Prizonierul VIII

-Tovarăşi, să nu ne pripim, să analizăm faptele cu calm. Activistul de partid avea sarcină clară de a pune capăt neînţelegerilor. Tovarăşe jandarm, vă rog să aşteptaţi afară până terminăm  şedinţa de analiză. Aşa, bunnn..., continuă secretarul judeţenei de partid după ce Băbuică ieşise din birou şi închisese uşa în urma lui, tovarăşe comisar, lucrurile nu sunt aşa de rele, o muiere singură a fost pe cale să fie violată. Ei şi? Eu nu aş numi asta viol, să privim faptele din altă perspectivă, doi militari dornici de  viaţă vin spre Bucureşti, chemaţi, fiind, la ordin. În drum le apare o femeie care trăieşte singură în pustietatea pădurii,  le aruncă ocheade promiţătoare şi îi îndeamnă din priviri să o urmeze. Băieţii noştri, dornici de aventură, intră în curte la invitaţia femeii. Lucrurile au degenerat când femeia a început să le reproşeze celor doi militari sovietici faptul că ei au fost aceia care în urmă cu doi ani îi împuşcaseră câinele. Ostaşii s-au apărat susţinând că au fost în legitimă apărare, dacă nu-l împuşcau ei, câinele, un ciobănesc uriaş, i-ar fi sfâşiat. Pe fondul acestei discuţii, a apărut jandarmul care a strigat în ajutor şi sluga femeii. Tovarăşii ofiţeri sovietici, bravi ca întotdeauna, au încercat să calmeze lucrurile. Jandarmul, orbit de gelozie, o ştia pe Irina „rea de muscă”, a scos pistolul, ruşii s-au apărat, au tras în legitimă apărare, din nefericire nu au ţinut cont de sluga care se strecurase cu lopata în spatele lor şi care i-a pocnit în numele tatălui.

Tovarăşe comisar, din toată povestea asta, cea mai dubioas+ mi se pare a fi povestea cu sluga din curtea femeii, Ion sau cum naiba l-o fi chemând. Secretarul vorbea, cu accent rusesc, o română destul de curată. În lumina celor pe care le-am  prezentat mă aştept  la o schimbare de acţiune din partea dumneavoastră tovarăşe Dumitrana.

-Jandarmul, ce se va întâmpla cu el? Comisarul cu glasul moale, învins de politică şi de poziţia de stăpâni a sovieticilor în România, a reuşit să bâiguie întrebarea cu frică pentru soarta bravului jandarm.

-Jandarmul va primi a treia cizmă, va fi trecut la vatră ca element destabilizator. Femeia va fi obligată să-şi ceară scuze de la cei doi ofiţeri. Tovarăşe colonel, secretarul s-a întors cu faţa spre instructorul rus, sunteţi mulţumit de felul în care urmează să se rezolve cazul?

-Da, dacă va fi sancţionat şi comisarul Dumitrana pentru modul în care a condus ancheta, Kirilovici le vorbea de sus românilor, de fapt le ordona cu vocea lui subţire şi tăioasă.

-Tovarăşe colonel, nu cred că i se poate imputa ceva comisarului. Eu cred că ancheta este departe de a fi soluţionată, sigur, vom lua în calcul scenariul făcut de tovarăşul secretar, însă cred că se merită făcută o anchetă serioasă pentru că şi noi şi partea sovietică dorim, cel puţin aşa sper, să întronăm disciplina.

-Tovarăşe chestor, observ că nu îmbrăţişaţi propunerea mea, ba îi mai luaţi partea şi tovarăşului comisar deşi, se vede de la o poştă că are o anumită pornire, cumva nejustificată, împotriva prietenilor sovietici. Sunt gata să accept că a existat o anumită insistenţă din partea ofiţerilor faţă de pădureancă, însă trebuie privite lucrurile cu oarece îngăduinţă. Chestore, secretarul de partid a ridicat tonul dând o mai mare importanţă spuselor sale, ostaşii sovieticii nu dorm în paturi calde şi cu muierile lângă ei aşa cum dormi dumneata, de aproape 6 ani de zile sunt plecaţi la război, au şi ei drepturile lor de la mama natură. Şi până la urmă dumneta chestore Vasilescu vrei să creezi o disensiune între URSS, marele prieten eliberator de la răsărit şi partea română, pentru o ţărancă curvă şi un jandarm idiot? Înseamnă că nu ai simţul realităţii. Oricât am vrea să ţinem secret acest fapt nu vom putea, dacă dumneata îi arestezi, presa străină imperialistă ne v-a defăima, iar despre eroica Armată Roşie, v-a scrie că este formată din beţivi şi violatori, ei care sunt cinstea întruchipată şi se poartă cu poporul român precum un părinte cu copiii neascultători. Şti că politica partidului nostru este una de pace şi înţelegere între popoare, de respect reciproc. Hai să rezolvăm problema! Apropo, chemaţi-l pe acel om care se spune că şi-a pierdut memoria. Să stăm de vorbă cu el, poate rezolvăm şi problema lui. Secretarul de partid voia să fie conciliant, avea sarcină de la Comitetul Central al PCR să tranşeze problema în favoarea sovieticilor cu orice costuri.

Ion a intrat timid, avea o mutră tâmpă şi rătăcită, îşi juca bine rolul, era conştient că după această întrevedere va ieşi din acest birou viu şi nevătămat sau condamnat la moarte.

-Ia loc domnule Georgescu! secretarul de partid a folosit numele unui spion german rămas pe teritoriul României dar încă nedescoperit de contraspionaj.

Ion s-a uitat prosteşte la secretar şi a continuat să stea în picioare.

-Domnule Georgescu, vă rog să luaţi loc! Oblegovici ridicase vocea pentru a-l face pe Ion să înţeleagă că despre el e vorba.

-Cu mine vorbiţi? Sfios neamţul aştepta răspunsul

-Cu tine Georgescule, cu tine, cu cine altcineva?

-Ăsta este numele meu? Ce bine că l-aţi aflat, cum aţi reuşit? Doamne, ce mult mă bucur că în sfârşit ştiu cine sunt. Nu vă supăraţi, dar de pământ, de unde-s? Faţa lui Ion se luminase, încă îşi păstra figura de om dus, rupt de realitate.

-De fapt tu nu ţi-ai uitat numele niciodată, doar că te ascunzi nenorocitule, de când te caută contrainformaţiile şi toţi poliţiştii, iar tu te ascunzi sub fustele unei muieri. Nu-i aşa că nu ţi-ai pierdut memoria, că joci teatru, pentru a te da la fund?

- Nu înţeleg ce spuneţi, dacă ştiţi mai multe decât mine, vă rog să mă  luminaţi, orbecăi de mult, nimeni nu ştie să-mi spună cine sunt şi de unde vin.

-Comisare, trimite-l la beci, îl mai ai pe plutonierul Nicoriţă? L-am cunoscut acum patru ani când eram în ilegalitate, ăsta este în stare să facă şi un mort să vorbească. Nu ştie carte multă, nu-l interesează cine este la putere sau cine îi este şef, e profesionist, îi dai omul şi întrebarea, el îţi dă înapoi, cam într-o oră, ce a mai rămas din om şi răspunsul la întrebare. Hai să vedem ce se va întâmpla cu Georgescu, secretarul s-a ridicat în picioare a mers în dreptul lui Ion, apoi s-a aplecat spre faţa puţin speriată a bărbatului, eşti curios să vezi despre ce este vorba?

-Sigur, sunt gata să merg, dacă asta mă va ajuta să aflu cine sunt.

Între timp uşa cabinetului se deschisese, în prag, cu mâna la chipiu înlemnit într-un salut cazon, aştepta un agent de poliţie.

-Băiete, ia-l pe Georgescu şi du-l lui Nicoriţă, asta este întrebarea, Oblegovici i-a întins o hârtie pe care era scris doar atât: „Recunoşti că eşti Georgescu? „

Două ore mai târziu, Nicoriţă a intrat în birou, avea mânecile de la cămaşa suflecate şi pline de sânge, privirea ştearsă, faţa comună nu exprima răutate, era puţin bonom.

-Raportez, sunt plutonierul Nicoriţă, nu am găsit răspunsul la întrebare, examinatul se odihneşte la răcoare, un doctor îl coase pe unde pielea nu a rezistat.

-Lasă mă amănuntele, nu mă interesează, spune-mi doar dacă ai scos ceva de la el?

-Nimic, spune că este amnezic, că nu ştie cine este şi de unde vine. Eu îl cred, altfel ar fi primul „pacient” care ar reuşi să mă păcălească.

-Bine Nicoriţă, eşti liber! Ce facem comisare cu ăsta, cine dracu o fi, de unde a apărut aici să ne facă nouă probleme. Secretarul de partid era agitat, nervos se plimba prin odaia simplu mobilată a comisarului de poliţie.

-Vasilescule, propun să-i facem acte derbedeului de la beci şi să-l lăsăm să plece în drumul lui, probabil se va întoarce la pădureancă. Îl vom urmări un timp, pe jandarm trimite-l la post, iar pe cei doi prieteni ai noştri, mă refer la ostaşii sovietici să-i pui în libertate. Tovarăşul colonel va pleca cu ei la Bucureşti. Probleme?

-Nu tovarăşe secretar, aşa voi face! Comisare, rupe dosarul întocmit pe numele sovieticilor, dă-le drumul cu scuzele de rigoare, apoi demarează acţiunea de a emite acte pentru amnezicul nostru. Le faci pe numele de Deiu Nicolae, voi lua legătura cu băieţii de la contrainformaţii să înfiltreze un agent de-al lor între jandarmii postului din Galbenu.

-Tovarăşi, vă felicit pentru modul ireproşabil în care am reuşit să rezolvăm problema! Tovarăşe Kiril Kirilovici sunteţi mulţumit? Aveţi ceva să reproşaţi poliţiştilor? Obregovici adus de spate, într-o poziţie umilă, aştepta răspunsul rusului.

-Sunt mulţumit, vă rog să eliberaţi ostaşii să pot pleca cu ei la unitate. Kirilovici a salutat milităreşte, apoi a dat mâna cu românii şi a părăsit biroul comisarului.

-Băieţi, era gata să declanşaţi un conflict diplomatic. URSS-ul este marea noastră prietenă, eliberatoarea noastră, ce dracu, pentru o muiere sălbatică şi un jandarm idiot trebuia să arestaţi ostaşii ruşi? Nu vă daţi seama că ei sunt acum stăpânii României şi ai ţărilor din jurul nostru?

-Mai puţin ai iugoslavilor. Tito nu l-a lăsat pe Stalin să-i sufle în ciorbă.

-Taci chestore, vorbele tale te pot arunca în puşcărie. Ai noroc că îmi place să-mi ţin gura. Mai aveai să spui că aştepţi să vină imperialiştii americani să scape ţara de comunism. Mă, fiţi atenţi la ce vă spun, România se îndreaptă spre comunism sprijinită puternic de prietena ei, URSS  şi Armata Roşie eliberatoare şi nici o putere imperialistă nu ne va sta în faţă, asta ca să înţelegeţi despre ce vorbim. Şi acum, ţineţi-vă clanţa, dacă nu vreţi să vi se întâmple ceva rău! Personal nu vă doresc, ţineţi minte, Ţara, idealul ei de mai bine şi ideologia Partidului Comunist sunt mai presus de fiinţa mea, vă iert acum, însă pe viitor dacă veţi continua aşa, voi fi nevoit să iau măsuri împotriva voastră. Pe ăla, cum l-am botezat, aşa, Deiu, să-l trimiteţi la infirmerie să-l panseze şi să-l cureţe, să nu-l externeze până când nu se va vindeca. Voi vorbi cu instructorul de partid din zona Galbenu să-i găsească un serviciu. Pare om cinstit, îl vom urmări  şi dacă se dovedeşte un bun element, vom avea încredere în el. Băieţi, aveţi grijă de voi, a deschis uşa şi  fără să salute a părăsit încăperea.

-A ajuns mare şi ăsta comisare, parcă ieri îl alergam pe străzi să-l prind, era element rău, răspândea manifeste, a participat şi la două acţiuni de sabotare a armatei germane. Era gata să ne împuşte nemţii atunci. Ce frică am tras! Chestorul un bărbat trecut de 50 de ani, slab, înalt, adus puţin de spate, cu ochii verzi şi tăioşi părea că trece cu privirea prin interlocutor.  Îmi amintesc când l-am arestat prin 1943, nu vorbea bine româneşte, acum s-a perfecţionat, ce omor i-am tras, nu voia să spună unde este sediul celulei de partid şi cine o conduce. Nicoriţă s-a ocupat de el, a vorbit, dar pe lângă un pic de adevăr ne-a înşirat multe minciuni. Am insistat pe lângă judecător să fie condamnat, în final a primit trei ani de lagăr. Acum, uite cum dă ordine! Cred că mă aşteaptă la cotitură, când îmi va fi lumea mai dragă, mă va lovi. Din păcate, cât sunt eu de chestor, nu am nicio putere împotriva lui, el e „clasa muncitoare”, au câştigat alegerile, ei taie, ei spânzură, îi susţin şi ruşii. Chestorul se gârbovise şi mai rău, grijile îl apăsau ca o piatră de moară, simţea cu nasul lui de vulpoi bătrân că nu va mai face mulţi purici prin poliţie. Se roteau în jurul lui, îi arestaseră adjuncţii, motivele erau puerile, dar suficiente pentru judecători să condamne la indicaţiile partidului. Sentinţele erau date în forurile de conducere ale partidului, judecătorul doar citea condamnarea. De-a lungul istoriei întotdeauna s-au găsit anchetatori, judecători, oameni de stat, gata să-şi calce pe propriile principii, pe propria conştiinţă şi să slujească noii puteri, chiar dacă până atunci îi socotiseră criminali. Totul se întâmplă din cauza  banului, a poziţiei sociale şi a instinctului de conservare. Nici acum nu era altfel, procurorii, poliţiştii, judecătorii care până în urmă cu 2-3 ani îi urmăreau pe comunişti, îi băteau şi schinjuiau în anchete interminabile, acum au trecut în cealaltă tabără, a comuniştilor, şi îi anchetează, torturează pe aceia care până mai ieri dădeau ordine. Istoria se repetă, de când a apărut prima formă de organizare a oamenilor în cete, ginţi, triburi şi şi-au ales un lider pentru a îi conduce, de atunci a apărut intriga, conspiraţia, uneltirile, comploturile, crimele , etc. Toate răscoalele şi revoluţiile s-au făcut în numele poporului, cu poporul în prima linie de luptă şi au sfârşit prin a subjuga poporul. Vasilescu a oftat din toţi rărunchi,  a privit spre comisar, acesta se ridicase de la birou şi privea pe geam:

-Domnule chestor, permiteţi să raportez! Dumitrana se cunoştea de mulţi ani cu Vasilescu, nu fusesră apropiaţi, dar se respectaseră reciproc pentru că fiecare vedea în celălalt un profesionist.

-Las-o baltă Dumitrana, nu te mai formaliza, ne cunoaştem de mult timp, te respect pentru integritatea şi intrasingenţa ta. Măi băiete, treaba noastră ca poliţişti se apropie de sfârşit. Comuniştii se vor folosi de noi cât vor mai avea nevoie, un an, poate doi, apoi ne vor aresta. Vor supravieţui doar aceia dintre noi care vor şti să facă sluj şi să sărute bocancul prăfuit al noilor conducători, cine va sta cu nasul pe sus şi nu va pupa în fund pe nespălaţii ăştia roşii, vor ajunge în închisorile comuniste. Şti de ce? Pentru că nu ne pot suporta, noi am fost aceia care i-am prigonit, acum se vor răzbuna. Nu te lua după rânjetul lor, sunt diabolici. L-ai văzut pe Oblegovici? Se prefăcea că nu are nimic împotriva mea, deşi ştiu bine că mă urăşte. Ăsta este ordinul lansat de Dej, să nu se lase descoperiţi, iar când le va veni bine, vor lovi, vor lovi cu bestialitate.

-Domnule chestor îmi fac serviciul ireproşabil, nu vreau să le dau apă la moară să mă scoată din poliţie...

-Deja le-ai dat, incidentul din care tocmai am ieşit,nu va avea răsunet, însă secretarul de partid te va ţine minte că nu i-ai ascultat porunca cu ochii închişi. Vezi tu Dumitrana, deja am făcut jocurile politicului, dacă eram adevăraţi profesionişti, trebuia să demisionăm, nu să spunem :”Am înţeles! Să trăiţi”. Am devenit uneltele lui Oblegovici, ne va pune să facem toate muncile lui murdare, când vom încerca să ne opunem, ne va aminti de ultima discuţie. Dacă el face o pâră la partid, pe el îl vor crede, nu pe noi. El este un fiu devotat clasei muncitoare, în timp ce noi am fost uneltele regimului burghezo-moşieresc.

  Nu se vor împiedica în legislaţie, o vor lua pe scurtătură:”vinovat!”fără prea multe motivări, ceva de genul :”nu se poate ca în întreaga lor carieră, să nu fi persecutat eroi comunişti aflaţi în adânca ilegalitate”. Hai acasă, am început să bat câmpii! Ei, vom trăi şi vom vedea. Să mergem într-un loc discret să bem un coniac, simt nevoia să gust o băutură. Cu efort de voinţă Vasilescu s-a îndreptat, ca prin minune cocoaşa dispăruse, arăta ca un brad subţire.

  Irina era singură în bătătură, iarna venise cu clopoţei de gheaţă şi omăt mult, drumurile erau impracticabile. Încă ningea, erau fulgi uşori şi deşi, de câteva zile stratul de omăt creştea văzând cu ochii. Totul era alb, era o mare de zăpadă care netezise drumul, gropile, şanţurile, pomii păreau bătrâni cu plete albe gârboviţi de ani. Femeia se gândea la Ion al ei care rămăsese la poliţie şi de care nu mai ştia nimic de o lună de zile. Nu ştia ce să facă, ar fi înhămat caii să meargă în sat, poate afla de la postul de jandarmi ceva despre el.Îi era teamă să nu rămână înzăpezită, ar fi mâncat-o lupii pe aşa vreme.

  A luat lopata din lemn şi s-a pornit a curăţa din nou potecile dezăpezite încă de dimineaţă, dar care se acopereau repede cu zăpadă. Noroc că nu bătea vântul, era linişte, se auzeau fulgii de nea când se aşezau pe covorul moale de omăt. Pe seară, Ursul, ciobănescul mioritic al Irinei, a început să latre şi să sară prin omăt, femeia s-a speriat, dar când s-a uitat mai atentă la câine a văzut că lătra de bucurie. A ieşit  în drum şi s-a uitat în lungul lui, nu a văzut nimic, supărată a intrat în casă. A luat din toba sobei un lemn, a scormonit cenuşa până a apărut jarul,  apoi a pus lemnele, focul s-a aprins cu mici trosnituri, câteva scântei au sărit din sobă în casă. Pe jos era pământ, nu îi era teamă că va lua ceva foc, totuşi a pus la gura sobei o mică tăbliţă care ar fi oprit eventualele scântei.

Lătratul câinelui s-a accentuat, parcă se gudura, se bucura de ceva. Irina, cu un şal pe umeri, a ieşit grăbită din casă. Când a văzut cine intrase pe poartă şi se juca cu Ursu, a luat-o la fugă înaintea lui, şalul i-a căzut, nu a dat importanţă, deşi erau câţiva metri până la poartă, ei i se părea că nu mai are suflu, că nu poate alerga mai repede pentru a ajunge să-l ia în braţe pe Ion, pe Ion al ei.

-Ioane dragule, ai sosit? Vino în casă mai repede că eşti obosit şi plin de omăt, într-adevăr bărbatul era un autentic om de zăpadă, îi lipsea doar morcovul în locul nasului şi o cratiţă în locul căciulii rupte pe care o căpătase în sat.

Cu ajutorul unei măturici la scuturat de zăpadă, apoi au intrat în casă.

-Omule, scoate toate hainele astea de pe tine, sunt ude leoarcă, uite îmbracă primeneli curate şi dă-te la gura sobei şi te încălzeşte. Mintenaş îţi pun un rachiu să scoată oboseala din tine. Irina vorbea continuu şi se fâţâia de colo până colo prin cameră, nu-şi găsea locul, era fericită.

După ce Ion a îmbrăcat haine curate şi s-a încălzit cu duşca de rachiu şi căldura de la gura sobei, s-a apropiat de Irina, a luat-o în braţe, a sărutato, a îndepărtat-o puţin de el să o poată privi de sus până jos, apoi mulţumit de ceea ce văzuse a spus:

-Iubita mea, uite actele, de acum sunt român cu batalama în regulă, numele meu scumpo este: Deiu Nicolae, am să te rog ca de acum încolo pe ăsta să-l foloseşti. Am reuşit!

-A fost greu? Te-au bătut? Irina se agăţase de umerii lui şi îl pupa pe gât, atunci a văzut o cicatrice, acolo fusese o rană, urmele copcilor erau vizibile. Ce este cu rana asta? Mai ai şi altele?

-Plata pentru documente, tu crezi că poţi să ajungi să fii român fără să nu fi bătut bine? Ştiam la ce mă înham, poate nu îmi imaginasem tortura în toată hidoşenia ei. Am uitat  totul. Acum sunt cu tine. M-au chemat la judeţeana de partid şi mi-au propus să iau eu postul de pădurar. Nu am acceptat, dar ei mi-au spus că asta face parte din preţul actelor. M-au lăsat să înţeleg că s-ar afla ceva „elemente reacţionare”, aşa le spuneau ei unor partizani, unor oameni care ar fi ascunşi în adâncul pădurii şi de acolo merg în oraşul de dincolo de pădure şi sabotează uzina electrică, staţia de apă şi prăvăliile negustorilor. Vor să devin omul lor, în cazul în care observ ceva să raportez imediat postului de jandarmi. Ce părere ai?

-Nu ştiu, acum vreau să mă bucur de venirea ta, mâine vom discuta, vreau să te sărut şi să te iubesc omul meu drag, am trecut prin multe amândoi. Vino în braţele mele!

  În casă era cald, focul troznea în sobă, mirosea a cetină arsă şi a busuioc, o moleşeală plăcută la cuprins pe Nicolae, aşa cum îl botezaseră cei care îi dăduseră noua identitate, s-a întins în pat, lângă el s-a aşezat şi Irina. Amândoi s-au prins într-o îmbrăţişare puternică, adunase în ea tot dorul zilelor cât bărbatul lipsise.  S-au trezit târziu în noapte goi şi înfriguraţi. Focul se stinsese în sobă, afară câinele se culcase de mult, era o linişte tainică, doar o bufniţă din când în când îşi striga norocul.