sâmbătă, 23 februarie 2019

Mierea amară. Ultimul capitol.


Anii au trecut. O zi de toamnă târzie. Oraşul părea gri din cauza ploii care nu se mai oprea. Ploua mărunt, picurii mici şi reci pătrundeau prin pielea feţei. Erau umezi şi enervanţi, ploua de două zile continuu. Emilia, cu ţigara în mână, iritată de ploaia care cădea cu nesimţire, căuta în poşetă cheile maşinii. De câteva luni îşi cumpărase o Dacia 1100, de culoare bleu deschis, era îndrăgostită de maşina ei micuţă şi elegantă, o durea sufletul când o vedea agresată de stropii murdari care erau aruncaţi de maşinile aflate în trafic. Era în stare să coboare şi să o şteargă de fiecare dată când era stropită. Ploaia continua să cadă, de ciudă, a aruncat ţigara care, oricum, se udase,  a răsturnat conţinutul genţii pe capotă, a găsit cheile, apoi a adunat toate mărunţişurile şi le-a pus la loc, erau ude, însă nu-i mai păsa, era bucuroasă de faptul că în sfârşit avea cheile şi putea urca în maşină.  Mai avea un motiv de bucurie, tot astăzi câştigase un proces în care munci se din greu.
Hotărâse să se întâlnească cu Gabriela pe seară. A pornit maşina, rula cu viteză mică, asfaltul era umed, iar gropile pline cu apă. Nu voia ca „Broscuţa „ ei să lovească cu viteză vreuna din hârtoapele care erau „presărate” pe asfalt. Era atentă la drum, o enervau maşinile care treceau cu viteză şi stropeau, cu apa murdară  aflată din belşug pe şosea, atât pietonii cât şi celelalte maşini din trafic.
Un bolid de culoare neagră, o Volgă dintre ultimele care mai erau în dotarea judeţenelor de partid, a trecut în viteză, pentru o clipă parbrizul i-a fost acoperit cu apă, ştergătoarele au reuşit să îndepărteze mizeria, atunci a văzut în stânga, în direcţiei ei de mers, o bătrână căzută pe trotuar care încerca să se ridice, sprijinându-se într-un baston. A dat semnal stânga şi a oprit lângă bătrâna aflată la pământ. A coborât din maşină şi a ajuta-o, sprijinită în baston, să stea din în picioare. Femeia cu privirea în jos i-a mulţumit pentru ajutor,  a privit în ochi omul care o ajutase dezinteresat. Pentru o clipă s-a cutremurat:
-Tu? De unde ai apărut? Bătrâna s-a cutremurat de parcă văzuse o stafie.
-Da, eu. Mergeam pe stradă cu maşina, atunci am văzut un om care are nevoie de ajutor, nu am ezitat şi am oferit sprijinul meu. Urcaţi-vă în maşină! Vreau să vă duc acasă, sunteţi udă. Nu vreau să vă îmbolnăviţi.
-Nu primesc ajutorul tău, îmi vine să mă trântesc din nou în apa asta murdară, doar pentru aţi demonstra că nu vreau nimic de la tine.
-Doamnă, aş fi putut să vă spun mamă, însă nu m-aţi dorit, a fost alegerea dumneavoastră, dacă vreţi să vă trântiţi la loc în apă, o puteţi face, doar că, nu am să vă mai ajut să vă ridicaţi. Bine cu sila nu fac nimănui, mai ales dumneata. Vă rog să vă urcaţi în maşină! Nu mai fiţi încăpăţânată! Tremuraţi ca o piftie. Repede, hai sus! Mă plouă şi pe mine şi nu vreau să mă ude. Nu risc o îmbolnăvire din cauza dumitale, nu ai făcut nimic bun ca eu să mă sacrific pentru dumneata. Scurt, te urci ori nu? Pentru o clipă Emilia a ridicat glasul.
Amaliei Păsculescu, doctoriţa, pentru că ea era bătrâna, îi clănţăneau dinţii în gură de frig, a pornit, sprijină în toiag, spre maşină. Emilia i-a deschis portiera din spate, i-a luat bastonul pentru a o ajuta să urce, apoi a închis uşa. S-a urcat la volan, a reglat oglinda de interior să o poată vedea:
-Acum mergem acasă. Cred că aveţi cald, trebuie să vă schimbaţi imediat de hainele ude.
Amalia a oftat, a ocolit privirea Emiliei din oglindă, a preferat să privească pe geam. Din ochi au început  lacrimile să curgă fără să le poată controla. Doctoriţa plângea. Marele zbir avea suflet, era om.
Emilia a înţeles că este ceva în neregulă, a privit mai atentă hainele cu care era îmbrăcată bătrâna. Erau ponosite, nu mai era nimic din distincţia, mândria şi cerbicia Amaliei Păsculescu. Femeia părea a fi o epavă eşuată, în afara lumii în care trăise toată viaţa.
-Doamna doctor, ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Dacă nu vreţi să vorbiţi, nu vă oblig, însă, simt că aveţi multe pe suflet.
-Tu, mă întrebi ce mi s-a întâmplat? Îţi pasă de mine? Amalia era surprinsă să vadă compasiunea cu care îi vorbea Emilia.
-Doamnă, sunteţi un om, prin natura meseriei lucrez cu oameni, am văzut multă suferinţă, am încercat să ajut unde am putut, asta sunt eu. Dumneavoastră chiar mă interesaţi mult, până la urmă mi-aţi fost soacră. Sigur, din motive care îmi scapă, nu ne-am înţeles, însă nu am fost nici prima noră care nu s-a împăcat cu soacra şi nici ultima. Vă ascult! Emilia îi vorbea afectuos, fără urmă de ranchiună.
-Fata mea, am greşit mult în viaţă. Cea mai mare greşeală am făcut-o cu tine şi cu mama ta. Nu am înţeles omenia voastră, nu am înţeles sufletele voastre curate şi ne pervertite. V-am privit tot timpul prin ochii mei. Iubirea posesivă pe care am avut-o faţă de Adrian m-a costat mult. Eşti sigură că vrei să auzi spovedania mea?
-Doar dacă simţiţi nevoia să-mi spuneţi. Emilia avea vocea neutră, nu voia să arate nimic din ceea ce trăia în acele momente.
-Nu vreau să mă umilesc în faţa ta, fiindcă spovedania mea asta ar fi.
-Vă priveşte, vă duc acasă!
-Nu,... nu mă duce, nu mai locuiesc acolo. Am plecat..., locuiesc singură.
-De ce? Era casa dumneavoastră, cine şi-a permis să vă dea afară?
Amalia a pus privirea în pământ, şi-a sprijinit capul pe baston, plânsul a înecato, aproape se jelea.
Emilia a tras maşina pe dreapta, a coborât de la volan, apoi a urcat în spate lângă femeia care, soacră fiindu-i, o chinuise mult timp. I-a luat cu grijă capul şi l-a sprijinit pe umărul ei. Cu o mână a prins-o pe după umăr, iar cu cealaltă a început să o mângâie pe faţă. I-a şters lacrimile, a lăsat-o să suspine până când s-a liniştit. Nu o încerca nici un sentiment.
-Ce s-a întâmplat? Vreţi să-mi spuneţi? Poate vă pot ajuta.
-Nimeni nu îmi poate fi de folos. În primul rând nu vreau să fiu ajutată, cu cine să mă lupt? Cu propriul meu fiu? A, nu, fetiţo, mă crezi nebună? Adrian este tot ce am iubit. El m-a adus aşa cum sunt.
-Cum? Nu l-am mai văzut de mult, sunt ani de zile de când nu mai ştiu nimic de el. E drept că nici nu m-a interesat. Din câte ştiu este însurat. Are copii?
-Da, este însurat, are copii. Îţi voi spune tot! Priveşte epava care a rămas din doctoriţa Amalia Păsculescu. Acum patru ani soţul meu a decedat.
-Ştiu, am fost la înmormântare, am stat retrasă, să nu fiu observată.
S-a făcut succesiunea în urma decesului. Am convenit amândoi să renunţ eu la partea mea care îmi revenea din casă în favoarea lui să plătim bani mai puţini, oricum casa i-ar fi revenit lui după moartea mea, i-am dat-o de atunci. Un an de zile totul a fost bine, încă lucram. Nora mea a născut pe ce-l de-al doilea copil, atunci ei au hotărât să aducă pe mama ei, adică pe cuscra de la ţară să locuiască cu mine şi cu nepoţii. Eu mi-am oprit dormitorul şi biroul, restul casei l-am lăsat copiilor şi cuscrei. Aproape nu ne întâlneam. Mâncam singură din ceea ce îmi pregăteam, rareori mâncam din mâncarea pregătită de cuscra, din alimentele mele, pentru copii.
Încet, încet, nora l-a încălecat pe Adrian, apoi a început să se ia de mine, la început căuta motive, apoi s-a luat fără niciun motiv, doar aşa, să ştiu eu cât este ea de-a dracului. Am încercat să am o discuţie cu băiatul meu, să văd ce se întâmplă, de ce se poartă aşa de urât cu mine. Adrian, deşi eram doar noi doi când am început să vorbim, a chemat-o şi pe Vali, aşa se numeşte nora şi de faţă cu ea mi-a spus:
-Mamă, ştii cât de mult te iubesc, însă, te rog să nu ieşi din cuvântul nevestei mele, nu vreau să o superi nici măcar cu un gest, nici cu o privire, mamă. Să asculţi orbeşte de ea. Acum ai ieşit la pensie, banii să-i dai lui soacră-mea să cumpere mâncare pentru copii, îţi opreşti doar 200 de lei, clar, mamă?
Emilia, am crezut că sunt într-un coşmar, credeam că visez, nu înţelegeam ce se întâmplă. Am plecat tremurând, din cauza nervilor, la mine în dormitor. Din acea zi totul s-a schimbat din rău în mai rău. Mi s-a interzis să intru în bucătărie sub pretext că mă doare piciorul şi vor să mă protejeze. Îmi aduceau în cameră ceva lături cărora ei le spuneau pompos mâncare. Cuscra mă trata ca pe o nebună tolerată. Adrian când venea pe la mine nu mă asculta, din contră, mă certa şi el pe motiv că sunt rea de gură şi o supăr pe draga de soacră-sa. Nu am mai răbdat, am mers la primărie, la Direcţia de sănătate, toţi au dat din umeri, nimeni nu m-a putut ajuta, până la urmă mi-am găsit liniştea într-o micuţă casă la marginea oraşului. Are livadă cu pomi, vara e umbră, iarba printre pomi e de un verde închis, plăcută privirii. Proprietarii, nişte tineri tare cumsecade, mi-au instalat o bancă, acolo mă gândesc la viaţa pe care am trăit-o până acum. În imagine îmi apare mereu soţul, bunul meu bărbat pe care nu am ştiut să-l preţuiesc, pe care l-am chinuit până când l-am băgat în pământ.
Recunosc, de multe ori m-am gândit la tine şi la buna ta mamă. Ce primesc acum, este  răsplata răutăţilor la care v-am supus pe tine şi măicuţa ta. Când vine la tine, să o aduci, să-mi cer iertare de la ea. Nu am ştiut să preţuiesc bunătatea, am crezut că totul mi se cuvine.
-Uite, aici locuiesc, acum înţeleg că tu ai fii fost nora pe care mi-o doream. Te rog să mă ierţi, deşi nu ştiu dacă nişte simple cuvinte pot înlocui tot veninul pe care l-am aruncat asupra ta. Dumnezeu să te binecuvânteze Emilia!
Fata s-a urcat la volan, avea lacrimi în ochi. A pornit maşina, a plecat cu ochii în oglinda retrovizoare. Cu fiecare metru parcurs de maşină, bătrâna devenea tot mai mică în portiţa pe care încă nu se îndura să o închidă.
În faţa blocului a parcat pe acelaşi loc pe care staţiona de fiecare dată când venea la prietena ei.
A urcat în fugă treptele până la etajul trei unde Gabriela împreună cu Alex locuiau de câţiva ani. Primăria, prin „spaţiul locativ”, le repartizase un apartament confort I sporit cu hol mare şi WC de serviciu. Aranjaseră camera copiilor cu multă grijă. De copii aveau grijă, prin rotaţie, mamele lor. Nu se certau, se împăcau foarte bine.
Cum a ajuns în faţa uşii, Gabi a deschis:
-Nu te mira scumpo, nimeni nu tropăie cu blacheurile ca tine, te cunosc, de cum te aud şi te aud de când eşti la etajul doi. Alex, iată, cine a venit!
-Cumătră, ce bucurie! Nu sunt copiii acasă, mama i-a luat la ea, abia mâine îi aduce. S-ar fii bucurat să-şi vadă naşa.
-Nu-mi place când îmi spui aşa, mă face cumva bătrînă, ţaţă şi nu sunt. Gata cu ţăranca, m-am operat băiete. Sunt mare doamnă, mă îmbrac în pantaloni şi beau tutun ca bărbaţii. Sunt emancipată, rochiţele le port scurte până la fund, dacă nu sunt atentă când mă aşez pe scaun mi se văd toate cele intime. Ce vrei scumpule, sunt femeie singură şi la modă. A, să vă spun! Am fost într-o fugă acasă zilele trecute. Mama era la poartă cu câteva muieri, tăinuiau, tocmai luaseră retribuţia în cereale şi bani de la colectiv .
Când am coborât din maşină, am dat piciorul stâng în afara portierei, urmând să-l trag şi pe dreptul şi să ies cu totul din maşină, atunci una dintre muierile care tăifăsuiau a exclamat:
„-Marina, fata ta nu are rochie pe ea, este în curul gol? Ţăranca îşi pusese mâna la gură  şi belise ochii la mine.
-Floareo, a răspuns mama, să umble cu o vrea, e avocată fa, vezi maşina? E cumpărată de ea, pe munca ei. Spune-mi, care din sat mai este ca a mea? Mama, mândră de mine, s-a apropiat m-a sărut pe amândoi obrajii. Bine ai venit copila mea! Doamne, cât eşti de frumoasă! Îţi stă bine în minijupă, ai picioare frumoase, aşa să te îmbraci, să bagi bărbaţii în boale! Milica mamă, să faci un copil, nu trebuie să te măriţi, să mi-l aduci mie, am să-l cresc!
Când ţărăncile au auzit ce îmi spunea mama, au privit cu făţărnicie şi s-au arătat indignate de sfaturile pe care mi le dădea.
-Marina, cum poţi să-ţi înveţi fata, să facă copil din flori? Mare păcat, Emilio maică, să nu te măriţi, să-ţi pui pirostriile pe cap, să juri credinţă bărbatului până când moartea vă va despărţi. Atunci poţi face copil. Să mergi în sfânta biserică să vă cunune preotul, doar aşa copilul va fi binecuvântat.
Fără să o bag în seamă pe Floarea, am întrebat despre ce vorbeau până să sosesc.
-Despre colectiv, am luat cerealele şi ce brumă bani au dat pe zilele muncă.
-Nu te văita Marino, a sărit Zamfira cu gura. Omu’ tău are serviciu, de bine de rău îţi pune banii în poală de două ori pe lună. Mulţi, puţini, îi aduce, nu-i dă pe băutură ca al meu. Ieri, cum am venit cu banii acasă de la caserie, îmi zice din poartă: „dă fa banii să merg să beau o ţuică, îmi arde dracului gâtul de când mă uit înaintea ta, unde dracu ai umblat?” Am încercat eu să nu-i dau, am vrut să trec pe lângă el, însă m-a prins de păr şi m-a tras la el. „dă-mi banii ori te omor” . Măi omule, lasă banii, ştii că îi strâng şi eu leu, cu leu, poate s-o îndura bunul Dumnezeu să cumpăr o maşină de cusut pentru fată, aragaz i-am cumpărat, îi mai trebuie butelie. „ Ce vorbeşti fa? Mie îmi arde gâtul de ţuică şi tu vrei să cumperi maşină de cusut? Cine o place să o ia cu cămaşa de pe ea, eu nu-i dau nici un capăt de aţa zestre. Să rămână în vatră, abia avem braţe de muncă. Scoate dracului banii ăia o dată că te snopesc  în bătaie”. Ce credeţi? De frică, am băgat mâna în sân, am scos motoşca cu bani şi i-am dat-o nebunului. A luat banii cu o mână, m-a mai tras o dată de păr, apoi mi-a băgat un şut în spate de am crezut că m-a deznodat. Cu banii în mână a luat-o spre cârciumă. Am privit în urma lui, mi-am făcut o cruce mare şi mi-am îndreptat ruga spre cer: Doamne, fă cum ştii ca acasă să-i vină doar numele!
-E păcat Zamfiro să blestemi, a sărit Floarea cu gura, privind cu ochii ei crucişi spre nicăieri.
-Păcat o fi, însă nu mai pot, eu muncesc şi el bea. Am fata de dat în rândul lumii, mâine poimâine are 16 ani. Of, nu l-ar mai răbda Dumnezeu! Că m-am apucat la bătrâneţe să fac copii, eram şi fericită rău. Însă, ce mi-am zis, lasă să rămână şi în urma mea cineva, un suflet de om, că şi pe mine m-a adus maica, pe mine şi alţi şapte, că fuserăm opt copii cu toţi la casa părintească. Da, eu vă ţin cu prostiile mele şi voi aveţi de vorbit de-ale voastre. I-a spune Emilio mamă, ce mai este pe la oraş, ce se spune la gazete? Să-mi fie iertată vorba proastă, poate trebuia să-ţi spun „tovarăşa avocată” ori chiar „doamna”, aşa-i maică?
-Hai mamă în casă, am multe să îţi spun, iar timpul e scump. Lele, spune cum vrei, nu mă voi supăra, doar vorba să-ţi fie curată.”
Aşa s-a întâmplat când am fost acasă. Voi ce faceţi? Gabi, mult ai muncit pentru procesul ăsta.
-Lasă, tu, modestia! Dacă nu-i ameţeai cu pledoaria ta, nu câştigam nimic. Facem o echipă bună, multe am învăţat de la Dem. Nu mai ştiu nimic de el de un an de zile. Tu ai aflat ceva?
-Nu, nu ştiu nimic. De fapt Emilia aflase, cu câteva zile în urmă, că este îndrăgostit lulea de o avocată frumoasă abia ieşită de pe băncile facultăţi. Nu mă mai interesează, decând a plecat din oraş. M-am hotărât, nu mă mai mărit. Am să caut un tăuraş bun de sămânţă să fac un copil cu el, apoi mă despart. Căsătoria cu Adrian mi-a lăsat un gust amar, nu mai repet prostia. Apropo! M-am întâlnit cu doctoriţa Amalia Păsculescu, fosta mea soacră.
-Unde iubita? Tot aşa băţoasă este? Gabi, ca orice femeie era bolnavă de curiozitate.
-Nu, este umbra celei care a fost. A alungat-o Adrian împreună cu nevasta din casa ei, acum stă cu chirie într-o căsuţă la marginea oraşului. Abia merge, accidentul de când şi-a rupt picioarele îi creează probleme. Abia merge. E pensionară, însă nu poate să-şi facă singură piaţa, nu o ajută picioarele.
-Scumpo, Adrian a ajuns rău. Jocurile de noroc l-au pus bine. Le place viaţa şi lui şi nevestei. Gurile rele spun că acolo ar fi un menaj a trois, în care, pe lângă Adrian cu nevasta ar intra şi soacra în jocul erotic. Aşa se spune. Mai ştiu, cu precizie, că Adrian a vândut casa lui, unde ai locuit şi tu şi s-a mutat în casa mamei lui.
Să vorbim despre noi, am hotărât cu Alex să ne cununăm religios. Am nevoie de naşi, tu erai bună, pe tine te voiam noi, însă nu vrei să te măriţi. M-am gândit să vorbim cu mama ta, ce părere ai, aşa, ai fi tu naşa noastră.
-Băi, m-aţi luat prin surprindere, ce să vă spun, mama va fi încântată să vă cunune, ştii cât de mult ţin părinţii mei la tine. Gabi, Alex, căutaţi-vă naşi printre colegii voştri!
-Nu vrem infatuaţii ăştia, vrem nişte oameni adevăraţi, unde să mergem cu drag şi să fim primiţi cu dragoste. Ce zici iubita, ne pui o vorbă bună?
-Pentru voi fac totul. Voi vorbi cu ai mei. Haideţi cu mine sâmbătă la ţară, luaţi şi copiii şi stăm de vorbă cu toţii. Vreţi? Emilia radia de bucurie, îşi dorea să fie naşa de cununie a lui Gabi şi Alex, doar aşa putea să-şi realizeze visul de a fi tot timpul aproape de Gabi.
-Mergem! Nu sâmbătă, ci duminică dimineaţa este mai bine. Te aşteptăm la ora opt să vii să ne iei.
Au discutat încă două ore tot felul de banalităţi. Într-un târziu Milica a ieşit pe uşă după ce a pupat pe cele două gazde.
Zilele mohorâte se târau greu, ploaia alterna cu ceaţa, cu burniţa, iarna se apropia grăbită. Oamenii gospodari alergau în pieţe şi aprozare să-şi termine de făcut aprovizionarea pentru iarnă.
Emilia a ieşit din aprozar cu morcovi, păstârnac, rădăcină de pătrunjel, ceapă usturoi, câţiva ardei graşi şi roşii. Cu plasa încărcată a mers la boxa de carne, a cumpărat câteva antricoate fragede de porc şi un medalion de viţel. Încărcată ca un Moş Gerilă a oprit la poarta doctoriţei Amalia Păsculescu.
A intrat în curte, nu se vedea nimeni, era pustiu, din câţiva paşi a ajuns la uşă. A bătut, din casă s-a auzit un glas slab. Emilia a apăsat clanţa, uşa s-a deschis cu un scârţâit care semăna cu răgetul unui animal rănit, balamalele erau aproape cocsate.
-Bună ziua, doamna doctor! În camera semiîntunecată, lumina intra printr-o mică fereastră insuficientă să lumineze întreaga cameră, a văzut o mogâldeaţă întinsă pe pat, învelită cu  o plapumă grea. În odaie era frig mai rău ca afară. Soba nu era racordată la gaze, focul îl făce cu lemne. S-a uitat să vadă unde sunt lemnele, nu era niciun băţ. V-am adus câteva alimente.
-Nu trebuia să te deranjezi, îţi place când mă vezi cum am ajuns? Eşti satisfăcută?
-Doamnă, lăsaţi dracului, măcar acum, aroganţa, nu eu v-am adus în halul ăsta. Fiul dumitale, nora de acum, cuscra dumitale. Eu am venit să-ţi aduc câteva alimente, nu pentru că nu ai avea bani, ci pentru că am intuit că nu poţi să mergi să le cumperi. Îngheţi naibii în casă de frig şi eşti cu colţul tare. Las-o baltă, nu mai ai ce să-mi demonstrezi mie. Cu mine conturile sunt încheiate, pentru mine eşti doar o cunoştiinţă. Acum spune-mi de unde iau lemne, să-ţi fac focul.
Amalia plângând, a chemat-o pe fată la pat şi într-un gest suprem, i-a luat braţul şi fără să ezite a sărutat mâna fetei, apoi a dus-o la frunte.
-Nu merit mila ta. Eşti un înger pentru mine, deşi nu ştiu dacă merit să am vreunul.
-Toţi greşim, nimeni nu este perfect, în afara lui Dumnezeu, căci spune cartea:”numai tu eşti fără de păcat Doamne”. Te-am iertat mamă, erai o biată ţărancă, fugeai de obârşia dumitale, altfel, nu erai un om rău. Ce a fost, nu mai putem întoarce. Merg, să iau lemne!
Emilia a făcut focul, aerul în cameră a început să se dezmorţească. Trosnetul lemnelor arzânde aducea bucurie pe faţa bătrânei doctoriţe. Împreună au curăţat zarzavatul pentru ciorbă şi au pregătit carnea pentru tocăniţă. Doctoriţa, care era o bună bucătăreasă, o dirija pe Emilia cu glas blând, cu mâinile tremurânde o ajuta acolo unde putea şi ea să facă ceva. Când mâncarea a fost gata, fata a pus o faţă de masă frumoasă pe micuţa masă din cameră, apoi a tras-o lângă pat în faţa Amaliei. A pus ciorbiţă în două farfurii şi au mâncat cu poftă amândouă, aşa cum nu făcuseră niciodată cât fuseseră noră cu soacră. Mâncau şi râdeau, căldura şi mâncarea, dar şi blândeţea Emiliei păreau că îi dau puteri noi şi nesperate bătrânei doctoriţe.
Tocmai terminaseră de mâncat. Emilia turna cafea în două ceşcuţe din porţelan fin, chinezesc, când uşa s-a deschis cu putere, în cadrul ei s-a oprit Adrian. Mirosea a alcool.
-Ce dracu e aici? Sărbătoriţi!? Tu ce cauţi femeie aici? Cine dracu te-a invitat pe tine la măicuţa mea? Adrian părea băut, se clătina uşor, iar vorba îi era nesigură.
-Băiatul meu, ai venit după 59 de zile, unde ai fost în tot acest timp? Ai uitat că ai o mamă?
-Da, nu-mi mai trebuieşti! Am mamă, pe măicuţa nevestei, o adevărată bijuterie de femeie. Am plecat! Rămâi cu asta care ţi-a distrus viaţa. Adrian a ieşit furios, a trântit uşa, din tavan a căzut o coajă de var.
Amalia a rămas împietrită. Emilia nu a scos nici un cuvânt. S-au privit amândouă. Mili s-a ridicat de pe scaun,a tras masa la locul ei, apoi s-a aşezat pe pat lângă doctoriţă. A cuprins-o pe după umăr, cu mâna cealaltă a mângâiat-o pe părul alb şi încurcat, se vedea că era nespălat şi nepieptănat de multe zile.
-Nu te voi părăsi mamă, sâmbătă voi veni cu Gabi să-ţi fac baie şi să te pieptăn. Am adus lemne destule, să-ţi faci focul. Mâncare ai, sâmbătă îţi voi aduce alte provizii.
-Fata mea, nu merit atâta compasiune din partea ta, eu te-am chinuit şi tu mă milueşti?
-Mamă, nu uita că  suntem oameni şi putem să greşim!
Sfârşit!






2 comentarii:

Copiii Țării sunt cea mai bună investiție

    Am ascultat puțin, aș fi vrut să ascult tot discursul din Parlament al lui Orban, mi-a fost imposibil să ascult tot speech-ul. Urmăres...