Toate filmele care rulau la „Cinema” aveau un jurnal de 15 minute, în acest
jurnal erau arătate măreţele realizări ale României sub conducerea înţeleaptă a
lui Gh. Gh.-Dej până în martie 1965. După Congresul al IX-lea al PCR din vara
lui 1965 când a fost ales Secretar General al Partidului Comunist Român (PCR)
Nicolae Ceauşescu el a fost cel care a început să fie omagiat în jurnalele de
film şi în mass media românească. La început omagierea lui Ceauşescu a fost
timidă, el însuşi condamnând cultul personalităţii lui Gh. Gh.-Dej. După
1968, atunci când N. Ceauşescu a blamat, în august, intervenţia trupelor
„Pactului de la Varşovia”, având în frunte URSS, în Cehoslovacia și arestarea
conducătorului cehoslovac Alexander Dupcek, cota de popularitate a liderului
comunist român a crescut atât în Ţară cât şi în exterior, de atunci s-au
înmulțit şi laudele la adresa sa.
S-a produs în această perioadă o oarecare destindere a politicii comuniste,
se simţea o anumită libertate culturală şi intelectuală. Procesul de
industrializare a Ţării a intrat într-o fază de dezvoltare rapidă, la fel şi
construcţia de locuinţe. Sigur, locuinţele nu erau nişte vile impozante, dar
aveau strictul necesar, oamenii care veneau dintr-un mediu rural, unde
condiţiile de trai erau medievale, apartamentul de bloc era palat regal.
Uzinele răsăreau ca ciupercile după ploaie. Unde cu un an în urmă era o baltă,
acum apăruse o uzină în care lucrau mii de muncitori, blocurile se înălţau
văzând cu ochii. Muncitorii lucrau la foc continuu, zi şi noapte. Ţara înflorea.
Magazinele erau pline cu toate mărfurile, inclusiv de import. Mărfurile
industriale se vindeau în rate fără dobândă. Muncitorii plecau în concedii la
munte, la mare, fie cu bilete de tratament pentru 18 zile care nu costau prea
mult, fie cu bilete de odihnă de 12 zile. Alţii mergeau pe cont propriu. Era un
salt de la mămăliga cu magiun, dormitul în aceeaşi odaie a 8 persoane, spălatul
în copaie, la micul dejun cu unt, salam, pâine albă, dormitor cu încălzire
centrală, baie la cadă, concediu plătit pe care îl petreceau în cabanele de la
munte, ori hotelurile de la mare. Acestor ţărani, deveniţi peste noapte orăşeni,
nu le trebuia o libertate a cuvântului, o liberă exprimare, pluripartidism, vot
liber etc. Aveau ce le trebuia, televiziunea avea un program variat, era şi
politică, dar şi teatru şi divertisment. Oamenii, acelor vremuri, pentru a
beneficia de toate aceste lucrurii, trebuiau să nu vorbească împotriva
partidului, a activului de partid, iar de două ori pe an să strige „Trăiască
PCR”, „Trăiască Ceauşescu” „Partidul Ceauşescu România”etc.
Cultul personalităţii lui Ceauşescu a crescut de la o zi la alta. Începând
cu 1970 numele lui Ceauşescu era pronunţat de mii de ori pe zi de către
radioteleviziune. Alături de N. Ceauşescu, mai ales după ce a fost ales
Preşedinte al Republici Socialiste România, a început să fie lăudată şi Elena
Ceauşescu, soţia sa, om de ştiinţă, academician, doctor inginer specialistă în
polimeri, de fapt, un fals ordinar, în afara halatului alb pe care îl îmbrăca
în faţa camerelor de luat vederi, altă legătură nu avea cu chimia, așa spuneau
posturile de radio de peste „gârlă”,
Vocea Americii, Europa liberă, etc.
Toate acestea arătau faţa hidoasă a conducerii PCR, dar cum toţi cei din
jurul lui Ceauşescu, îl aplaudau, îl linguşeau şi îl pupau în fund toată ziua
spunându-i că este foarte, că este ultra, că este cel mai deştept, lui
Ceauşescu nu-i rămânea decât să creadă că asta este. Cultul personalităţii
atinsese paroxismul. Televiziunea, radioul şi cei din propagandă se întreceau
în a găsi noi merite lui Ceauşescu. De la „cel mai iubit fiu al poporului”, la
„geniul din Carpaţi”, la punerea semnului de egalitate între comunism şi numele
său, astfel Partidul Comunist Român a devenit „Partidul Ceauşescu România”.S-a
mers până acolo încât se spunea că: „Ţara
este „cabinetul de lucru” al liderului comunist român.
Nu voi enumera scriitorii, ori pictorii care se întreceau în a scoate în
evidenţă „meritele” acestui om . Până la urmă au lăudat pentru a trăi ei mai
bine.
Trebuie să spun că în anii care au urmat, Ceauşescu, mai ales după '68, a
avut o politică externă foarte bună, iar marii lideri ai lumii se înghesuiau în
a-l primi pe Ceauşescu cu onoruri militare acordate marilor lideri. Ţara
noastră era vizitată de liderii marilor puteri. România, prin reprezentanţii ei
diplomatici, era un bun mediator între ţările aflate în conflict , ori cu
relaţiile îngheţate. Mă refer la relaţiile dintre China şi SUA, dintre Israel
şi Egipt în urma războiului din Înălţimile Golan, sunt numai câteva exemple.
În România acelor ani nu a existat o opoziţie reală faţă de regimul
comunist. Erau prin diferite cuplete, piese de teatru, strecurate anumite
şopârle ce satirizau regimul, dar şi acestea erau destul de subtile pentru a nu
fi oprite de cenzura comunistă. Au fost câţiva oameni care au strigat împotriva
regimului, dar erau voci izolate fără consistenţă şi real pericol pentru regim.
Pentru mine generalul Ioan Mihai Pacepa nu este un erou, este un trădător.
Fuga lui în occident a produs României un prejudiciu mai mare decât cutremurul
din 1977. Un om ca el, care cunoştea toate reţele de spionaj, toate legăturile,
toate secretele şi dedesubturile spionajului românesc de pe teritoriile altor
state, prin trădarea făcută a pus în pericol toate aceste reţele.
Linguşirea şi lăudarea lui Ceauşescu de către trepăduşii din jurul lui a
făcut din acesta un zeu, cu cât linguşeala era mai mare, cu atât Ceauşescu se
îndepărta mai mult de popor, de fapt, se rupea de realitate. Devenise un fel de
Narcis, se îndrăgostise de sine, devenise paranoic. Orice spunea el, era
aprobat, era genial, trepăduşii executau, nu se opunea nimeni. Cei care
încercau să-i spună adevărul erau imediat îndepărtaţi ca deviaţionisti.
Pupincuriştii lui Ceauşescu reuşiseră să facă din acesta o păpuşă pe care o
încorsetaseră cu laudele lor. Este clar că el, Ceauşescu, s-a complăcut în
acest joc murdar. Până la un punct este şi de înţeles. El, un copil sărac, fără
multă ştiinţă de carte, a ajuns în vârful României pe care o conducea cu mână
forte. Sigur că nu-l deranja când era lăudat, chiar căuta aceste laude, îi
plăcea să-şi audă numele strigat la diferite manifestaţii, ori la congrese. Îi
plăcea să fie considerat unic, asemănat cu marii domnitori ai Ţării. Ceauşescu
a vrut să ajungă un erou, o legendă vie, un titan al politicii, ştiinţei şi
tehnicii. Cei din jurul lui îi aplaudau toate zicerile, nimeni nu îşi asuma
să-l contrazică.
Poeţii îi cântau faptele, îl ridicau în slăvi, pictorii zugrăveau tablouri
cu Marele Cârmaci ce îşi avea „Cabinetul de lucru, Ţara”. Un mare pictor a fost
întrebat de ce îi place să-i picteze pe soții Ceaușescu, răspunsul a fost
simplu: „plătesc bine, dom`le!”
Va urma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu