Mierea amară cap III

  Ningea. Fulgii deşi de nea cădeau lin, vântul pândea pitit în spatele pădurilor şi muntilor ori poate în spatele blocurilor înalte, nu se clintea nicio rămurică din pomii îmbrăcaţi în alb. Asfaltul era umed, mocirlos, din cauza zăpezii tocate de maşini. Era o vreme caldă pentru începutul de februarie.

În campus era zarvă, examenele pentru primul semestru băteau la uşă. Emilia şi Gabriela repetau, se testau una pe cealaltă din materia predată la cursuri.

-Suntem pregătite! s-a entuziasmat Gabriela.

-Nu suficient, a răspuns Emilia, gândeşte-te că va exista emoţia primului examen. Asta ne poate bloca. Să nu ne culcăm pe-o ureche, că noi ştim totul. Să rămânem în priză, pentru a nu claca. Stii că profesorii încearcă să pară fioroşii cu noi, bobocii, pentru a ne determina să stăpânim mai bine materia.

-Ieri te-a căutat Adrian. L-am trimis la plimbare, i-am spus că înveţi şi să te lase în pace.

-Gabriela, de ce ai făcut asta? Emilia era furioasă pe prietena ei, de mult aştepta un semn de la el. Tu ştii că nu m-am putut concentra fiindcă nu aveam veşti de la el? Nici măcar nu mi-ai spus! Gabriela, Adrian este special pentru mine.

-Îl iubeşti fată? Prietena era puţin geloasă, îi era teamă că iubirea pentru Adrian o va scoate pe Emilia de sub influenţa ei.

-Îl iubesc Gabi. Când ai pronunţat numele lui am simţit cum mă ia un uşor leşin, iar mii de ace m-au înţepat din tălpi până în creştet. Nu m-ai vorbesc de gângăniile care zboară haotic prin stomacul meu.

-Emilia, tu eşti îndrăgostită până peste cap, vezi să nu te simtă Adi că eşti pierdută.

-De ce? Abia aştept să-i spun cât de mult îl iubesc. Vreau să-mi împărtăşească şi el iubirea lui şi să trăim o frumoasă poveste de dragoste.

-Eşti nebună? Să nu faci asta! Vei fi pierdută. Ascunde-ţi iubirea în cele mai tainice locuri, nu i-o arăta. Ţine-o pentru tine, vei avea timp să-i spui. Ai înţeles? Gabriela o iubea cu dragoste de soră pe Emilia, nu dorea să intervină cineva între ea şi prietena ei. Pe de altă parte, chiar nu voia ca prietena ei să  fie trădată în dragoste.

-Eşti geloasă pe mine? Vrei să mă îndepărtezi de Adi? Îl vrei pentru tine? Milica nu înţelesese nimic din atenţionările Gabrielei.

-Mili, opreşete-te! Sunt prietena ta cea mai bună. Nu îmi imputa nimic! Da, sunt geloasă pe iubirea ta, însă niciodată nu ţi-aş dori răul. Să faci cum ţi-am spus! Ca bună prietenă îţi atrag atenţia, te sfătuiesc, să nu-i spui nimic despre iubirea ta. Îţi va specula dragostea şi se va folosi de sentimentele tale curate. Niciodată nu poţi să ştii cum se vor termina astfel de episoade. Lasă-i lui iniţiativa, deşi îţi va fi greu, nu-i arăta cât de mult ţii la el. Lasă-l să înţeleagă că ai ca prioritate facultatea, iar întâlnirile cu el vor fi ocazionale.

Scumpo, cred că ar trebui să întârzii, de fiecare dată când te întâlneşti cu el. Testează-l iubita, vezi cum se comportă, nu te lăsa testată. Când mergi cu el la cofetărie plăteşte-ţi partea ta ori cel puţin încearcă, dacă insistă, lasă-l să plătească. Era să uit. Te aşteaptă azi la ora patru după amiază în faţa cantinei.

-Bine că mi-ai spus!  Mai am câteva ore să mă pregătesc.

-Ce să te pregăteşti? Îţi iei mesada pe tine, pui căciuliţa pe cap şi gata. Îi spui că învăţatul îţi ocupă timpul şi că deocamdată examenele sunt pe primul plan.

-Bine, mămico, mai dădăcit mai mult decât biata mea mamă.

După un timp Emilia s-a ridicat:

-Mă pregătesc de plecare. Nu vreau să-l las să aştepte. Afară ninge, e iarnă, îmi este milă de el să-l supun la cazne.

-Şi atunci te sacrifici tu? Nu te las să ieşi din cameră până la ora patru, faci până la uşa cantinei cel mult trei minute. Să vezi cum se manifestă. Să fii atentă la ochii lui. Acolo este adevărul. Ochii vorbesc, învaţă să-i „citeşti”.

De departe l-a văzut pe Adrian cum se plimba prin faţa cantinei. Părea un om de zăpadă în mişcare. Milica s-a apropiat tiptil, nici nu era greu, zăpada amortiza zgomotul paşilor, iar densitatea fulgilor îngreuna vizibilitatea, l-a prins pe la spate cu palmele peste ochi:

-Ghici cine este? A întrebat ea cu glas plăcut de privighetoare.

-Eşti muma pădurii!

-Nu ai ghicit. Mai ai două încercări.

-Baba Cloanţa, a zis băiatul râzând.

-Nu, ultima încercare. Dacă nici acum nu ghiceşti, dispar.

-Eşti Crăiasa Zăpezii! Adrian a spus-o cu o exployie de bucurie.

-Ai ghicit! Şi-a luat mâinile de la ochii lui, el s-a întors repede spre ea şi a luat-o în braţe.

-Te-am aşteptat! În vocea lui se simţea reproşul.

-De ce nu ai plecat, dacă ai văzut că nu vin? Milica cu greu a întrebat, îi era teamă de răspunsul lui, totuşi a plusat.

-Am avut intenţia, apoi m-am răzgândit. Am vrut să-ţi mai dau o şansă.

-O şansă? Ce fel de şansă? Nu înţeleg!

-Norocul să fii iubita mea.

-Tinere, cred că te consideri un Făt-Frumos. Eu nu văd lucrurile aşa. Din contră, când am plecat din cameră m-am privit în oglindă. Eşti curios să ştii ce mi-a şoptit?

-Da, spune!

-Mi-a spus aşa, reproduc cuvânt cu cuvânt: „Eşti cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă dintre toate studentele” şi a continuat oglinda: „...nu te lua după mincinoşii care susţin contrariul”. Ce părere ai?

-Cred că oglinda ta este subiectvă. O plăteşti bine.

-Vrei să spui că nu sunt cea mai frumoasă şi cea mai deşteaptă?

-Vai, ce modestă eşti!

-Adi, modestia este pentru proşti!. Oamenii deştepţi, dacă au ceva de spus, să spună!

-Încerc să spun că oglinjoara ta spune adevărul. Emilia, Adi a schimbat tonul, a întrebat blând şi duios, mă iubeşti?

-E prea de dimineaţă să îţi pot răspunde la o astfel de întrebare. Emilia a răspuns privindu-l şăgalnic în ochi.

-E după amiază, aşa eşti de pierdută încât nu ştii nici în ce parte a zilei suntem?

-Nu ai înţeles! A fost o metaforă, mă gândeam la prietenia noastră care nu are o vechime prea mare încât să se producă acel declic. Îmi place să mă întâlnesc cu tine, însă nu pot spune că ard de nerăbdare . Acum sunt mult dedicată învăţatului. Mili vorbea cu greu, îşi muşca buza să nu-i spună adevărul, ar fi vrut să strige : te iubesc!!

- Te iubesc, Emilia! Te iubesc mult! Te văd tot timpul lângă mine. Îmi închipui cum te sărut, cum te mângâi, cum ating trupul tău înfierbântat cu pielea mătăsoasă.

-Adriane, asta nu-i iubire. Asta e dorinţă, mă vrei ca femeie în patul tău. Încă o dată, este prea de dimineaţă. Nu voi fi în patul tău, nici în al altuia încă multă vreme de aici în colo. Emilia simţea că se rupe ceva în ea, realiza câtă dreptate avusese Gabriela. Pentru astăzi am stat suficient, merg să învăţ! Pentru asta cheltuie părinţii cu mine pe aici. Să iau examenele. Emilia i-a trimis un pupic din vârful degetelor, deşi ar fi vrut să-i sară în braţe şi să rămână acolo pentru totdeauna.

Băiatul a prins-o în braţe şi a încercat să o sărute, Emilia s-a eschivat râzând, apoi a fugit spre cămin.

Adrian a mai rămas câteva clipe privind, printre fulgii deşi de zăpadă, în urma mesadei plină de nea cum disparea printre căminele studenţilor.

Emilia şi Gabriela au trecut examenele cu note mari ceea ce le dădea dreptul la bursă.

Gabi era umbra prietenei sale, mama şi menajera ei. Fată aprigă, munteanca pregătea mâncarea şi făcea curat în cameră. Emilia trebuia să facă rezumate, conspecte şi în general să pregătească temele.

Adrian devenea cu fiecare zi tot mai insistent. Emilia cu greu se opunea avansurilor sale. Gabriela încă nu-i dăduse liber să-şi declare iubirea, considera că Adi nu este destul de sincer.

Vară. Cald, aerul îmbâcsit de praf. Fetele susţinuseră ultimul examen, erau bucuroase că vor avea o vacanţă liniştită, fără grija corijenţelor, chiar cu speranţa în a lua bursă.

S-au despărţit, jurând, ca fiecare să scrie o scrisoare în fiecare zi pentru cealaltă. Grea despărţirea, s-au pupat şi-au spus la revedere, apoi au mai vorbit un sfert de oră, gata să piardă trenul care urma să le ducă acasă.

Adi promisese că în vară o va vizita, Emilia îi răspunsese în doi peri, deşi îşi dorea, era bucuroasă să-l revadă în vacanţă.

-Cum vrei! O bucată de pâine şi o cană cu apă întotdeauna am dat drumeţilor.

Marina o privea pe fată cu dragoste, considera că muncea mult în timpul anului universitar, de aceea acasă nu o lăsa să facă nici cel mai mic lucru. Emilia îşi luase singură sarcina de a îngriji florile pe care mamă-sa le însămânţase din primăvară, iar acum erau înflorite în toate culorile pământului.

Niţă, tatăl Emiliei, nu se băga peste ea, îşi vedea de serviciu şi de treburile din gospodărie, era fericit când fata îi spunea: „sărut mâna, tată!”, apoi îl întreba de sănătate. El răspundea timid, parcă vocea fetei îl domina.

O dată o întrebase pe nevastă-sa:

-Marina, când fata noastră va fi avocată, ori altă funcţie din asta, noi îi vom  mai putea spune pe nume, sau îi vom zice: „doamna avocată?”

-Nu Niţă, Marina îl privea cu drag pe omul care se schimbase, mult în bine, de dragul ei, noi vom avea privilegiul să-i spunem ca şi până acum, ceilalţi trebuie să-i vorbească cu :”doamna avocat” sau te pomeneşti că îi va obliga să-i spună :”tovarăşa” aşa cum spune legea, mai ştii?

Zilele treceau greu pentru Emilia de când venise în vacanţă. Îl aşteptase pe Adrian . Abia după o lună a primit o scrisoare de la el prin care îi spunea că a fost plecat împreună cu prietenii în drumeţie pe munte, apoi  urmau să plece la mare şi că nu ştie când şi mai ales dacă, va mai ajunge la ea.

A citit scrisoarea de două ori, sperase că prima dată nu înţelese bine, apoi cu lacrimile în ochi a aruncat-o. I-a răspuns la scrisoare într-un mod laconic şi rece: „vacanţă plăcută!”

Câteva zile după primirea scrisorii nu i-a intrat nimeni în voie. Nici la bal nu a vrut să meargă în sâmbăta care a urmat.

Mamă-sa care citise scrisoarea aruncată neglijent de Emilia, s-a apropiat de ea, i-a luat capul şi l-a pus pe pieptul ei.

-Fata mea, băieţii vin şi pleacă, nu trebuie să plângi pentru ei. Tatăl meu avea o vorbă: „când vede o fată mare şi un măgar zbiară la ea cu drag”. E unul dintre zecile de potenţiali viitori prieteni, ai să vezi că peste timp abia îţi vei aminti de el, deşi acum crezi că se sfârşeşte pământul. Nu este sortitul tău, poate nici nu trebuie să fie, după cum se poartă.

-Mamă, nu ştiu dacă îl iubesc, mă doare că m-a minţit. Nu i-am cerut să vină, am stat în cumpănă dacă să-i dau ori nu, liber spre casa noastră. Mă gândeam cum vei privi dumneata venirea lui, nu îmi puneam problema că nu va veni. Nu-l voi ierta! Nu pot! De ce l-aş ierta? Emilia vorbea în timp ce un nod se ridica din stomac şi i se aşeza în gât. Simţea că nu va mai putea vorbi, plânsul o va îneca. A plecat de lângă mamă-sa grăbită, paşii a purtat-o în grădina de zarzavat unde roşiile aşezate parcă de mână de om se răsfăţau pe etaje la soare. Planta era legată cu coajă de tei de arac pentru a putea să-şi susţină greutatea. La parterul plantei erau roşii coapte, primul etaj avea pătlăgele în pârgă, al doilea etaj se forma fructul, era de mărimea unei nuci, iar la al treilea etaj înfloriseră florile. S-a uitat cu atenţie şi la ardei şi la vinete, toate erau frumoase, însă cel mai mult iubea florile de cârciumărese care mărgineau toate straturile cu legume. Din grădina de zarzavat a intrat în grădina mare, aici era însămânţat porumb.

Erau înalţi cocenii, aveau câte doi ştiuleţi fiecare cocean, începuse să se usuce mătasea, „vine toamna îşi spuse ea în gând”.

Răzorul din dreapta care delimita pământul Emiliei de al Stanei, era lat de 1,5 metri, aici erau plantaţi pruni graşi şi unul văratic. A intrat la umbra lor, o răcoare primitoare a învăluit-o în mod plăcut, iarba cosită proaspăt mirosea a flori de câmp. Emilia s-a întins pe pământ, a pus urechea pe iarbă să asculte glasul pământului, cum făcea când era copilă şi venea aici cu vaca la păscut.

Ultima săptămână. Marina era agitată, peste câteva zile fata ei pleca la Bucureşti, nu pregătise nimic. Voia să-i facă cozonac, biscuiţi, prăjituri care rezistau în timp.

Emilia îşi cumpărase material de stambă să-şi facă rochii. Întâi îl băgase la apă să nu aibă surprize mai târziu. Materialul din care era făcută stamba, bumbacul, intra la apă la prima spălare, de aceea era obiceiul, pentru a nu a avea surprize după ce era rochia cusută, ca materialul să fie înmuiat, uscat şi călcat. După care putea fi cusută rochia fără probleme, fără teama că se va scurta la prima spălare.

-Milica, vrei să-ţi fac şi gogoşi să ţi le dau calde la tine?

-Nu mămico, se vor umezi, nu se vor păstra bine. Gabriela abia aşteaptă cozonacii făcuţi de matale. Ia plăcut tare mult ceilalţi. A zis că face şi mama ei cozonaci buni, doar că ai noştri sunt mult mai buni. Care este secretul mamă?

-Făina maică. Întâi dăm grâul la trior, să alegem neghina. Apoi grâul curat îl ducem la fabrică, aici este măcinat la valţ, nu la piatră ca în alte părţi. Eu folosesc drojdie proaspătă, nu uscată. Îmi aduce cineva pe sub mână, pe piaţa liberă nu se găseşte.

-Cântăreşti făina când faci pâinea?

-Nu, la ochi. Am experienţă. Iau făina, o cern prin sita deasă într-o căpistere, apoi fac un cuib în mijlocul ei şi pun plămădeala. Amestec bine apa cu făina, sarea şi drojdia dospită, apoi frământ coca până când face bule de aer. O pun la crescut, iar după ce îşi dublează volumul, o mai frământ puţin să o dau înapoi apoi o modelez. O fac rotundă ca soarele, ori împletită ca spicele de grâu. Le las puţin până încep să crească, apoi le introduc în cuptorul uriaş pentru pâine, însă nu înainte de a încerca temperatura vetrei cu mălai. Dacă vatra este bine încălzită, pun coca modelată pe cârpător şi una câte una le introduc în cuptor.

-Mamă cum încerci vatra cu mălai? Emilia văzuse pe tatăl ei punând mălai, însă nu înţelese niciodată.

-Când presar mălai pe vatră, trebuie să facă scântei dacă vatra este încinsă, altfel scoate doar fum, atunci mai trebuie să facem focul.

-Acum am înţeles.

-După o oră, trag cu cârpătorul o pâine afară, introduc un beţişor în mijlocul ei, dacă beţişorul iese curat, pâinea este coaptă, dacă mai are cocă pe el, o mai lăsăm să se coacă.

Aşa treceau zilele. Era o toamnă secetoasă. Dimineaţa era răcoare, apoi soarele încingea tot cu căldura lui văratecă. În curte erau grămezi marii de porumb cules. Trebuia depănuşat, părinţii îl voiau aşa, spuneau că foile pot fi o masă pentru animale. Seara se strângeau vecinii şi vecinele, dar şi flăcăi neînsuraţi şi ajutau la curăţatul foilor de pe ştiuletele de porumb. Ştuleţii curaţi erau urcaţi în pătul, de către bărbaţi şi lăsaţi să se usuce până aproape de Crăciun, abia atunci puteau măcina din el.

Mai erau trei zile până când Emilia urma să se întoarcă la facultate. Abia aştepta să se reîntâlnească cu colegii de grupă. Pe Adrian nu voia să-l întâlnească aşa îi spune raţiunea. Îl trecuse la „foşti”. Nu se simţea în largul ei când îşi amintea de el.

-Emilia, la poartă s-a oprit un grup de tineri, întreabă de tine. Par a fi nişte vagabonzi, vezi tu cine sunt. Marina  s-a uitat îngrijorată la ea

Milica a plecat de lângă mamă-sa, un cui i se înfipsese în inimă. Când a deschis portiţa, a văzut un grup de tineri cu raniţe în spate, îmbrăcaţi pentru drumeţie.