Trăiască statul paralel!

  Se pare că pentru ani de zile de aici în colo am rezolvat-o cu creşterea porcilor. Adică nu vom mai creşte, nu se va mai da voie, ţara este contaminată cu Pesta africană, eu i-aş zice că Pesta asta seamănă mai mult a concurenţă occidentală. Dacă e să fiu corect şi bălegarul porcilor mirosea urât. La sate deja se rezolvase cu creşterea vacilor, caprelor şi oilor. Au dispărut toate. De ce? Trebuie să munceşti să ţii un animal, cât timp statul îţi dă ajutor social să stai la umbră, de ce dracu , Doamne iartă-mă!, să te ardă soarele? Uşor, uşor, se rezolvă tot. Pământul arabil, la noi în sat, îl cultivă un pakistanez, bravo lui, tot e mai bine decât pârloagă. Pakistanezul, om cu frica lui Alah, dă şi sătenilor grâu din cel obţinut pe pământul lor, le dă, nu mult, dar le dă, cinci colivi tot fac din el.

Acum mai avem o problemă, dacă o rezolvăm suntem fericiţi. Referendumul din 6-7 octombrie, să ieşim cu toţi la vot şi să votăm cum ne dictează dorinţa. Ştiţi cum e, nu te bagi peste ce vrea omul şi mai ales unde vrea. Dacă se validează acest referendum , poate parlamentarii când vor modifica Constituţia îşi vor aminti şi de faptul că un alt referendum validat, prevedea  ca Parlamentul să nu aibă mai mult de 300 de parlamentari (senatori + deputaţi). Ar fi bine, deoarece am observat că Parlamentul adevenit un fel de Moulin Rouge fără Toulouse Lautrec.

  Era să uit, bine că procuratura pune la punct jandarmeria, dom’le, prea şi-o luase în cap. Mă uitam şi la copila aia, jandarmeriţă, nu i-a fost ei ruşine după câţi pumni şi picioare a încasat să nu aibă măcar un ochi scos acolo, coloană fisurată, ori măcar o mână să-i atârne ruptă pe lângă corp? Se poate? Au rămas ăia de la postul ăla TV, Realitatea, ăia care, cică nu ar mai fi, că nu au plătit impozitele, însă ei sunt. Complicat. Să revin la fată. Aşa manipulaţi suntem, încât ceea ce vedeam nu era adevărat. Eu vedeam cum nişte băieţi scheletici, la 100 şi ceva de kg pe bucată, o loveau de mama focului, iar unele televiziunii strigau că jandarmeriţa nu are nimic, nici nu vrea să moară măcar.

Să fie anchetaţi toţi jandarmii, condamnaţi, şi , dacă trebuie chiar desfiinţaţi. Cum şi-au permis să nu lase mândreţea de flăcăi să intre în guvern? Adică cum vine asta, guvernul nu este al poporului? Păi dacă este, ăia nu erau poporul? Nu înţeleg! A, da, guvernul este în slujba poporului, dar poporul nu are voie să intre în guvern cu grămada, ci ordonat, prin audienţă. Am înţeles! Pentru asta erau jandarmii, să apere clădirea guvernului care este obiectiv militar. Păi atunci ce aveţi cu jandarmii? Luaţi huliganii, atacatorii, protestatarii, ori cum s-or fi numind. Statul paralel a băgat frica în jandarmi, la altă manifestaţie cu violenţă ei vor deschide uşile instituţiilor să intre protestatrii, de ce să se opună, să-şi pună viaţa în pericol, apoi să-i damneze procurorii fiindcă şi-au făcut datoria? Au dreptate jandarmii, fără violenţă!

  Statul paralel. Asta este o altă problemă delicată. Eu o să descriu ca un novice, aştept să fiu luminat de Ponta, Coldea, da ce tot îi enumăr, sunt toţi în păr, vorba lui Pristanda. Căci dacă zic de Ponta, guiţă porcul lui Dragnea, dacă zic de Dragnea, i se ridică poalele în cap Codruţei în via lui Ghiţă. Dacă zici de Maior, sare generalul izmană. Nu, ziariştii sunt corecţi, ei au fost pe ici pe colo, dar, doar pentru a informa opinia publică când au  fost încolţiţi. Nu dau exemplul lui Andronic, nu e treaba mea.

Procurorii nu au nimic în comun cu statul paralel, ei doar veghează să existe. Judecătorii nu s-au băgat, au fost cazuri când au avut, încă mai au, pe naşul în suflet, ori au declarat că sunt parteneri fideli ai procurorilor, cred că termenul folosit de d-na  L. Stanciu a fost mai grav , ceva în sensul voi, procurorii, faceţi dosare noi condamnam fără verificare, la ordin.

Au fost unii, unul, dintre foştii preşedinţi care au construit prin efort propriu statul paralel. ANAF-ul unde duce impozitele colectate, cărui stat i le dă? Este interesant de ştiut, se pot încurca şi ei.

Am aşa un drag de ei, încât mă cuprinde amocul, când îi aud pe toţi criticând statul paralel. Eu cred că ăştia marii, ne cred pe noi paraleli cu realitatea şi atunci ne îndeasă pe gât toate pestele şi ştirile despre lumea de dincolo a statului român. Cred că statul paralel, fi-r-ar statu’ al dracului, a distrus flota, industria, agricultura, învăţământul, sănătatea, acum şi porcii, fiindcă vacile, oricum copiii le vor vedea la Zoo, altfel nu se explică cum de s-a furat totul şi nu avem nici un hoţ condamnat, ori măcar blamat public. Păi cum să avem, dacă sunt în statul paralel?

  Întreb şi eu, ţară mai avem? Că Preşedintele parcă nu ar fi al României, sigur el nu are nicio treabă cu statul, în general, nici cu cel paralel, doar cu casele statului.

Mierea amară cap V

  În ciuda eforturilor depuse de Gabriela să o ţină pe Emilia departe de Adrian, dragostea dintre cei doi s-a cimentat. Adrian s-a dovedit, cu timpul, că era cu adevărat îndrăgostit de Milica. Sentimentele se cristalizaseră. Nu puteau trăi fără să se vadă măcar un minut. Să-şi strângă mâinile, să se privească în ochi, să privească fiecare dragostea celuilalt. A venit timpul când Adi a terminat facultatea. Acum se vedeau mai rar, îşi scriau des. Nu citea rândurile scrise de el, le sorbea, când primea scrisoarea nu avea nevoie de mâncare, se hrănea cu cuvintele lui, cu iubirea lui aşternută în cele opt pagini de scrisoare. Erau cuvinte scrise cu litere mărunte şi citeţe, fiecare literă era culeasă din sufletul lui de tânăr îndrăgostit, fiecare cuvânt era un buchet de trandafiri rupt din dragostea inimii lui. Milica citea scrisoarea cu mare atenţie şi drag, nu se grăbea. Orice frază o recitea, voia să o înveţe pe de rost, să o sădească în trupul ei fierbinte de fecioară. Citea două pagini, apoi foile scrise le reînchidea în plic. Închidea ochii şi rememora totul, trăia iubirea pentru Adi. Simţea cum cuvintele lui, scrise în epistolă, pătrunde, o invadează prin toţi porii ei. Era îndrăgostită lulea. Căuta la cursuri să fie atentă, asta se datora şi lui Gabi, să ia examenele fără probleme pentru a termina cu brio facultatea, nu voia să fie mai prejos lui Adi care fusese printre primii la terminarea facultăţii.

  După ce a terminat anul III , Adi i-a propus să se căsătorească. Emilia nu a avut nimic împotrivă, doar l-a rugat să o ceară de la părinţi, aşa cum este datina. L-a început Adi s-a opus, nu considera necesară prezenţa părinţilor săi. El ar fi vrut să vină singur şi să o ceară de la părinţii ei dacă ea ţine morţiş. Emilia nu a acceptat, i-a cerut ferm iubitului său să vină cu părinţii, chiar dacă sunt titraţi, faţă de ai ei care sunt oameni simpli. Până la urmă băiatul a acceptat. Au stabilit de comun acord o zi în care Adrian urma să vină cu mama şi tata acasă la Emilia pentru ca familiile să se cunoască şi să pună la punct detaliile nunţii şi alte pretenţii care s-ar fi ivit după cum cerea datina străbună.

Părinţii lui Adi, medici amândoi, ar fi vrut să treacă peste obiceiurile învechite care încă se mai păstrau la ţară.  Insistenţa Emiliei i-a determinat să accepte peţitul în forma tradiţională.

Într-o sâmbătă, pe la chindie, când soarele se uita peste deal să-şi caute un loc de odihnă, o Pobeda de culoare gri, maşină luxoasă fabricată în URSS prin 1956 oprea pe vale la poarta Marinei. Toţi copiii s-au adunat în jurul ei, era o sărbătoare faptul că o maşină intrase pe Vale şi mai şi oprise la poarta unui sătean. Din maşină au coborât, cu figurile afectate, uşor dispreţuitoare, Adrian şi părinţii săi.

Emilia, care fierbea de emoţie, nu cunoscuse familia iubitului, se plimba agitată prin curte. Când a auzit motorul maşinii oprindu-se, a strigat pe mamă-sa care se găsea în bucătărie:

-Au sosit!

-Foarte bine! A răspuns mama ei calmă, mergi şi îi întâmpină!

-Nu mergi cu mine mamă? Fata era fâstâcită.

-Nu se cade, Mergi tu!

Fără alte vorbe Emilia a alergat la poartă. A salutat respectuos pe părinţi, s-a pupat cu Adrian, apoi acesta a făcut prezentările.

-Mama mea, tatăl meu.

Emilia a privit cu uimire la femeia înaltă, trupeşă, machiată strident, cu părul roşu, tapat, pieptănat în coc înalt prins într-o plasă fină. Avea ochii mari, negri, cu cearcăne pronunţate, când vorbea, abia îşi atingea buzele pentru a proteja rujul.

Amalia Păsculescu, mama lui Adi, s-a uitat la Emilia cu un uşor dispreţ, apoi a îmbrăţişat-o formal, fără să o strângă la piept, de parcă i-ar fi fost teamă că îşi striveşte sânii mari şi rotunzi. Emilia a pupat-o pe amândoi obrajii, apoi a dat mâna cu cu tatăl. Victor Păsculescu, elegant, şi-a scos pălăria şi a pupat-o afectuos pe obrajii.

-Poftiţi în casă!

-Unde sunt, drăguţă, părinţii tăi? Nu vor să ne primească? Nu mi se pare frumos din partea lor să nu vină în întâmpinarea noastră, nu cred că în fiecare zi sunteţi vizitaţi, ca acum, de doi doctori.

- Intraţi, îi veţi întâlni curând.

Musafirii au fost conduşi în camera bună pe care gazdele o foloseau ca sufragerie.

Lângă masă, în picioare, aşteptau Maria şi Niţă amândoi îmbrăcaţi curat, fără a fi eleganţi. S-au făcut prezentările, doctoriţa a întins afectată şi distantă mâna, a atins în treacăt mâna Marinei. Pe Niţă l-a salutat cu un o uşoară fluturare a mâinii. Tatăl lui Adrian i-a pupat pe amândoi părinţii Emiliei de parcă îi cunoştea de când lumea.

După ce s-au făcut prezentările au luat loc la masă. Niţă a turnat ţuică în păhărele, o licoare veche, galbenă şi uleiosă fabricată în anul în care se născuse Emilia.

Marina, pe sub masă, îl lovea cu piciorul pe Niţă, acesta înţelegea ce voia femeia, însă nu era de acord cu ea. Nevasta dacă a văzut că bărbatul ei e nevolnic şi îndărătnic s-a hotărât să îndeplinească ea ultima formalitate din peţitul tradiţional. A deschis discuţia, tocmai când musafiri duseseră paharele la gură:

-Nu vă supăraţi, vreau să vă întreb: de ce aţi venit?

-Cum dragă mă întrebi de ce am venit? Fetiţa ta nu a fost în stare să-ţi spună de ce ne-am deranjat până aici? Ori voi sunteţi obişnuiţi, să aveţi doctori musafiri în fiecare zi?

-Recunosc că nu ne calcă pragul asemenea feţe alese, la noi vin doar oameni cinstiţi şi cu bun simţ.

-Am auzit că aveţi o fată frumoasă, harnică şi deşteaptă, pentru ea am venit, vrem să o peţim pentru fiul nostru, Adrian, care este aici de faţă. Victor cu faţa senină şi binedispus a îndeplinit datina.

-Emilia, ai auzit de ce au venit dumnealor? Eşti gata să mergi cu dânşi? Îl iubeşti pe Adrian?

-Da mamă, îl iubesc, însă cu el nu voi merge decât după nuntă.

-Fata mai are un an de facultate, eu o voi ajuta cu bani să termine şi acest an. Nu vreau să fie o povară pentru nimeni. După ce va termina şcoala şi îşi va găsi o slujbă voi înceta cu ajutoarele. Gustaţi din rachiu, este adevărată doctorie.

-Mare dreptate ai cuscră, a recunoscut doctorul, este o licoare minunată. După cum am dus-o la gură am simţit cum mă învăluie mirosul de prună, iar gustul a făcut papilele gustative să zbârnâie precum corzile viorii ciupite de viorist.

Ţuica era pentru dezlegat limbile, mâncarea, deşi simplă, era pregătită cu gust.

La început sclifosită şi plină de ifose, gata să răstălmăcească şi să dea răspunsuri acide la fiecare cuvânt al Marinei. Amalia Păsculescu a recunoscut în sinea ei că nu avea ce să reproşeze gazdei. Totul era curat, aranjat cu gust. Marina, chiar dacă  nu era titrată, era o femeie inteligentă, cu mult bun simţ şi cu cuvintele la ea.

-Unde vor locui copiii? Marina, ca mamă, voia să ştie unde va  locui fiica ei. Mamele, în general, iar Marina nu era o excepţie, îşi doresc ca fetele, când se mărită, să locuiască doar cu soţii, fără soacre.

-Noi ne zbatem să le facem casă, nu am mai avea mult la ea. Puteam chiar să o terminăm în acest an, dacă copilul nostru ne asculta şi lua fata pe care eu o găsisem pentru el. Pe lângă faptul că era titrată şi din familie bună, aici Amalia a făcut o grimasă de dispreţ uitându-se la Marina, avea şi o zestre bunicică.

-Avea 100 de kg mamă, Adrian s-a uitat surprins la mamă-sa când a auzit ce spune.

-Cu un pic de regim ar fi ajuns la forma dorită. Crezi că ţăranca asta, care va ajunge consilier juridic, pentru mai mult nu cred că o va duce capul, când va găsi mâncare din destul, nu se va îngrăşa ca o purcea de Crăciun?

-Amalia, termină dragă, nu ai nici un pic de bun simţ? Suntem în casa cuscrilor, fata despre care vorbeşti e copila lor, cum crezi că se simt când arunci asemenea vorbe? De unde ştii tu ce va fi?

-Cuscrii ai spus? Victor ai rămas acelaşi ţăran din Vatra Dornei şi după treizeci de ani de viaţă la oraş. Eu nu sunt cuscră cu ei, mie să mi se adreseze cu doamna doctor. Iar relaţiile cu ei vor fi unele reci, care nu vor presupune vizite şi întâlniri familiale.

Marina privea uluită femeia din faţa sa, care, fără să o cunoască prea bine pe gazdă, o bârfea şi vorbea cu dispreţ nedisimulat despre ea şi fata ei.

Niţă asculta fără să scoată vreun cuvânt, simţea cum i se urcă sângele la cap. Deşi nu băuse, casa se învârtea cu el, iar tavanul simţea cum stă să-i cadă în cap. Vorbele doctoriţei îl loviseră în moalele capului, o privea nedumerit, nu înţelegea cine era zdrahonul de muiere care le intrase în casă cu un singurul scop: acela de a îi umili. S-a uitat la nevastă, ar fi vrut să primească încuvinţarea să vorbească. Marina nu l-a observat, era şocată de vorbele pline de batjocură ale viitoarei cuscre.

-Aş fi vrut să nu fiu pus în situaţia de a spune aceste cuvinte, şi-a început expunerea Niţă, însă modul în care ne-a tratat viitoarea soacră a fetei mele în propria noastră casă, mă face să-i răspund.

-Doamna doctor, eu nu v-am invitat aici, dovadă este şi faptul că nu v-am aşteptat la poartă, fiul dumneavoastră ştia unde stăm şi cine suntem. Adi trebuia să ţină cont de sensibilitatea şi alergia pe care le aveţi când sunteţi în compania unor oameni cu o condiţie socială modestă, comparativă cu a dumneavoastră. Toate răutăţile pe care le-aţi spus mă determină să opresc înfăptuirea logodnei. Nu vreau ca fiica mea să trăiască într-o casă în care va fi considerată o slugă.

Marina a rămas plăcut surprinsă de modul în care tăcutul ei bărbat, pe care nu-l ştia un bun orator, s-a descurcat.

-Mă alătur soţului meu şi susţin tot ce a spus. Vreau să-mi dau fiica, unor oameni care o va considera ca pe fiica lor. La fel cum viitorul ginere va fi copilul meu.

-Staţi puţin! Să ne calmăm! Victor era tare supărat de modul în care evoluau lucrurile. Cuscre, toate cuvintele dumitale au fost de bun simţ, Amalia mea a sărit calul şi nu este bine. Nu am venit aici să vă jignim, nici să vă dispreţuim în propria dumneavoastră casă, unde ne-aţi primit, cum aţi putut mai bine. Nu vreau să oprim logodna, din contră, insist să o facem. Mie îmi place fata şi familia dumitale, astea sunt motive suficiente să-mi doresc să ne înrudim. Amalia îşi va reveni, iar când o va lua pe arătură, o voi da eu la brazdă.

-Bine şi eu vreau să mergem mai departe cu logodna, apropo, fata mai are un an de facultate, cine îi va plăti studiile? Amalia voia să mai audă încă o dată angajamentul părinţilor Emiliei.

-Noi vom plăti, aşa cum am mai spus, nu vreau ca fata mea să fie povara cuiva.

-Dragă, Amalia îşi îndulcise puţin glasul, când casa va fi gata, tot eu va trebui să o mobilez?

-Nu, o vom mobila noi cum putem. Avem ceva bani puşi de o parte special pentru această obligaţie.

-Mă gândeam dragă cuscră, vocea doctoriţei devenise mieroasă, gesturile îi erau afectate, dispăruse viespea care bâzâise cu ceva timp în urmă, scorpia îndărătnică care arsese cu cuvintele ei, ca o veritabilă Mumă a Pădurii,  tot ce ţinea de bun simţ şi maniere elementare, mă gândeam, a continuat doctoriţa, că ar fi bine să ne dai înainte banii pentru mobilă. Aşa am termina şi noi mai repede casa.

-Nu Amalia, nu este bine, facem casa, iar când va fi gata, cuscrii vor veni şi o vor mobila împreună cu copiii, noi nu avem ce comenta.

Nemulţumită, Amalia îşi rodea buzele, iar pe sub masă îi învineţise piciorul lui Victor, cât îl lovise pentru a-l determina să tacă.

Victor era fiu de ţăran care nu îşi uitase rădăcinile. Chiar dacă viaţa îl ajutase să devină doctor şi acum mergea cu drag în sat, mai ales la cârciumă. Cumpăra doi litri de ţuică şi cinstea pe toţi câţi erau în local. Era o bucurie a lui când îi auzea strigând: „să trăieşti Victore”, „să trăiţi domnu’ doctor”.

Amalia era tot din Moldova, dintr-un sat uitat de lume. De când ieşise doctoriţă nu mai fusese în satul natal. Părinţii ei încă trăiau, le trimitea lunar bani, însă pe ei nu-i mai văzuse de mulţi ani. Ultima dată când fuseseră împreună, a fost în ziua în care mamă-sa îl convinsese pe tatăl ei să-i facă o vizită.

A înlemnit Amalia când i-a văzut în uşă.

-„Ce este cu voi aici? Nu mai aveţi bani? De ce aţi venit? Trebuia să-mi scrieţi şi vă trimiteam ce aveaţi nevoie. Intraţi în casă, nu mai staţi ca popândăii în uşă! Aştept musafiri! Ce le voi spune când mă vor întreba cine sunteţi?

-Să le spui cinstit, fată dragă, că eu ţi-s mamă, iar ista este tatăl tău drept şi să le mai spui că noi am muncit, pentru ca tu să ajungi doctoriţă. Ştii ceva, fata mea, ori poate trebuie să-ţi spun doamna doctoriţă? Pentru a nu fi nevoită să răspunzi la întrebări, mai bine plecăm. Hai moşnege să mergem, fiindcă doamna doctor,adică fiică-ta, are musafiri de soi şi nu se poate ocupa de noi!”

Bătrânii au plecat fără ca Amalia să încerce să-i reţină, ori să le ofere un pahar cu apă, chiar a deschis uşa pentru ca ei să înţeleagă că trebuie să plece.

De atunci nu-i mai văzuse, nu-i era dor de ei. Le trimitea regulat bani şi medicamente. Nu-l însoţea nici pe Victor când mergea în satul lui. Rupsese orice legătură cu trecutul, ea era doctoriţa Amalia Păsculescu.

-Îmi dau consimţământul pentru căsătoria copiiilor, privind în ochii cuscrului Victor. Doamna doctor, dacă aş şti că vă veţi băga peste copii când vor fi la casa lor nu aş încuviinţa căsătoria.

-Nu, nu se va băga, mai ales că sunt departe casele una de cealaltă. Adriane, să conduci la întoarcere, eu voi cinsti ţuica lui cuscru. E tare bună şi e păcat să nu profit de ospitalitate şi de bucatele puse pe masă.

Cât timp bărbaţii au gustat licoarea bahică, dând slavă Domnului pentru recolta de prune din a căror zeamă, prin metode cunoscute de ţărani din vremuri de demult, s-a obţinut alcoolul, Marina a invitat pe Amalia în camera de  „dincolo”.

-Cuscră, pe lângă mobilă, am pregătit pentru fată: perne, plăpumi, covoare ţesute în casă pentru a fi puse pe pat. Uită-te câtă muncă, câtă îndemânare, a trebuit pentru a fi realizat un asemenea aşternut! Admiră-i cuscră frumuseţea şi împletirea culorilor.

-Drăguţă, asemenea covoare, cum le spui dumneata, nu vor fi niciodată puse în casa băiatului meu. Vrei să râdă colegii mei doctori când vor veni în vizită? Te cred că ai muncit, se vede că este greu de ţesut, însă trebuie să recunoşti că toată iarna nu aveai altceva ce să faci. Ai buchisit la astea, dacă ai fi fost doctor trebuia să mergi la serviciu, nu ai mai fi avut timp să faci covoraşele astea.

-Doamna doctor, dumneavoastră nu vă simţiţi bine până nu jigniţi? Chiar dacă nu sunt intelectuală, am şi eu importanţa mea. Nici boierii din vechime nu ne priveau cu dispreţul cu care ne priveşti dumneata. De ce? Ce vă face să fiţi aşa de dură? Până la urmă puteţi fi nefericită, din cauza propriei înţelegeri a vieţii.

Amalia se uita la Marina cu ochii mari, nu-i venea să creadă că o ţărancă, fie ea şi viitoare cuscră, o pune la punct.

Pe 7 octombrie merg la referendum

  Pe data de 7 octombrie urmează să mergem la referendumul privind familia tradiţională.

Voi merge la referendum, voi vota pentru familia tradiţională.

Însă, nu vreau să fiu greşit inţeles, nu am nimic cu celelalte minorităţi sexuale. Nu mă interesează cum fac sex, în ce loc fac, etc. Sigur totul trebuie să respecte limitele bunului simţ în raport cu ceilalţi cetăţeni. Asta este valabil şi pentru heterosexuali.

Dacă legea decide să-i cunune civil, nu mă opun. Dacă preoţii decid să-i cunune, iar nu mă opun. Am văzut că anumiţi preoţi, nu ştiu dacă erau ortodoxi ori catolici, au cununat o femeie cu un câine, un câine cu o căţea, prin urmare pot fi cununaţi şi aceşti oameni. Consider că deviaţile sexuale sunt lăsate tot de la Dumnezeu, mă rog, prin staful lui. Toţi oamenii sunt creaţiile lui Dumnezeu, după cum toate vieţuitoarele sunt creaţiile aceluiaşi Dumnezeu. Nu asta este o problemă pentru mine. Fiecare trăieşte cum vrea, cu singura condiţie de a nu-l deranja pe cel de lângă el, altul decât partenerul (a) său (sa).

Cred că mult mai dăunătoare pentru copii sunt paradele organizate de aceste minorităţi. Nu avem dreptul să alterăm buna creştere a mentalului copiiilor.

Nu avem dreptul să încurajăm şi nici să legiferăm ca minorităţile sexuale să înfieze copii pentru creştere şi educare. Nu că nu ar putea fi buni părinţi, nu pentru că le-ar lipsi afectivitatea. Nimic din toate astea, ci pentru simplul fapt că ar deruta educaţia copiiilor.

Un copil crescut în mijlocul acestei familii, în mod sigur va fi marginalizat de ceilalţi copii. Chiar părinţii lor îi vor îndemna să nu se joace cu un copil provenit dintr-o familie LGBT. Apoi copiii pun întrebări: „cine este tata?”, va întreba într-un cuplu de lesbi, „cine este mama?” va întreba într-un cuplu de homo. Nu ştiu ce răspunsuri vor primi.

Copilul va fi obişnuit ca în dormitor să vadă doi bărbaţi, ori două femei. Aşa va înţelege că trebuie să facă şi el mai târziu. E bine? Nu e bine?

Poate sunt bătrân şi conservator, poate nu înţeleg bine evoluţia lucrurilor. Îmi amintesc că s-a insistat să se scoată religia din şcoli pe nu ştiu ce motive, a fost bine? A fost rău?

În concluzie. Susţin familia tradiţională, la naiba, aşa se perpetuează specia umană, aşa ne înmulţim. Nu cer prigonirea LGBT, cer acceptarea lor. Însă nu doresc ca ei să poată înfia copii.

S-a spus că în familiile tradiţionale sunt violenţe, este adevărat, nu în toate, însă există. La fel există violenţe şi în cuplurile de homo şi lesbi. Unde sunt oameni pot fi acte de violenţă. Familia tradiţională trebuie să dăinuie, e simplu. Nimeni şi nimic nu poate înlocui cuvântul mamă şi tată.

Până la urmă şi homosexualii, ori lesbienele au fost născuţi dintr-un tată şi o mamă, nu din părinte1, părinte 2.

Mierea amară cap IV

-Cine sunteţi? Fata era contrariată să vadă un grup aşa de mare de tineri străini la poarta ei, mai ales că nu locuia pe uliţa principală.

-Suntem oameni buni, drumeţi prin satul tău. Te-am ruga, dacă se poate, să ne dai o cană cu apă şi o felie de pâine. Suntem însetaţi şi nemâncaţi.

-Intraţi în curte! Mergeţi acolo la umbră , luaţi loc pe bancă, voi mai aduce scaune. Milica a lăsat musafirii să intre în curte, iar ea a alergat la mamă-sa să-i spună despre ce este vorba.

-Mamă, sunt călători, mi-au cerut de mâncare şi apă. Ce ne facem? I-am poftit în curte. Mi s-a părut un gest creştinesc să omenim nişte oameni flămânzi şi însetaţi.

-Bine ai făcut fata mea, să vedem ce le punem pe masă. Sunt mulţi, iar noi nu avem rezerve de alimente. Avem pâine caldă, pentru tine voi mai face mâine alta, acum să facem faţă flămânzilor picaţi de la drum lung. Vom lua roşii din grădină, câţiva ardei, iar din ouălele găinilor vom face scrob.  Tu mergi şi stai cu ei ca o bună gazdă, te rog să duci o carafă cu apă rece din fântână şi o tavă cu pahare. Vezi, să scoţi o găleată cu apă din fundul puţului să fie foarte rece.

Tinerii se aşezaseră fiecare pe unde au găsit loc, singura condiţie era ca locul să fie la umbra deasă a uriaşului păr.

Emilia s-a apropiat de grupul de tineri, apoi s-a aşezat lângă cele trei fete, singurele din grup, care erau puţin mai departe de grupul numeros şi compact al băieţilor.

-De unde sunteţi fetelor?

-Din Brăila. Emilia a pălit, informaţia a luat-o pe nepregătite.

-Cunoşti pe cineva din zonă, ori ai fost acolo? Fata care discuta cu Milica era înaltă, blondă, frumoasă, o privea pe gazdă într-un anumit fel şăgalnic, îşi reţinea un zâmbet care părea gata să scape.

-Da, am un coleg pe care îl cunosc, este într-un an mai mare la facultate.

-Ai fi vrut să-l vezi? Sunteţi prieteni?

-Nu ştiu dacă suntem. Aşa am crezut, acum sunt dezamăgită.

-Nu este bine, niciodată nu ştii ce îţi poate aduce ziua de mâine. Trebuia să vă întâlniţi?

-Da, aşa promisese. Mă doare fiindcă nu i-am cerut să vină în vizită, el a promis.

-Probabil şi el suferă de vreme ce nu te-a văzut.

-Ştiţi voi ceva? Spuneţi-mi! Nu mă mai fierbeţi! Nu aţi ajuns întâmplător la mine, aşa-i?

-Nu draga mea, a intrat în discuţie a doua fată, o satenă, cu ochii negri ca tăciunii. Uite cine este aici şi arde de nerăbdare să te îmbrăţişeze.

Emilia a privit în direcţia grupului de băieţi. Din mijlocul lor, a ieşit, precum Afrodita din spuma mării, Adi. Cum a fost deconspirat s-a apropiat de ea, a îmbrăţişat-o în ropotele de aplauze ale celorlalţi băieţi şi fete.

Marina a fost surprinsă când a auzit aplauzele şi urările, nu înţelegea nimic. Pentru început a crezut că nu s-a mişcat destul de repede şi tinerii o grăbesc cumva. La o privire mai atentă a văzut că fata ei este în braţele unui băiat care o săruta. Nu a zis nimic, va avea mai târziu grijă să o întrebe cine este tânărul.

Adi s-a desprins uşor din braţele Emiliei, apoi, de faţă cu ceilalţi i-a spus:

-Iartă-mă că nu am venit până acum, ei sunt vinovaţi!

-Nu te scuza, eu nu ţi-am cerut să vii, prin urmare nu erai obligat. Nu ştiu cine este vinovat, nici nu mă interesează, eu dacă promit ceva mă ţin de cuvânt, chiar dacă trebuie să mut munţii din loc.

-Noi l-am corupt, a ţinut unul dintre băieţi să îi ia apărarea. El ne-a spus că a făcut promisiunea unei fete că o va vizita. Atunci noi, gaşca, nu am vrut să-l lăsăm.

-De ce? A întrebat Emilia contrariată? Ce interes aveaţi?

-Tot timpul ne vorbea doar despre tine, am înţeles că era îndrăgostit. L-am purtat cu noi să-i testăm iubirea. Abia când am văzut că este incurabil, am hotărât să-l aducem aici împreună cu iubirea din sufletul lui.

-Nu m-aţi convins, dacă în viaţă are ceva de rezolvat trebuie să vă întrebe pe voi dacă să facă  ori nu un lucru? El nu poate? Nu este capabil să gândească singur? Milica era de-a dreptul revoltată. S-a întors spre Adi, din braţele căruia se desprinsese cu câteva minute mai devreme, l-a privit în ochi şi a început să-i vorbească:

-Adi, mă bucur că te-am văzut, mă bucur că i-am cunoscut pe prietenii tăi, însă trebuie să mă înţelegi că pentru mine de acum încolo nu vei fi decât membrul unei găşti de care depinzi ombilical. Suntem colegi la facultate, atât! Acum vă rog să mă scuzaţi, voi aşezaţi-vă la masă, eu şi mămica mea vă vom servi mâncarea, nu vor fi feluri alese, ce am putut încropi, însă în mod cert vă va potoli foamea.

După plecarea Emiliei, Adi şi-a apostrofat colegii:

-Vedeţi ce mi-aţi făcut?

-Fii cuminte! Abia te scăpăm de o viitoare scorpie. Ai văzut ce concluzie a tras? Bă, pe asta nu o ţii în frâu.

-De ce crezi Luciane că femeia trebuie ţinută în lesă? Anca, blondă, ochii albaştri, faţa prelungă cu buze senzuale, îl privea pe cel care se considera un fel de mascul alfa al grupului cu superioritate şi uşor dispreţ. 

-Simplu, femeia trebuie să stea cu basmaua pe cap, şorţul în faţă şi ochii în cratiţă. Înalt, bine legat, părul lung şi negru îi ajungea la umeri. Tănârul îi privea pe toţi cu superioritate.

-Vom avea şi noi meserii ca şi voi, bărbaţii, vom munci alături de voi.

-Este adevărat, însă voi, femeile, trebuie să priviţi ca un privilegiu faptul că veţi putea munci alături de bărbaţi, tot timpul să vă consideraţi nişte tolerate. Într-un fel să mulţumiţi comuniştilor că v-au dat voie, v-au încurajat chiar, să aveţi posibilitatea de a învăţa şi a profesa alături de noi masculii. Să nu înţelegeţi voi că de acum încolo vom mânca la cantină. Nu femeie, voi va trebui să pregătiţi în continuare mâncarea, să spălaţi, să aveţi grijă de copii, etc.

-Şi voi bărbaţii?? Fata era tare supărată de modul misogin în care se comporta băiatul pe care toţi îl considerau liderul grupului. Era uimită cu atât mai mult cu cât îl cunoştea de mult, fuseseră colegii de clasă. Cu ce crezi dragule că eşti mai bun decât mine? Anca l-a privit în faţă provocator.

-Mintea de bărbat este mai cuprinzătoare, mai iscoditoare, dovadă faptul că, deşi femeile numeric sunt mai multe în lume, bărbaţii sunt aceea care conduc lumea, oamenii de litere şi de ştiinţă cei mai mulţi sunt din rândul bărbaţilor. Lucian avea privirea năucitoare, era sigur că îi dăduse lovitura de graţie.

-Da, da, ai dreptate! Aminteşte-ţi că tot timpul am fost mai bună decât tine în şcoală. Acum nu mai suntem colegi, dacă am m-ai fi fost tot eu aş fi fost pe primul loc. În ce priveşte afirmaţia ta, ai dreptate,  sunt mai mulţi bărbaţi oameni de ştiinţă şi conducători din simplul motiv că femeile nu au fost primite în rândul elitelor. Ştiinţa a fost considerat un apanaj al bărbaţilor. Nu uita că din spate, din cele mai vechi timpuri, femeile au condus bărbaţii. Politica se face în pat, iar acolo femeia e regină.

-Voi, femeile, nu înţelegeţi că rostul vostru este să alintaţi bărbaţii, să faceţi copii, să-i educaţi şi în general să vă ocupaţi de toate treburile domestice?? Faptul că învăţaţi carte este doar pentru a putea întreţine o discuţie în societate şi a ajuta copiii să-şi facă corect temele pentru şcoală. Am pretenţia ca atunci când vin acasă, femeia să-mi sară de gât cu zâmbetul pe buze. Prima întrebare să nu fie de genul:”iar ai stat cu băieţii la bere?” Ci să sune aşa:” bine ai venit iubitule”, indiferent de ora la care sosesc acasă, „vrei să să îţi pun să te speli, apoi să mănânci? Pentru tine scumpule am ţinut mâncarea caldă.”

-Tu, Luciane, vorbeşti serios? Anca era bulversată, nu-i venea să creadă ce aude.

-Da, foarte serios! Am crescut într-o casă în care ordinea era firească. Tata ordona, mama executa fără să crâcnească. Să-ţi dau un exemplu scumpo: într-o seară tata a venit târziu de la cărciumă. Era afumat bine. Mama, Dumnezeu să o odihnească în marea Sa milă, cum l-a văzut că a intrat pe uşă s-a grăbit să-i ia haina. Afară ningea viscolit, era o vreme câinoasă. A pus haina tatălui pe scaun, apoi a continuat să-l ajute să se dezbrace. După ce l-a scăpat de toate hainele pline de zăpadă, l-a poftit la masă. Tata a văzut, chiar dacă era beat, că mama nu-i scuturase haina de zăpadă. Fără nici un cuvânt a luat-o la bătaie. A bătut-o cu cu centura care-i susţinea burta enormă ce se revărsa veselă peste curea. A prins capul mamei, l-a băgat între picioarele lui şi cu catarama centurii a bătut-o peste fund până ce s-a umflat ca o pâine  şi a devenit vânăt ca porumbele. O săptămână mama nu s-a putut aşeza pe scaun.

Când a scăpat din mâna lui i-a zâmbit de parcă primise cel mai mare cadou, doar o clipă a întors capul într-o parte şi şi-a zis în barbă: „Doamne, este mai rău decât vremea de afară!”

O să-mi spui că era masochistă, că îi plăcea, nu scumpo, dacă nu i-ar fi zâmbit ar fi bătut-o mai mult şi mai rău. Nu l-a părăsit, nu avea unde să se ducă, apoi cum era să se facă de ruşine, ar fi fost condamnată. „Femeia trebuie să sufere la bărbat, dacă vrea să fie în rândul lumii, altfel nu are decât să se facă curvă” sună un proverb.

-Aşa vezi tu viaţa în doi? Anca îl privea cu groază pe fostul ei coleg de clasă.

-Cum ai vrea? Femeia să-mi facă program? Să-i cer voie să merg unde vreau şi am chef? Lucian privea cu dispreţ nedisimulat fata din faţa lui.

-Cum ar trebui să fie femeia?

-Ascultătoare şi supusă.

-Lucian,va avea şi ea serviciu. Va munci la fel ca şi tine, cum să te porţi cu ea ca şi cum ar fi un sclav?

-Ai prefera să o iau cu mine la cârciumă să bem câte o bere ori să mă ia de braţ şi să mă ducă direct acasă, să ajung de râsul prietenilor?

-Cine este mai important pentru tine? Nevasta sau prietenii?

-Prietenii. Dacă nu faci ca ei, te bârfesc.

-Ai bate nevasta vreodată? Ochii albaştri ai Ancăi erau măriţi, nu înţelegea cum putea un om tânăr cu multă învăţătură să gândească aşa de primitiv.

-Sigur, prima bătaie o va primi în noaptea nunţii. Lucian era stăpân pe el, simţea că este privit cu admiraţie de băieţii din jurul lui.

-Cum  să o baţi în noaptea nunţii? Eşti nebun? Fata era îngrozită.

-Nu! Nu sunt! Este o măsură preventivă. Trebuie „să rup pisica”, să înţeleagă cu cine are de-a face.

-Îi vei spune din timp ce o aşteaptă?

-Nu, va fi surpriza mea.

-Şi dacă pleacă şi te lasă??

-O bat ca lumea, cel puţin să ştiu pentru ce pleacă.

-Ce fel de om eşti?

-Unul normal care nu acceptă ca femeia să fie egală cu bărbatul. Cu emfază a încheiat discuţia, apoi s-a retras în mijlocul băieţilor care l-au primit cu urale ca pe un adevărat lider.

Marina ascultase toată discuţia pitită după cuptorul de pâine, tocmai voia să iasă când Anca a întrebat:

-Adi tu eşti de acord cu el?

Băiatul s-a uitat pe furiş în jurul lui, nevăzând pe nimeni străin a răspuns cu un rânjet:

-Nu vreau să vorbesc despre asta aici, în curtea asta.

-O iubeşti? Tremuri când auzi numele ei? Anca îl privea neliniştită, îl ştia apropiat de Lucian.

-Îmi place mult! Nu ştiu dacă este iubire.

Marina nu a mai putut rezista, teama că va auzi lucruri grave, a făcut-o să părăsească ascunzătoarea.

Toată discuţia tinerilor a dus-o cu gândul în vremea când era fată în casa părintească, multe suferiseră ea, fraţii ei, dar mai ales mamă-sa. Tatăl său de câte ori venea beat, găsea motiv de ceartă. Mamă-sa trebuia să fugă să se ascundă până ce îl lua somnul. A doua zi îl certa, însă el nu îşi amintea nimic de nebunia din timpul serii provocată de băutură. Calm, pregătea căruţa pentru muncă şi împreună cu toată familia, nu rămânea nimeni acasă indiferent de vârstă, plecau la munca câmpului.

În casa socrului găsise o oază de linişte. Acolo nu se certa nimeni. Dacă apărea o problemă şi apărea, era rezolvată în linişte. Socrul fuma mult, avea mustăţile îngâlbenite de tutun în dreptul nărilor, îi privea pe toţi fără să scoată un cuvânt, când se înfierbântau cu discuţia,  ridica uşor mâna, rotea privirea severă asupra tuturor, apoi spunea rezolvarea, spunea cum vor proceda. Dacă era bine ori rău, nimeni nu mai comenta.

Emilia cum l-a văzut pe Adi la iertat. S-a bucurat de faptul că s-a ţinut de cuvânt, chiar dacă în al doisprezecele ceas. Nu-i plăcea că se lăsase condus de ceilalţi, însă spera că în timp îl va modela cum îi plăcea ei să fie un bărbat. Aşa cum maica sa îl fasonase pe taică-su.

Emilia împreună cu Marina au dus mâncarea pe masă, unde tinerii flămânzi, lihniţi chiar, aşteptau să mănânce.

-Vă rugăm să ne iertaţi că nu am găsit  bucate mai bune, atâta am putut încropi într-un timp aşa de scurt. Vă asigur însă că sunt puse cu toată dragostea noastră. Altă dată când mai veniţi, vă rog să mă anunţaţi din timp să vă pot primi regeşte.

Astăzi urmează marea ciomăgeală din PSD

  Astăzi este ziua marii ciomăgeli în PSD. De câteva zile, mai accentuat, se vede ipocrizia şi demagogia politicienilor. S-au trezit câţiva îmbuibaţi, nu că nu ar fi toţi, că ei sunt cu poporul, vor binele poporului cu orice preţ, chiar şi împotriva voinţei lui. Lacrimile mi-au dat când am ascultat-o pe Gabriela cum îşi ieşise din firea ei de mamă duioasă şi cum declama cu mult patos dorinţa de mai bine a oamenilor din Bucureşti şi de aiurea, dar pe care nu o poate aduce la îndeplinire din cauza căpcăunului care a uns-o primăriţa capitalei. Dragnea, te rog eu din sufletul meu de pensionar, căruia i-ai dat ceva la pensie din marea milă a ta, pleacă de la conducerea PSD, nu lăsa să curgă lacrimile din ochii de vulpe încolţită ai frumoasei primăriţe. Fă bucurie celui pe care l-ai pus viceprim ministru şi ministru cu o căruţă de bani, să trăiască în linişte după plecarea ta.

Fii mare Dragnea, calcă peste cadavrele dizidenţilor şi ieşi mândru din cabinetele de preşedinte al Camerei Deputaţilor şi cel de Preşedinte de partid, spune-le :”adio bă”, aşa cum l-am văzut eu pe Mitru Moţ în „Setea”. Uită-te bine teleolteanule în jurul tău, ai să vezi colţi rânjind şi vei simţi pumnalele ascuţite şi la cei mai ascultători tovarăşi care vor rămâne lângă tine.

Să nu te superi pe Gabi, nu ai motive, îţi aminteşti ce frumos te lăuda în preajma alegerilor din 2016 şi după ce a câştigat? Îţi spun eu că sunt om bătrân, nici Alexandrina Găinuşă nu l-a adulat aşa pe Ceauşescu. Acum s-a pierdut cu Firea, însă o va găsi Pandele şi probabil o va linişti, are şi ăla multe pe cap şi nici aşa tânăr nu mai este. Cât despre Ţuţuianu nu zic nimic, e de-al meu din judeţ, dacă îl vrea cineva în alt judeţ, sector, microraion, comună, ori cătun, să-l ia! Uite ne lipsim doar pentru a ajuta şi pe alţii şi a preda lecţii de ceea ce înseamnă prietenie. Ăsta este loial până-n vârful..., ce mai, până acolo.

Dragnea prietene, învaţă de la Ponta ce trebuie să faci după ce nu vei mai fi Preşedintele PSD, eu nu zic să-ţi dai demisia, deşi nu m-ar deranja, este un act unilalteral, iar eu nici nu te-am pus acolo, nici nu te dau jos, nici nu m-am bucurat când ai ajuns sus, nici dacă pleci, nu mă întristez.

Dragi pesedişti se vede că sunteţi de stânga, din cei care ţineţi cu masele de jos, ăia cu WC-ul în fundul curţii şi care încă îşi spală rufele la copaie. Da, s-a văzut clar, mai zic unii că sunteţi putrezi de bogaţi, nu este adevărat, la cât de murdari vă erau chiloţii, sigur îi spălaţi la copaie şi nu aţi avut clor. Când mai aveţi de gând să ieşiţi cu lenjeria pe băţ şi să vă altoiţi cu ea unii pe alţii, să-mi spuneţi să fiu mâncat, altfel nu voi mai mânca din cauza scârbei.

Pleacă Dragnea, vine Pandele, sau Firea, tot un drac, cui îi pasă?

Lor le pasă de noi când se caftesc pe funcţii, banii şi alte foloase? Chiar zicea bietul Codrin Ştefănescu, altfel un membru de partid devotat, despre liberali: „vor să vină la ciolan”. Adică, în continuarea logicii bunului pesedist, ei, PSD-ALDE se află la ciolan, nu la guvernare, ori se confundă amândouă?

Cum dracu membrii PSD, mai ales liderii lucrează numai la ruperea partidului. Au pus de moţiune de cenzură împotriva propriului guvern, au picat guvernele lor, acum vor altceva şi au pus de o adevărată răscoală. Nu le pasă dacă se rupe coaliţia de guvernare, nu le pasă dacă rămân fără majoritate. Nu le pasă de aceia care i-au trimis în Parlament şi primari prin localităţi şi cărora le-au făcut mii de promisiuni.

ĂŞTIA NU ÎNŢELEG CĂ FĂRĂ UN PARTID PUTERNIC ÎN SPATE SUNT NULITĂŢI.

Atât! Restul să facă ei. Pun pariu că sunt câţiva care astăzi s-au sinucis, politic evident.

„Oaia care nu-şi păstrează lâna, s-o mănânce lupii!” spune un proverb românesc.

Cui foloseşte desfiinţarea PSD?

  Ca simplu observator al scenei politice sunt dezamăgit de ceea ce se întâmplă. De-a lungul celor aproape 29 de ani de după revoluţie am avut ocazia să asist în calitate de salariat, mai târziu de pensionar, la metamorfozele prin care a trecut România. S-a pornit în primele alegeri de la mai mult de 50 de partide, fiecare partid şi-a văzut de pătrăţica lui, sigur criticând în termeni duri, însă nu injurioşi, partidul, ori coaliţia aflată la putere.

Concomitent cu comportamentul partidelor am trăit şi modul în care au făcut politică în timpul guvernării lor. Astfel, din nefericire, am asistat la modul brutal prin care a fost distrusă economia ţării, agricultura şi băncile comerciale. Oamenii au rămas fără locuri de muncă şi îndrumaţi de către factorii de decizie să ia drumul băjeniei. Câteva milioane de oameni şi-au părăsit casele, familiile şi au plecat în lumea largă să-şi câştige un codru de pâine.

Sub pretextul crizei economice au fost tăiate salarii şi disponibilizaţi salariaţii, mai târziu s-a demonstrat că totul nu fusese decât o farsă prin care guvernanţii să poată fura.

În toată această perioadă de timp cât România a fost furată, distrusă economic, salariaţii îndepărtaţi de la locurile de muncă, partidele politice, indiferent de culoarea politică şi-au dat mâna peste trupul României hăcuindu-l fiecare după puterile lor. Două lucruri vreau să remarc:

1)      Serviciile secrete au fost inexistente, ori dacă au informat organele în drept, acestea nu au luat nici un fel de măsuri împotriva acelora care au jefuit România. Pentru că despre jaf vorbim, un jaf mai mare decât cel pe care l-ar fi produs o invazie a tătarilor. Un jaf care a făcut ca România să nu aibă la ora actuală bănci comerciale, agricultură şi industrie. Tot profitul scos de societăţile comerciale care operează acum pe teritoriul ţării fiind scos peste graniţă, societăţile fiind străine. Toate aceste organe care se luptă cu corupţia,au protejat jefuirea ţării şi instaurarea corupţiei la toate nivelurile, începând cu portarul instituţiei şi terminând cu şeful acelei instituţii.

2)      Partidele politice au lucrat nestingherite, au făcut politica şi legile favorabile unor grupuri, găşti, bande de ticăloşi, lor personal.

În tot acest timp nu am văzut demonstraţii de stradă de tip rezist care să încerce să dărâme un guvern, să ocupe clădirea guvernului. Au fost manifestaţii pe teme punctuale exemplu: solidaritatea cu dr- Arafat. Nu am văzut nicio persoană care să reproşeze ceva vreunui membru al guvernului care îl disponibilizase, ori le tăiase salariile. Nu am văzut oameni care să demonstreze, care să se lege cu lanţurile de porţile guvernului pentru că guvernanţii, oamenii politici, parlamentarii vremurilor au distrus Uzinele 23 August, Semănătoarea, Electroputere Craiova, COS Târgovişte, etc. ,etc. Nu, nimeni nu a cerut socoteală vremelnicilor politicieni.

Nu am văzut protocoale semnate între SRI şi procuratură, prin care SRI-ul a informat procuratura despre marile jafuri.

Nu am văzut pe nimeni oprind pe E. Udrea pe stradă şi înjurând-o pentru furturile făcute, în vreme ce bugetarilor le tăiase 25% din salariu.

Observ de la un timp cum sunt hărţuiţi membrii PSD, poate sunt vinovaţi că au mărit salariile, pensiile, pentru că studenţii pot circula gratuit pe CFR. Or fi făcut şi greşeli nu neg, dar nu înţeleg hărţuirea membrilor de partid, nu se încadrează în nici un tipar de până acum.

Mai mult, Preşedintele Ţării, celelalte partide concurente cu PSD, luptă pe toate fronturile să desfiinţeze partidul. Aici nu mai este vorba de lupta politică, de faptul că PSD-ul a făcut, ori nu a făcut ceva bine. Aici este vorba de a distruge total cel mai mare partid al Ţării, Partidul Social Democrat. Totul este permis dacă are ca ţel distrugerea PSD şi implicit a coaliţei de guvernare. S-a încercat din exterior prin procuratură, din interior prin anumite dizidenţe, mai mult sau mai puţin reale.

Este un război fratricid cu arme aproape reale, cuvântul deontologic a fost înlocuit cu bâta ilogică, discuţia diplomatică şi politică a fost înlocuită cu injuriile. Tinerii privesc spre vârstnici scrâjnind din dinţi, gata să sară la gâtul lor. Liberalii şi useriştii sunt gata să sară la gâtul pesediştilor, de ce? Unde sunt cuvintele, platformele politice? Politica nu este chiar fată mare, dar nici vulgară şi belicoasă.

Vreau să închei cu o întrebare: cui foloseşte desfiinţarea PSD? Cui foloseşte alungarea alianţei de la guvernare, alianţă născută din votul popular?

Mierea amară cap III

  Ningea. Fulgii deşi de nea cădeau lin, vântul pândea pitit în spatele pădurilor şi muntilor ori poate în spatele blocurilor înalte, nu se clintea nicio rămurică din pomii îmbrăcaţi în alb. Asfaltul era umed, mocirlos, din cauza zăpezii tocate de maşini. Era o vreme caldă pentru începutul de februarie.

În campus era zarvă, examenele pentru primul semestru băteau la uşă. Emilia şi Gabriela repetau, se testau una pe cealaltă din materia predată la cursuri.

-Suntem pregătite! s-a entuziasmat Gabriela.

-Nu suficient, a răspuns Emilia, gândeşte-te că va exista emoţia primului examen. Asta ne poate bloca. Să nu ne culcăm pe-o ureche, că noi ştim totul. Să rămânem în priză, pentru a nu claca. Stii că profesorii încearcă să pară fioroşii cu noi, bobocii, pentru a ne determina să stăpânim mai bine materia.

-Ieri te-a căutat Adrian. L-am trimis la plimbare, i-am spus că înveţi şi să te lase în pace.

-Gabriela, de ce ai făcut asta? Emilia era furioasă pe prietena ei, de mult aştepta un semn de la el. Tu ştii că nu m-am putut concentra fiindcă nu aveam veşti de la el? Nici măcar nu mi-ai spus! Gabriela, Adrian este special pentru mine.

-Îl iubeşti fată? Prietena era puţin geloasă, îi era teamă că iubirea pentru Adrian o va scoate pe Emilia de sub influenţa ei.

-Îl iubesc Gabi. Când ai pronunţat numele lui am simţit cum mă ia un uşor leşin, iar mii de ace m-au înţepat din tălpi până în creştet. Nu m-ai vorbesc de gângăniile care zboară haotic prin stomacul meu.

-Emilia, tu eşti îndrăgostită până peste cap, vezi să nu te simtă Adi că eşti pierdută.

-De ce? Abia aştept să-i spun cât de mult îl iubesc. Vreau să-mi împărtăşească şi el iubirea lui şi să trăim o frumoasă poveste de dragoste.

-Eşti nebună? Să nu faci asta! Vei fi pierdută. Ascunde-ţi iubirea în cele mai tainice locuri, nu i-o arăta. Ţine-o pentru tine, vei avea timp să-i spui. Ai înţeles? Gabriela o iubea cu dragoste de soră pe Emilia, nu dorea să intervină cineva între ea şi prietena ei. Pe de altă parte, chiar nu voia ca prietena ei să  fie trădată în dragoste.

-Eşti geloasă pe mine? Vrei să mă îndepărtezi de Adi? Îl vrei pentru tine? Milica nu înţelesese nimic din atenţionările Gabrielei.

-Mili, opreşete-te! Sunt prietena ta cea mai bună. Nu îmi imputa nimic! Da, sunt geloasă pe iubirea ta, însă niciodată nu ţi-aş dori răul. Să faci cum ţi-am spus! Ca bună prietenă îţi atrag atenţia, te sfătuiesc, să nu-i spui nimic despre iubirea ta. Îţi va specula dragostea şi se va folosi de sentimentele tale curate. Niciodată nu poţi să ştii cum se vor termina astfel de episoade. Lasă-i lui iniţiativa, deşi îţi va fi greu, nu-i arăta cât de mult ţii la el. Lasă-l să înţeleagă că ai ca prioritate facultatea, iar întâlnirile cu el vor fi ocazionale.

Scumpo, cred că ar trebui să întârzii, de fiecare dată când te întâlneşti cu el. Testează-l iubita, vezi cum se comportă, nu te lăsa testată. Când mergi cu el la cofetărie plăteşte-ţi partea ta ori cel puţin încearcă, dacă insistă, lasă-l să plătească. Era să uit. Te aşteaptă azi la ora patru după amiază în faţa cantinei.

-Bine că mi-ai spus!  Mai am câteva ore să mă pregătesc.

-Ce să te pregăteşti? Îţi iei mesada pe tine, pui căciuliţa pe cap şi gata. Îi spui că învăţatul îţi ocupă timpul şi că deocamdată examenele sunt pe primul plan.

-Bine, mămico, mai dădăcit mai mult decât biata mea mamă.

După un timp Emilia s-a ridicat:

-Mă pregătesc de plecare. Nu vreau să-l las să aştepte. Afară ninge, e iarnă, îmi este milă de el să-l supun la cazne.

-Şi atunci te sacrifici tu? Nu te las să ieşi din cameră până la ora patru, faci până la uşa cantinei cel mult trei minute. Să vezi cum se manifestă. Să fii atentă la ochii lui. Acolo este adevărul. Ochii vorbesc, învaţă să-i „citeşti”.

De departe l-a văzut pe Adrian cum se plimba prin faţa cantinei. Părea un om de zăpadă în mişcare. Milica s-a apropiat tiptil, nici nu era greu, zăpada amortiza zgomotul paşilor, iar densitatea fulgilor îngreuna vizibilitatea, l-a prins pe la spate cu palmele peste ochi:

-Ghici cine este? A întrebat ea cu glas plăcut de privighetoare.

-Eşti muma pădurii!

-Nu ai ghicit. Mai ai două încercări.

-Baba Cloanţa, a zis băiatul râzând.

-Nu, ultima încercare. Dacă nici acum nu ghiceşti, dispar.

-Eşti Crăiasa Zăpezii! Adrian a spus-o cu o exployie de bucurie.

-Ai ghicit! Şi-a luat mâinile de la ochii lui, el s-a întors repede spre ea şi a luat-o în braţe.

-Te-am aşteptat! În vocea lui se simţea reproşul.

-De ce nu ai plecat, dacă ai văzut că nu vin? Milica cu greu a întrebat, îi era teamă de răspunsul lui, totuşi a plusat.

-Am avut intenţia, apoi m-am răzgândit. Am vrut să-ţi mai dau o şansă.

-O şansă? Ce fel de şansă? Nu înţeleg!

-Norocul să fii iubita mea.

-Tinere, cred că te consideri un Făt-Frumos. Eu nu văd lucrurile aşa. Din contră, când am plecat din cameră m-am privit în oglindă. Eşti curios să ştii ce mi-a şoptit?

-Da, spune!

-Mi-a spus aşa, reproduc cuvânt cu cuvânt: „Eşti cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă dintre toate studentele” şi a continuat oglinda: „...nu te lua după mincinoşii care susţin contrariul”. Ce părere ai?

-Cred că oglinda ta este subiectvă. O plăteşti bine.

-Vrei să spui că nu sunt cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă?

-Vai, ce modestă eşti!

-Adi, modestia este pentru proşti!. Oamenii deştepţi, dacă au ceva de spus, să spună!

-Încerc să spun că oglinjoara ta spune adevărul. Emilia, Adi a schimbat tonul, a întrebat blând şi duios, mă iubeşti?

-E prea de dimineaţă să îţi pot răspunde la o astfel de întrebare. Emilia a răspuns privindu-l şăgalnic în ochi.

-E după amiază, aşa eşti de pierdută încât nu ştii nici în ce parte a zilei suntem?

-Nu ai înţeles! A fost o metaforă, mă gândeam la prietenia noastră care nu are o vechime prea mare încât să se producă acel declic. Îmi place să mă întâlnesc cu tine, însă nu pot spune că ard de nerăbdare . Acum sunt mult dedicată învăţatului. Mili vorbea cu greu, îşi muşca buza să nu-i spună adevărul, ar fi vrut să strige : te iubesc!!

- Te iubesc, Emilia! Te iubesc mult! Te văd tot timpul lângă mine. Îmi închipui cum te sărut, cum te mângâi, cum ating trupul tău înfierbântat cu pielea mătăsoasă.

-Adriane, asta nu-i iubire. Asta e dorinţă, mă vrei ca femeie în patul tău. Încă o dată, este prea de dimineaţă. Nu voi fi în patul tău, nici în al altuia încă multă vreme de aici în colo. Emilia simţea că se rupe ceva în ea, realiza câtă dreptate avusese Gabriela. Pentru astăzi am stat suficient, merg să învăţ! Pentru asta cheltuie părinţii cu mine pe aici. Să iau examenele. Emilia i-a trimis un pupic din vârful degetelor, deşi ar fi vrut să-i sară în braţe şi să rămână acolo pentru totdeauna.

Băiatul a prins-o în braţe şi a încercat să o sărute, Emilia s-a eschivat râzând, apoi a fugit spre cămin.

Adrian a mai rămas câteva clipe privind, printre fulgii deşi de zăpadă, în urma mesadei plină de nea cum disparea printre căminele studenţilor.

Emilia şi Gabriela au trecut examenele cu note mari ceea ce le dădea dreptul la bursă.

Gabi era umbra prietenei sale, mama şi menajera ei. Fată aprigă, munteanca pregătea mâncarea şi făcea curat în cameră. Emilia trebuia să facă rezumate, conspecte şi în general să pregătească temele.

Adrian devenea cu fiecare zi tot mai insistent. Emilia cu greu se opunea avansurilor sale. Gabriela încă nu-i dăduse liber să-şi declare iubirea, considera că Adi nu este destul de sincer.

Vară. Cald, aerul îmbâcsit de praf. Fetele susţinuseră ultimul examen, erau bucuroase că vor avea o vacanţă liniştită, fără grija corijenţelor, chiar cu speranţa în a lua bursă.

S-au despărţit, jurând, ca fiecare să scrie o scrisoare în fiecare zi pentru cealaltă. Grea despărţirea, s-au pupat şi-au spus la revedere, apoi au mai vorbit un sfert de oră, gata să piardă trenul care urma să le ducă acasă.

Adi promisese că în vară o va vizita, Emilia îi răspunsese în doi peri, deşi îşi dorea, era bucuroasă să-l revadă în vacanţă.

-Cum vrei! O bucată de pâine şi o cană cu apă întotdeauna am dat drumeţilor.

Marina o privea pe fată cu dragoste, considera că muncea mult în timpul anului universitar, de aceea acasă nu o lăsa să facă nici cel mai mic lucru. Emilia îşi luase singură sarcina de a îngriji florile pe care mamă-sa le însămânţase din primăvară, iar acum erau înflorite în toate culorile pământului.

Niţă, tatăl Emiliei, nu se băga peste ea, îşi vedea de serviciu şi de treburile din gospodărie, era fericit când fata îi spunea: „sărut mâna, tată!”, apoi îl întreba de sănătate. El răspundea timid, parcă vocea fetei îl domina.

O dată o întrebase pe nevastă-sa:

-Marina, când fata noastră va fi avocată, ori altă funcţie din asta, noi îi vom  mai putea spune pe nume, sau îi vom zice: „doamna avocată?”

-Nu Niţă, Marina îl privea cu drag pe omul care se schimbase, mult în bine, de dragul ei, noi vom avea privilegiul să-i spunem ca şi până acum, ceilalţi trebuie să-i vorbească cu :”doamna avocat” sau te pomeneşti că îi va obliga să-i spună :”tovarăşa” aşa cum spune legea, mai ştii?

Zilele treceau greu pentru Emilia de când venise în vacanţă. Îl aşteptase pe Adrian . Abia după o lună a primit o scrisoare de la el prin care îi spunea că a fost plecat împreună cu prietenii în drumeţie pe munte, apoi  urmau să plece la mare şi că nu ştie când şi mai ales dacă, va mai ajunge la ea.

A citit scrisoarea de două ori, sperase că prima dată nu înţelese bine, apoi cu lacrimile în ochi a aruncat-o. I-a răspuns la scrisoare într-un mod laconic şi rece: „vacanţă plăcută!”

Câteva zile după primirea scrisorii nu i-a intrat nimeni în voie. Nici la bal nu a vrut să meargă în sâmbăta care a urmat.

Mamă-sa care citise scrisoarea aruncată neglijent de Emilia, s-a apropiat de ea, i-a luat capul şi l-a pus pe pieptul ei.

-Fata mea, băieţii vin şi pleacă, nu trebuie să plângi pentru ei. Tatăl meu avea o vorbă: „când vede o fată mare şi un măgar zbiară la ea cu drag”. E unul dintre zecile de potenţiali viitori prieteni, ai să vezi că peste timp abia îţi vei aminti de el, deşi acum crezi că se sfârşeşte pământul. Nu este sortitul tău, poate nici nu trebuie să fie, după cum se poartă.

-Mamă, nu ştiu dacă îl iubesc, mă doare că m-a minţit. Nu i-am cerut să vină, am stat în cumpănă dacă să-i dau ori nu, liber spre casa noastră. Mă gândeam cum vei privi dumneata venirea lui, nu îmi puneam problema că nu va veni. Nu-l voi ierta! Nu pot! De ce l-aş ierta? Emilia vorbea în timp ce un nod se ridica din stomac şi i se aşeza în gât. Simţea că nu va mai putea vorbi, plânsul o va îneca. A plecat de lângă mamă-sa grăbită, paşii a purtat-o în grădina de zarzavat unde roşiile aşezate parcă de mână de om se răsfăţau pe etaje la soare. Planta era legată cu coajă de tei de arac pentru a putea să-şi susţină greutatea. La parterul plantei erau roşii coapte, primul etaj avea pătlăgele în pârgă, al doilea etaj se forma fructul, era de mărimea unei nuci, iar la al treilea etaj înfloriseră florile. S-a uitat cu atenţie şi la ardei şi la vinete, toate erau frumoase, însă cel mai mult iubea florile de cârciumărese care mărgineau toate straturile cu legume. Din grădina de zarzavat a intrat în grădina mare, aici era însămânţat porumb.

Erau înalţi cocenii, aveau câte doi ştiuleţi fiecare cocean, începuse să se usuce mătasea, „vine toamna îşi spuse ea în gând”.

Răzorul din dreapta care delimita pământul Emiliei de al Stanei, era lat de 1,5 metri, aici erau plantaţi pruni graşi şi unul văratic. A intrat la umbra lor, o răcoare primitoare a învăluit-o în mod plăcut, iarba cosită proaspăt mirosea a flori de câmp. Emilia s-a întins pe pământ, a pus urechea pe iarbă să asculte glasul pământului, cum făcea când era copilă şi venea aici cu vaca la păscut.

Ultima săptămână. Marina era agitată, peste câteva zile fata ei pleca la Bucureşti, nu pregătise nimic. Voia să-i facă cozonac, biscuiţi, prăjituri care rezistau în timp.

Emilia îşi cumpărase material de stambă să-şi facă rochii. Întâi îl băgase la apă să nu aibă surprize mai târziu. Materialul din care era făcută stamba, bumbacul, intra la apă la prima spălare, de aceea era obiceiul, pentru a nu a avea surprize după ce era rochia cusută, ca materialul să fie înmuiat, uscat şi călcat. După care putea fi cusută rochia fără probleme, fără teama că se va scurta la prima spălare.

-Milica, vrei să-ţi fac şi gogoşi să ţi le dau calde la tine?

-Nu mămico, se vor umezi, nu se vor păstra bine. Gabriela abia aşteaptă cozonacii făcuţi de matale. Ia plăcut tare mult ceilalţi. A zis că face şi mama ei cozonaci buni, doar că ai noştri sunt mult mai buni. Care este secretul mamă?

-Făina maică. Întâi dăm grâul la trior, să alegem neghina. Apoi grâul curat îl ducem la fabrică, aici este măcinat la valţ, nu la piatră ca în alte părţi. Eu folosesc drojdie proaspătă, nu uscată. Îmi aduce cineva pe sub mână, pe piaţa liberă nu se găseşte.

-Cântăreşti făina când faci pâinea?

-Nu, la ochi. Am experienţă. Iau făina, o cern prin sita deasă într-o căpistere, apoi fac un cuib în mijlocul ei şi pun plămădeala. Amestec bine apa cu făina, sarea şi drojdia dospită, apoi frământ coca până când face bule de aer. O pun la crescut, iar după ce îşi dublează volumul, o mai frământ puţin să o dau înapoi apoi o modelez. O fac rotundă ca soarele, ori împletită ca spicele de grâu. Le las puţin până încep să crească, apoi le introduc în cuptorul uriaş pentru pâine, însă nu înainte de a încerca temperatura vetrei cu mălai. Dacă vatra este bine încălzită, pun coca modelată pe cârpător şi una câte una le introduc în cuptor.

-Mamă cum încerci vatra cu mălai? Emilia văzuse pe tatăl ei punând mălai, însă nu înţelese niciodată.

-Când presar mălai pe vatră, trebuie să facă scântei dacă vatra este încinsă, altfel scoate doar fum, atunci mai trebuie să facem focul.

-Acum am înţeles.

-După o oră, trag cu cârpătorul o pâine afară, introduc un beţişor în mijlocul ei, dacă beţişorul iese curat, pâinea este coaptă, dacă mai are cocă pe el, o mai lăsăm să se coacă.

Aşa treceau zilele. Era o toamnă secetoasă. Dimineaţa era răcoare, apoi soarele încingea tot cu căldura lui văratecă. În curte erau grămezi marii de porumb cules. Trebuia depănuşat, părinţii îl voiau aşa, spuneau că foile pot fi o masă pentru animale. Seara se strângeau vecinii şi vecinele, dar şi flăcăi neînsuraţi şi ajutau la curăţatul foilor de pe ştiuletele de porumb. Ştuleţii curaţi erau urcaţi în pătul, de către bărbaţi şi lăsaţi să se usuce până aproape de Crăciun, abia atunci puteau măcina din el.

Mai erau trei zile până când Emilia urma să se întoarcă la facultate. Abia aştepta să se reîntâlnească cu colegii de grupă. Pe Adrian nu voia să-l întâlnească aşa îi spune raţiunea. Îl trecuse la „foşti”. Nu se simţea în largul ei când îşi amintea de el.

-Emilia, la poartă s-a oprit un grup de tineri, întreabă de tine. Par a fi nişte vagabonzi, vezi tu cine sunt. Marina  s-a uitat îngrijorată la ea

Milica a plecat de lângă mamă-sa, un cui i se înfipsese în inimă. Când a deschis portiţa, a văzut un grup de tineri cu raniţe în spate, îmbrăcaţi pentru drumeţie.