Destinul cap XIII

 

 

 

Destinul cap XIII

      Dimineața se anunța a fi caldă și blândă. Un vânticel răcoros mângâia frunzele pomilor. Din îndepărtatul zăvoi se auzeau trilurile păsărelelor într-un concert ad-hoc. Soarele începuse să urce alene pe bolta cereasca, voia să mai zăbovească, nu se îndura să arunce fierbințeala razelor peste pământul uscat și oamenii sătui de vipiile zilelor de vară îndurate până atunci.

      Pe stradă, câțiva muncitori, întârziați, de la „Salubritate” scărpinau, cu târnurile din nuiele, pietrele pavajului. Unul cânta un cântec de jale și dor. Cine știe ce, ori cine îi chinuia sufletul. Sau poate plângea după rădăcinile rămase în îndepărtata Indie. Multe răni au și aceste neamuri ce mult timp ca robi au fost chinuiți și obidiți și ăsta ar putea fi un motiv pentru care cântecele lor mai mult aduc cu plânsul și jalea, decât cu râsul și voia bună, sunt cântece de suflet și inimă albastră. Țiganii, organizați în comunități bine definite, au ținut la neamul lor, considerând căsătoriile cu alte etnii ca fiind rușinoase și înjostoare. Buni meseriași, mai ales în prelucrarea aramei, dar și bijutieri în aur și argint, e drept, nu de talia evereilor. Muzicanți și dansatori, șmecheri și șmenari, gata oricând să te păcălească de nu erai prea atent. Umili când erau la înghesuială, ușor scoteau cuțitul când săreau la bătaie. Un neam care a știut să se plieze și să se adapteze economiei de piață.

      Eroii noștri doar ce se treziseră, erau încă somnoroși și deloc doritori să coboare din patul moale, se alintau și se corcoleau în așternutul mătăsos și primitor. Domnica, întânzându-se provocator și torcând ca o mâță ce vrea să fie mângâiată de stăpână, a grăit alintându-se:
      -Ieri, dragul meu Vlad, am început să-ți povestesc despre viața Ioanei, am să continui astăzi să-ți tăinesc viața ei. Totuși, oricât de drag îmi ești și cât de mult îți dorești să auzi continuarea, nu am să deschid gurița, să încep ați deșira vorbele de pe mosorul poveștii Ioanei, până ce nu mă vei desfăta cu un mic dejun cum doar tu știi să-l pregătești. Domnica vorbea stând întinsă în pat, pentru a fi mai convingătoare lăsase să iasă din cearșaf piciorul drept îndoit și dezvelit până aproape de coapsă. Un sân, obraznic, se ițise din cămășuța mult prea decoltată. Bărbatul a privit incitantul tablou, apoi s-a lăsat în genunchi, cu drag a pupat piciorul oferit ca un premiu. Ca într-un ritual a atins cu buzele lui buzele ei dornice de iubire și vârful întărit al sânului.

         Năzuind să fie mai repede lângă Domnica, Vlad a intrat în bucătărie. Metodic, fără să se grăbească, a gătit ce știa că îi place femeii. A pus totul pe un platou alături de ibricul cu cafea și ceștile cu ceai. Afară, iubita lui, îmbrăcată într-un halat subțire și cu un baticuț fin de mătase pus pe cap,  curăța masa cu un burete muiat în apă. Bărbatul a pus tava cu bunătăți pe masă, a sărutat-o pe frunte și cu un gest larg, maiestuos, a invitat-o să guste din ceea ce el, cu drag, pregătise.

         -Vlad, din ce ai pus tu pe masă, eu nu pot doar să gust, trebuie să mănânc temeinic. Este minunat tot ce ai pregătit! Doamne, ce frumos arată ouăle prăjite! Simt că ai pus puțin piper. Mă minunez de cartofii prăjiți, au culoarea din cartea de bucate, iar salata cu mărar și pătrunjel este cireașa de pe tort. Scumpule, mă înveți cu nărav, ce mă fac?

          -Lasă-te răsfățată, Domnica! Lasă-te iubită, scumpo! Vlad o copleșea cu mângâierile lui. Își dorea ca femeia să uite viața trăită până atunci, ar fi vrut ca ea să arunce tot balastul adunat în sufletul ei de-a lungul vieții și să simtă noul răsărit de soare ce îi va umple inima cu razele lui binefăcătoare. Vlad era convins că prin bunătatea dată de mama natură și cu iubirea izvorâtă din ființa lui va putea să alunge toate temerile, ezitările și angoasele adunate de-a lungul existenței ei mai mereu nefericite.

       Pentru el lucrurile erau simple. Acasă avea o fermă care mergea ca unsă datorită muncii lui și a Laurei de-a lungul anilor și a bunei administrări financiare pe care tatăl său, având de consilier principal pe măicuța lui, împreună reușiseră să facă o societate model.

        Într-una din zile, un cioban din fermă ce rătăcise niște oi în negura pădurii din apropiere, s-a întors, după lungi căutări, cu oile și cu o veste bună. Tot căutând oile s-a afundat adânc în miezul pădurii, acolo, în întunecimea codrului a găsit oile adăpându-se la un izvor de apă, destul de consistent ce cobora cu viteză de pe un deal, mai mult o movilă, de unde își trăgea seva. Vlad nu a ezitat și a mers cu ciobanul acolo unde văzuse locul nașterii acelui izvor. Pârâul ajungea  în apropierea fermei, apoi făcea un ocol și se pierdea în râul ce scălda celălalt sat, însă niciodată nu se întrebase de unde vine acea apă. A urmărit toată vara debitul apei, cum se nimerise să fie o vară fierbinte și secetoasă a constatat cu bucurie că debitul pârâului nu a scăzut defel. A înțeles că acolo este o bună rezervă de apă. A căutat fonduri pentru amenajarea unei mici hidrocentrale, a găsit doar uși închise. A avut și ceva promisiuni, doar că mai direct, mai voalat, a fost întrebat cât este dispus să dea pentru ungerea angrenajului politic, el nu a acceptat așa ceva, nu concepea să dea bani unor funcționari care nu ar fi făcut altceva decât să-și exercite sarcinile de serviciu. Prin urmare a căutat rezolvarea problemei pe propriile spese. Pentru aceasta a convocat Consiliul de Conducere al Societății care era format din el, Laura, și părinții lor. Vlad a explicat ce vrea să facă și de câți bani era nevoie pentru proiect și construcție. Sfatul bătrânilor a fost unul de ponderare a avântului „tineresc” al băiatului. „Să mai discutăm, să mai vedem, să ne mai sfătuim și cu alți specialiști, poate ne dă și statul un mic ajutor”, pe scurt, ar fi vrut să treneze începerea lucrărilor. Însă Vlad a fost de neclintit. A adus specialiști în hidroconstrucții, aceștia în câteva zile au făcut proiectul, calculele cheltuielilor și rentabilitate investiției. Cu hârtiile în brațe a mers la părinții lui pe care atâta i-a buchisit la cap, încât, în final au fost deacord cu investiția. Laura s-a ocupat să învingă cerbicia părinților ei, a reușit printr-o metodă simplă, șantajul. Câteva lacrimi scurse din ochii frumoși ai Laurei care se văita că proprii ei părinți nu o înțeleg și nu o ajută când ea cu lacrimi în ochi le-o cere. Și, pentru a fi și mai convingătoare a dat un exemplu:„ uite, ce bine o duce Samfira lui Pavalache dacă tac-su și mă-sa îi pun  în poală pensiile lor”. Asta a pus capac, mamă-sa a îmbrățișat-o și a strigat în același timp la bărbată-su care se tot fofilea: „ce mai aștepți? Du-te cu copiii la bancă! Dacă nu-i ajutăm noi, cine s-o facă?” Așa au pornit să facă împrumuturi bancare și să demareze construirea micuței hidrocentrale.

     Aprobările de la mediu nu au fost ușor de obținut. Orice semnătură pe cererea lui de aprobare a construcției însemna timp pierdut pe la nenumărate ghișee care parcă erau făcute special să te determine să renunți. Vlad, energic, hotărât, cu nevasta în spate ce nu-l lăsa să facă un pas înapoi, a început o adevărată bătălie cu cerberii ce păzeau ghișeele, compartimentele și ușiile de intrare în birourile de unde trebuiau luate aprobările. Multe dintre semnături erau complementare, fără noimă, îl făcea să urle pe bietul Vlad când trebuia să meargă la un funcționar doar pentru ca acesta să dea voie să se înceapă analiza dosarului pentru construcția micului obiectiv industrial. Citise în istorie, auzise prin bătrâni de birocrația stufoasă de tip fanariot care existase în țara noastră. Nu-și închipuise că acum, în era informaticii, încă mai erau funcționari cu mânecuțe negre ce scriau cu creion chimic în niște uriașe registre. Cu calm și cu ceva „unsoare” unde angrenajul birocratic scârțâia a reușit să obțină aprobările. Cu dosarul completat cu multiplele semnături și ștampile a ieșit din clădire victorios ca un maratonist care termină cursa aproape în genunchi, dar care, cu ultimele puteri trece linia de „finiș”. La primărie a fost mult mai simplu, îi cunoștea pe primar și pe ceilalți funcționari. Așa că a rugat-o pe Laura să-și afișeze cel mai frumos zâmbet și cu el în dotare să meargă la edil pentru a-l invita cu tot alaiul lui la o friptură de berbecuț la proțap.

        A muncit din greu, dar prin captarea izvorului, ce se năștea dintr-o movilă aflată în negura codrului și care se strecura printre copacii din pădurea aflată în amonte de ferma lui, pe care construise acea hidrocentrală nu mai era dependent de rețeaua de curent a statului, ci își asigura curentul electric necesar pentru ferma și pompele de irigații. Uitase că veniseră și ăia de la „Electrica” să ceară niște bani pentru a a-l debranșa de la linia naționala de curent. Cu ei a scăpat ușor, nu i-a trimis la „plimbare” fiindcă era posibil ca vreodată să aibă nevoie de ei, așa că a dat la „pace” în schimbul a câteva kilograme de carne de mânzat dintr-unul  din vițeii puși la îngrășat dar care își rupsese un picior și fusese nevoit să-l taie.

        Până la urmă, se gândea Vlad, valoarea izvorului venea din faptul că nu seca niciodată, chiar dacă se dovedeau unele veri să fie mai secetoase. Investiția încă nu se amortizase, dar conceptul și execuția își meritau toți banii.

         Părinții lui erau încă în putere. Chiar și foștii socrii veneau cu drag la el. Cum nu mai aveau alți copii, îl considerau pe Vlad ca pe fiul lor. Seara când se adunau toți la masă, mai puțin Laura căreia șarpele strecurat în trupul ei îi măcinase viața după ce mai întâi o chinuise, Leana, mama îndurerată a Laurei avea obiceiul să spună: „cuscre, cuscră, Vlad și tu Cristian, voi sunteți familia noastră, să nu ne alungați niciodată, chiar dacă tu, dragul meu ginere, te vei recăsători, eu te îndemn să faci acest pas, aș vrea, cât trăim, să rămânem împreună, prezența noastră va fi dicretă, nu vă vom stingherii în ceea ce hotărâți că ar fi bine să întreprindeți.  Nu-l considerau vinovat pe Vlad de moartea fetiței lor, erau resemnați într-o fatalitate dură căreia nu i te puteai opune: „așa a vrut Dumnezeu, maică”, se lamenta ca un om persecutat de soartă,  Leana, soacra lui.

        Cristian era cuminte în sensul în care nu făcea boacăne de copil, dar asta nu însemna că nu se băga să repare tot, să construiască câte ceva folosindu-se în acest scop de toate sculele din atelierul de întreținere al fermei. La început Vlad a căutat să-l oprească din teama de a nu se accidenta, mai ales când lucra pe utilajele de aschiere, ori suda cu aparatul electric. A rugat șeful de echipă din atelier să-l supravegheze și să-l instruiască temeinic în modul în care trebuie să lucreze fără să se accidenteze. Nu era un copil teribilist, pur și simplu îi plăcea să muncească, să se facă util, de aceea tot ce lucra ieșea bine. Munca în atelier în timpul anului școlar nu-l sustrăsese din temeinicia învățatului. Cristian reușea, printr-o bună organizare a timpului, să împletească cu succes învățătura cu activitățile extrașcolare. Vara, în timpul vacanței, lucra în atelier doar dacă era vreo piesă de la tractorul lui defectă și pe care se străduia să o repare, altfel, se urca pe tractor încă din mijirea zorilor și lucra alături de ceilalți salariați ai fermei până ce soarele căta loc de odihnă. Vlad avea grijă să-l plătească pentru activitățile pe care le presta. Trebuia să-l facă să simtă bucuria de a fi răsplătit pentru munca depusă.

        De când rămăsese singur nu își găsise astâmpăr, nu se liniștise. Nu putea, iubirea pentru fosta soție fusese mare, abia acum observa că prezența defunctei neveste începea să se estompeze în prezența Domnicăi. Dacă până mai ieri ea era prezentă mai tot timpul cu el, de acum se pierdea ca un fir de fum în neant.

        -Omule, nu înțelegi că până la varsta asta nu m-a răsfățat nimeni? Privesc totul cu neîncredere, nu cred că mi se întâmplă mie. Nu cred că mi se cuvine. De câte ori m-am urcat în trenul vieții, de atâtea ori am fost aruncată din el. Nu îmi este dat să fac călătoria lină, fără grijă, fără teama că iar aș putea fi aruncată din el. Acum îmi spui să mă las răsfățată, care femeie nu-și dorește răsfățul? Ce femeie nu vrea să fie alintată, să găsească dimineața, când se trezește, lângă ea un bărbat ce pentru ea poate să fie soarele însuși și nu un mitocan gata să o jignească la fiecare pas. Domnica era bucuroasă, în același timp era reticentă, parcă îi era teamă că visul se putea destrăma.

          Avea dreptate să fie șovăitoare, experiențele din trecutul nu prea îndepărtat o făcuseră să fie ezitantă. Bunăoară îi făcuse un bine unui om, îl salvase dacă nu de la moarte, cel puțin de la chinuri repetate, iar el, drept răsplată,  încercase să o omoare. Doar norocul ei făcuse să nu fie, acum, la doi metri sub pământul pe care ar fi urmat să-l îngrașe cu trupul ei neînsuflețit. Scăpase ca prin urechile acului, însă nu de tot, ajunsese în pușcărie. Însuși tatăl său o urâse fiindcă venise pe lume fără să bată la ușă și să-și întrebe tatăl dacă o vrea sau nu o vrea, de parcă ea ar fi purtat vreo vină. Domnica ar fi vrut, și-ar fi dorit ca Vlad să fie iubitul, amantul, soțul și toiagul ei. Îi era teamă să-și poată dori toate acestea, nu avusese parte de niciuna în viață, d-apăi de toate o dată. Percepea, cu toate simțurile,  sufletul bun al lui Vlad, era impresionată de iubirea lui și conștientă că era sinceră, totuși șarpele neîncrederii era mare și bine înfipt în sufletul ei.

         -Mănâncă, iubito! Îmi ești dragă, vreau să te alint...Bărbatul o sorbea din ochi.

         -Cu alintul ăsta am să mă fac mai mare decât ușa.  

         -Nu va fi o problemă, modificăm ușa. Greutatea ta nu este o temă de analizat, îmi doresc doar ca tu să fii sănătoasă, nu-mi pasă cate kilograme vei avea. Eu nu te iubesc la kilogram și nici cu orar de aprozar. Te iubesc pe tine femeie, iubesc sufletul tău, trupul nu este decât un ambalaj. Te iubesc și am să te iubesc mereu, nu doar dacă ești slabă, ori cu câteva kilograme în plus. Un ambalaj, oricât de frumos ar fi, tot îl îndepărtezi să poți ajunge la produsul achiziționat, primit, ori dăruit de cineva. Așa este și cu trupul. O femeie poate fi șnur, să se poată încadra în toate normele de clasare ale frumuseții fizice,  dacă nu știe să panseze rănile sufletului, nu este altceva decât un obiect, poate fi unul sexual, doar atât. Pentru a iubi, pentru a suferi pentru cel pe care îl iubești îți trebuie să ai doar inimă, să fii empatic, să simți când celălalt are nevoie de tine. Să te bucuri pentru bucuria lui, să fii fericit pentru fericirea celui pe care-l iubești, să plângi o dată cu el, atunci când, din diferite motive, a primit lovituri, meritate, ori nu.

            Au continuat masa în tăcere, fața femeii radia de fericire, cuvintele bărbatului unseseră rănile adânci și vechi ale sufletului său.

           După ce au terminat de mâncat, Domnica și-a tras ceașca de cafea în față, a gustat o gură din licoarea aromată, a plescăit de plăcere cu ochii la Vlad care începuse să debaraseze masa, ca o pisicuță ce toarce fericită, a spus alintându-se:

           -Trebuia să le lași, le strângeam eu, însă nu s-a ridicat de pe scaun, s-a așezat mai confortabil.

            După ce a terminat de strâns vesela murdară, s-a așezat la masă, în cele din urmă a îndemnat-o pe Domnica să continuie povestea.

           -Dragul meu, diferența dintre mine și Seherezada este de timpul în care povestim, ea spunea poveștile regelui Shahryar noaptea, iar eu ție ți le spun ziua. Bine, mă asculți?

          -Sunt numai ochi și urechi, spune!

         „-Eu intrasem în curte, povestea Ioana, mai mult fără voia mamei lui Ivan. Nu am realizat că iubitul nu mă prezintă viitoarei soacre, eram prea dornică de iubire, iar Ivan, rus puternic, era capabil să-mi îndeplinească toate poftele.

        Bunicul lui Ivan fugise din Basarabia prin `40, după îndelungi pelegrinări se stabilise în localitate. Fusese învățător. Tatăl lui Ivan tot învățător, iar mamă-sa educatoare, printre primele educatoare cu acte în regulă. Ivan nu iubise școala, învățase meseria de prelucrător prin așchiere în metal, știa să strunjească, să frezeze și să rectifice piesele. Meserii care, mai târziu, l-au ajutat în micul lui atelier mecanic. Se putea spune despre el că era un bărbat priceput la toate și în toate.

          Ivan m-a invitat în casă cu toată deferința, de fapt m-a trecut pragul în brațe ca pe o mireasă pe care o aduci de la cununie prima dată în locuința ta. Am fost uimită de curățenia și ordinea care domneau în toată casa, însă nu am scos nici un sunet de apreciere. Ivan mi-a arătat care este dormitorul, unde să las bagajele și care este dulapul liber pentru rufele mele și lenjeria de corp. După ce am aranjat obiectele de îmbrăcăminte în sertare și pe umerașe, am intrat în superba baie placată cu marmură de culoarea cerului. Sub duș, jetul puternic de apă, mai mult rece, m-a trezit la realitate. A fost prima dată când am realizat că am trecut pe lângă casa mamei lui fără să-mi spună un cuvânt, eram hotărâtă să nu-l întreb nimic în legătură cu bătrâna lui mamă. 

          Am mâncat hrană rece, doar un pui rumen la pus în cuptorul cu microunde să se încălzească. Mica orătanie era rămasă în frigider din urmă cu trei zile când pregătise pe grătar câțiva pui, din cei scoși, încă de la sf.Paști, la clocitoarea pe care o supraveghea Saveta. Grătarul îl făcuse când îi picase pe cap primarul cu câțiva lingăi de pe la județ. Îl chemaseră cu tupeu de pe câmp să vină de urgență acasă, speriat, Ivan a venit cu sufletul la gură, neștiind despre ce nefăcută era vorba. I-a trebuit ceva timp să se liniștească după ce s-a lămurit că lucrurile sunt în ordine, singura problemă era setea ce-i cuprinsese pe aleșii satului. Să le facă pe plac, Ivan a dat cep la trei sticle cu rachiu tare, aromat și galben pe care-l ținuse în butoi de stejar timp de șapte ani în pivnița de sub casa bătrânească și pe care-l trăsese în primăvară pentru a-l muta în sticle de un litru cu dop din plută fiartă și sigilate la gură cu smoală. Deasemeni, pentru friptură, pusese la gheață, într-o găleată din tablă, câteva fiole cu vin demisec rubiniu. Aperitivele pregătite de bătrâna Saveta fuseseră mâncate la blană, nu rămăseseră decât câteva firimituri cât să orbești o furnică și asta nu pentru că biata bătrână s-ar fi zgârcit cu mâncarea, ci datorită rachiului și poftei de mâncare a musafirilor ce păreau la prima ochire și după pofta cu care mâncaseră că flămânziseră câteva zile pentru a mânca gospodărește la Ivan.

        Puiul rămăsese rătăcit pe o margine a grătarului, altfel nu scăpa nemâncat. Masa se prelungise în noapte într-o gălăgie infernală. Vorbeau toți odată, nimeni nu înțelegea nimic, era un haos produs de șase oameni cu cravate la gât, eleganți, cu haine de firmă, oameni cu ștaif altminteri, însă acum nu erau  altceva decât niște oameni beți pe care îi conduceau băutura și a căror rațiune fusese risipită de gradele de alcool din rachiu și vin.

       Îmi povestea Ivan, la masă, că în urmă cu un an de zile, adusese în casă o femeie ca menajeră pe timpul verii. O săptămână încheiată a stat fătuca, era tanără, după spusele lui în jur de 28 de ani, împodobită de Dumnezeu cu buzele roșii și părul lung împletit în coade de culoarea spicului de grâu copt. Se bucurase de prezența ei, găsea seara, când se întorcea frânt de pe câmp, mâncare caldă gătită, doar se așeza la masă.  Casa sticlea de curățenie, era totul pus la punct, nu avea ce să-i reproșeze. Se întâmpla ca seara să aibă grijă să moșmondească treburile, să le împingă cât mai mult în noapte. Cu îndrăzneala care nu-i lipsea, mai ales că văzuse cum Ivan o sorbea din ochi, pe nesimțite se strecura în așternutul lui Ivan, motivând că îi este frică de intuneric. Nu-i vorbă, am înțeles că și lui îi plăcea, ba când nu rămânea ea din proprie inițiativă, o oprea el. Așa s-a făcut că în șapte zile, cate a lucrat în casa lui, a plecat acasă la ea doar în prima seară, apoi celelalte nopți a dormit la el și cu el.

          Mamă-sa, care veghea cu strictețe asupra întregii gospodării, dar mai ales asupra lui Ivan, a înțeles pericolul ce plana asupra feciorului ei. Fără să-l consulte a luat măsuri împotriva fetei. Așa s-a făcut că într-o dimineață, după ce băiatul a plecat pe câmp, a intrat în casă și fără să o probozească a determinat-o să plece, mai mult a împins-o pe ușă afară.

         -Fata mea, tu ești o copilă, Ivan este un bărbat matur, ești tanără și frumoasă, vrednică și pedantă, el are băieți mari, te încântă acum, dar peste 10 ani când el va avea peste 50, iar tu vei fi în floarea vârstei, cum veți face? Fără scene, te rog, a pus-o bătrâna la punct când a văzut că fata este gata să se contreze, nici nu ai motive, dealtfel,  te rog, să-ți iei lucrușoarele și să pleci din casa asta. Uite aici banii pentru munca ta, nu vreau să-mi aud vorbe că nu ai fost plătită. Ce te-ai gândit tu, că așa frumușică cum ești, fiindcă frumusețe, slavă Domnului, ai destulă, pui mâna pe bărbatul ăsta puternic și bogat. Nu fata mea, aici, în această casă nu intră nimeni fără voia mea și, mai ales, nu face mulți purici dacă mie nu-mi place.

        Fata a plecat cu coada între picioare. De atunci de curățenie se ocupa mamă-sa, iar când nu reușea să facă față, aducea o bătrânică din vecini care, sub îndrumarea ei, mai mult cicăleala ei, punea lucrurile la punct. O plătea cu ce dădea Dumnezeu, fiind săracă și uitată de copiii care își găsiseră o bucată de pâine prin țări străine, muncea și pe mult și pe puțin. Saveta era mulțumită, pe lângă faptul că era vrednică și cinstită, nu reprezenta niciun pericol pentru fecior.

         Ivan trecuse peste ordinele ei și adusese în casă femeia care îi era dragă. Am vorbit multe în timpul cinei, totuși, se simțea oarecare stângăcie în comportamentul nostru, eram timizi. Ivan ar fi vrut să se apropie de mine, însă nu îndrăznea. Deși ne iubisem pe masa din depozit, peste hartiile cu drepturile oamenilor, acasă intervenise reținerea. Probabil, Ivan se gândea la ce va spune mamă-sa despre mine, iar eu nu aveam curajul și nici nu se cuvenea să sar pe el ca o cățea în călduri. Până la urmă, mi-am spus că nu am motive să mă grăbesc, acum am un bărbat doar al meu și destul timp să facem dragoste și tot ce ne va trece prin cap. Copiii lui locuiau cu Saveta, acolo mâncau și dormeau.

        După ce am mâncat, am strâns masa, cu o cârpă am adunat firimiturile de pe fața de masă de olanda albă și fină.

        Ivan m-a luat în brațe și m-a purtat ca pe un trofeu până în dormitor, cu grijă, cum se poartă cineva cu un bibelou de preț, m-a așezat pe patul uriaș. Am rămas nemișcată din teama că orice mișcare aș fi făcut, să nu topească vraja.

         După ce s-a dezbrăcat, s-a așezat pe pat langă mine. M-a luat în brațe, un picior și l-a strecurat între ale mele. M-a sărutat lung și apăsat de parcă voia să-mi soarbă o parte din suflet, să devenim o singură ființă, o singură dorință, un singur gând, o singură voință. Mâinile lui atingeau cu vârfurile degetelor pielea, picioarelor, ce se înfiora de plăcere. Mângâierile urcau încet pe pielea catifelată. Mi-a desfăcut dintr-o mișcare  nodul halatului de baie, apoi a descheiat sutienul. Mi-a cuprins sânii, i-a frământat ușor, degetele lui mari s-au jucat cu sfârcurile întărite. Am început să mă arcuiesc de plăcere și dorință. M-am lipit de trupul lui mușchiulos. Eram femeie și bărbat destinați să se împerecheze. Un braț puternic s-a îndoit sub talia mea, iar celălalt îmi mângâia coapsele goale provocându-mi valuri de căldură  în locul ascuns.

        ”Mă voi ospăta din tine, mi-a zis Ivan, vei fi desertul pe care nu l-am avut la cină”. S-a așezat deasupra mea, astfel încât abia mă atingea, totul îmi oferea senzații nebunești, era un erotism complet și complex. M-am cabrat sub el înnebunită de dorință. Simțeam mana lui cum îmi producea furnicături atunci când abia se atingea de pielea înfierbântată. Am continuat jocul până târziu în noapte. Ne-am trezit, goi, dimineața când mama lui Ivan striga păsările să le dea să mănânce sub geamul unde noi dormeam:

         ”-Veniți găinușelor să vă dau să mâncați, dragele mele păsărele, voi mi-ați mai rămas, Ivan care vă hrănea dimineața și vă vorbea ca unor prietene acum nu are timp, e ocupat cu ibovnica. Nu-i mai pasă nici de câmp, nici de păsări, nici măcar de mama lui care i-a dat viață, i-a pus ciobu’ „vinitica”.”

           -Ivan, ce se întâmplă? a întrebat Ioana cu ochii cârpiți de somn, atunci a observat că este goală, și-a tras cearșaful în dreptul sânilor, apoi a căutat halatul pe care l-a găsit înghesuit în celălalt capăt al patului.

          -Mama dă mâncare la păsări, cu asta mă ocup eu, numai că în dimineața asta m-am trezit mai târziu, însă fericit. Ești și tu? Bărbatul era cu zâmbetul pe buze, nu părea să-l afecteze zisele mamei lui pe bătătură.

      -O, da, dragule! M-am aplecat și l-am sărutat pe buzele lui senzuale.

      -Mama este o soacră afurisită, să nu-i iei în seamă și va fi bine. Dacă vrea să pună sare în mâncare, deși, mai înainte ai pus și tu, las-o să pună! Până avem să dăm ochii cu ea să ne pregătim de plecare la câmp.

      -Ivan, vreau să fac o planificare cu terenurile pe care avem să le însămânțăm în toamnă și mai ales cu ce fel de semințe vom face operațiunea.

      -Lasă tu, știu eu ce trebuie făcut.

      Iubitul meu era stăpân pe el și hotărât să mă treacă pe linie moartă, sunt femeie, ce știu eu, el este buricul științei agricole.

      -Nu Ivane, va trebui să ne sfătuim, sunt o bună ingineră agronomă și te rog să ții cont de sfaturile mele. Vom fi asociați, interesul meu este să scoatem cat mai mult profit de pe pământul pe care îl avem în arendă.

       -Bine scumpo, părea că Ivan a cedat, până la planificări și grafice să vedem întâi cum trecem peste cerberul casei, mama.

       Ne-am îmbrăcat pentru câmp, eu m-am dichisit un pic fără să mă sulemenesc, însă să arăt decent și cu bun simț, până la urmă, ce dracu, doar mă prezenta viitoarei soacre, fără să țin capul în jos ca o mucoasă rușinoasă, am pășit cu îndrăzneală în bucătăria bătrânei din casa veche.

      -Sărut mâna, am spus amândoi aproape în cor.

     ”-Cine este fata? De unde a apărut?”

      Saveta făcea pe neștiutoarea, deși când strigase găinile amintise de faptul că eu eram în casă.

      Bătrâna era mică de statură, grasă, când stătea pe scaun, sânii îi ajungeau în poală. Avea o căutătură piezișă, rea, însă ochii aveau licăriri ghidușe, ca și când totul ar fi fost un joc cu soacra rea și nora bună.

      -Este asociata mea cu care lucrez de ceva vreme, inginer agronom. Ne-am îndrăgostit unul de celălalt, ne placem mamă. Nu mai pot sta singur. Te rog să o placi și să o primești ca pe noră în casă!

      -Apăi, dragul mamei, primirea ca noră nu este de șagă și nici așa de simplu. Trebuie să o cunosc, să văd ce hram poartă. Tu, dragul meu, hotărăști doar din pantaloni, capul nu prea judecă lucid, de aceea trebuie să fiu eu atentă la tot ce faci tu.

      -Mamă, a încercat Ivan să se apere, sunt om în toată firea, am trecut bine de 40 de ani, de ce nu îmi dai credit?

      -Cum să-ți dau băiatul mamei? În loc să aduci fătuca asta în vizită pe la noi, să o drămăluiesc, să văd ce poate, tu ai dus-o direct în pat. Mă întreb: ce fel de femeie o fi, din moment ce s-a cățărat pe inima ta proastă să ți seurce în cap, ca mai apoi să o culci lângă tine în pat? Ivan, femeile sunt din „Fabula Albinei” a lui Mandevillele, frumoase și plăcute flori. Însă, stând cu ochii pe flori, nu simți cum te-au prins în mrejele lor. Saveta vorbea cu Ivan de parcă eu  nu aș fi fost de față. Nu se gândea că mă chinuie, că nu-mi găsesc locul. Bătrâna nu era o femeie rea, nici nu avea motive. Îi era ciudă pe fiul său că nu găsește o fată care să nu iasă de sub papucul ei, intuia că eu eram o fire independentă, cu multă personalitate.

      Prima nevastă a lui Ivan, gândea Saveta, nu fusese o femeie de casă, era de uși multe, nu știa să facă banul, ci doar să-l cheltuie. Asta de acum va lucra cot la cot cu el, va fi altceva.

      -Ivane, tu nu mai pleci la câmp? Ori amu, dacă ai muiere, vei sta cu ea pe cuptor toată ziua.

      -Plec mamă, mintenaș plec. Să mergem Ioana, avem de treabă!

      -Mergeți sănătoși! Saveta a făcut un semn al cruci de binecuvântare asupra lor, apoi și-a văzut de lucrul ei.

      -Am reușit să mă înțeleg cu soacră-mea, a continuat Ioana povestea. Am speculat. Eu nu vorbeam, o lăsam pe ea să aibă inițiativa. Tot timpul o aprobam, indiferent dacă era bine, ori nu. Eu făceam ce trebuie. În ce-l privește pe Ivan, din cateva cuvinte l-am făcut să lase mândria de macho și să fie de acord cu mine, să facem o agricultură modernă. Lucram în birou, pe tractor, pe combină, făceam aprovizionare și tot ce era necesar. Afacerea înflorise, mai ales că accesasem fonduri europene pentru achiziționarea unor mașini agricole performante. În câțiva ani triplasem producția la toate culturile. Eram o familie fericită. Chiar ne propusesem să lăsăm barza să ne aducă un copil, un băiat voiam eu, iar Ivan își dorea o fetiță. Copiii bărbatului meu din prima căsătorie începuseră să mă respecte, asta, trebuie să recunosc, și datorită Savetei. Soacră-mea înțelesese că legăturile deveniseră trainice între noi și venise momentul ca tinerii ei nepoți să-mi arate tot respectul și toată considerația. Și eu îi răsplăteam ori de câte ori aveam ocazia.

     Îmi amintesc că într-o vară voiau să meargă într-o drumeție cu clasa undeva pe Muntele Rarău. Ivan s-a cam codit, excursia comporta un anumit risc, însă erau însoțiți de profesori buni care erau și alpiniști. Atâta l-am giugiulit, l-am cocolit și drăgostit pe Ivan până ce și-a dat acordul cu condiția să nu iasă din cuvântul profesorilor.

    Duminica când aveam liber, mai mult iarna, eu pregăteam masa în bucătăria Savetei. O rugam pe bătrână să stea în fotoliul din colțul camerei și de acolo să supravegheze, ca un dirijor, tot ce pregătesc eu, iar când va considera necesar să intervină pentru a mă corecta și îndruma. Cum soacră-mea nu avea stare, era o femeie neastâmpărată, nu știa sta locului, ori acum i se părea că sub pretextul că o procedez nu fac altceva decât să o îndepărtez de la rostul ei de stăpână, nu tăcea o clipă, fă așa, drege așa.

     Era destul de incomod să lucrez auzind din spate tot timpul: „nu e bine, mai pune puțină sare, ai bătut trei ouă la ciorbă, două ar fi fost suficiente. Sau, nu face rântașul cu făina amestecată cu apă rece, nu are gust, pune făina în mâncare, amestecă bine, mai picuri puțină apă doar dacă este nevoie”. Eu tăceam, dar de făcut făceam ca mine. Când o chemam să guste din mâncare, lua cu lingura ciorbă din oală, își țuguia buzele, sufla ușor în lingură să se răcească, apoi gusta plescăind de plăcere. Se întorcea triumfătoare spre mine: „vezi, dacă ai ascultat indicațiile mele ce ciorbă bună a ieșit?”

     Saveta mă iubea în felul ei, chiar dacă nu mergeam dimineața, ori seara când soseam de pe câmp plină de praf și obosită, la ea în cameră să o rog să-mi spună ce porunci are pentru mine, așa cum visase toată viața să fie nora ei.

     Cerul nostru era senin, pe bolta lui nu era pic de nor. Toate acestea până într-o zi...

     Anul trecut mă plimbam cu mașina printre locurile cultivate cu porumb, floarea soarelui și cele cu grâu unde trebuia să începem treieratul. Eram foarte mulțumită, se preconiza cea mai mare recoltă. Telefonul a început să sune, nu am dat importanță, m-am gândit că este Ivan, nu voiam să-mi întrerup contemplarea. Apelul a revenit, am răspuns, stupoare era... DNA –ul(Direcția Națională Anticorupție). Un tip cu o voce mieroasă m-a invitat a doua zi la sediul Direcției. Cred că era o formulă ce devenise un stereotip: „nimic important mi-a spus tipul de la DNA, doar o formalitate, știți, ați luat niște fonduri de la Uniunea Europeană și trebuie să întocmim noi niște hârtii. Birocrație plicticoasă, dar ce să facem, se scuza onctuos magistratul, trebuie să le îndeplinim, nu ne putem juca.

      A doua zi m-am prezentat la sediul DNA, nu aveam nimic de ascuns și nici să-mi reproșez. Am așteptat un timp destul de mare, probabil vreo două ore, timp în care din când în când procurorul crăpa ușa și-mi arunca dulceag câteva cuvinte prin care mă anunța că mai are foarte puțină treabă și de îndată ce o termină mă cheamă să rezolvăm daravela. Aveam senzația că sunt un vânat pus la fezandare.

     Procurorul, un bărbat în jur de 50 de ani, burtos și chel, cu privirea vicleană și rea, avea puterea de a se metamorfoza în fața anchetaților, cum a făcut bunăoară cu mine. M-a primit în birou  jovial, chiar bonom, curtenitor ca un fante de cartier. A început prin a se scuza că a fost nevoit să mă țină la ușă atâta amar de vreme, dar, doar sistemul este de vină, deoarece îi transformă pe ei din anchetatori în amploiați de duzină. Spre exemplu dumneavoastră, ați accesat fonduri europene, în loc să vă felicite toată lumea de la guvern până la țărani, au scornit că ați fi folosit acte false. Așa să fie? Au ăștia, care v-au făcut reclamația, dreptate? Eu unul mă uit la dumneavoastră, nici măcar nu ați pălit când v-am spus care este învinuirea ce vi se aduce. Asta denotă că sunteți un om cinstit, așa ar trebui să înțeleg, dar psihologii și psihiatrii susțin că ar fi subiecți ce se pot stăpâni atât de bine încât să te facă să crezi că sunt nevinovați. În acest moment, asta este dilema mea: sunteți cinstită, ori sunteți o infractoare și vă jucați bine rolul? Nu știu cum să ies din încurcătură. În noaptea asta nu voi dormi liniștit indiferent de decizia pe care o voi lua. Dacă vă las să plecați acasă, voi avea coșmaruri în legătură cu nevinovăția dumneavoastră. Dacă vă arestez și vă bag la beci, toată noaptea voi fi obsedat de gândul că este posibil să fiți nevinovată și eu v-am luat o zi din libertate.

     Grea decizie, dar, trecând peste toate aceste procese de conștiință, vă voi aresta, după care, mâine avem să reanalizăm totul. Poate că în această noapte, pe care o veți petrece în arestul nostru, care, trebuie să recunosc, nu este tocmai un loc bun de odihnă, mai mult te îndeamnă spre meditație, să vă amintiți anumite lucruri și, împreună, să clarificăm acest dosar păcătos, după care să mergeți la treburile dumneavoastră care sunt multe și grele.

     Procurorul a complicat lucrurile, era pătimaș, ori avea de undeva ordine clare să complice lucrurile. Până la urmă am fost acuzată că am accesat fonduri europene cu acte false. M-au arestat.

      Mai târziu am aflat că l-au ridicat și pe Ivan noaptea ce a urmat. O lună de zile nu m-a întrebat nimeni nimic. Ivan era forțat să arunce întreaga vină pe mine. Nu a făcut-o, a ținut una și bună că eram nevinovați, de altfel, ăsta era adevărul. Au făcut expertize, au adus martori care au declarat în fals, totul pentru a fi încriminați. Ca măsură asiguratorie, recolta a fost pusă sub sechestru.

      Cu toate acestea nimeni nu s-a interesat de soarta recoltei. Saveta, soacra-mea, împreună cu fosta nevastă a lui Ivan, pe care a convins-o a bătrână să o ajute cu multiplele treburi ale fermei, au fost alungate de poliție de pe câmp, pe motiv că recolta aparține statului. În aceste condiții vitrege grâul a rămas pe loc, nu a fost treierat. Saveta, biata de ea, a fost în audiență la toate instituțiile, a ajuns chiar la ministrul Justiție. Nimeni nu a vrut să o sprijine, toți au dat din umeri cu oarece teamă când auzeau de DNA, nimeni nu dorea să supere anchetatorii de la anticorupție. Așadar și porumbul și floarea soarelui nu au fost recoltate, motiv pentru care au fost furate de pe câmp.

       În iarnă ne-au eliberat și ancheta a continuat cu noi în stare de libertate. Procesul s-a judecat, am fost condamnați la câte doi ani de închisoare. Habar nu am nici acum pentru ce. O nebuloasă. Ce știu cu siguranță este faptul că am dat faliment. Creditorii au tăbărât pe noi. Țăranii voiau produsele pentru pământul arendat. Cerealele rămăseseră pe câmp, ori fuseseră furate. În toamnă ciclul însămânțărilor nu a mai fost reluat. Utilajele le-au descompletat mecanizatorii și le-au furat bucată cu bucată. Nimănui nu i-a păsat, era un haos și un ănănău pe câmpul îmburuienat ce simțea durerea lipsei de îngrijire a stăpânilor.

      După ce am fost condamnați și încarcerați am fost vizitată de un investitor olandez care voia pământul pe care noi îl aveam în arendă, împreună cu clădirile fermei și ce mai rămăseseră dintre mașinile agricole. Prețul oferit era tentant. Nu m-am grăbit să accept. Vorbeam cu Ivan la telefon, din probele strânse de noi am înțeles ce se întâmplase. Trebuia ca firma noastră să dispară, în locul ei să vină investitorul olandez. Împreună cu Ivan luptăm, avem șanse mari să câștigăm. Însă până atunci suntem muritori de foame. O mare firmă de avocatură ne reprezintă, speră să avem câștig de cauză, plata lor va fi un procent din valoarea firmei”.

      -Vlad, îți dai seama că este posibil așa ceva? Să distrugi o firmă românească doar pentru a face loc alteia străină? De ce, Vlad, de ce? Cine câștigă din toate aceste distrugeri?

     -O întrebare grea, îi întrevăd răspunsul, însă îmi este greu să-l accept. Nu pot să cred că există atâția trădători cocoțați în funcții înalte. Domnica, hai să ne plimbăm, este o zi minunată!

      Seara, obosiți de plimbarea de toată ziua, erau în sufragerie, urmăreau o dezbatere politică pe unul dintre canalele TV de știri. Telefonul lui Vlad a zumzăit înfundat, era programat pe vibrații. A deschis telefonul, apoi l-a închis fără să răspundă.

      -Nu răspunzi? Poate fi ceva important. Domnica l-a privit surprinsă, nu se mai întâmplase să respingă vreun apel primit. De multe ori a avut discuții lungi cu tatăl lui, sau cu inginerul agronom care se ocupa de ferma lui.

      -Nu era...important. Vlad a răspuns ezitant. Nu-ți face griji. Merg să fac un duș, vreau să mă răcoresc.

Vlad a ieșit din cameră, Domnica a rămas privind în urma lui.

Apa șiroind pe trupul lui încins îl revigora. Deodată și-a amintit seara de vară din urmă cu un an când, o ploaie deasă și caldă îi șfichiuia obrajii și pielea prin cămașa subțire la fel ca apa de acum.

Ploaia venise de nicăieri, așa cum se întâmplă vara. A căutat un adăpost. Doar un bar cu muzică disco asurzitoare era în drumul lui. A intrat, mulțimea decibelilor l-a luat în primire de cum a deschis ușa. A căutat o masă cât mai departe de zona boxelor, toate erau ocupate, doar în apropierea ușii era o masă aproape liberă.

A cerut voie doamnei care era așezată pe scaun, la masă, cu spatele spre ușă.

-Vă rog să luați loc! Ploaia m-a obligat și pe mine să intru în babilonul ăsta. Decât să mă ude, mai bine să-mi spargă ăștia timpanul.

-Mulțumesc! Mă numesc Vlad. Își strigase numele, altfel nu s-ar fi auzit.

-Măndica, îmi pare bine! Cei doi pentru a se putea înțelege strigau, țipau, unul la celălalt.

Pe ring, tinerii erau dezlănțuiți, nu dansau, era un fel de woodoo amestecat cu dansurile vracilor din vremea pieilor roșii. Dansatorii aveau privirea pierdută, erau transpuși în altă lume.

Au comandat ceva de băut, iar plata a făcut-o pe loc să poată pleca deîndată ce ploaia va sta.

S-au privit în tăcere, nu puteau conversa, tobele le băteau în cap, în urechi, în inimă.

După un timp ploaia a stat ca orice ploaie de vară care nu ține mult.

Au ieșit, era în faptul serii, doar mașinile cu zgomotul lor alunga liniștea care trebuia să fie după ce ploaia plecase în alte zări. Aerul era proaspăt, se simțea mirosul mării.

Încă le mai băteau în cap tobele din bar.

-E frumos afară! Unde locuiți? Vlad o privise atent, era frumoasă cu părul blond natural, ochii negri și tenul alb, avea un singur cusur, era prea tânără.

-Sunt cazată la pensiunea „Albatrosul”, masă și casă la un preț bun. Am venit pentru patru zile, din snobism, nu-mi permit să stau mai mult. De fapt nu puteam suporta să-i aud pe colegi cum se lăudă cu concediile lor petrecute în țări străine, ori pe litoralul românesc.

-Intrăm în restaurantul ăsta? Pare a fi liniștit, mâncăm, dacă nu ați cinat. Vlad era în dilemă, îi plăcea fata, însă era o copilă pentru el, nu s-ar fi supărat dacă fata ar fi refuzat.

-Să intrăm, nu am mâncat, însă găsesc masa pusă la pensiune până la 10 seara.

Au petrecut în mod plăcut. Muzica era în surdină, o muzică bună a anilor `70-80. Au dansat câteva dansuri lente lipiți unul de celălalt, fata a pus capul pe umărul lui și așa s-au legănat în ritmul liniștit al muzicii. Au mâncat ceva ușor, apoi au plecat. A condus-o pe Măndica până la pensiunea unde era găzduită, s-au despărțit după ce fata a promis că se vor reîntâlni a doua zi.

S-au întâlnit câteva zile, apoi ea s-a mutat la el la hotel.

Legătura lor a durat până în urmă cu șase luni. A fost tot timpul corect cu ea. Nu i-a promis că o va lua de soție, din contră, tot timpul a atenționat-o că el nu este partida de care ea are nevoie. Se reîntâlniseră pentru o discuție amicală „în amintirea vremurilor dragi” așa îi spusese ea când l-a sunat. Trecuse două luni de la ultima lor întâlnire, nici măcar un telefon nu mai primise de la ea, până în această seară. Îl surprinsese, nu știa ce să-i spună Domnicăi.

A ieșit din baie, Domnica era cu spatele la ușa băii. Fără să-l privească, a aruncat peste umăr cu vocea tremurândă:

-Felicitări! Vei fi tată.

-Ce înseamnă asta? Vlad nu înțelegea ce vrea să spună femeia.

-Citește mesajul pe care l-ai primit. Dimineață ne despărțim, fiecare pe drumul lui. Eu mi-am deschis ferestrele sufletului, nu am lăsat niciun ungher ascuns fără să nu-l desfac în fața ta. M-ai mințit, ori în cel mai fericit caz mi-ai ascuns adevărul.

-Domnica, nu te-am mințit, nu știu ce vrea această fată. Îți voi explica totul.

-Te rog, nu vreau explicații, nu mă obliga să-ți spun să pleci acum în noapte, rămâi până dimineață. Sper ca atunci când mă voi trezi, să nu mai te găsesc în casă. Doamne, Vlad, femeia e gravidă, un copil este pe cale să se nască, asta nu este o glumă. E bine să-ți asumi faptele. Noapte bună! Eu nu o voi avea. Cum a terminat de spus ultimul cuvânt, s-a întors și, fără să-l privească, a părăsit camera, a intrat în dormitorul ei, s-a aruncat, plângând în pat după ce a răsucit cheia în broască.

 

-

 

 

 

 

 

 

 

 

Fantoma lui Putin

 

Henry Kissinger, deși la o vârstă înaintată, „vede” bine situația politică a Europei. Dorința americanilor de a distruge Rusia este o utopie. Mongolii lui Genghis Han au atacat cnezatele ruso-ucrainiene pe care le-a învins în sec. al XIII-lea, însă nu le-au putut supne. În 1812 Napoleon a încercat să cucerească Rusia, nu numai că nu a cucerit-o, însă a fost învins în mod rușinos. 

În 1941 Germania a atacat Rusia, rezultatul este cunoscut. Să reținem, Germania acelor vremuri cucerise Franța într-o lună de zile. Rusia aliată cu China poate rezista oricât, economic vorbind. Să nu uităm că 1, 4 miliarde de oameni trăiesc în China.

Cred că diplomații ar trebui să strige mai tare decât se aud bubuiturile tunurilor. Însă diplomații tac, tunurile vorbesc. Dezinformările curg. Ucraina, prin Zelenski, declară în mod ritos că mai are puțin și-i alungă pe ruși dincolo de Urali. Corul de pupincuriști de funduri americane declară că Putin este pe  moarte, alții spun că deja un complot este în drum spre Kremlin pentru a-l detrona pe Putin. Cum dracu să cred ce ne spun acești jurnaliști, adică au aflat ei și Putin habar nu are? Să fim serioși!

Biden s-a mirat când l-a văzut pe Putin la televizor, a dat cu mâna prin dreptul feței de parcă văzuse o fantomă, CIA –ul îi raportase că pe liderul de la Kremlin deja îl îngropaseră rușii în mare secret.

Domnilor politicieni, orice rezistență în acest război se face cu pierderi de vieți omenești, se vede că asta nimănui nu-i pasă de oameni.

Nimeni nu vrea ca acest război, aici mă refer și la SUA, să înceteze. Din totdeauna războaiele au fost aducătoare de bani pentru aceia care aprovizionează războiul.

Nu sunt filorus, sunt român și țin cu România. Nu uitați că Rusia este în război și dacă sunt sancțiuni împotriva ei, probabil că așa trebuia, însă, noi, românii, de ce trebuie să suferim? Întreb și eu.

Rusia nu va dispărea și nici nu i se va micșora din putere, chiar dacă s-a unit jumătate din glob împotriva ei. Nici nu ar trebui. Rusia de-a lungul vremurilor a fost celălalt taler al balanței din Europa și chiar în lume.

Fără Rusia cântarul Europei s-ar dezechilibra. Apăi cât de nerod să fi să crezi că un colos cum este Rusia poate fi distrus? Se spune că ar fi murit câteva mii de soldați ruși. În ultimul război mondial au murit vreo 2 milioane de ruși și tot au mai rămas destui.

Ucraina și Rusia trebuie să asculte de glasul rațiunii. Împreună să se uite în urmă și să hotărască de comun acord, fără orgolii și neîmpinși de la spate. Până va intra în NATO, Ucraina este la mâna Rusiei. Așa a fost tot timpul, mai puțin în perioada 1918-1921. Putin și Zelenski trebuie să fie lucizi, să lase orgoliile. Până la urmă cu fiecare zi care trece mor alți oameni fie că se numesc ruși ori ucrainieni. 

Biden, Zelenski și NATO trebuie să înțeleagă că acum este vorba de orgoliul rusesc imperialist de mare putere. Rusia nu se va retrage cu mâna goală, nu o lasă istoria, indiferent că vrem noi, ori nu vrem. Ucraina trebuie să dea ceva, altfel nu scapă de ruși. Chiar dacă Putin va fi debarcat, cel care va veni la putere, în locul lui, la fel va proceda, altfel îl scot rușii cu forța din Kremlin. Rusia greu va fi democratizată, este o țară care depinde de lider, aici oamenii preferă să aibă un tătuc, așa a avut de-a lungul istorie. Nici pe Elțîn nu l-a dat democrația afară din casă, nici pe Putin. Dacă va veni unul cu vederi occidentale se va produce haos. Rușii nu știu de democrație, ei știu de tătuc, de stăpân, de tiran, de despot. 

Privesc cu milă jurnaliști cum se chinuie să ne manipuleze. Întreb așa de curios: de ce trebuie să-l cred pe Zelenski și să nu-l cred pe Lavrov spre exemplu? De ce să-l cred pe Biden și să nu-l cred pe Putin? Ne-a spus cineva cu subiect și predicat de ce Putin a intrat în Ucraina?

Se vorbea prin târg că Zelenski ar fi bombardat prin Dombas și ar fi restricționat aprovizionarea regiunilor separatiste. Habar nu am dacă este așa. Însă așa se vorbește. Putin ar fi intrat să apere acele republici separatiste după ce, în prealabil, le recunoscuse independența.

Partea proastă, în această dispută nebună în care în locul discuțiilor dintre oameni latră mitralierele și bubuie tunurile, este că mor oameni. Mulți oameni. Însă cred că pentru politicieni este doar un motiv de lamentare, de plâns pe umărul vecinilor în disperarea de a căuta aliați și a număra posibilile voturi. Politicienii vorbesc cu ochii pe barometrul electoral, deoarece și acum în toiul războiului tot la numărul de voturi se gândește Zelenski și ai lui, fiindcă timpul trece și mandatul expiră și, nu-i așa, nu i-ar strica încă patru ani să fie boss la Kiev.

Un guvern de trântori.

 

   Vreau de la începutul acestui articol să fac următoarea precizare:

Cetățenii care se înscriu în diferitele partide politice trebuie să-și asume tot ce au făcut acele partide de-a lungul existenței lor. Prin urmare, guvernanții de acum nu trebuie să se plângă că nu sunt bani la bugetul de stat, deoarece aceste partide, mă refer la PNL, PSD, UDMR, Minorități, au fost la guvernare din 1989 până astăzi, singure ori în diferite alianțe, așadar, ele au adus România în stadiul în care se găsește astăzi. Va să zică, nici un membru al guvernului de astăzi nu poate vorbi despre „greaua moștenire”. Din contră, trebuie să facă totul pentru a se depăși aceste dificultăți financiar-economice.

Se vorbește de solidaritate. Domnilor guvernanți, despre ce unitate poate fi vorba când voi luați bani cu toptanul, iar jumătate dintre salariații din privat încasează jumătate din necesarul coșului zilnic? Această jumătate, care după unii ar fi ceva mai mult de 2 milioane de salariați, produc, altfel patronii nu îi plătesc, dacă nu aduc profit.

Voi guvernanților ce produceți? „Nu sunt bani ...” poate spune orice prost, nu trebuie să fii remunerat cu mii de euro pentru asta. „Vom face...” la fel poate spune oricine. „Avem în vedere...” este o altă sintagmă perimată. Concret, voi cu ce vă ocupați timpul? Ce dude produceți? Aș fi curios să știu sutele, miile, sutele de mii de salariați din aparatul guvernului au sarcini de serviciu precise? Și dacă da, urmărește cineva execuția lor? Eu cred că nu.

Toți amploiații guvernului sunt un fel de paznici și asistenți de paznici. Dacă ar fi altfel, fie ar face programe de guvernare adevărate care să genereze bunăstare pentru români, fie, dacă nu găsesc soluții, ar demisiona, să lase locul liber altora care pot administra treburile țării. Îmi amintesc de domnul Câciu, actualul ministru de finanțe, când nu era la guvernare ce frumos chibița, ce îl certa pe bună dreptate, pe Cîțu, fostul ministru de finanțe și fostul premier. Însă acum, ca ministru face ce făcea și Câțu și parcă și ceva în plus, evident în rău. Mai sunt destui chibiți și părerologi care molfăie cuvinte în așa zis analize politico-financiare, sunt precum vulturii ce se învârt când simt miros de stârvuri. Nu-i cred. Am văzut prea multe să mai cred ceva. Când o țară nu mai are industrie proprie, când importă apa și sarea și pe deaupra mai este și datoare jumătate din PIB-ul țării, nu are cum să-și revină. Pentru a se reuși o stagnare a rostogolirii în prăpastie și abia după aceea o creștere reală a economiei, e nevoie de oameni care să nu se uite când iau măsuri la analizele sociologice cu privire la intenția de vot a populației. E nevoie de oameni de sacrificiu, asta ar însemna să se sacrifice, să dea dovadă de adevărat eroism.

La Cotroceni situația este și mai gravă. Aici există o mulțime de funcționari ceva de genul „consilierul consilierului” toți păstoriți de baciul din Sibiu. M-am grăbit să scriu „păstoriți” și „baciul” asta ar fi presupus că ei chiar produc ceva, ceea ce este inexact. Cred că o mai mare plictiseală ca în acel palat nu poate exista în altă parte. Pentru ce dracu or fi încasând asemenea sume uriașe de bani când ei în afara faptului că mănâncă, beau ce dracu beau și merg la toaletă, nu fac nimic. Președintele României efectiv nu există. Nu am auzit să aibă întâlniri cu alți șefi de state, nu l-am auzit să meargă în vizită în alte state. Acum când războiul este aproape pe prispa noastră, domnul Iohannis ar fi trebuit să fie foarte activ. Putea să se întâlnească cu șefii de stat din țările riverane Mării Negre, cu șefi de state din NATO. Faptul că din când în când este un ecou al lui Biden și-l înjură pe Putin, asta nu este politică demnă de un șef de stat suveran, asta este politică de papagal. Și atunci, cu adâncă mâhnire, mă întreb : pentru ce dracu îl plătim pe Iohannis și pe toți conțopiștii din jurul lui? Ce programe au făcut? Și în general, pentru ce îi plătim pe toți acești trântori? Cred că fără președinte și guvern, România ar merge mai bine, mai prost oricum nu s-ar putea, fiindcă suntem la maxim cu prostia.

PS. Avem 465 de parlamentari. Sunt mulți. Dintre cei 465 de parlamentari, mai puțin de 100 dintre ei au luat cuvântul în Comisii, Plen, ori au avut o inițiativă legislativă. Prin urmare, pentru ce sunt necesari 465? Doar pentru a fi plătiți cu bani mulți dintr-un buget, al statului, aproape inexistent? România nu mai este în situația de a plăti o mulțime de trântori doar pentru a avea partidele unde-și băga protejații. Țara funcționează în regim de avarie, păi asta trebuie să se vadă și în administrația Țării. Reducerea aparatului legislativ și executiv este primordial. Într-un singur mic stup sunt prea mulți trântori. Poate cineva va face curățenie.

 

Guvernare antiromânească

 

În sfârșit, după aproape 33 de ani de democrație originală și capitalism pe pâine (sintagmă moștenită de la Ciorbea), am învățat cum să trăiesc în societatea de consum. Din patru în patru în ani mergem disciplinați la urne, o parte din totalul alegătorilor, să alegem pe aceia care se tot laudă că ei, doar ei, numai ei, merită să ne conducă.

Mai pe românește spus, alegem câteva sute de oameni să trăiască bine, să fie fericiți pentru a ne reprezenta cu cinste în întâlnirile internaționale, unde se preumblă pe bani mulți, pentru a arăta lumii întregi ce bine se trăiește în România.

Bieții noștri parlamentari sunt nevoiți să mănânce la „Cantina Săracilor” din incinta Parlamentului, sunt constrâși să facă legi de multe ori strâmbe, fiindcă așa li se impune fie de UE, fie de NATO, fie de vreun patron de multinațională. Ei se execută, nu au ce face. Nu se pot pune rău cu ăia care le îndeasă bani în buzunare. E greu să fi parlamentar în România, mai ales după 30 de ani când marile tunuri economice deja au fost date. Acum doar ce mai pică din diverse excursii în interes de serviciu, de la un proiect de lege cu dedicație, de la o mânăreală pe linie juridică.

Ca parlamentar nu este chiar rău, vorbești nu vorbești, faci proiecte de legi, nu faci, leafa merge. Tot ce trebuie să facă un parlamentar de duzină este să se uite după degetul liderului de grup, adică să vadă ce deget arată și în ce sens, adică sus, ori jos, dar, atenție, și aici e o hibă, dacă este degetul arătător înseamnă una, dar dacă este degetul mijlociu este alta. Să nu le plâng de milă, se deprind ei și cu interpretarea degetelor, chiar dacă este dureroasă la început, pe parcurs se obișnuiesc.

Mai greu este la guvern. E greu să fi premier. Dom`le, ăsta trebuie să aibă un bagaj de sintagme pe care să-l deșerte ori de câte ori este necesar să vorbească fără a spune ceva. Exp: „vom analiza”, „este în curs de inițiativă”, vom face, dacă...”. „Sunt alături de popor în aceste momente grele când s-au scumpit utilitățile, adică : curentul și gazele, de aceia recomand ca bieții oameni să mai pună o haină pe ei, iar  seara să se culce devreme pentru a nu mai consuma curent. De congelatoare și frigidere nu le mai recomand să le scoată din priză, întrucât s-au scumpit mult produsele alimentare, prin urmare aceste electrocasnice au devenit inutile. Le pot vinde la fier vechi, mai scot un ban pentru plata utilităților”. E greu, merg mereu la piață, mă trimite nevasta, speră ca negustorii să mă recunoască și chiar dacă nu îmi dau produse gratis, măcar să-mi facă acolo un discount”. Bieții noștri conducători simt pe pielea lor aceste scumpiri, o duc din ce în ce mai greu și nevestele care le cer tot mai multe bijuteri, mai multe excursii exotice, de unde dom`le, pe ce bani? Au dreptate bieții oameni când spun că nu își pot plăti facturile la utilități fiindcă au crescut foarte mult, nici ei, guvernanții, nu mai pot plăti cu ușurință facturile plimbărilor cu familiile în Maldive.

Boc a fost un fericit cât a fost prim ministru, a fost cel mai bun papagal care imita ce-i spunea mai marele de la Cotroceni.

Ciucă trebuie să mai pună vorbe din bagajul propriu. Iohannis după ce a terminat cu lecțiile pe care ni le-a dat despre spălatul pe mâine în timpul pandemiei, a cam intrat în „silenzio stampa”, se mai trezește câteodată, probabil împins de la spate de Biden și-l înjură pe Putin. Nu-i rău, doar că nu știu cât de sănătos este pentru România. Până la urmă într-o septicemie generalizată cum este în România ce mai contează câțiva microbi.

Spuneam de Ciucă și guvernul lui, e greu să fi premier cu 7000 de euro pe lună, bașca salariul de parlamentar, bașca pensia de general. Având atâția bani, cum dracu să nu spună și Ciucă așa cum a spus și regina Franței despre parizienii care mureau de foame: „nu înțeleg, băi, Câciule, cum adică nu au mâncare? ” Și să-i vezi pe guvernanți cum vin să ne explice cum putem trăi cu 300 de euro, unul vorbește de o haină în plus, altul de un bec în minus, alții ne spun că se poate și cu două mese pe zi, la nevoie chiar cu una, așa facem și cură de slăbit fiindcă am început să ne îngrășăm. Isărescu a fost de departe cel mai tare: „ceaiul de tei” cu covrigi adaug eu, este cel mai bun.

Sunt de acord cu sancțiunile aplicate Rusiei, lasă să vadă și rușii ce înseamnă mânia proletară pornită, de data asta, din vest. Doar că, aceste măsuri s-au întors ca un bumerang împotriva noastră. Noi, românii, simțim sancțiunile economice pe pielea noastră mai tare decât rușii.

Politicienii noștri au ochelari de cai, văd doar înainte, ascultă doar ordinele străinilor, fără a se gândi vreo clipă dacă cetățenii români pot suporta sau nu aceste sancțiuni.

Cui îi pasă că românii, în marea lor majoritate, abia își pot procura o bucată de pâine? Important pentru guvernanții noștri, pentru alianța politică de la guvernare este bunul mers al lor ca persoane fizice și umilirea poporului și a Țării în fața organismelor internaționale.

Occidentul plus SUA- NATO, au avut câteva ținte: Saddam Hussein, Hosni Mubarak, Mohammad al-Gadafi, Bashar al-Assad și nu în ultimul rând Miloșevici, toți au fost înlăturați, mulți chiar au fost omorâți. Acum a venit rândul lui Putin.

Ce poate face o țară, de talia Rusiei, când vede că în jurul ei se strânge lațul? Caută să rupă lațul care se tot strânge.

Țările pot adera la ce alianță vor, e dreptul lor, în același timp, în baza aceluiași drept și Rusia trebuie să caute să se apere.

E malefic Putin? Poate. Biden e malefic? Nu, este jandarmul lumii, el este polițistul bun. E malefic Zelenski? Nu, el este cel oropsit, este copilul bătut din curtea școlii.

Ursula von der Leyen este malefică? Nu, este ocrotitoarea concernelor farmaceutice gen Pfeizer, Câțu știe de ce.

Noi, românii, în loc să ne vedem de câlții noștri, ne băgăm nasul într-un conflict care nu ne privește, ne băgăm capul într-o poză în care nu avem ce căuta. Ferească Dumnezeu să se împlinească ce tot molfăie diferiți analiști pe la posturile TV cum că Rusia ar ataca România! De ce dracu s-or fi rugând ăștia de Putin să ne trimită și nouă o bombă? Nu suntem noi bombardați destul de stăpânii noștri care ne-au adus în sapă de lemn? Noi nu vedem că pentru a bea apă și a putea respira trebuie să ne împrumutăm bani cu dobândă mare? Suntem niște idioți, toți. Ăia de la putere fiindcă fac politici străine de interesul național și noi, plebea, fiindcă nu-i aruncăm de acolo.

Apropo! Unde este PSD-ul? Acel PSD, nu ăsta de acum...

Destinul II

  

  Soarele abia se ridicase pe bolta cerească, la răsărit cerul încă era sângeriu. Razele lui calde învăluiau plăcut pământul ud după ploaia din noaptea care tocmai se sfârşise. Domnica, femeie cu gospodărie închegată, a ieşit din vreme să arunce grăunţe în ciocul păsărilor, să le pună apă proaspătă şi să le numere să vadă dacă sunt 25 de capete cu cei trei cocoşi cu tot. Era o mare bucurie pentru ea să audă cocoşii cântând, simţea că trăieşte ascultând de fiecare dată aceeaşi muzică şi totuşi, în fiecare zi o percepea altfel. Nu se îndura să taie niciun dintre cocoşi, deşi tare se băteau, de multe ori fusese nevoită să-l scape pe cel negru cu gâtul roşcat şi vârful penelor albe, din ghearele confraților.  Era mai mic decât ceilalţi doi care, la fel ca ciobanii din „Miorița”, se uniseră împotriva lui.

    Păsările erau bucuria ei, iar câinele, Leul, era prietenul. Cu el vorbea când era supărată, tot cu „Leul” avusese noroc ultima dată când fusese vizitată de fostul iubit beat criţă. Deşi se despărţiseră de mai mult de un an, după o legătură de câteva săptămâni în care, violenţa fusese la ea acasă, continua să vină când era beat. În acea seară s-a trezit cu el în curte, deși porţile erau încuiate, sărise peste ele, dar, din cauza băuturii a căzut ca un sac greu din vârful gardului. Femeia auzise din bucătărie bufnitura, a ieşit afară, după ce a aprins mai întâi lumina în curte, s-a uitat peste tot cu atenţie, atunci a zărit o mogâldeaţă căzută la rădăcina gardului peste stratul de flori. S-a apropiat cu teamă, l-a întors cu faţa în sus, s-a speriat când mâna lui s-a înfipt în beregata ei. Atacatorul o strângea cu o putere demenţială. Ar fi vrut să ţipe, să strige după ajutor, nu putea, din gât îi ieşea doar un horcăit, la început puternic, apoi din ce în ce mai slab. Simţea cum o părăsesc puterile, nu ştia cine o atacase, avea o vagă bănuială că ar fi Stere, fostul iubit. Când se crezuse pierdută şi fără putinţă de scăpare, agresorul a slăbit o fracţiune de secundă strânsoarea, a fost suficientă pentru ca Domnica să scape din ghearele lui. Mai mult târându-se a ajuns la cuşca câinelui, i-a dat drumul şi l-a asmuţit. Câinele, un  metiş de ciobănesc mioritic cu dog german, uriaş cu labele ca de urs, a luat-o la fugă şi nu s-a oprit decât când a pus gura pe piciorul violatorului de domiciliu. Striga agresorul devenit agresat, urla de durere, pe măsură ce ţipa, câinele îl strângea mai tare. Picături de sânge se scurgeau pe lângă colţii câinelui, semn că Leul dislocase o halcă din pulpa bărbatului. Domnica privea cu satisfacţie răzbunarea oferită de câine, o bucura. Nu era adepta violenţei, însă ţipătul atacatorului, devenit victima sigură a patrupedului, îi încălzea inima după ce fusese la un pas de moarte.

    A chemat câinele, acesta s-a uitat la stăpână cu reproş, apoi la victima lui şi în cele din urmă a ascultat porunca stăpânei. A venit triumfător şi s-a aşezat la picioarele femeii.

   -Ce cauţi aici? Cum ai intrat? Ai sărit gardul? Voi suna la poliţie să vină să te ridice. Domnica era calmă, stăpână pe situaţie, nu se gândea să sune poliţia, voia doar să-l determine să se umilească în faţa ei.

  -Te rog, nu suna! Mă vor aresta, am încălcat interdicţia de a mă apropia de tine şi, pe deasupra, am pătruns în curtea ta prin efracţie. Stere, palid, cu pantalonii uzi din cauza câinelui care băgase frică de moarte în el, se ploconea în faţa fostei iubite. Lasă-mă, te rog, să plec! Bărbatul, sprijinindu-se de gard, s-a ridicat în picioare. Din pulpa hărtănită de câine curgea sânge ca din gâtul porcului înjungheat.

  Domnica l-a privit cu milă, cândva îl iubise, acum nu rămăsese nimic din ardoarea cu care îl privea altădată când se întâlneau. A impresionat-o sângele care curgea gros ca un râu învolburat în miniatură.

   -Stai să dezinfectez rana şi să te pansez, apoi să mergi la urgenţe să-ți pună copci. Îi vorbea egal, fără ură, ştia că de acum nu avea să mai sară gardul la ea.

    L-a pansat cu grijă, apoi i-a deschis poarta poftindu-l, muteşte, doar cu mâna întinsă spre poartă, să iasă din curtea ei.

   -Sper să găseşti un răspuns bun la urgenţe când te vor întreba ce câine te-a muşcat. Pe al meu îl supraveghez şi dacă va da semne de turbare, te anunţ. Te rog să ieşi din curtea mea şi să uiţi pentru totdeauna de mine.

   Stere a ieşit şchiopătând, când s-a văzut ceva mai departe de poarta ei, crezându-se cumva în siguranţă, a strigat:

   -De mine nu scapi niciodată, să te păzeşti şi tu şi iubiţii tăi. De mâna mea vei pieri! Târfă, nu vei merge mereu cu dulăul după tine.

    Domnica a chemat câinele, după ce încuiase poarta, a mers în obor şi l-a lăsat slobod. De atunci, în fiecare noapte, femeia dădea drumul câinelui să patruleze prin toată curtea.

    A oftat, apoi a dat cu mâna peste faţă ca şi cum ar fi vrut să alunge o nălucă. S-a ridicat de pe buturuga pe care o folosea să tranşeze carnea, apoi a plecat spre casă. A intrat pe uşa din spatele casei care despărţea  bucătăria de terasa mare acoperită pe care se găseau două mese rotunde din nuiele decojite şi opt  scaune din acelaşi material. A pus ibricul de cafea pe aragaz, și-a trecut mâinile prin păr, chipul din oglinda de pe hol i-a zâmbit complice, puțin timidă a bătut la uşa dormitorului unde-şi cazase oaspetele drag.

   -Intră! S-a auzit o voce somnoroasă de dincolo de zid.

   Domnica a intrat sfioasă în camera lui Vlad. A privit furiş spre locul unde ar fi trebuit să fie, adică în pat.    Din lateralul ei, aproape de uşă, bărbatul s-a apropiat de femeie.

   -Sărut mâinile! Am fost obosit, m-a luat somnul greu. Vlad ocolea adevăratul motiv pentru care se frământase mult timp în pat fără ca somnul să se apropie de el. Îl fascinase nurii gazdei. Cum închidea ochii, îi apăreau în faţă ţâţele ferme şi sfârcurile întărite, cu buzele arzânde de dor şi braţele întinse, gata să-l primească într-o îmbrăţişare fierbinte şi puternică. Degeaba încerca să o alunge, revenea goală cu pulpele pline şi coapsele rotunde. Întindea mâna să atingă mătasea pielii, năluca dispărea şi o dată cu ea şi somnul lui. Într-un târziu, când cei trei cocoşi cântaseră de ziuă, l-a furat somnul. A fost somn adânc, fără vise, din care se trezise cu puţin timp înainte să bată gazda în uşă. Realizase că ziua era de mult în pâine, se îmbrăcase în grabă aşteptând un semn de la frumoasa lui gazdă.

   -Observ că eşti îmbrăcat, mergi la baie şi te spală, te aştept în bucătărie cu micul dejun, o cafeluţă aromată şi de ce nu, cu mine.

   Vlad s-a spălat, apoi s-a bărbierit cu grijă, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă. Proaspăt ras, cu tonusul bun, a intrat în bucătărie gata să fluiere o arie din Rigoletto pe care o cânta în rarele zile când era bine dispus.

    -Gata? Domnica s-a apropiat de el cu braţele întinse, într-o pornire dictată de inimă l-a sărutat pe obrazul fin cu miros de lavandă. Mmmm, ce frumos miroşi! Apoi l-a luat de mână şi cu multă grijă l-a purtat până la scaunul din capul mesei. Se purta cu Vlad ca și cum ar fi fost un porțelan fin chinezesc și nu voia să se știrbească.

     Vlad s-a aşezat pe scaunul indicat de femeie, era cinstea pe care Domnica i-o arăta bărbatului, aşezându-l în capul mesei în timp ce ea ocupa un scaun undeva aproape de jumătatea mesei.

     Pe farfurie, în faţa lui, frumoasa gazdă aşezase cu mult simţ culinar, ouă ochiuri, şuncă friptă, roşii şi o jumătate de ardei gras şi roşu ca obrajii femeii.

    Au mâncat în linişte, se observa o anume stânjeneală în comportamentul lor. Domnica în prima parte a dimineţii a încercat să-și ascundă emoțiile, viața ei searbădă de până atunci nu-i mai lăsase nici un fel de speranțe, bucuria întâlnirii cu Vlad a copleșit-o, a facut-o sa simtă prin toți porii satisfacția întâlnirii.

    -Ce vrei să facem? L-a întrebat Domnica după ce Vlad spusese un frumos şi drăgălaş „sărut mâna pentru masă”.

    -Vreau să aud povestea ta, îmi doresc să-ţi continui spovedania, aşa cum ai numit-o tu.

    -Nu te-ai plictisit? La semnul făcut cu capul de bărbat în semn că nu, femeia a  continuat:

    -Anii de facultate au decurs bine, chiar foarte bine. Nu aveam prea mulţi prieteni, de fapt nu aveam niciunul. Toţi mi se păreau străini, iar discuţiile cu ei sterile, le consideram o pierdere de timp. Nu trăiam în aceeaşi lume. Ei vorbeau, glumeau, povesteau, se pupau în văzul celorlaţi fără jenă, nu erau înhibaţi, nu ştiau ce este pudoarea. Mi se părea  comportamentul lor ca fiind unul indecent şi pervers.

    -Domnica, vrei să mergem în parc? Vreau să ne plimbăm în timp ce discutăm despre trecutul nostru.

    -O idee bună, dacă Vlad ar fi privit atent faţa femeii, ar fi observat o uşoară îngrijorare pe ea. Mergem, există acolo o cofetărie minunată unde putem mânca o prăjitură grozavă.

    În câteva clipe s-au îmbrăcat pentru oraş. Vlad ţinând-o de mână ca pe un preţios bibelou, cu ochii fixaţi mai mult pe trupul ei, tresărind la fiecare bătaie a inimii pe care o simţea când se apropia mai mult cu braţul de pieptul frumos şi obraznic al femeii. Au preferat să meargă pe jos pentru a fi văzuţi de toţi oamenii cum, la braţ, păşeau în acelaşi pas pe cărarea deschisă a iubirii lor. Vlad recunoştea în sinea lui că era îndrăgostit până peste cap de Domnica, încă nu-i declarase iubirea, voia să audă întâi povestea ei. Nu, nu se aştepta să-şi schimbe sentimentele, însă respecta decizia femeii, aceea de a nu ajunge în pat cu ea, decât după ce îşi va goli sertarele zăvorâte ale sufletului ei chinuit.

   Nu avea ochi decât pentru femeia din dreapta lui. Femeia îl ţinea de braţ într-un fel aparte astfel, încât, braţul lui se freca de sânii ei rotunzi și tari prinşi într-un sutien ce părea prea mic faţă de mărimea lor.

   Se uita atent la bărbaţii pe care îi întâlnea, voia să fie pizmuit pentru femeia frumoasă ce era la braţul său. O considera pe Domnica ca un cadou suprem oferit de destin.

   Au ajuns în dreptul parcului, au intrat pe aleile pietruite care şerpuiau printre castanii uriaşi ce formau din coroana lor o umbrelă naturală. O răcoare plăcută i-a învăluit de la primul pas făcut sub umbra  copacilor din parc. Un stol de păsărele, ce își aveau casele în crengile groase ale pomilor, au zburat când pașii lor au făcut primul zgomot pe pietrişul mărunt al aleii.

   S-au afundat în adâncul raiului pământesc, acolo unde, câteva păsărele cântau un lied de dragoste în ajunul împerecherii.

   În drum au trecut pe lângă mai mulţi tineri, fete şi băieţi, care vorbeau tare, nu le păsa de cei din jurul lor. Erau stăpânii lumii, singurii locatari ai universului. Aveau un limbaj colorat şi indecent până la minima suportabilitate. Când Vlad şi Domnica s-au apropiat de ei au început să-şi vorbească mai tare şi mai porcos. Fetele foloseau în înjurăturile lor foarte deocheate, organul sexual al bărbatului de parcă şi lor le crescuseră aşa ceva. Se sărutau băieţii cu băieţi şi fetele cu fete într-un mod ostentativ şi sodomic. Cei doi au trecut fără să le dea importanţă, erau doar uşor stânjeniţi, mai mult ca părinţi ai unor copii de aceiaşi vârstă cu tinerii din faţa lor. Se gândeau cu groază dacă nu cumva şi  băieţii lor (Vlad avea un băiat de 17 ani, iar Domnica doi băieţi gemeni de 16 ani) fac la fel ca aceşti tineri.

   Nu trecuseră bine de grup când din spate s-a auzit un glas puţin răguşit al unui adolescent cu vocea în schimbare:

   -Bătrâne, dacă nu o mulţumeşti, să mă cauţi pe mine, să va fac pe amândoi, poate mă ajută şi gaşca. Un hohot de râs nebunesc a izbucnit din piepturile teribililor tineri.

    Vlad nu a răspuns, a căutat să iuţească pasul. Dintr-o dată s-au văzut înconjuraţi de grupul elevilor, pentru că erau elevi, privirile lor erau rele şi îndreptate asupra bieţilor oameni care, păreau neputincioşi în faţa găştii de derbedei. Ochii le sclipeau la toţi într-un mod diavolesc, semn că fumaseră iarbă, ori şi mai grav, trăseseră pe nas.

   -Unde vă grăbiţi? i-a interogat un tânăr cu privirea rătăcită şi pumnii strânşi, gata să sară pe ei. Între timp o tânără având piercing-uri în pavilioanele urechilor, sprâncene, nas, buze şi limbă, machiată strident pentru acea oră, s-a insinuat în faţa Domnicăi, a scos limba şi fără jenă a început să lingă lasciv  obrazul femeii.

   -Nu-ţi place? Lasă că te fac eu să-ţi placă, a continuat fata jocul desfrânat al seducţie, spre scârba totală a femeii. Te fac târfa mea! Îmi vei mulţumi după ce te voi poseda peste tot cu limba asta plină de inele.

    -Măi băieţi, vedeţi-vă de treaba voastră, suntem oameni în vârstă, am ieşit să ne plimbăm, nu să ne stricaţi voi ziua. Vlad vorbea calm, însă ferm, nu voia să le facă rău, voia doar să poată pleca în linişte de acolo.

    -Uită-te la babalâc cum vorbeşte, are impresia că noi suntem copiii lui tocilari, pe care mamiţa încă îi alăptează la sânul ei matern şi-i acoperă cu fusta să nu-i deoache lumea. Cel care vorbea părea a fi şeful grupului, avea mustaţa mijită, barba rară nerasă, ochii mari cu privirea absentă. La colţul gurii un firicel subţire de spumă se prelingea spre gât. De aicea nu plecaţi până când nu vă avem, vom face dragoste cu voi, aşa ziceţi voi, noi spunem sex. Vă vom poseda toţi, nu contează că pe tine moşule te va avea unul dintre băieţi, iar pe tine târfă te vor avea fetele astea care au experienţă lesbi. Puneţi mâna pe ei! Parcul era pustiu la acea oră, doar ei , păsările cerului şi Dumnezeu erau în parc.

    Bădăranii au tăbărât pe Vlad şi Domnica. Bărbatul nu a vrut să rănească pe nimeni, s-a apărat cum a putut, nu a lovit. Banda se împărţise, unii săriseră pe femeie alţii pe bărbat. Erau la fel ca fiarele pădurii care simt prada. Domnica aproape că fusese pusă la pământ, atunci Vlad a înţeles că nu este de glumă cu derbedeii care păreau pe deasupra şi drogaţi. Cum practicase în tinereţe boxul şi luase câteva lecţii de autoapărare, a considerat că a venit momentul să afle dacă mai este în formă. Primul pumn dat l-a adormit pe agresorul care era cel mai aproape de dreapta lui. Pentru o clipă grupul s-a cutremurat, apoi, la fel ca hienele s-au regrupat pornind un nou atac asupra lui Vlad. Bărbatul a început să aplice cu dărnice pumni tuturor celor care erau în faţa lui. Tinerii s-au retras. Doar fetele şi şeful lor, ce tăbărâseră pe Domnica, încă se luptau cu ea. O puseseră la pământ, îi ridicaseră fusta lăsând vederii pulpele rotunde cu pielea albă şi mătăsoasă din care se scurgea un firicel de sânge, urmare a zbaterii picioarelor pe pietrişul potecii. Fără a mai sta pe gânduri, Vlad a început să dea cu piciorul şi în stânga şi în dreapta fără să mai ţină cont dacă cel lovit este băiat ori fată, pentru el, de acuma, toţi erau agresori.

    Loviturile bine ţintite şi-au făcut efectul, derbedeii au luat-o la sănătoasa cărându-i cu greu pe cei răniţi mai tare. În fuga lor au trimis o rugăminte: „să nu fie daţi pe mâna poliţiei”.

    Cei doi s-au uitat unul la celălalt. Domnica l-a prins în braţe:

    -Eroul meu, eşti bine? Era îngrijorată pentru el, deşi ea fusese la un pas să fie violată ziua în amiaza mare într-un parc public .