partea aia cu văi şi râpe multe. S-a semnalat în zonă activitate ostilă. Să-i dai şi lui un cal. Tot în şopron doarme?

-Dar unde păcatele mele, după ce că mi-a luat slujba, trebuia să-l mai primesc şi în casă? Irina zâmbea în sinea ei. Soţia dumneavoastră ce mai face, am auzit că a fost bolnăvioară? Nu auzise nimic, dar era imposibil ca într-o iarnă aşa de grea, cum fusese asta care tocmai îşi dăduse obştescul sfârşit, ca vreun om să scape fără un guturai zdravăn, din cela care te ţintuieşte la pat.

-A fost răcită rău, tuşeşte de crezi că i se rupe baierile inimii, i-a dat moaşa să ia nişte nasturi albaştri, poate-i trece. Nu mă inviţi în casă până vine Nicolae?

-Ba da don şef, cum să nu. Poftiţi, intraţi, faceţi-vă comod, vin îndată! Irina a fugit repede la poartă, s-a uitat înaintea lui Nicolae. Era aproape de casă. Liniştită a intrat în odaie, s-a uitat în sobă, focul murise, a luat un lemn, l-a pus pe jar, apoi a luat din dulăpior trei păhărele, le-a umplut cu pălincă şi l-a îmbiat pe jandarm să bea.

-Văd că ai pus trei, îl chemi şi pe Nicolae în casă? Băbuică părea surprins, simţea că între pădurar şi Irina s-a produs o apropiere, îl rodea pe interior viermele geloziei. Simţea zbuciumul sufletului şi bătăile inimii.

S-a auzit o bătaie în uşă, din casă femeia a strigat:

-Intră Nicolae, e don şef aici, vrea să vorbească oarece cu tine.

Nicolae a intrat a salutat cu respect pe Băbuică, apoi s-a aşezat pe scaunul dat de Irina.

-Ia-i fraierit Nicolae, până la urmă ţi-au dat acte şi chiar serviciu. Bravo mă! Trebuia să facă ceva cu tine şi un animal are un nume, darămite un brad de om ca tine. Noroc! continuă vorba jandarmul ridicând paharul cu pălincă şi închinând în sănătatea celor din casă.

-Să trăiţi don şef! Ce aveţi să-mi spuneţi? Eu de mâine dimineaţă încep serviciul, merg cu doamna să-mi arate rostul pădurii şi cum s-ar zice, să intru în pâine. Nicolae era vesel, bucuros că după ani de chin şi zbucium sufletesc, acum era din nou un om printre oameni, nu în Nemţia lui, ci în România unde a găsit femeie cu inimă şi suflet pentru el.

-Mâine, avem o acţiune de căutare în pădure, nişte bandiţi care nu vor să recunoască legitimitatea guvernului şi rezultatul alegerilor. Au fost alegeri corecte, s-au numărat voturile, cel mai bun a câştigat, ţărăniştii susţin că au fost furaţi, cine să-i fure când noi am păzit secţiile de votare? Îl mai şi întrebam pe câte unu :”tu cu cine ai votat mă?” „cu liberalii, să trăiţi!”. Nu ziceam nimic, dar când pleca trăgeam o dungă cu creta pe el şi băieţii, angajaţi special, când vedeau creta îl aranjau de nu se mai scula trei zile din pat. Păi vestea s-a dus repede, era simplu, liberalii o dungă, ţărăniştii două, cum ieşeau, cum erau umflaţi, pe seară toţi au votat cu comuniştii. Făcusem şi nişte găurele în cabină să vedem ce şi cum, aşa că votul a fost corect. Comuniştii au câştigat pe merit, ăştia nu au băut sângele clasei muncitoare şi a ţărănimii cum a făcut burghezo-moşierimea, nu i-ar mai răbda pământul! Să vă spun o întâmplare: lucram în oraş, eram mai tânăr, primisem ordin să păzesc un tren împreună cu grupa din care făceam parte. La un moment dat, am văzut un om fugind şi poliţia după el, când a ajuns în dreptul meu i-am pus piedică, omul a căzut cu faţa în piatra spartă dintre linii, obrajii i se făcuseră franjuri, sângele curgea şiroi, au venit poliţiştii, l-au luat şi l-au dus în şuturi şi pumni până la dubă. Cel mai rău l-a lovit o matahală de poliţist gras, probabil îi luase suflul cât alergase, acum se răzbuna. Credeţi că am făcut bine? Nu, m-am căit pentru fapta mea, m-ai ales când urmăritul s-a ridicat de jos baltă de sânge, mă privea cu nişte ochi căprui şi blânzi ca ai unui ied când îl tai, nu mă ura, înţelesese că îmi făcusem meseria. Aşa erau comuniştii, nu urau, primeau pedeapsa cu fruntea sus şi cântecul pe buze, păreau mici Iisuşi, m-am bucurat când au ajuns la putere. E drept că m-ai lovesc şi poliţiştii de azi, însă o fac cu anumită bunătate şi înţelegere, vor să ajute pe cel bătut, îi vor binele împotriva voinţei lui. Te-au bătut şi pe tine Ioane până când ai ajuns să te cheme Nicolae, recunoaşte că a dat cu milă, pune suflet Nicoriţă când loveşte pe cineva, vrea doar să-i provoace durere, nu să-l omoare. Aşa a fost şi cu tine, te-au bătut ce te-au bătut, apoi pe unde se rupsese pielea te-au cusut, te-au pansat, acum eşti vindecat, cu acte-n buzunar şi slujbă la stat. Vedeţi voi cât de bine este acum? Şi nenorociţii ăştia s-au răzvrătit, se pare că s-au ascuns pe „Urlătoarea”, mergem să ne convingem şi dacă vom da de ei, va fi prăpăd. Băbuică încerca să pară viteaz, îl dădea însă de gol glasul care îi tremura, nu era obişnuit cu acţiunile în forţă, mai ales când oamenii sunt înarmaţi şi încolţiţi, atunci sunt disperaţi.

-Am înţeles, mâine de dimineaţă pornim la drum, mergem călare? Nicolae ştia regulile războiului de gherilă, de multe ori luptase în campania din URSS împotriva partizanilor, ştia cât sunt de periculoşi.

Au discutat până pe seară, într-un târziu Băbuică a plecat, dacă a văzut că Nicolae nu se retrage la el în şopron. Foc avea în inimă, era foc de gelozie care se stinge doar cu sânge, l-ar fi omorât pe Ion devenit peste noapte Nicolae. A plecat cu speranţa că între Irina şi omul din curtea ei încă nu este nimic, mai ales că Nicolae, după ce el a plecat spre poartă, a salutat cu: „noapte bună doamnă!”

-Imi este frică dragul meu, i-a spus Irina iubitului după plecarea jandarmului, mâine ai grijă ce faci, nu face acte de eroism. Femeia îl înlănţuise cu braţele  în jurul gâtului şi plângea încetişor.

-Misiunea va fi periculoasă, eu ştiu să-i conduc, va trebui să stau în banca mea. Băbuică nu mă iubeşte prea tare, este gelos pe mine din cauza ta, te doreşte să-i fi amantă, voi sta cu ochii mai mult pe el decât pe partizani. Mâine seară când vom reveni din misiune, sper să ne ajute Dumnezeu să ne întoarcem cu bine, să-mi spui de faţă cu jandarmii să rămân în casă, vei pregăti odaia de „dincolo” pentru mine. La întrebarea curioasă a lui Băbuică :”de ce faci asta?”, să-i spui că acum am alt statut social şi nu se merită să mai dorm în şopron la un loc cu animalele. O să înghită noua situaţie, mai ales că vor mai fi şi alţi jandarmi de faţă. Iubita mea, hai să mâncăm, apoi să mergem la odihnă căci mâine va fi o zi infernală. Tu ce crezi, sunt vinovaţi acei oameni care s-au ascuns în pădure ca lotrii? Nicolae chiar nu înţelegea bine despre ce este vorba, cum Irina era destupată la minte spera să găsească un răspuns.

-Am înţeles şi eu de la alţii, care vorbesc pe la colţuri, că se organizează adevărate tabere militare unde tineri şi bătrâni se antrenează de zor. Se aşteaptă o invazie anglo-americană în România pentru alungarea comuniştilor, când vor veni americanii, vor ieşi şi ei din ascunzători şi vor lupta alături de armatele lor. Eu una nu cred că vor veni, însă oamenii din pădure sunt convinşi că vom fi salvaţi de comunism de către armatele Unchiului Sam, parcă aşa le spune?

-Nici eu nu cred că SUA vor trimite vreun soldat în România. Asta, prinţesa mea, ar însemna un nou război ori  lumea abia a răsuflat uşurată  fiindcă s-a terminat ăsta. În plus noi nu prezentăm un interes aşa de mare încât să se declanşeze un nou conflict militar. Toate sunt poveşti, nu ştiu cine le alimentează, poate fi chiar propaganda rusă pentru a găsi motive să elimine şefii partidelor rivale Partidului Comunist, pentru că ar pactiza cu imperialiştii. URSS nu se bagă în politica americană, nici americanii nu vor sufla în ciorba ruşilor. Uite cum au împărţit Germania, frăţeşte, crezi că vor cere americanii încă o stradă în plus din Berlinul ruşilor? Nici vorbă. Şi atunci de ce ar veni tocmai aici? Să nu uităm că regele nostru, Dumnezeu să-i dea viaţă lungă, a pactizat cu ruşii, de fapt noi am capitulat în faţa ruşilor, iar drept plată Stalin l-a decorat pe Mihai cu o mare medalie de război. Ţările pe unde au trecut ruşii sunt ale lor, nimeni nu mai smulge prada din ghearele vulturului. Suntem prada lor, îi vom suporta aici cât vor dori să rămână. Şi dacă ei au zis:” comunism”, comunism va fi. Eu cred că între oamenii din pădure sunt mulţi legionari unii poate certaţi cu legea, probabil că sunt şi oameni cu cuget curat, cu speranţă-n suflet, cu dorinţa de a se schimba lucrurile. Eu nu cred că vor reuşi, ruşii sunt ca un tăvălug, vor lua tot ce le iese în cale şi vor duce la ei acasă ca pradă de război, sau despăgubiri cum le zic ei. În sfârşit, e drumul lor, regret că se încrucişează cu al meu. Bieţii oameni au căzut într-o mare cursă, vor sfârşi tragic. Voi încerca să nu omor nici unul, dar va trebui să mă apăr. Întâi viaţa mea, apoi a lor. Vino să te pup, vreau să te iubesc, să te simt, să-ţi miros trupul de femeie tânără şi îndrăgostită, să mă topesc în braţele tale.

Dimineaţa devreme Irina trebăluia prin casă, pusese pentru Nicolae într-un ştergar, din pânză subţire albă cu chenar roşu pe margini, slană, brânză şi ceapă, toate tăiate mărunt să mănânce din fugă, merindele frumos împachetate le pusese într-o straiţă cu baieră lungă să poată fi pusă în diagonală pe umăr, o sticluţă mică  cu pălincă o aşezase printre celelate alimente să fie protejată, să nu se spargă. În buzunarul de la piept al hainei groase din postav, a pus tabachera lui din metal alb, mai avea câteva ţigări. Fuma rar Nicolae, dar acolo în pădure poate va simţi nevoia.

-Bună dimineaţa! Te-ai trezit de mult femeie? De ce nu ai mai dormit? Nicolae a pupat-o pe frunte, apoi a mers la sobă şi s-a spălat pe faţă cu apa rece din tuci. Nu ai făcut focul? E cam frig.

-Nu am vrut să fac gălăgie, voiam să te odihneşti bine, azi ai o zi grea. Uite am numărat cartuşele, ai 35 de bucăţi, foloseşte-le raţional, de ele va depinde viaţa ta. Irina îi dădea sfaturi ca un veteran de război, uita că iubitul ei era călit  în lupte.

Îmbrăcat, cu arma în bandulieră şi straiţa petrecută curmeziş pe piept, aştepta sosirea jandarmilor, ţinând de frâu calul înşeuat. Nu după mult timp s-au auzit tropotele cailor pe drumul care ducea spre pădure, Nicolae a sărutat buzele moi ale femeii, apoi a deschis poarta şi a încălecat.

-Să trăiţi don şef, sunt gata, nu cunosc pădurea, va trebui ca unul care o cunoaşte bine să ne dirijeze.

-Îţi este teamă Nicolae? Băbuică nu  a lăsat să-i scape momentul pentru a-i arunca o săgeată.

-Nu este vorba de teamă, însă nu vreau să mor ca un prost, dacă tot voi muri, să se întâmple în luptă, nu din cauza nepriceperii mele.

-Moldovane, tu cunoşti bine pădurea, da?

-Da, să trăiţi, aici am copilărit! Jandarmul era militar în termen, venise la postul din Galbenu în urmă cu două săptămâni, era tânăr, brunet-ţigănos, vânjos, lat în umeri, cu ochii negri neastâmpăraţi.

Mica trupă formată din cinci jandarmi şi pădurarul s-a pus în mişcare, în faţă mergea Moldovan, urmat de pădurar, în spate venea Băbuică destul de speriat.

După un ceas de mers, când soarele le trimitea primele raze printre ramurile copacilor încă lipsiţi de frunze, Moldovan a făcut semn ca trupa să oprească. Au descălecat şi s-au strâns în cerc .

-La un kilometru de aici încolo ar trebui să se găsească bandiţii, care este ordinul? Moldovan era stăpân pe el, ştia bine ce spune.

-Încălecăm şi năvălim în forţă peste ei, îi luăm prin surprindere şi îi nimicim. Băbuică a rotit privirea triumfală asupra tuturor, voia să primească felicitări.

-Eu sunt civil, nu trebuie să mă bag, însă nu pot să nu apreciez planul şefului de post, e bun, foarte bun!

-Ei, vedeţi băieţi! Hai, încălecarea!

-Totuşi, cred că ar fi bine să ne informăm câţi sunt şi unde sunt plasaţi. Încă ceva, şase cai vor face mult zgomot, ne vor simţi venind chiar dacă pământul slăbeşte zgomotul tropăitului. Dacă nu ne vom informa riscăm să picăm în capcana lor, nu ştim unde au santinelele.

-Mda, ai dreptate, de unde şti tu atâtea? Şeful de post îl privea suspicios, ai făcut armata? Nu-i convenea că nu avusese el ideea de a trimite pe cineva în recunoaştere.

-Nu ştiu, poate. Câte ceva ne-au învăţat la şcoala de pădurari, Nicolae plusa, ştia că Băbuică nu are de unde afla adevărul.

-Vrei să mergi tu pădurarule? Băbuică l-a privit pentru prima dată cu răutate.

-Dacă ăsta este ordinul, sigur că voi merge. Nu ştiu dacă mă voi descurca, am să fac tot posibilul să aflu cât mai multe pentru ca misiunea noastră să aibă sorţi de izbândă. Razele soarelui se oglindeau în ochii lui albaştri, scâtei porneau spre Băbuică, parea că lupta era între el şi şeful de post, nu între ei şi bandiţii nevăzuţi. Nicolae şi-a scos de după umăr straiţa, a aninat-o la obâncul şeii, apoi a plecat spre locul unde se presupunea a fi bandiţii. În faţă la mai mult de un kilometru se observa un fel de râpă, din spusele lui Moldovan, ar trebui să fie multe văi largi, dar şi prăpăstii abrupte, inaccesibile. Pădurea era bătrână, gorunii groşii că abia îi puteau cuprinde trei oameni înlănţuiţi ca într-o horă, aveau scorburi adânci care puteau fi ascunzători perfecte pentru eventualele santinele puse de lotrii. Mai trecuse prin asemenea momente în Ucraina când plutonul lor aflat în recunoaştere fusese atacat de partizani, ei contau pe elementul surpriză, loveau şi fugeau, se repliau uşor, cunoşteau terenul, erau prieteni şi cu frunzele copacilor şi cu pietrele drumului, pe când ei, nemţii, erau invadatorii. Nu îi era teamă de misiune, mai ales că nu aveau de-a face cu trupe regulate, ci cu oameni de strânsură. Cât a fost în raza vizuală a şefului de post a mers ca un nepriceput în cercetare, cum a ieşit din câmpul lui de vedere, s-a trântit pe burtă şi a pornit a merge târâş cu o viteză uimitoare. Cam din 50 în 50 de metri se oprea să cerceteze cu atenţie terenul, îi era de folos binoclul lui Băbuică. La ultima oprire a observat mişcare în parte lui stângă, s-a făcut una cu pământul, apoi s-a târât spre  stejarul bătrân cu coroana imensă din apropierea sa. Protejat de bătrânul arbore, a verificat magazia armei şi a băgat glonţ pe ţeavă. Unde văzuse mişcare erau, după îmbrăcăminte, trei ţărani care discutau şi fumau fără grijă, puştile automate de fabricaţie germană se aflau aşezate lângă ei. Alţii nu se vedeau prin preajmă şi totuşi, ar fi trebuit să mai fie. A pornit mai departe făcând un ocol prin spatele ţăranilor, când a ajuns în dreptul lor i-a văzut şi pe ceilalţi care erau ceva mai departe, păreau a fi în jur de 50 bărbaţi şi femei la un loc. Ţăranii erau santinele înaintate, doar că îşi uitaseră rostul, fie că nu credeau că ar putea cineva să-i descopere acolo, fie din prostie.

Nicolae a riscat şi s-a apropiat tiptil de paza taberei, a împins puşca până la împuns pe unul dintre ţărani, apoi a zis şoptit:

-Stai cuminte este o puşcă, nu vă fac nici un rău, sunteţi înconjuraţi de jandarmi, faceţi bine şi plecaţi înainte să fiţi atacaţi, nu vreau să moară nimeni. Aţi înţeles?

-Da, răspunseră ţăranii improvizaţi în santinele, acum plecăm, cine eşti tu?

-Unul care ţi-a salvat viaţa azi, nu vă întoarceţi, rămâneţi aşa până vă dau eu voie să plecaţi. Clar?

-Da, aşa vom face. Mulţumim!

-Aveţi grijă! Cred că printre voi este unul care vă trădează. Nicolae a tras uşor puşca şi în locul ei a pus un băţ gros care să semene cu o puşcă. Voi mai sta puţin în spatele vostru să cercetez mai bine locul, apoi am să vă las să plecaţi. Primul care întoarce capul îl lovesc cu ăsta, Nicolae găsise o cracă groasă de stejar ruptă de greutatea zăpezii de peste iarnă, a împins în faţa lemnul să poată vedea cu ce îi va mirui. După ce a vorbit cu ei şi s-a asigurat că băţul proptit în spatele santinelei stă bine, a început să se târască cu picioarele înainte pentru a supraveghea mişcările paznicilor şi a se depărta cât mai mult de tabăra partizanilor. După ce s-a depărtat suficient de mult, dar având posibilitatea să-i aibă în vizor, a văzut cum unul dintre ţărani a întors sfios capul, nevăzând pe nimeni, în afara băţului pus pe post de puşcă, cei trei au rupt-o la fugă spre tabără.

Din fugă a alertat ceata de partizani, imediat au strâns calabalâcul şi s-au făcut nevăzuţi pe văile „Urlătoarei”.

S-a întors la jandarmi mergând cam în doru leli, nu ferit cum ar fi făcut un cercetaş.

-Raportează Nicolae, ai găsit lotrii? Jandarmul şef îl privea din postura lui de comandant, gata să ia peste  picior răcanii şi civilii.

-Raportez don şef, cred că ne-au simţit, când am ajuns eu plecaseră, urmele arată că nu au plecat de mult şi că ar fi în jur de 50 de indivizi. Am putea să-i urmărim, dar să fim atenţi să nu ne surprindă, suntem puţini pentru a susţine o luptă. Nicolae încerca să pară a fi un soldat prost, neinstruit, nu-i ieşea întotdeauna, sergentul din el ieşea la suprafaţă, noroc că Băbuică nu era atât de isteţ.

-Hai să încălecăm, vreau să cercetez şi eu locul unde a fost tabăra. 

Mergând cu caii în trap liniştit , siguri că nu are cine îi surprinde, au ajuns destul de repede în locul în care fusese tabăra partizanilor. Într-o vatră improvizată din pietre focul încă mai mocnea, câteva hârtii care se aflau pe jos erau uscate, semn că atunci fuseseră aruncate.

-Da, aici a fost tabăra lor, iar după urmele lăsate sunt într-adevăr mulţi. Nu înţeleg un lucru, încă este frig, unde dracului dorm? Sub cerul liber? Nu se vede niciun adăpost? Moldovane, nu ai auzit să fie vreo peşteră prin zonă?

-Nu, să trăţi! Nu am auzit, dar parcă ceva mai încolo ar fi un intrând în mal, să cercetăm şi acolo.

Au pieptănat zona fără să descopere un loc în care s-ar fi putut aciola partizanii.

Curajoşi oameni şi puternici aceşti lotri, gândea Băbuică, cum să dormi sub cerul liber pe aşa vreme? Noaptea încă este ger. A simţit cum îi trece un fior pe şira spinării, o transpiraţie rece i-a udat cămaşa. Începuse să-i fie teamă de o eventuală întâlnire cu partizanii, îi percepea ca pe nişte eroi care puneau preţ doar pe crezul lor nu şi pe viaţă.

-Doi oameni să rămână cu Moldovan, unul să aibă grijă de cai, doi să urmărească tâlharii. Băiete, nu te apropia prea mult de ei, sunt periculoşi, staţi la distanţă, vreau să ştiu unde sunt, apoi să raportez, pentru ca  mâine să vină trupele de securitate să-i mătrăşească. Bucuros că a scăpat nevătămat din misiune, Băbuică era prudent, nu voia să piardă nici un om pentru a nu fi acuzat de incompetenţă. Restul urcaţi-vă pe cai şi să mergem acasă!

Când au ajuns în faţa porţii Irinei, şeful de post s-a oprit, s-a uitat la Nicolae, apoi în curte:

-Ce zici pădurare, ne dă gazda ta o pălincă?

-Asta nu ştiu a vă răspunde, dacă doamna are vreo rezervă vă va cinsti, ştiţi că vă respectă. Legaţi caii de stâlpul porţii şi intraţi în curte, cred că se va bucura să vă vadă întors cu bine din misiune.

Irina pândea de după perdea să vadă ce va face jandarmul, era hotărâtă să rupă pisica, să-i taie potecile lui Băbuică. Cum i-a văzut pe cei trei intrând în curte a ieşit afară şi cu curtenie i-a invitat în casă.

Roşie în obraji precum flăcările focului care se reflectau pe perete, radiind de fericire că l-a văzut întors cu bine acasă pe Nicolae al ei, femeia a luat păhărele din dulăpior şi o sticlă de 1 litru plină ochi cu pălincă şi a turnat în patru păhărele.

-Ridic paharul în sănătatea voastră, mă bucur să văd că v-aţi întors cu bine din misiune, se vede că don şef este un bun strateg. Bravo! Să ne trăieşti don şef!

- Mă bucur Irină că mă apreciezi, Nicolae ridică-te de pe pat şi stai pe scaun, să vină femeia să stea lângă mine. Cu mâna stângă l-a împins pe bărbat să se ridice, iar cu dreapta a tras-o pe Irina spre el.

Femeia s-a smucit cu vigoare din strânsoarea lui, i-a aruncat o privire rea şi plină de dispreţ:

-Don şef, îţi aminteşti când ţi-am spus că nu  mă culc cu o slugă, ci cu unul care acelaşi statut social ca mine? Ei bine, de acum Nicolae se va culca în casă, în camera de „dincolo” şi dacă îi va plăcea să mă aibă de femeie, voi fi a lui. Pe dumneata nu te resping don şef, dar ai femeie şi copii de crescut, Nicolae este singur, poate eu îi voi face un copil de nu voi fi stearpă. Am vrut să şti asta don şef, aşa că să nu mai gândeşti la mine ca la o „muiere de-alea”.

  Băbuică a pus capul jos, câteva minute nu a scos nici un sunet, era o linişte profundă, doar focul în sobă trosnea. Într-un târziu a ridicat capul, s-a uitat la Irina şi Nicolae, a dat de duşcă rachiul, s-a şters cu dosul palmei la gură, a moţăit puţin din cap, apoi a ieşit din cameră urmat de răcan.

Să ne fie de bine!

  -Sunt un român fericit! Am trecut cu bine peste chiolhanul de Crăciun,nu prea am ştiut noi motivul care ne-a determinat să transformăm burţile în depozite alimentare, dar asta nu are importanţă.

Important pentru mine este faptul că astăzi s-a auzit mai puţin sinistrul sunet de sirenă al maşinii de „Salvare” care a tot cărat românii supraîndopaţi cu mâncare de parcă erau curcani de paşti şi alţii trimişi în lumea lui Bachus precum nişte diogeni înecaţi în butoaiele cu rachiu.

Da, sunt fericit, totul intră în normal. Cerşetorii şi-au reluat locul, mult mai hotărâţi decât funcţionarii din ghişeele instituţiilor statului, hotărâţi să nu plece până nu scot de-o cină la bodega din colţ.

  -Sunt fericit, bieţii mei vecini, astăzi pe la 12 când s-au trezit din somn, ameţiţi, cu ochii tulburi şi gândul la băutură, după ce au căutat prin toate pet-urile goale de la capul patului au  venit la mine, precum soacra mare la Iisus la nunta din Cana Galileii, bun samaritean le-am dat cele două sticle cu vin vechi, o idee mai dulce decât oţetul de Târnăveni, au plecat urându-mi de sănătate.

  -Sunt fericit, noaptea ce tocmai s-a încheiat, a vrut Domnul să nu-mi prelungească coşmarul, au terminat megieşii ultimele pocnitori şi artificii, drept este că era undeva spre 3 dimineaţa, dar cum nu se luminase de ziua, era încă noapte.

  -Sunt fericit, da sunt fericit pentru că sunt contemporan cu tot ce se întâmplă acum în ţara asta. Cine a murit în ’90  nu mă va crede pe mine dacă îi povestesc ce trăim acum.

  -Sunt fericit, ieri o televiziune a prezentat un reportaj cu mărturii despre Iohannis. Un reportaj sfâşietor, un reportaj emoţionat, un reportaj făcut cu suflet, zel şi dedicaţie. Am lăcrimat, da, am lăcrimat de fericire, un prieten de-al lui Iohannis  povestea aşa de didactic despre preşedintele în funcţie încât am fost tot timpul cu nodul în gât mai ceva ca Oltean Ioan când avea broscoiul.

Spunea povestitorul (Doamne ce minunat zicea!), că domnul Iohannis respiră, vorbeşte, chiar  spune fraze întregi, îngrijeşte grădina şi pune faianţă. Mi-am tras două palme să fiu sigur că este adevărat ce aud, apoi m-am uitat în oglindă  şi mi-am zis: să-ţi fie ruşine Cârstea, vezi că nu este robot, are trăsături umane, chiar vorbeşte când nu gândeşte şi gândeşte când nu vorbeşte. Pace ţie povestitorule! Mulţumesc,  Preşedintele nostru este om, chiar şi cu geaca roşie, mă bucur că am aflat!

În situaţia asta sunt puţin supărat pentru că bietul om, deşi are un viloi  vila Lac 3, este nevoit să bată drumul Sibiului săptămânal dus –întors, cel puţin dacă  mergea singur cu o maşină, dar este nevoit să care după dânsul alte vreo 20 de maşini cu Salvare, medici, asistente şi toată paza aferentă. Cred că nu poate dormi noaptea din cauza conştiinţei, credeţi că nu se gândeşte la cheltuielile pe care este nevoit să le facă? Se gândeşte bietul om, dar ce să facă, iubeşte şi cum protocolul nu-l lasă de capul lui, trebuie să-i care.  Mai se dedulceşte în Sibiu când îşi vede căsuţele dragi : „dragele tatii căsuţe din 7 cinci aţi rămas”, le-numără bietul om că numai el, bunul Dumnezeu şi cei de la ANAF ştiu cu câte sacrificii le-a cumpărat.

  -Dar am alte motive tari de fericire, tot datorită grijilor minunate pe care le au televiziunile pentru noi, am putut  să participăm (vizual, e drept) la mesele festive din casele unor politicieni, ale unor vedete şi în casele unor oşeni, atâta mâncare am văzut pe mesele lor că râgâiau de sătui şi aurolacii din gura metroului.

  -În sfârşit, a trecut ziua de Crăciun, de dimineaţă când ne-am trezit  eu şi musafirii ne-am numărat precum se face apelul în armată, eram toţi, niciunul nu făcuse indigestie, nici nu aveau cum, la ultimii doi le-a revenit câte-o sarma.

  -Cineva spunea: „Hristos s-a născut”, altcineva a întărit :”Adevărat s-a născut”. Deci asta am sărbătorit ieri şi eu care credeam că a fost sfânta îmbuibare.

Prizonierul VIII

-Tovarăşi, să nu ne pripim, să analizăm faptele cu calm. Activistul de partid avea sarcină clară de a pune capăt neînţelegerilor. Tovarăşe jandarm, vă rog să aşteptaţi afară până terminăm  şedinţa de analiză. Aşa, bunnn..., continuă secretarul judeţenei de partid după ce Băbuică ieşise din birou şi închisese uşa în urma lui, tovarăşe comisar, lucrurile nu sunt aşa de rele, o muiere singură a fost pe cale să fie violată. Ei şi? Eu nu aş numi asta viol, să privim faptele din altă perspectivă, doi militari dornici de  viaţă vin spre Bucureşti, chemaţi, fiind, la ordin. În drum le apare o femeie care trăieşte singură în pustietatea pădurii,  le aruncă ocheade promiţătoare şi îi îndeamnă din priviri să o urmeze. Băieţii noştri, dornici de aventură, intră în curte la invitaţia femeii. Lucrurile au degenerat când femeia a început să le reproşeze celor doi militari sovietici faptul că ei au fost aceia care în urmă cu doi ani îi împuşcaseră câinele. Ostaşii s-au apărat susţinând că au fost în legitimă apărare, dacă nu-l împuşcau ei, câinele, un ciobănesc uriaş, i-ar fi sfâşiat. Pe fondul acestei discuţii, a apărut jandarmul care a strigat în ajutor şi sluga femeii. Tovarăşii ofiţeri sovietici, bravi ca întotdeauna, au încercat să calmeze lucrurile. Jandarmul, orbit de gelozie, o ştia pe Irina „rea de muscă”, a scos pistolul, ruşii s-au apărat, au tras în legitimă apărare, din nefericire nu au ţinut cont de sluga care se strecurase cu lopata în spatele lor şi care i-a pocnit în numele tatălui.

Tovarăşe comisar, din toată povestea asta, cea mai dubioas+ mi se pare a fi povestea cu sluga din curtea femeii, Ion sau cum naiba l-o fi chemând. Secretarul vorbea, cu accent rusesc, o română destul de curată. În lumina celor pe care le-am  prezentat mă aştept  la o schimbare de acţiune din partea dumneavoastră tovarăşe Dumitrana.

-Jandarmul, ce se va întâmpla cu el? Comisarul cu glasul moale, învins de politică şi de poziţia de stăpâni a sovieticilor în România, a reuşit să bâiguie întrebarea cu frică pentru soarta bravului jandarm.

-Jandarmul va primi a treia cizmă, va fi trecut la vatră ca element destabilizator. Femeia va fi obligată să-şi ceară scuze de la cei doi ofiţeri. Tovarăşe colonel, secretarul s-a întors cu faţa spre instructorul rus, sunteţi mulţumit de felul în care urmează să se rezolve cazul?

-Da, dacă va fi sancţionat şi comisarul Dumitrana pentru modul în care a condus ancheta, Kirilovici le vorbea de sus românilor, de fapt le ordona cu vocea lui subţire şi tăioasă.

-Tovarăşe colonel, nu cred că i se poate imputa ceva comisarului. Eu cred că ancheta este departe de a fi soluţionată, sigur, vom lua în calcul scenariul făcut de tovarăşul secretar, însă cred că se merită făcută o anchetă serioasă pentru că şi noi şi partea sovietică dorim, cel puţin aşa sper, să întronăm disciplina.

-Tovarăşe chestor, observ că nu îmbrăţişaţi propunerea mea, ba îi mai luaţi partea şi tovarăşului comisar deşi, se vede de la o poştă că are o anumită pornire, cumva nejustificată, împotriva prietenilor sovietici. Sunt gata să accept că a existat o anumită insistenţă din partea ofiţerilor faţă de pădureancă, însă trebuie privite lucrurile cu oarece îngăduinţă. Chestore, secretarul de partid a ridicat tonul dând o mai mare importanţă spuselor sale, ostaşii sovieticii nu dorm în paturi calde şi cu muierile lângă ei aşa cum dormi dumneata, de aproape 6 ani de zile sunt plecaţi la război, au şi ei drepturile lor de la mama natură. Şi până la urmă dumneta chestore Vasilescu vrei să creezi o disensiune între URSS, marele prieten eliberator de la răsărit şi partea română, pentru o ţărancă curvă şi un jandarm idiot? Înseamnă că nu ai simţul realităţii. Oricât am vrea să ţinem secret acest fapt nu vom putea, dacă dumneata îi arestezi, presa străină imperialistă ne v-a defăima, iar despre eroica Armată Roşie, v-a scrie că este formată din beţivi şi violatori, ei care sunt cinstea întruchipată şi se poartă cu poporul român precum un părinte cu copiii neascultători. Şti că politica partidului nostru este una de pace şi înţelegere între popoare, de respect reciproc. Hai să rezolvăm problema! Apropo, chemaţi-l pe acel om care se spune că şi-a pierdut memoria. Să stăm de vorbă cu el, poate rezolvăm şi problema lui. Secretarul de partid voia să fie conciliant, avea sarcină de la Comitetul Central al PCR să tranşeze problema în favoarea sovieticilor cu orice costuri.

Ion a intrat timid, avea o mutră tâmpă şi rătăcită, îşi juca bine rolul, era conştient că după această întrevedere va ieşi din acest birou viu şi nevătămat sau condamnat la moarte.

-Ia loc domnule Georgescu! secretarul de partid a folosit numele unui spion german rămas pe teritoriul României dar încă nedescoperit de contraspionaj.

Ion s-a uitat prosteşte la secretar şi a continuat să stea în picioare.

-Domnule Georgescu, vă rog să luaţi loc! Oblegovici ridicase vocea pentru a-l face pe Ion să înţeleagă că despre el e vorba.

-Cu mine vorbiţi? Sfios neamţul aştepta răspunsul

-Cu tine Georgescule, cu tine, cu cine altcineva?

-Ăsta este numele meu? Ce bine că l-aţi aflat, cum aţi reuşit? Doamne, ce mult mă bucur că în sfârşit ştiu cine sunt. Nu vă supăraţi, dar de pământ, de unde-s? Faţa lui Ion se luminase, încă îşi păstra figura de om dus, rupt de realitate.

-De fapt tu nu ţi-ai uitat numele niciodată, doar că te ascunzi nenorocitule, de când te caută contrainformaţiile şi toţi poliţiştii, iar tu te ascunzi sub fustele unei muieri. Nu-i aşa că nu ţi-ai pierdut memoria, că joci teatru, pentru a te da la fund?

- Nu înţeleg ce spuneţi, dacă ştiţi mai multe decât mine, vă rog să mă  luminaţi, orbecăi de mult, nimeni nu ştie să-mi spună cine sunt şi de unde vin.

-Comisare, trimite-l la beci, îl mai ai pe plutonierul Nicoriţă? L-am cunoscut acum patru ani când eram în ilegalitate, ăsta este în stare să facă şi un mort să vorbească. Nu ştie carte multă, nu-l interesează cine este la putere sau cine îi este şef, e profesionist, îi dai omul şi întrebarea, el îţi dă înapoi, cam într-o oră, ce a mai rămas din om şi răspunsul la întrebare. Hai să vedem ce se va întâmpla cu Georgescu, secretarul s-a ridicat în picioare a mers în dreptul lui Ion, apoi s-a aplecat spre faţa puţin speriată a bărbatului, eşti curios să vezi despre ce este vorba?

-Sigur, sunt gata să merg, dacă asta mă va ajuta să aflu cine sunt.

Între timp uşa cabinetului se deschisese, în prag, cu mâna la chipiu înlemnit într-un salut cazon, aştepta un agent de poliţie.

-Băiete, ia-l pe Georgescu şi du-l lui Nicoriţă, asta este întrebarea, Oblegovici i-a întins o hârtie pe care era scris doar atât: „Recunoşti că eşti Georgescu? „

Două ore mai târziu, Nicoriţă a intrat în birou, avea mânecile de la cămaşa suflecate şi pline de sânge, privirea ştearsă, faţa comună nu exprima răutate, era puţin bonom.

-Raportez, sunt plutonierul Nicoriţă, nu am găsit răspunsul la întrebare, examinatul se odihneşte la răcoare, un doctor îl coase pe unde pielea nu a rezistat.

-Lasă mă amănuntele, nu mă interesează, spune-mi doar dacă ai scos ceva de la el?

-Nimic, spune că este amnezic, că nu ştie cine este şi de unde vine. Eu îl cred, altfel ar fi primul „pacient” care ar reuşi să mă păcălească.

-Bine Nicoriţă, eşti liber! Ce facem comisare cu ăsta, cine dracu o fi, de unde a apărut aici să ne facă nouă probleme. Secretarul de partid era agitat, nervos se plimba prin odaia simplu mobilată a comisarului de poliţie.

-Vasilescule, propun să-i facem acte derbedeului de la beci şi să-l lăsăm să plece în drumul lui, probabil se va întoarce la pădureancă. Îl vom urmări un timp, pe jandarm trimite-l la post, iar pe cei doi prieteni ai noştri, mă refer la ostaşii sovietici să-i pui în libertate. Tovarăşul colonel va pleca cu ei la Bucureşti. Probleme?

-Nu tovarăşe secretar, aşa voi face! Comisare, rupe dosarul întocmit pe numele sovieticilor, dă-le drumul cu scuzele de rigoare, apoi demarează acţiunea de a emite acte pentru amnezicul nostru. Le faci pe numele de Deiu Nicolae, voi lua legătura cu băieţii de la contrainformaţii să înfiltreze un agent de-al lor între jandarmii postului din Galbenu.

-Tovarăşi, vă felicit pentru modul ireproşabil în care am reuşit să rezolvăm problema! Tovarăşe Kiril Kirilovici sunteţi mulţumit? Aveţi ceva să reproşaţi poliţiştilor? Obregovici adus de spate, într-o poziţie umilă, aştepta răspunsul rusului.

-Sunt mulţumit, vă rog să eliberaţi ostaşii să pot pleca cu ei la unitate. Kirilovici a salutat milităreşte, apoi a dat mâna cu românii şi a părăsit biroul comisarului.

-Băieţi, era gata să declanşaţi un conflict diplomatic. URSS-ul este marea noastră prietenă, eliberatoarea noastră, ce dracu, pentru o muiere sălbatică şi un jandarm idiot trebuia să arestaţi ostaşii ruşi? Nu vă daţi seama că ei sunt acum stăpânii României şi ai ţărilor din jurul nostru?

-Mai puţin ai iugoslavilor. Tito nu l-a lăsat pe Stalin să-i sufle în ciorbă.

-Taci chestore, vorbele tale te pot arunca în puşcărie. Ai noroc că îmi place să-mi ţin gura. Mai aveai să spui că aştepţi să vină imperialiştii americani să scape ţara de comunism. Mă, fiţi atenţi la ce vă spun, România se îndreaptă spre comunism sprijinită puternic de prietena ei, URSS  şi Armata Roşie eliberatoare şi nici o putere imperialistă nu ne va sta în faţă, asta ca să înţelegeţi despre ce vorbim. Şi acum, ţineţi-vă clanţa, dacă nu vreţi să vi se întâmple ceva rău! Personal nu vă doresc, ţineţi minte, Ţara, idealul ei de mai bine şi ideologia Partidului Comunist sunt mai presus de fiinţa mea, vă iert acum, însă pe viitor dacă veţi continua aşa, voi fi nevoit să iau măsuri împotriva voastră. Pe ăla, cum l-am botezat, aşa, Deiu, să-l trimiteţi la infirmerie să-l panseze şi să-l cureţe, să nu-l externeze până când nu se va vindeca. Voi vorbi cu instructorul de partid din zona Galbenu să-i găsească un serviciu. Pare om cinstit, îl vom urmări  şi dacă se dovedeşte un bun element, vom avea încredere în el. Băieţi, aveţi grijă de voi, a deschis uşa şi  fără să salute a părăsit încăperea.

-A ajuns mare şi ăsta comisare, parcă ieri îl alergam pe străzi să-l prind, era element rău, răspândea manifeste, a participat şi la două acţiuni de sabotare a armatei germane. Era gata să ne împuşte nemţii atunci. Ce frică am tras! Chestorul un bărbat trecut de 50 de ani, slab, înalt, adus puţin de spate, cu ochii verzi şi tăioşi părea că trece cu privirea prin interlocutor.  Îmi amintesc când l-am arestat prin 1943, nu vorbea bine româneşte, acum s-a perfecţionat, ce omor i-am tras, nu voia să spună unde este sediul celulei de partid şi cine o conduce. Nicoriţă s-a ocupat de el, a vorbit, dar pe lângă un pic de adevăr ne-a înşirat multe minciuni. Am insistat pe lângă judecător să fie condamnat, în final a primit trei ani de lagăr. Acum, uite cum dă ordine! Cred că mă aşteaptă la cotitură, când îmi va fi lumea mai dragă, mă va lovi. Din păcate, cât sunt eu de chestor, nu am nicio putere împotriva lui, el e „clasa muncitoare”, au câştigat alegerile, ei taie, ei spânzură, îi susţin şi ruşii. Chestorul se gârbovise şi mai rău, grijile îl apăsau ca o piatră de moară, simţea cu nasul lui de vulpoi bătrân că nu va mai face mulţi purici prin poliţie. Se roteau în jurul lui, îi arestaseră adjuncţii, motivele erau puerile, dar suficiente pentru judecători să condamne la indicaţiile partidului. Sentinţele erau date în forurile de conducere ale partidului, judecătorul doar citea condamnarea. De-a lungul istoriei întotdeauna s-au găsit anchetatori, judecători, oameni de stat, gata să-şi calce pe propriile principii, pe propria conştiinţă şi să slujească noii puteri, chiar dacă până atunci îi socotiseră criminali. Totul se întâmplă din cauza  banului, a poziţiei sociale şi a instinctului de conservare. Nici acum nu era altfel, procurorii, poliţiştii, judecătorii care până în urmă cu 2-3 ani îi urmăreau pe comunişti, îi băteau şi schinjuiau în anchete interminabile, acum au trecut în cealaltă tabără, a comuniştilor, şi îi anchetează, torturează pe aceia care până mai ieri dădeau ordine. Istoria se repetă, de când a apărut prima formă de organizare a oamenilor în cete, ginţi, triburi şi şi-au ales un lider pentru a îi conduce, de atunci a apărut intriga, conspiraţia, uneltirile, comploturile, crimele , etc. Toate răscoalele şi revoluţiile s-au făcut în numele poporului, cu poporul în prima linie de luptă şi au sfârşit prin a subjuga poporul. Vasilescu a oftat din toţi rărunchi,  a privit spre comisar, acesta se ridicase de la birou şi privea pe geam:

-Domnule chestor, permiteţi să raportez! Dumitrana se cunoştea de mulţi ani cu Vasilescu, nu fusesră apropiaţi, dar se respectaseră reciproc pentru că fiecare vedea în celălalt un profesionist.

-Las-o baltă Dumitrana, nu te mai formaliza, ne cunoaştem de mult timp, te respect pentru integritatea şi intrasingenţa ta. Măi băiete, treaba noastră ca poliţişti se apropie de sfârşit. Comuniştii se vor folosi de noi cât vor mai avea nevoie, un an, poate doi, apoi ne vor aresta. Vor supravieţui doar aceia dintre noi care vor şti să facă sluj şi să sărute bocancul prăfuit al noilor conducători, cine va sta cu nasul pe sus şi nu va pupa în fund pe nespălaţii ăştia roşii, vor ajunge în închisorile comuniste. Şti de ce? Pentru că nu ne pot suporta, noi am fost aceia care i-am prigonit, acum se vor răzbuna. Nu te lua după rânjetul lor, sunt diabolici. L-ai văzut pe Oblegovici? Se prefăcea că nu are nimic împotriva mea, deşi ştiu bine că mă urăşte. Ăsta este ordinul lansat de Dej, să nu se lase descoperiţi, iar când le va veni bine, vor lovi, vor lovi cu bestialitate.

-Domnule chestor îmi fac serviciul ireproşabil, nu vreau să le dau apă la moară să mă scoată din poliţie...

-Deja le-ai dat, incidentul din care tocmai am ieşit,nu va avea răsunet, însă secretarul de partid te va ţine minte că nu i-ai ascultat porunca cu ochii închişi. Vezi tu Dumitrana, deja am făcut jocurile politicului, dacă eram adevăraţi profesionişti, trebuia să demisionăm, nu să spunem :”Am înţeles! Să trăiţi”. Am devenit uneltele lui Oblegovici, ne va pune să facem toate muncile lui murdare, când vom încerca să ne opunem, ne va aminti de ultima discuţie. Dacă el face o pâră la partid, pe el îl vor crede, nu pe noi. El este un fiu devotat clasei muncitoare, în timp ce noi am fost uneltele regimului burghezo-moşieresc.

  Nu se vor împiedica în legislaţie, o vor lua pe scurtătură:”vinovat!”fără prea multe motivări, ceva de genul :”nu se poate ca în întreaga lor carieră, să nu fi persecutat eroi comunişti aflaţi în adânca ilegalitate”. Hai acasă, am început să bat câmpii! Ei, vom trăi şi vom vedea. Să mergem într-un loc discret să bem un coniac, simt nevoia să gust o băutură. Cu efort de voinţă Vasilescu s-a îndreptat, ca prin minune cocoaşa dispăruse, arăta ca un brad subţire.

  Irina era singură în bătătură, iarna venise cu clopoţei de gheaţă şi omăt mult, drumurile erau impracticabile. Încă ningea, erau fulgi uşori şi deşi, de câteva zile stratul de omăt creştea văzând cu ochii. Totul era alb, era o mare de zăpadă care netezise drumul, gropile, şanţurile, pomii păreau bătrâni cu plete albe gârboviţi de ani. Femeia se gândea la Ion al ei care rămăsese la poliţie şi de care nu mai ştia nimic de o lună de zile. Nu ştia ce să facă, ar fi înhămat caii să meargă în sat, poate afla de la postul de jandarmi ceva despre el.Îi era teamă să nu rămână înzăpezită, ar fi mâncat-o lupii pe aşa vreme.

  A luat lopata din lemn şi s-a pornit a curăţa din nou potecile dezăpezite încă de dimineaţă, dar care se acopereau repede cu zăpadă. Noroc că nu bătea vântul, era linişte, se auzeau fulgii de nea când se aşezau pe covorul moale de omăt. Pe seară, Ursul, ciobănescul mioritic al Irinei, a început să latre şi să sară prin omăt, femeia s-a speriat, dar când s-a uitat mai atentă la câine a văzut că lătra de bucurie. A ieşit  în drum şi s-a uitat în lungul lui, nu a văzut nimic, supărată a intrat în casă. A luat din toba sobei un lemn, a scormonit cenuşa până a apărut jarul,  apoi a pus lemnele, focul s-a aprins cu mici trosnituri, câteva scântei au sărit din sobă în casă. Pe jos era pământ, nu îi era teamă că va lua ceva foc, totuşi a pus la gura sobei o mică tăbliţă care ar fi oprit eventualele scântei.

Lătratul câinelui s-a accentuat, parcă se gudura, se bucura de ceva. Irina, cu un şal pe umeri, a ieşit grăbită din casă. Când a văzut cine intrase pe poartă şi se juca cu Ursu, a luat-o la fugă înaintea lui, şalul i-a căzut, nu a dat importanţă, deşi erau câţiva metri până la poartă, ei i se părea că nu mai are suflu, că nu poate alerga mai repede pentru a ajunge să-l ia în braţe pe Ion, pe Ion al ei.

-Ioane dragule, ai sosit? Vino în casă mai repede că eşti obosit şi plin de omăt, într-adevăr bărbatul era un autentic om de zăpadă, îi lipsea doar morcovul în locul nasului şi o cratiţă în locul căciulii rupte pe care o căpătase în sat.

Cu ajutorul unei măturici la scuturat de zăpadă, apoi au intrat în casă.

-Omule, scoate toate hainele astea de pe tine, sunt ude leoarcă, uite îmbracă primeneli curate şi dă-te la gura sobei şi te încălzeşte. Mintenaş îţi pun un rachiu să scoată oboseala din tine. Irina vorbea continuu şi se fâţâia de colo până colo prin cameră, nu-şi găsea locul, era fericită.

După ce Ion a îmbrăcat haine curate şi s-a încălzit cu duşca de rachiu şi căldura de la gura sobei, s-a apropiat de Irina, a luat-o în braţe, a sărutato, a îndepărtat-o puţin de el să o poată privi de sus până jos, apoi mulţumit de ceea ce văzuse a spus:

-Iubita mea, uite actele, de acum sunt român cu batalama în regulă, numele meu scumpo este: Deiu Nicolae, am să te rog ca de acum încolo pe ăsta să-l foloseşti. Am reuşit!

-A fost greu? Te-au bătut? Irina se agăţase de umerii lui şi îl pupa pe gât, atunci a văzut o cicatrice, acolo fusese o rană, urmele copcilor erau vizibile. Ce este cu rana asta? Mai ai şi altele?

-Plata pentru documente, tu crezi că poţi să ajungi să fii român fără să nu fi bătut bine? Ştiam la ce mă înham, poate nu îmi imaginasem tortura în toată hidoşenia ei. Am uitat  totul. Acum sunt cu tine. M-au chemat la judeţeana de partid şi mi-au propus să iau eu postul de pădurar. Nu am acceptat, dar ei mi-au spus că asta face parte din preţul actelor. M-au lăsat să înţeleg că s-ar afla ceva „elemente reacţionare”, aşa le spuneau ei unor partizani, unor oameni care ar fi ascunşi în adâncul pădurii şi de acolo merg în oraşul de dincolo de pădure şi sabotează uzina electrică, staţia de apă şi prăvăliile negustorilor. Vor să devin omul lor, în cazul în care observ ceva să raportez imediat postului de jandarmi. Ce părere ai?

-Nu ştiu, acum vreau să mă bucur de venirea ta, mâine vom discuta, vreau să te sărut şi să te iubesc omul meu drag, am trecut prin multe amândoi. Vino în braţele mele!

  În casă era cald, focul troznea în sobă, mirosea a cetină arsă şi a busuioc, o moleşeală plăcută la cuprins pe Nicolae, aşa cum îl botezaseră cei care îi dăduseră noua identitate, s-a întins în pat, lângă el s-a aşezat şi Irina. Amândoi s-au prins într-o îmbrăţişare puternică, adunase în ea tot dorul zilelor cât bărbatul lipsise.  S-au trezit târziu în noapte goi şi înfriguraţi. Focul se stinsese în sobă, afară câinele se culcase de mult, era o linişte tainică, doar o bufniţă din când în când îşi striga norocul.