Din dorinţa de a industrializa
rapid Țara, Ceauşescu se împrumutase masiv în anii '70-'80. Confruntat cu
amenințările venite din partea FMI, Ceauşescu hotărăște să plătească datoria
externă, pentru aceasta trece la raţionalizarea drastică a consumului intern şi
se mobilizează pe comerţul extern. Drept urmare, în a doua jumătate a anilor
'80, Ţara s-a confruntat cu o criză alimentară fără precedent, iar consumul
intern de energie a fost redus la cote minime. Importurile de utilaje tehnice
şi materie primă pentru industrie au fost restricţionate.
Raportările de producţie agricolă la hectar
erau fictive. Se ajunsese cu plusarea cantităţilor de recolte la hectar încât
nu mai aveau nici o legătură cu realitatea, raportările erau fantasmagorice.
Cerinţele lui Ceauşescu de la agricultură erau tot mai mari, nimeni nu îi
spunea: „gata, de aici nu se poate mai mult”, toţi prim-secretarii de judeţ îl
asigurau că se poate. Scroafele fătau câte 20 de purcei, la ordin chiar 30,
porumbul boabe la hectar ajunsese undeva aprope de 8t, la nevoie putea da chiar
un vagon, adică 10 tone de porumb boabe.
Vacile fătau câte 2 viţei, dacă partidul le
cerea erau hotărâte să fete câte 3, 4, în funcţie de nevoi. O vacă furajată
dădea 25 de litri de lapte/zi, pentru partid, personal pentru tov. Ceauşescu
era gata să dea lapte continuu. Se pierduse simţul realităţii.
Şi totuşi, în martie 1989 Ceauşescu a
anunţat că datoria externă a fost achitată, sacrificiul poporului nu fusese
chiar în van. Doar că, Ceauşescu nu slăbeşte strânsoarea, alimentele în
continuare sunt lipsă, curentul şi gazele raţionalizate la minim, programul de
televiziune durează numai 2 ore, din care o oră vorbeşte Ceauşescu. Poporul o
ducea greu. Existau bani pentru alimente însă trebuia să alergi după ele, se
găseau în anumite locuri. Acum apar primele semne ale unei corupţii ce avea să
înflorească după '90. România plătise datoria externă, era singura ţară fără
datorii externe, avea de încasat peste 2,5 miliarde de dolari de la alte state.
Deşi nu aveam datorii externe, aveam
chiar bani de încasat, asta nu însemna că populaţia o ducea mai bine. Copiii
învăţau tot la lumânare, în blocuri iarna caloriferele îngheţau, apa caldă
lipsea, chiar şi apa rece era raţionalizată. Nimeni nu înţelegea ce se
întâmplă, gradul de saturare al populaţiei ajunsese la limită, era nevoie de o
scânteie pentru a fi pornită o răscoală.
Marile puteri, împreună cu marii bancheri ai lumii, nu priveau cu ochi buni
faptul că România plătise datoria externă şi începuse să aibă mari acumulări în
Banca Naţională. Două probleme mari îi frământau pe liderii mondiali, în speţă
SUA şi URSS, intenţia lui Ceauşescu de a face împreună cu statele arabe, o
bancă ce putea concura cu FMI şi al doilea, anunţul făcut de partea română cum
că, România, din punct de vedere tehnic, este pregătită să fabrice arme
nucleare. Asta a fost fatal pentru Ceauşescu, Oculta Mondială a pus la cale
îndepărtarea lui de la putere şi apoi omorârea.
România era singura Ţară din blocul estic
european comunist care nu suferise nicio transformare. Realegerea lui N.
Ceauşescu ca Secretar General al PCR la Congresul al XIV-lea din noiembrie 1989
a scos din minţi „agenturile străine”.
Întâlnirea dintre Bush și Gorbaciov de la
începutul lui 1989 de la Malta a fost momentul în care a fost decisă soarta lui
Ceaușescu. Operaţiunea pentru debarcarea lui Ceauşescu a fost declanşată, urma
să se găsească un prilej, pentru a se porni mişcarea de stradă. Nu conta dacă
aveau să moară oameni, conta rezultatul. Ordinul de evacuare al pastorului
Laszlo Tokes a dus la primele manifestaţii în Timişoara în 16 noiembrie 1989.
Primii manifestanţi au vandalizat magazinele, au provocat autorităţile, pentru
a fi scoasă armata. Agenţii străini infiltraţi printre manifestanţi incitau la
violenţă, la nesupunere. Lucrurile au degenerat în zilele de 17, 18, 19, 20
decembrie. Ceauşescu era plecat în Iran, s-a întors în Ţară şi a încercat să
aplaneze conflictul.
Tăvălugul era pornit, focul mocnit a
început să ardă cu flacără, poporul a prins curaj. Umilirea prin care trecuse
în ultimii ani şi-a spus cuvântul.
Organizarea în data de 21 decembrie a unei mari adunări în Bucureşti, unde N.
Ceauşescu trebuia să aducă poporul la ascultare, a fost un fiasco. Aţâţaţi de
agenţii infiltraţi printre muncitori, manifestanţii au început să strige
împotriva lui Ceauşescu, acesta este debusolat, nu ştie ce să facă, ceilalţi
lideri comunişti care îl însoţeau pe Ceauşescu au început să se retragă,
„Marele Cârmaci” a rămas singur, toţi l-au părăsit. Acest miting avea să pună
capăt erei Ceauşescu, „Epoca de Aur”a luat sfârşit. Oamenii nu au mai părăsit
piaţa, au fost organizate baricade. A fost trimisă armata pentru a împrăştia
manifestanţii, fără vlagă armata acţionează în noaptea de 21 spre 22 decembrie.
Manifestanţii au rămas în spatele baricadelor. 22 decembrie ora 12, N.
Ceauşescu, împreună cu soţia, fuge cu un elicopter. Din acest moment domnia lui
încetează. De degringolada care a urmat a profitat Ion Iliescu, Petre Roman şi
mulţi alţii. Aceştia, împreună cu generalii Guşă şi Stănculescu, au început să
dirijeze lucrurile în Ţară. 25 decembrie 1989, un tribunal militar constituit
ad-hoc condamnă pe Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena la moarte prin
împuşcare. Bătrân, slăbit de boală, cu mâinile legate la spate şi pe cap cu
căciula de astrahan, care, dintr-o dată devenise prea mare, Nicolae Ceauşescu,
cântând Internaţionala, îşi sfidează călăi şi merge la moarte. Circa 70 de
gloanţe îi sfârtecă trupul, cade într-o poziţie nefirescă, poporul jubilează,
dar şi mai tare jubilează păpuşarii externi, cei care regizaseră această revoluţie.
În 1989 românii au sărbătorit Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin
2 crime.
Au fost omorâţi Nicolae şi Elena Ceauşescu
ca simboluri ale comunismului, dar comuniştii au rămas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu