Migrarea populaţiei active după anul 1965, din Moldova către celelalte regiuni, a post
posibilă datorită bunelor condiţii oferite de stat la încadrarea în muncă. Pe
ulițele satelor moldave umblau mașinile cu propagandiștii de partid care îndemnau
tinerii să meargă la şcoli profesionale, iar pe ţăranii de până în 45 de ani să
lase coarnele plugului şi să se califice la locul de muncă pe diferite şantiere
din cuprinsul patriei. Oamenii şi-au părăsit vatra strămoşească şi au plecat la
sute de km. depărtare de casă. Aici au primit o locuinţă la bloc, aveau
salariu, deveniseră oameni de oraş.
Activul de partid era atent la doleanţele muncitorilor. Când un muncitor
avea o problemă cu locuinţa, cu spitalizarea, ori la locul de muncă, mergea la
secretarul de partid din întreprindere, aici raporta situaţia ivită. Activistul
de partid, care de regulă era promovat din rândul muncitorilor, abia aştepta
ocazia să certe un intelectual, un om cu carte, fie că era inginer, doctor,
profesor. Activiştii de partid erau promovaţi dintre muncitorii care erau
„atenţi la duşmanul de clasă” şi nu ezitau să aducă la cunoştinţa partidului
orice abatere a colegilor de la sarcinile trasate de partid (PMR). Aceşti informatori erau ai partidului şi nu
aveau nimic în comun cu informatorii securităţii. După 1970 fiecare
întreprindere avea o conducere colectivă, numit Comitetul Oamenilor Muncii
(COM). Din acest comitet, pe lângă structura de conducere a întreprinderii, mai
făceau parte şi muncitori, maiştri, tehnicieni, inclusiv secretarul de partid
pe unitate. Spun simplu secretarul de
partid pentru că la acea vreme exista un singur partid, PMR (Partidul
Muncitoresc Român) până în 1965, apoi s-a numit PCR (Partidul Comunist Român).
Au existat secretari de partid lingăi, aceştia nu ieşeau din cuvântul directorului,
dar au fost şi secretari de partid buni specialişti şi organizatori, ei au
ştiut să ia poziţie atunci când considera că linia partidului este ocolită.
Plăţile salariale se făceau la timp, nu existau întârzieri, în general partidul
nu lăsa să se vadă anumite fisuri în mecanismul funcţionării lui. Măririle
salariale nu erau mari, dar se cunoşteau în buzunar, în condiţiile în care,
preţurile erau fixe şi fără creşteri, iar inflația era ținută sub control.
Învăţământul până la terminarea celor 12 clase era gratuit. În şcolile
profesionale erau gratuite cazarea, masa, îmbrăcămintea, iar după terminarea
practicii elevul primea şi câţiva bănuţi. Şi învăţământul universitar era
gratuit, iar studenţii merituoşi primeau burse.
Spitalizarea era gratuită, la fel intervenţiile chirurgicale. Numai
reţetele luate în ambulator se plăteau, nu erau scumpe, dar indiferent de preţ
nu se compensau. Ciubucul la doctor era un pachet de ţigări „Amiral”, costa 6
lei, dar nu se găseau, mai putea fi un pachet de cafea, o bucată de brânză, o
găină. Actul medical nu era condiţionat de aceste mici atenţii. Cine voia să
dea, existau foarte mulţi medici care nu primeau, era teama de a fi turnaţi.
După anii '80 când alimentele au început să dispară, atunci când mergeai la
doctor era bine să ai în sacoşă o ciosvârtă de carne, brânză, cafea, orice
aliment nu se găsea la acea vreme
În şcoli,
regimul era aproape cazon. O dată intrat pe poarta şcolii nu mai puteai să ieşi
până la terminarea orelor dacă erai „extern” (adică locuiai în oraş, ori faceai
naveta), dacă erai elev „intern”(locuai în internatul şcolii), nu puteai pleca
din şcoală până seara la ora 9. Se putea pleca şi mai devreme, practic la orice
oră, însă numai pe baza unui „bilet de voie” semnat şi ştampilat de directorul
şcolii. Spre exemplu în şcoala unde am învăţat eu, un liceu economic cu profil
agricol, disciplina era într-adevăr cazonă. Se intra dimineaţa la ora 7, elevii
care erau interni, la intrarea pe poartă trebuia să avem pantofii negri,
aceştia să fie cremuiţi şi lustruiţi, uniforma standard, bleumarin, cămaşa bleu
( se purta de luni până miercuri, iar de joi până sâmbătă cămaşa trebuia să fie
albă, duminica nu conta culoarea), cravată bleumarin simplă, număr matricol
(băieţii îl aveau prins pe braţul stâng, iar fetele în piept pe partea stângă).
Fetele nu aveau voie cu ciorapi subţiri din mătase, ci numai ciorapi
mercelizaţi, rochiile de uniformă trebuiau să fie până la jumătatea
genunchiului, părul să fie împletit, strîns la spate, oricum fără breton, pe
cap purtau obligatoriu o bentiţă care ţinea părul. Nu se admitea ca fetele să
fie fardate, rujate, machiate.
De la ora 7 la 8 se servea micul dejun, apoi la ora 8 se intra la ore până
la ora 14. De la 14-15 masa de prânz, iar de la 16-19 meditaţie, pregătirea
lecţiilor pentru ziua următoare. De la ora 14 şi până dimineaţa de elevi şi
programul elevilor răspundeau pedagogii, la fel și la cămin.
De la ora 19 la 20 masa de seară, iar de la 20 la 21 program de televizor
în cantina şcolii. La ora 21 ne încolonam şi mergeam la cămine însoţiţi de
pedagogul de serviciu. Toaleta de seară până la ora 22, apoi stingerea. La ora
5,30 deşteptarea, înviorarea în curtea căminului indiferent de vreme timp de 30
de minute, toaleta de dimineaţă, făcutul patului. Ora 6,30 încolonarea şi
deplasarea spre şcoală. Ora 7 prezenţi la şcoală.
Dacă eram prinşi de vreun profesor fără număr matricol, uniformă, ori bilet de
voie în timp ce ne deplasam prin oraş, eram aspru sancţionaţi, sancţiunea putea
consta în tuns zero, eliminarea pe 3 zile din şcoală, consemn în cămin
duminica, scăderea notei la purtare. Toate acestea erau aduse la cunoştinţa
părinţilor care, nu întârziau să ia măsurile cele mai drastice, de la tăierea
banilor de buzunar până la chelfăneală. Nu exista rabat de la disciplină şi
învăţătură. În acele vremuri profesorul era Dumnezeul-tată, la care ne închinam
toţi.
Tunsoarea băieţilor trebuia să fie decentă, fără perciuni, fără plete,
undeva la 4-5 cm., iar fetele trebuiau să poarte bentiţă pe cap, iar părul să
fie împletit, ori strâns, în nici un caz lăsat în valuri pe umeri. Pentru noi
elevii nu era chiar cel mai bun program. Am fi vrut mai multă libertate, însă
nu o aveam. Cei cărora părinţii le puteau plăti chiria şi mâncarea, locuiau în
gazdă. Aici programul, după terminarea orelor de clasă era mult mai lejer.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu