Mierea amară cap IX

-Nu am venit să mă bucur de nenorocirea dumneavoastră, sunteţi doar un om lovit de năpastă, un om căzut care are nevoie nemijlocită de ajutorul cuiva, însă, vă rog să înţelegeţi bine rolul meu şi al fiicei mele în situaţia dată. Nu vă voi jigni cu nici un cuvânt, dar nu voi suporta nici măcar o privire aspră din partea dumneavoastră. Dacă ne-am înţeles, rămân şi vă ajut cu tot sufletul, altfel, plec imediat!

-Victore, de ce mi-ai adus nenorocitele astea pe cap? Nu este suficient că nu pot uita, modul în care mi-au devenit rude? Nu este suficient că ţăranca asta prefăcută îmi este cuscră, deşi îmi este greu să accept? Cum crezi că mă voi simţi să stau 12 ore cu Marina pe cap? Ia-le de aici şi du-le unde a dus „mutu iapa  şi surdu roata”, ori mai bine, unde „ a înţărcat dracu copiii”.

-Amalia, fă bine şi ieşi din transă, uită-te la tine, nu te poţi mişca, nu te poţi folosi de mâini. Dacă se îndura dracul de tine, atunci când te-a aruncat pe scări, îţi lăsa măcar o mână bună şi tot era mai bine. Ai fi putut să mănânci singură şi să te ştergi la fund. Eşti ca o legumă, nu te poţi ajuta absolut de loc. În loc să mulţumeşti cerului, fiindcă a trimis pe cuscra la noi să facă pentru tine, ce nu poţi tu face, o alungi? Ce fel de om eşti? Chiar aşa mulţi draci sălăşuiesc în tine? Femeie, cât ai fost de doctoriţă şi cât de prieten sunt cu doctorul Cerchez, nu a fost suficient să te mai poată ţine în spital, după ce ţi-ai pus în cap tot personalul. Încearcă să te comporţi ca un om aflat în suferinţă şi vei găsi înţelegere.

-Alungă afurisitele astea de aici, angajează o infirmieră şi totul va fi bine. Amalia privea rugător spre Victor, pentru prima dată o lacrimă s-a insinuat sub geana ochiului stâng, situaţia în care se găsea o făcea să se simtă într-o stare umilitoare.

-Ştii bine scumpo că nimeni nu vrea să vină să lucreze pentru tine, ai reuşit să-ţi faci un renume foarte prost. Am încercat să ademenesc două infirmiere de la secţia mea, m-au refuzat politicos.

-Şi nu le-ai dat afară? Încă mai lucrează în spital? Nenorocitele! Au făcut front comun împotriva mea. Acum îmi dau seama cât de mult mă urăsc doctorii, ştiu că sunt mai deşteaptă decât ei, doar ei au influenţat infirmierele împotriva mea.

-Eşti paranoică, ce treabă au doctorii din spital cu o generalistă? Tu, cu mândria, îngâmfarea şi intoleranţa ta ai alungat oamenii de lângă tine. Tu îi izgoneşti, nu ei fug. Fii bună şi nu te mai plânge împotriva oamenilor! Oamenii te iubesc, trebuie doar să ieşi din cochilia trufiei tale nemăsurate şi să priveşti în jur cu dragoste pentru tot ce te înconjoară. Lumea nu este formată doar din tine şi fiul tău, nu sunteţi voi centrul universului în jurul cărora trebuie să graviteze ceilalţi. Când vei înţelege acest lucru, vei fi o femeie fericită.

-Bine, să rămână ţăranca aici, fiică-sa poate pleca. Să aibă grijă de copilul meu! Să potrivească apa în cadă să nu răcească, însă nici să se opărească. Mâncarea să nu fie prea grasă, nici prea slabă, nici rece nici fierbinte. Feliile de pâine să le tai subţiri, cuţitul să-l pui la masă întotdeauna în dreapta şi furculiţa în stânga, dacă le greşeşti locul, nu va mai mânca. Doamne, câte trebuie să o învăţ!

-Emilia, când îţi faci mâncare pentru tine, să-i faci şi lui. Dacă mănânci în oraş, să-şi facă să mănânce, că nu este ciung. Mama lui a reuşit să facă un handicapat din Adrian. Nu-l alinta, amândoi munciţi la fel! Adrian este un copil normal, doar nebuna asta nu l-a lăsat să trăiască ca orice om. Ar fi fost în stare să-l ţină sub fusta ei toată viaţa. Tu, nu-l alinta, găsiţi soluţii, să vă ajutaţi reciproc!

-Nemernicule, o înveţi să-mi distrugă copilul? Asta a fost ideea când ai chemat-o pe Marina? Ai vrut ca împreună cu ţăranca asta mică să mă puneţi cu botul pe labe şi pe mine şi pe băiat? Mânca-l-ar mama! Nu ai fost în stare Victore, să mă învingi. Profiţi de nenorocirea care a venit peste mine, să mă pui la zid  împreună cu băiatul meu.

-Nu te amăgi, nu vrea nimeni să te pună la zid, nu înţelegi Amalia, că mai mult decât te-a bătut Dumnezeu acum, nu te mai poate bate nimeni? Eşti un om înfrânt, nu din cauza mea, ori a cuscri, nici chiar din cauza doctorului Cerchez, ci din cauza propriei vanităţi, a trufiei şi îngâmfări. Dacă ai fi mers puţin mai atentă, adică priveai pe unde calci şi nu umblai cu capul pe sus, de teama că vreun muritor ar fi putut să-ţi vadă ochii, astăzi erai bine, nu infirmă în pat şi nevoită să trăieşti 45 de zile la mila celorlalţi.

Amalia pălise la faţă, se frământa, nu mai scosese nici un cuvânt de câteva clipe, toţi crezuseră că doctoriţa înţelese că trebuie să-şi accepte soarta. Marina a privit-o mai atentă, i s-a părut ciudată schimbarea bruscă suferită de bolnavă.

-Cuscre, te rog să ieşi din cameră, doamna doctor are nevoie de ploscă.

După ieşirea doctorului din cameră, Marina a luat plosca de sub pat, a dat uşor la o parte pledul care o acoperea pe Amalia şi împreună cu Emilia s-au chinuit să-i pună plosca. După mult efort au rezolvat problema.

-Doamna doctor trebuie să vă spălăm, va trebuie să vă lăsaţi dezbrăcată.

Fără să scoată nici un cuvânt doctoriţa s-a lăsat spălată şi primenită de către cuscră şi noră, cele două fiinţe pe care le ura din tot sufletul.

-Acum veţi rămâne singură, merg la bucătărie să fac de mâncare, când va fi gata, vă aduc să mâncaţi, până atunci staţi liniştită!

Femeile tocmai voiau să iasă când uşa s-a deschis şi în dormitorul uriaş, unde se afla doctoriţa, a intrat Adrian:

-Unde plecaţi? Voiaţi să o lăsaţi pe mama singură? Mai spuneţi că sunteţi creştine!

-Bună seara Adrian, mă aşteptam să mă saluţi, nu să mă cerţi. Hai Emilia, lasă-i în pace!

Adrian a rămas în prag, nedumerit, privind în urma celor două femei care coborau scările.

-Lasă-le în pace! Au venit să-mi mănânce zilele! Cine dracu le-a adus în casa mea? Amalia fierbea de mânie, voia să ridice din pat şi să plece.

-Stai liniştită mamă, ştii că nu poţi să mergi! Las-o pe soacră-mea să te ajute, până la urmă şi fiică-sa stă în averea făcută de tine. Aşa se plăteşte, poartă-te cu ea ca şi cu o slugă, nici nu este altceva. M-am uitat la ele adineauri, câtă aroganţă? Indiferent ce îţi pregăteşte de mâncare şi cum se comportă cu tine, să nu laşi garda jos. Acum am înţeles, nici Emilia nu este departe de Marina. I-a intrat în cap că este mare avocată, este un rahat cu ochi, a prins un dosar pe care l-a speculat cum trebuie. Acum vuieşte baroul. Ştii măicuţa mea cum spun: „s-a născut o nouă stea în barou”. Nu o mai suport. Era pornit împotriva Emiliei. Câştigase un proces de răsunet. Adrian fusese rugat să reprezinte acuzatul în proces, însă, după ce s-a uitat în dosar, a refuzat, i-a fost teamă că va pierde. Rudele acuzatului au angajat-o pe Emilia, el a sfătuit-o să renunţe, să nu se bage acolo unde el nu primise oferta, nu l-a ascultat. Pentru Emilia, la fond, a fost un adevărat trimf, acuzatul, clientul ei, fusese absolvit de orice vină. Succesul de care s-a bucurat când a câştigat procesul, l-a făcut pe Adrian să o urască. Se simţea umilit. Mândria lui fusese ştirbită, deşi ,în mod oficial nimeni nu îi aducea nici o învinuire.

-S-a urcat scroafa-n copac dragul meu. Cine ştie cum a câştigat? Amalia îl privea pe Adrian cu un zâmbet în colţul gurii care putea însemna că Emilia s-a folosit de farmecele personale.

-Nu te gândi la asta, e cel mai al dracu judecător, nu se pretează la nimic. A câştigat pe cinstite, a căutat şi a găsit probe. Asta este, recunosc că a fost bună, însă nu mă împac cu ideia. Mi-a luat coroana din mână, de fapt eu am dat-o de frică. Măicuţă, afurisită muiere am. De la un timp nici nu se mai culcă cu mine. Mă respinge, delicat, e drept, „ba are migrenă, ba e în perioadă, ba e obosită, mai ales când veneai tu la noi. Cum tu erai tot timpul, la fel mă îndepărta şi ea. Îmi este foame, ai ceva de mâncare? Adrian s-a apropiat de mamă-sa, a sărutat-o pe frunte şi pe gipsul de la mâini. Cine îmi mai dă mie să mănânc?

-Nu am nimic puiul mamei, urma să fac mâncare, când s-a întâmplat necazul. Vezi că sunt ţărăncile la bucătărie, poate vor găti ceva şi mie îmi este foame.

În bucătărie, Marina era aproape gata cu mâncarea. Pregătise o friptură din carne de pui şi o supă din legume. Femeia ţinuse cont de situaţia delicată în care se găsea Amalia şi nu vrusese să-i forţeze stomacul.

Cu chipul plin de lumină şi vocea blândă şi moale ca o haină de hermină, Marina s-a adresat Amaliei:

-Doamna doctor, dacă vreţi să mâncaţi v-am adus masa.

-Cum să mănânc nebuno, nu vezi că mâinile-mi sunt rupte? Îţi râzi de mine? Ochii negri păreau tăciuni aprinşi, faţa i se congestionase.

-De ce vă enervaţi, vreţi să damblagiţi? Eu vă dau să mâncaţi cu mânuţele mele. Marina era calmă, faţa era o lumină vie prin care respira bunătatea.

-Vezi că în dulăpiorul de aici de la capul patului este o sticlă cu spirt, ia-o şi dezinfectează-te! Nu vreau să mă infectezi. Vă ştiu eu pe voi ţărăncile astea parvenite, sunteţi doar cu ochii după furat, nu vă pasă de stăpâni. Amalia se zbătea ca într-un coşmar, ar fi vrut să se repeadă la cuscră-sa să-i smulgă zâmbetul de pe buze, să-i fure lumina de pe faţă cu suflet cu tot. O durea bunătatea ei. Realiza că a pierdut războiul cu Marina.

-Să ne înţelegem cuscră. Am venit aici la rugămintea fetei mele şi a cuscrului. Nu am avut nici o dorinţă să-ţi miros fecalele şi nici să-ţi ascult vorbele mai împuţite decât rahatul dumitale de femeie din înalta societate. Dacă nu mă vrei în preajmă, ori continui să mă jigneşti, plec! Te las singură, să te zbaţi în propria mizerie! Cât crezi tu că voi suporta istericalele tale de femeie dornică de armăsar? Opreşte-te, ori îţi pun ţucalul în cap!

Amalia înlemnise, a privit cu teamă la Marina, parcă voia să se convingă că ea vorbise. Nu i se părea că recunoaşte în femeia dreaptă, demnă, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi basmaua pe cap, cu faţa radiind bunătate, pe Marina care o înfruntase cu atâta curaj.  

-Mănânci? Se răceşte mâncarea, eu nu o mai încălzesc!

-Am ascultat din spatele uşii, aşa vorbeşti dumneata cu mama? Avea dreptate măicuţa mea când spunea că sunteţi două ţărănci care nu vă veţi emancipa niciodată. Pleacă! Îi dau eu să mănânce!

-Dragul meu, mă uit la voi şi nu vă văd ochii, ci doar  găuri din care priveşte  întunericul. Nu vă cunoaşteţi interesul. Voi vă certaţi cu acela care vă hrăneşte? Vă las suflete găunoase. Sunteţi atât de reci şi egoişti că îngheaţă până şi focul din sobă. Nu am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu, pentru a vă suporta mitocăniile. Dacă peste noapte aveţi nevoie de mine, sunt în bucătărie, mă întind pe canapea. Dimineaţă plec, vă las să vă descurcaţi, poate eu încurc buna conlucrare dintre voi. Tinere, dacă nu îţi revi şi mergi tot pe acest drum, se va înfunda şi nu vei mai ajunge la fata mea. Nu o meriţi!

A doua zi, după terminarea proceselor, Gabriela s-a apropiat de Emilia care era înconjurată de mai mulţi tineri avocaţi:

-Emi, scumpo, vrei să bei o cafea cu bătrâna ta prietenă?

Emilia a privit cu drag la colega ei de facultate, era ca un boboc de trandafir căruia începuse să i se deschidă petalele. Părul blond natural, bogat şi uşor inelat era lăsat pe spate. Pe cap avea o eşarfă grena care contrasta plăcut cu faţa albă, gura mică cu buzele roşii şi senzuale. Ochii albaştri erau ca bolta cerească după ploaie. Fruntea era înaltă şi luminoasă. Îmbrăcată cu un cojoc tip „Alain Delon” părea plinuţă.

-Mergem toţi. De acord? Emilia a rotit ochii, privirea ei i-a sărutat pe fiecare în parte.

-Mulţumim pentru invitaţie! Au strigat în cor cele două fete şi cei doi băieţi.

Împreună au pornit spre barul unde se întâlneau de regulă avocaţii după program. În local era destulă gălăgie, dosarele erau din nou dezbătute, se punea suflet în apărarea probelor, se declama mai ceva ca la bară.

Emilia a mers la masa de lângă geam, era pitită după un stâlp gros care susţinea plafonul sălii. S-au dezbrăcat de hainele groase şi le-au pus pe spetezele scaunelor.

Chelnerul, care ştia cu ce lume scorţoasă are de-a face, a venit repede, a pus mapele cu listele de meniuri şi băuturi pe masă, apoi s-a retras un pas aşteptând respectuos comanda.

-Eu iau o cafea şi un deget de coniac, voi ce doriţi?

Fiecare şi-a spus dorinţa, ospătarul a notat conştiincios în carneţel, apoi a plecat cu paşi uşori, strecurându-se cu abilitate printre mese.

Discuţia tindea să lâncezească, se spuneau banalităţi cu glasuri moi, parcă îi trimite la somn căldura şi fumul gros de ţigară din salonul restaurantului. Se vedea de departe că liderul grupului era Emilia. Toţi i se adresau ei şi tot de la ea aşteptau rezolvarea problemelor de drept ridicate de grup.

-Vă pot deranja? Lângă masa lor poposise un tânăr în jur de 30 de ani, elegant şi infatuat. A ridicat aici cineva o problemă care a rămas fără răspuns, „regina” voastră, noul venit a privit insistent pe Emilia, nu a găsit răspunsul, dacă mă lasaţi, mă aşez la masa voastră şi vă explic cum stă treaba. Daţi-mi voie să mă prezint: Demostene, Dem pentru prieteni, Catargiu, avocat. Nu mă cunoaşteţi, abia ce am sosit din Galaţi. M-am transferat aici din dorinţa de a cunoaşte femeile frumoase cărora li s-au dus vestea.

Chelnerul a aranjat o masă dublă şi astfel toţi au putut să ia loc fără să fie înghesuiţi. S-a nimerit, aşa s-a dorit, încă se analizează, ca Dem să se aşeze între Emilia şi Gabriela.

Al doilea rând de coniac a dezlegat limbile. Discuţia era condusă de noul venit care stăpânea bine verbul şi vorbea cu eleganţă. Avea o elocinţă de avocat pledant care găseşte argument şi la cea mai încuietoare probă.

-Am auzit multe despre tine, eşti una dintre tinerele avocate care promite, aşa mi s-a spus, când ai trecut azi prin dreptul meu. Te-am urmărit, am vrut să fiu cu voi aici, pentru simplul motiv că nimeni nu este mai bun decât mine. Eu sunt cel mai bun, nu vă uitaţi la mine aşa, ce vă aşteptaţi, să fiu modest? Nici vorbă! Nu uitaţi! Noi suntem avocaţi în slujba justiţiabililor. Ce îi spui unui potenţial client? Nu sunt bun, mergi la cutare! Nu, îl priveşti în ochi pe angajator şi îi spui fără să clipeşti: „bine ai făcut, fiindcă ai venit la mine, eu sunt cel mai bun şi împreună o scoatem la capăt”. Angajează-mă! Aşa se lucrează în avocatură.

În avocatură, tinerii mei colegi, trebuie să fii elegant, îndrăzneţ, respectuos cu cel care te plăteşte, arogant cu partea adversă. Dacă toate acestea sunt susţinute şi de o bună pregătire juridică, succesul este garantat. Încă ceva, niciun proces nu este pierdut din start, indiferent că este în „penal” ori în „civil”. Nu există rechizitoriu perfect, după cum nu există crimă perfectă, tâlhărie perfectă, furt, etc. În rechizitorii, să fiţi atenţi când citiţi, veţi găsi multe compuneri juridice făcute din două motive, unul pentru a da o cât mai mare amploare cazului şi doi pentru a te ameţi, de aceea este bine ca atunci când citiţi, să aveţi creionul şi caietul în faţă pentru a putea extrage ideile din rechizitoriu. Doar aşa vă veţi da seama ce are cu adevărat procurorul ca probatoriu.  Nu vreau să vă plictisesc, să vorbim despre altceva.

-Domnule Catargiu, mă numesc Alexandru Bitulescu, sunteţi căsătorit? Dacă da, care este reţeta iubirii  în căsnicie?

-Sunt căsătorit, am doi copii, soţia a rămas la Galaţi, nu a vrut să vină la Brăila, de fapt, nu cred că ea nu a vrut, mai repede am fugit eu de ea.

-Nu o mai iubiţi? Vreţi să divorţaţi? Alexandru, un tânăr cu faţa frumoasă ca de fată, abia aştepta să audă părerea unui bărbat ca Dem.

-Gândeşte-te tinere, oricât de mult îţi place friptura, într-o zi tot vei dori fasole, apoi, după două, trei zile ,te vei întoarce la friptură care, acum, va părea şi mai bună la gust.

-Nu este bine ce spui, familia este celula de bază a societăţii, pe familie se întemeiază societatea, fără familii bine închegate, nu vom putea construi o nouă societate.

-Dragul meu, familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie care se iubesc la nebunie şi nu au altceva mai bun de făcut decât să susţină societatea, aşa vezi tu lucrurile?

-Da, altfel cum? Ăsta este idealul familiei-iubirea.

-Tinere, iubirea, chiar dacă există, ea dispare în faţa greutăţilor reale ale vieţii, uşor, uşor, iubirea se transformă, la început în respect unul pentru altul, apoi în milă, compasiune, ca în final abia să se mai suporte. Păstrarea unei familii cu orice preţ este o condamnare a celor doi soţi, o condamnare la suportabilitate.

-Tot ce spuneţi tovarăşe Dem este împotriva preceptelor comuniste.

-Lasă-mă dragă cu „tovarăşe” şi cu dogmele comuniste. Omul trebuie să fie liber, să facă ce îşi doreşte, să nu aibă prejudecţi. Să fie liber în gândire, să nu se gândească la ce va spune altul despre fapta sa, ci doar la ce îi va spune propria conştiinţă. Suntem ipocriţi, când suntem singuri ne lăsăm imaginaţia să zboare, când suntem între oameni, ne mişcăm, mâncăm şi vorbim cu gândul dacă eşti pe plac celor din jur şi nu cumva te bârfesc. Dacă bârfesc, ce? Care este problema? Indiferent ce vom face, lumea va bârfi.