Scrisoare de adio pentru Maiestatea sa

  Majestate, astăzi, când s-au stins ultimele ecouri ale fanfarei militare care v-au condus pe ultimul drum, doresc să-mi cer scuze în numele bravului popor român, că nu am avut curajul să ne  aşezăm pe şinele de cale ferată înaintea trenului în ianuarie 1948 atunci când aţi părăsit România în urma abdicării. Din cauza renunţării la tron aţi stat departe de poporul pe care l-aţi iubit şi pe care l-aţi respectat atât de mult, cel puţin aşa aţi declarat în interviurile pe care le-aţi dat.

Românii v-au izgonit în 30 decembrie 1947, sunt zicerile voastre, eu nu vă contrazic. Pentru suferinţa din timpul exilului unii susţin că ar trebui să fiţi sanctificat. Poate au dreptate, de ce să nu fiţi? Aţi făcut multe minuni, aţi reuşit chiar performanţa să faceţi un prinţ dintr-o dudă şi să vă alungaţi nepotul. Dar despre treburile dumneavoastră private nu am eu a mă plânge. Altceva vreau să spun.

Maiestate, dacă aţi iubit aşa de mult poporul român, de ce aţi plecat să vă daţi obştescul sfârşit pe meleaguri străine?  Nu aţi vrut să ne îndureraţi cu suferinţa voastră? Aţi fost grijuliu ca un adevărat tată pentru  poporul lui ori altele au fost motivele...?

  La români există o vorbă : „lasă-mă să mor în casa mea, pe perna mea”, dumneavoastră nu aveţi de unde o şti sau dacă aţi ştiut-o, aţi uitat-o cât timp aţi fost în exil?

Palatul Săvârşin nu v-a fost casă? România nu v-a fost casă?

Care să fii fost cauzele  ce v-au ţinut departe de România în ultimii ani de viaţă? Nu vă suporta Dudă(a), îi încurcaţi? De aceia aţi fost alungat de propria familie?

Românii v-au primit cu braţele deschise, v-au returnat tot ce aţi avut înainte de 1948, v-au numit soţia regină, deşi nu fusese niciodată în România. V-am respectat Majestate, chiar dacă am mai cârtit câteodată, aşa suntem noi, nemulţumiţi tot timpul, dar nu suntem răi, suntem buni, chiar proşti, de buni ce suntem!

Cineva a spus odată că :”Parisul merită o liturghie”.

  Eu spun astăzi că poporul român merita onoarea de a-l avea pe regele lui în ultimele clipe de viaţă, însă regele nu a considerat că noi merităm această onoare.

Odată v-am exilat noi, a doua oară v-aţi exilat singur. Suntem chit, nu vă datorăm nimic, nici măcar comunismul, dar nici să vă sanctificăm.