După 1965, magazinele s-au umplut cu marfă. Mărfurile industriale se
vindeau în rate fără dobândă. În acea perioadă nu se ştia de congelator. Găseam
în magazinele de profil tot ce doream, nu era nevoie să facem provizii.
Industrializarea a ridicat bunăstarea oamenilor din pătura de jos. Acum
aveam curent electric ( satul nostru a fost electrificat între 1963-1964),
televizor, radio. La bloc aveau băi, ceea ce nu visaseră ei. Simt nevoia să fac
o completare. Aici prezint situaţia unor ţărani, care veneau din evul mediu ca
mod de viaţă. Aceşti oameni trăiseră în case mici, învelite cu paie, coceni,
şindrilă, rar cu ţiglă. În case aveau pământ pe jos, cu saltele din paie pline
cu purici, dormind pe timp de iarnă şi câte 8 persoane într-o singură cameră.
Pentru oamenii din popor, de la coarnele plugului, după 1965 viaţa lor s-a
schimbat în bine. Nici nu bănuiau ei că va veni o zi când nu are să mai fi nevoie
să drămuiască leul pentru a putea să-și cumpere gaz lampant şi chibrituri. Pe
aceşti oameni nu îi interesau nici dreptul la vot, nici pluripartitismul, nici
libertatea cuvântului. Pentru ei era suficient faptul că începuseră să trăiască
mai bine. Dintr-o dată au început să aibă bani, la început cu banii şi-au
construit case, apoi au mers în staţiuni, „la băi”, iar când pretenţiile au
început să crească, au visat la autoturisme. Întâi şi-au cumpărat biciclete,
era tare cine avea aşa ceva, apoi au pus motor la bicicletă, mai târziu au
apărut motoretele „Carpaţi”, iar din 1968 când la Colibaşi, lângă Piteşti, a
fost înfiinţată fabrica de autoturisme „Dacia” în colaborare cu „Renault”,
românii au visat la acest autoturism, mulţi devenind proprietari de maşină
„mică”.
Poate că lucrurile aşa ar fi evoluat şi fără comunism, nu am de unde să ştiu.
După 1965 a fost o perioadă de
descătuşare a poporului faţă de etapa întunecată 1946-1964.
Din punct de vedere politic cel mai
important moment a fost a fost „Declarația de Independență” citită de
Gheorghe Gheorghiu-Dej în fața Biroului politic a PMR în aprilie 1964. În acea declarație
era condamnat amestecul în treburile interne ale altor partide externe
României. Aluzia clară era la PCUS (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice)
care încerca să conducă partidele din blocul de est socialiste.
Deţinuţii politici au fost amnistiaţi
în 1964, oamenii chiar simţeau un suflu nou.
Îmi amintesc că la înmormântarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din martie
1965, casa noastră era plină cu lume, (satul nostru fusese racordat de puţin
timp la curentul electric, de aceea eram printre puţinii fericiţi din sat posesori al unui televizor, al nostru era un
„Tonitza”), toţi acei oameni, ce se găseau la noi în casă, deplângeau moartea
lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de aici
denotă că era iubit de oameni, altfel nu îmi explic. Nu erau lacrimi forţate,
nu erau activişti de partid prin preajmă, erau lacrimi adevărate. Sunt sigur că
nu tot poporul l-a plâns pe Gheorghiu Dej, au fost destui care ar fi vrut să
joace și să scuipe pe mormântul lui.
Propaganda pentru lauda Partidului Muncitoresc Român(PMR) şi a liderului
său era uriaşă şi agresivă ( aceeaşi propagandă se face şi în ziua de astăzi,
la fel de agresivă şi parcă mai talibanică). La cinematograf, înainte de
începerea filmului propriu-zis era un jurnal de 15 minute în care erau
ilustrate minunatele realizări ale partidului, PMR, şi ale prim secretarului
său, tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej. Radioul, televiziunea, în toate
buletinele de ştiri, jurnalele şi emisiunile lor, lăudau marele om politic,
acelaşi Gheorghiu-Dej. Pe de altă parte, ţăranii care plângeau la înmormântarea
lui Dej, erau aproape muritori de foame până-n colectivizare, erau oameni cu
guri multe de hrănit şi pământ puţin. Acum copiii lor erau la şcoli
profesionale pe cheltuiala statului. La terminarea şcolii aveau un loc de muncă
asigurat. Ţăranii până-n 45 de ani puteau face cursuri de calificare pentru a învăţa
o meserie.
Deasemeni, prin cursuri serale intensive se căuta eliminarea
analfabetismului. Viaţa ţăranilor se schimbase radical în bine. Aici nu includ
morarii, proprietarii de mult pământ, peste 15 ha, aceştia se puteau întreţine
foarte bine, ei chiar au avut de pătimit în perioada de până-n colectivizare.
Mulţi dintre ţăranii de mijloc şi chiaburi au trecut de partea comuniştilor
reuşind să prindă posturi de conducere în viitoarele structuri ale GAC-urilor (
Gospodăria Agricolă Colectivă), ori GAS ( Gospodăria Agricolă de Stat).
Completare. Nu au avuat de pătimit pentru că aveau ce mânca, dar pe de altă
parte au avut de pătimit pentru că erau chiaburi.
Nu am pretenţia de a scrie o lecţie de istorie, ci de a rezuma faptele aşa
cum le-am văzut şi perceput ca trăitor al acelor vremuri în transformare.
Vreau să spun câteva cuvinte despre ce
mâncau oamenii anilor '50. Vorbesc despre ţăranii lucrători ai peticelelor lor
de pământ şi nu de familiile, puţine, care aveau un salariat în casă, cum era
la noi tata.
Dimineaţa: în general mâncau ce rămânea de seara, dacă nu rămăsese nimic
din seara precedentă, aveau câteva alternative:
-Frunze de
ceapă verde cu lăptuci şi oţet, nu se făcea salată.
-Puricei,
mămăligă fărâmată, prăjită-n puţină untură
-Tocăniţă,
puţină ceapă prăjită în untură cu puţin bulion şi mămăligă rece
-Două ouă,
asta era delicatesă, bătute cu mălai şi apă, câteodată punea lapte în loc de
apă, se făcea o omletă, pe care o mâncau
tot cu mămăligă rece.
Magiun cu
mămăligă
În acea perioadă pâinea era cartelată. Tatăl meu lucra în petrol şi avea
dreptul la o pâine neagră de 2 kg/zi, sau la două zile, nu mai reţin exact cum
era. Noi, copiii, împreună cu mama aveam conform cartelei dreptul la o pâine la
câteva zile, cred că trei zile. Ceilalţi, care nu erau salariaţi, cu greu
puteau face rost de o pâine pe săptămână. Când puteau găsi ceva drojdie, nu se
găsea, făceau fie o pâine, fie cococi pe plită. Cei care aveau pâine erau
consideraţi fericiţi, mai ales atunci când puteau înlocui la masa de dimineaţă
mămăliga rece, cu pâine.
La prânz:
-Ciorbă de: cartofi, fasole, fasole verde, iar felul doi: varză călită,
mâncare de cartofi. Cantităţile gătite pe timp de vară erau cât să ajungă
pentru masa de prânz, nu aveau frigidere în care să păstreze mâncarea . Pasărea
în general era tăiată duminica, dacă cineva tăia o pasăre în timpul săptămânii
însemna că ori pasărea era bolnavă ori un membru al familiei, era bolnav.
Primăvara
era bine. Se făcea mâncare din : urzici, lăptuci, ştevie, ştir, hamei, ceapă
verde, etc.
Ca o curiozitate , acasă mâncam pâine neagră, iar atunci când ajungeam în
spital ne era dată pâine albă. Dealtfel oamenii cu „dare de mână”, preferau să
mănânce şi acasă pâinea albă, mai ales că nu era pe cartelă, în schimb era
destul de scumpă. O pâine neagră de 2 kg. costa 4 lei, iar o franzelă albă de
0,750 kg. costa 3,60 lei.
În anul 1965 când a început dezvoltarea
industrială se punea mare bază pe muncitori. Migrarea din Moldova, spre celelalte
regiuni ale Țării, a populaţiei active a fost posibilă, datorită condiţiilor
bune oferite de stat, celor ce se angajau în unităţile noi create.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu