Confesiuni. La cosit I

       

   S-a trezit dis de dimineaţă determinat, ca până ce se luminează de ziuă, să ajungă la locul unde avea trifoiul de cosit. S-a uitat cu drag la femeia care încă dormea, era cald, piciorul, ieşit de sub cearșaful ce-i acoperea restul trupului, arăta o pulpă rotundă, bronzată cu carnea tare de femeie tânără obișnuită cu munca. Abia i se simțea respiraţia,doar buza de sus se ridica decâte ori expira, a mângâiat-o pe părul lung şi şaten, apoi, fără zgomot, a ieşit din cameră. Aerul răcoros l-a trezit definitiv, înviorat şi plin de forţă, după ce băuse o cană mare cu  cafea neagră și amară, cu coasa la spinare şi traista cu ciocârdeie* în mână, a plecat la drum. Era singur pe ulița prăfuită, era o liniște profundă, ai fi crezut că satul nu este locuit dacă nu s-ar fi auzit cocoșii care cântau de ziuă. Cu pași hotărâți a tăiat satul în două până în locul unde drumul satului făcea cruce cu rigla care ducea în câmp, dacă apuca în stânga ar fi ajuns la gârlă, a cotit în dreapta pe drumul ce ducea spre țarina unde-și avea trifoiul. După vreo sută de pași a intrat în porumb pe o potecă îngustă, de aici era ca și ajuns la locul lui unde trifoiul era mai înalt de genunchiul lui. În capul locului a mulțumit Domnului că i-a purtat pașii cu bine, și-a făcut o cruce mare, iar în gând a rostit o rugăciune scurtă, așa îl învățase ăl bătrân când i-a pus coasa în mână cu vreo șaisprezece ani în urmă. Tot de la el învățase cum se bate coasa, cum să o țină pe nicovală să nu se aducă în gură în timp ce o bate. A aruncat un ochi de cunoscător asupra întregii tarlale cu verdeaţa ce trebuia cosită; după socotelile lui ar fi trebuit ca până în seară să termine treaba. Şi-a făcut o cruce mare, apoi după un Doamne Ajută s-a apucat de cosit. Coasa, bine ascuţită, şuiera prin trifoiul ud, brazdă după brazdă, coasa înainta prin iarba rouată, în urma lui rămânea o potecă cu trifoi tăiat. Bărbatul silea să ajusteze cât mai mult din lotul cu trifoi, în curând avea să vină căldura, atunci îi va fi mai greu. După un timp, când soarele se urcase de trei suliţe pe cer, iar locul era mai mult de un sfert cosit, a început să se uite în lungul drumului pe unde trebuia să vină nevasta cu mâncare. Cu mâna streaşină la ochi, bărbatul scruta zarea, se uita prin lanul de porumb căruia îi dădu-se spicul, pe aici trebuia să ajungă, pe poteca ce străbătea locurile cultivate cu porumb şi grîu. În locul spicelor de grâu era mirişte acum, boabele treierate erau puse în saci şi depozitatele în magaziile gospodarilor. Nu se vedea nevasta, coasa nu mai tăia, obosit şi înfometat şi-a luat traista cu ciocârdeie şi coasa, apoi s-a retras la umbra prunului bătrân singurul pom cât vedeai cu ochii. După ce şi-a aşezat nicovala, a început să bată coasa. Lovea ritmic în gura coasei cu ciocănelul special construit. Concentrat asupra muncii, nu a auzit femeia care s-a apropiat de el.

Surprins, a ridicat privirea de pe nicovală, în faţa lui, dreaptă, cu un zâmbet plin de dragoste, era ea, iubita lui. S-a ridicat vioi, oboseala dispăruse ca prin farmec, i-a luat bagajul, apoi a sărutat cu dragoste mâna ce adusese mâncarea. Privea în ochii ei căprui, limpezi, cu nuanţe verzi. Dragostea ce se aprinsese în urmă cu mulţi ani era nealterată, foamea-i dispăruse, privea cu nesaţ chipul frumos din faţa lui. Femeia se lăsa dezmierdată de privirea bărbatului, îi făcea bine dragostea lui şi ea îl iubea la fel ca în prima zi, deşi trecuse mult timp de la primul lor sărut.

-Stai jos omule să mânânci, vei fi obosit de când munceşti, uite, ia o gură de țuiculiță din sticluța asta, femeia i-a pus în mână o sticluță cu țuică de un sfert de litru, gustă din cărniţa asta fragedă de pui, ţi-am fiert şi două ouă moi, aşa cum îţi plac ţie. Mănâncă, între timp trag şi eu o brazdă, două, să te ajut, zise femeia, apoi a luat coasa şi a început să cosească. Bărbatul mânca mestecând încet privind la femeia care trăgea cu coasa ca un flăcău adevărat. Soarele îşi  izbea razele în luciul coasei, femeia rumenă şi frumoasă era mândră fiindcă îşi putea ajuta bărbatul.

     Aproape că uitase de mâncare, se uita cu admiraţie la femeia slăbuţă, dar bine făcută, rochiţa scurtă de vară, lăsa să se ghicească piciorul drept, lung, cu pulpele rotunde şi cărnoase, bluziţa largă, subţire, puţin decoltată acoperea sânii tari şi rotunzi cu sfârcuri obraznice care împungeau cu nonşalanţă în sutien .

Aprinsă la faţă, puţin obosită, femeia continua să cosească, firele de trifoi cădeau tăiate de coasa nemiloasă a frumoasei femei.

     -Gata Nicole, ajunge, i-a strigat bărbatul, lasă, de acum mă ocup eu de cosit, mergi acasă, voi veni şi eu după ce voi găta. S-a apropiat de nevastă, i-a luat coasa din mână, apoi a înfipt coporia cu capătul ascuțit în pământ, a prins femeia în braţe, cu o mână i-a ridicat părul căzut valuri pe umeri, cu cealaltă a cuprins-o peste mijloc, iar gura lui a sărutat faţa aprinsă, femeia i-a răspuns cu dragoste, l-a mângâiat şi încurajat. S-a desprins din îmbrăţişare, l-a  sărutat în fugă pe obraz după care a plecat spre prun pentru a strânge masa. Bărbatul se uita cu plăcere spre femeia care, aplecată fiind, îşi decoperise partea din spate a picioarelor, un fior l-a străbătut pe şira spinării, fluturii din stomac alergau năuci, deşi le văzuse de sute ori, de fiecare dată pulpele dezgolite până sus îi trezeau dorinţe pătimaşe. S-a scuturat ca la vederea unei năluci, a luat coasă şi a început să cosească. Aprig la muncă, ar fi vrut să termine mai repede pentru a ajunge fie şi cu o jumătate de oră mai devreme acasă.

Femeia a pus resturile de mâncare în sacoşă, din vârful degetelor a trimis un sărut bărbatului, apoi, cu paşi vioi, a pornit pe poteca din lanul de porumb. Soarele privea printre spicele porumbului femeia ce se depărta urmărită de privirea bărbatului.

*Ciocârdeie- totalitatea sculelor pentru bătut și ascuțit coasa, nicovală, ciocan, gresie.

Mulţumesc pentru poză : libertatea.ro

O Ţară condusă de trădători şi nebuni

     Trăim într-o Ţară de nebuni, da, de nebuni numai buni de închis la ospiciu. Urmăresc de ceva timp pe postul România TV, multe dezbaterii pe tema pensiilor. Diverşi indivizi, mai mult sau mai puţin avizaţi îşi dau cu părerea, unii spun una, alţii alta, foşti miniştrii ai muncii, care puteau face multe cât au fost în funcţie, vin acum să ne înveţe ce să facem. Un fost Preşedinte al României, de tristă amintire, tot ne ameninţă, cu un rânjet cinic, că bugetul de pensii va fi din ce în ce mai mic, lăsând să se înţeleagă că este posibil ca România să nu mai poată plăti pensiile.

Din această sarabandă a declaraţiilor şi ale emisiunilor tocşoiste, au de pierdut pensionarii care trăiesc într-un stres continuu, ei înţelegând de aici, mai ales că am mai trăit o asemenea nenorocită experienţă, că nu vor mai fi plătite pensiile, sau că vor fi înjumătăţite. Dacă emisiunile de TV au sarcină trasată de a ţine pensionarii în stres pentru a le grăbi ieşirea pe cale naturală din sistem, să continuie aşa. Dacă o fac de dragul retingului, sunt insensibili la manipularea dureroasă pe care o fac.

Spuneam la începutul articolului că trăim într-o Ţară locuită, dar mai ales condusă de nebuni. De nebuni care, lăsaţi în libertate, riscă să distrugă şi ce bruma a mai rămas.

    Membrii guvernului, ai Parlamentului, Preşedinţiei şi ceilalţi Înalţi funcţionari ai statului se numesc şi dregătorii Ţării. Eu pe ăştia îi numesc stricătorii statutului. Să mă explic.

Toţi spun că banii sunt pe sponci şi la Casa de pensii şi în bugetul Ţării, dar nu se opresc din măriri de salarii, este vorba aproape de triplări de salarii, de pensii speciale pentru parlamentari, aleşi locali ,judecători, procurori, etc. Preşedintele României are acum un salariu de 16.000 de lei, foştii şefi de stat au 75% din salariul actualului Preşedinte, adică în jur de 12 000 de lei la care se adaugă pensia lor de drept, aici nu mai pun la socoteală secretara, şoferul, SPP-istul şi casa. Nu sunt prea mulţi bani daţi acestor oameni în condiţiile în care nu au cotizat cu nimic la Casa de pensii? Cineva îmi va spune că banii nu sunt din fondul de pensii, poate că nu sunt, dar sunt tot din banii noştri. Ameninţăm nişte amărâţi că îşi pot pierde nenorocita de pensie de câteva sute de lei, dar nu ne uităm la parlamentari, aleşi locali, judecători care încasează nişte pensii uriaşe fără să aibă legătură cu contributivitatea. Iar se va spune că sunt fonduri separate, or fi, dar sunt tot din acelaşi fleşcăit buget. Mărirea salariului minim pe economie a fost amânată până în vară, legea unică de salarizare riscă să nu mai fie votată nici anul ăsta. Cum pot în asemenea condiţii să spun că suntem conduşi de dregătorii Ţării. Nu, se numesc stricători, pentru că asta fac, strică. Sau decis să nu mai fure, pentru că i-au speriat DNA-ul, atunci au hotărât să-şi mărească salariile. Spuneam, într-un alt articol, că mărirea salariilor Înalţilor Funcţionari ai statului va fi un bulgăre de zăpada scăpat la vale. Aşa şi este, acum parlamentarii, poate pe bună dreptate, vor şi ei salarii mai mari. În condiţiile în care şefii celor două camere ale Parlamentului au salarii exorbitante şi membrii simpli vor să fie plătiţi mai bine.

Luaţi tot, înfruptaţi-vă, furaţi, jefuiţi, beliţi poporul şi de pielea de pe el. Trăiţi voi bine, iar noi  ne vom bucura privind la bunăstarea voastră, văzându-vă pe voi fericiţi.

     Preşedintele României este mai mult decât un monarh autocrat. Ludovic al XIV, acest monarh atot puternic  putea  să ia lecţii de cum se conduce o Ţară atunci când „l'etat est moi”(statul sunt eu).

Diferenţa dintre Iohannis şi celebrul rege este dată de faptul că regele francez trăind la sfârşitul sec al XVII-lea şi începutul sec al XVIII-lea nu avea Facebook, iar socializarea se făcea prin saloanele regale ori prin şurele cu paie. În rest, aceleaşi avantaje, plimbări, odihne, vizite de curtoazie, bani mulţi la dispoziţie, gardă personală, maşini ultramoderne, pensie uriaşă după încetarea mandatului.

Pe noi Preşedinţia ne costă mai mult decât o curte regală.

     Mai mult decât atât, în această perioadă, am senzaţia că sunt fie în perioada absolutismului regal al lui Ludovic al XIV-lea, fie în dictatura carlistă de după 1938. Partidele nu sunt desfiinţate, există fizic, reprezentanţii lor sunt încă membrii ai Parlamentului, doar că se uită fie la Cotroceni, fie la palatul Victoria, aici există un alter-ego al Preşedintelui şi în funcţie de mesajele transmise hotărăsc în Parlament. Cu alte cuvinte, toate pârghiile de putere sunt în mâna plecatului în Florida, adică pe numele său german, Iohannis. Apropo de Germania, bietul Cioloş s-a dus val-vârtej la A. Merkel, nu a mai găsit bilete la o cursă de linie şi a închiriat un avion cu o grămadă de bani. Lasă, bine că s-a dus, a luat omul botezul, sarcinile ce trebuie îndeplinite, acum doar nu vom avea un guvern care să lucreze haotic. Se ştie că germanii sunt riguroşi, foarte bine, să ia lumină, să ne lumineze şi pe noi. Cine ştie, o mai fi ceva de vândut şi nu ştia cu ce preţ să-l vândă. Grijulie Merkel.

Sau noi suntem nişte cârpe, uşor de manipulat, manevrat, condus şi indus.

Confesiuni IX

     Ajunşi în parc am căutat o bancă retrasă, ne-am aşezat, apoi Mona, aşa se numea fata, a început să-mi povestească calvarul vieţii ei. Se căsătorise din dragoste cu un băiat, au trăit o adevărată poveste de dragoste până ce Dumnezeu s-a hotărât să-l cheme la el pe soţul femeii. Totul s-a întâmplat din cauza unui stupid accident de maşină. Pe scurt, un şofer beat conducea maşina proprie cu viteză mare, apoi la o curbă a pierdut controlul maşinii şi a intrat în soţul fetei care circula ca pieton pe partea stângă a direcţie de mers a maşini. Luat în plin de maşina dezlănţuită, a decedat pe loc. A rămas singură cu un copil, acum l-a lăsat la mamă-sa, a venit câteva zile la munte pentru a se linişti. Deşi trecuse aproape un an de la teribilul accident, fata încă nu îşi revenise.

A terminat de povestit, lacrimile i se împreunau sub bărbie, am scos batista şi cu multă grijă şi căldură am început să le şterg, am lăsat-o să plângă în voie, ştiam că vor fi ultimele lacrimi, erau lacrimile de despărţire definitivă de cel pe care-l iubise, era momentul în care îşi îngropa durerea, după un timp şi-a ridicat faţa şi m-a privit în ochi. Avea o privire blândă, rugătoare, am cuprins cu amândouă mâinile capul fetei, apoi am sărutat-o pe frunte. Nu am scos nici un cuvânt referitor la tragedia ei, i-am cuprins mâinile cu ale mele într-un gest de îmbărbătare. Ne-am ridicat de pe bancă, apoi am plecat rătăcind fără ţintă prin oraş.    Într-un târziu mi-a zis că ar vrea să bea ceva,  am intrat într-un bar, aici am comandat două coniace mici şi am început să sporovăim. Limbile, după prima gură de licoare, au început să se dezlege. Euforică Mona mi-a zis să iau o sticlă de coniac şi să urcăm în camera ei. Aşa am şi făcut. Ajunşi în cameră ne-am aşezat în fotoliile care erau faţă în faţă, având o măsuţă la mijloc. A adus două pahare, iar eu am turnat coniac în ele, am dat noroc privindu-ne în ochi. Am gustat din băutura fină, priveam fata din faţa mea, era trofeul meu, ştiam că este a mea, nu mă grăbeam, voiam să trăiesc momentul. Eram ca jucătorul împătimit de loz în plic, acesta nu juca pentru a câştiga, ci pentru a trăi fiecare secundă până deschidea plicul. Îl fila cu grijă, ajungea aproape să vadă ce scrie pe el, apoi îl închidea la loc şi iar începea să-l desfacă puţin câte puţin, momentul de vârf al adrenalinei,  într-un târziu când plicul era deschis nu mai conta ce scrie, dacă a câştigat, sau nu, el trăise totul înainte. Aşa eram şi eu, priveam pe Mona cum ţinea paharul în mână, înmuiase degetul arătător de la mâna stângă în licoarea bahică, apoi cu o mişcare lascivă îl prinsese între buze. M-am ridicat din fotoliu, s-a ridicat şi ea, am prins-o în braţe iar gura mea a căutat-o pe-a ei rămând într-un sărut prelung, zgomotos şi plin de dorinţă. Fata se abandonase în braţele mele, am întins-o în pat, i-am scos din picioare pantofii şi am început să o sărut, mai întîi pe glezna fină, apoi mai sus pe pulpiţele frumoase şi cărnoase, mâinile mele mângâiau partea unde fusese sărutată, am ajuns la locul unde era rochia, primul gest a fost să o ridic dintr-o dată, m-am răzgândit, aş fi fost bădăran. M-am ridicat la nivelul feţei ei, am privit-o cu dragoste şi poftă carnală, mă uitam la faţa uşor şatenă, încadrată de părul negru lung ce contrasta cu perna albă. Doi ochi verzi cu frumoase ape căprui mă priveau cu dragoste, sprâncenele arcuite sub fruntea înaltă, dădeau o distincţie aparte. Am sărutat fruntea, ochii, sprâncenele, pomeţii puţin ieşiţi ai obrajilor, am ajuns la buzele senzuale pe care le-am prins în sărutări separate, am coborât cu sărutările de la bărbia semirotundă la gâtul delicat cu pielea catifelată. În căutările lor mâinile mele au găsit sânii cu sfârcurile întărite. Uşor am descheiat bluza, sutienul, rămânând pieptul descoperit în toată spendoarea lui. Milimetru cu milimetru am sărutat toată pielea catifelată a pieptului, m-am jucat cu sânii care erau precum merele domneşti, am luat-o de la capăt cu pupatul din teamă de-a nu fi rămas vreun centimetru nesărutat. Mona mă strângea într-o îmbrăţişare plină de dragoste, icnea de plăcere, simţeam că îi este bine, voiam să o duc în al nouălea cer. Nu mă grăbeam, am coborât cu sărutul până aproape de muntele lui Venus. Am ridicat fusta, puţin câte puţin, neuitând să pup fiecare loc dezvelit. A tresărit când s-a simţit goală, apoi a pus capul pe pieptul meu şi mi-a zis: „ sunt a ta, fă ce vrei cu mine”. Şi da, a fost a mea. Am făcut împreună toate nebuniile, am trăit momente de neuitat. Am fost amândoi fericiţi. Am simţit cât de darnic a fost Dumnezeu cu noi, bărbaţii, când a făcut femeia. Viaţa dintr-o dată nu a mai fost searbădă, s-a umplut cu prea plinul dragostei acestei minunate făpturi, numită femeie. O floare din grădină este precum nimfa ce o aveam lângă mine în aceste minunate clipe de  dragoste. Femeia, prin iubirea ce ne-o poartă, este zeiţa din poarta raiului pământesc, am simţit acel rai, am trăit împreună cu Mona în grădina lui. A venit şi momentul plecării, m-a privit în ochii cu mulţumire, apoi mi-a spus : „ ne despărţim, nu mă voi recăsătorii niciodată, am suferit prea mult, acum sunt din nou liberă, îţi mulţumesc." După ce a plecat am realizat că nu ştiam de unde este şi nici cum o cheamă. Era Mona şi atât. Era zâna bună, femeia apărută de nicăieri şi plecată spre nicăieri, era raza de Soare dintr-o zi geroasă, era Mona, femeia  care făcuse ca inimile noastre să vibreze, ca sufletele noastre să se înalţe şi să devină un tot, era DIVINA FEMEIE. Amintiri frumoase, trăiri intense, viaţă adevărată.

Confesiuni VIII

      Era un timp mohorât de început de vară, stăteam în casă întins în pat iar cu ochii fixasem un punct din tavan. Eram plictisit, timpul de afară îmi crease o stare rea, eram aproape amorţit, priveam punctul fără să mă pot concentra la ceva anume, capul mi se golise. Cu ultimele zvâcniri ale voinţei mele adormite, m-am ridicat din pat, am adunat câteva lucruri de strictă necesitate, le-am aruncat într-o geantă, apoi am ieşit pe uşă plecând în trombă spre poartă. Aici m-am oprit, nu ştiam, în ce parte să o iau, stânga sau dreapta, m-am hotărât pentru dreapta. Cu o maşină am ajuns în Ploieşti, abia aici, mergând pe bulevardul Castanilor, mi-am revenit. Soarele strălucea pe cer, căldura lui pătrundea prin umbra deasă a bătrânilor castani, instinctiv mergeam spre gară. M-am hotărât, când voi ajunge la gară, mă voi urca în primul tren, nu va conta unde merge, oricum nu am nici o destinaţie. Primul tren care a sosit în gară mergea la Braşov, am luat bilet şi m-am urcat în el. Nu era cu locuri, era un personal, am căutat prin vagoane până am găsit un loc liber. Am intrat în compartiment, după un bună ziua destul de solemn, am întrebat dacă este liber locul de lângă geam. Am primit încuviinţarea să iau loc. Geanta de mână am pus-o la bagaje, apoi cu creionul într-o mână şi revista rebus în alta m-am aşezat pe locul de lângă geam. Discret am privit în compartiment, în faţa mea se afla o Doamnă, pe aceiaşi parte un puşti de vreo 13-14 ani, lângă mine un alt puşti împreună cu tatăl său. Aveam să aflu că Doamna era singură, iar copiii amândoi erau fraţi şi călătoreau împreună cu tatăl lor. Am început să dezleg rebusuri, din când în când aruncam câte o privire pe furiş asupra femeii din faţa mea. Nu era atentă la ce se întâmpla în compartiment, citea şi era acolo, alături de Adela, asta citea, Adela de Garabet Ibrăileanu.

Era îmbrăcată lejer, bluziţa subţire de mătase pe alocuri lăsa să se vadă din pielea catifelată, sutienul de culoarea pielii întregea un tablou frumos, în timp ce citea, capul era puţin aplecat asupra cărţii, părul negru, prins cu o bentiţă, profitase de acceleraţia gravitaţională şi îi îmbrăca faţa. Fusta scurtă, deasupra genunchiului, lăsa să se vadă un picior frumos, iar ochii minţii puteau ghicii nişte pulpe rotunde superbe; genunchii rotunzi cu pulpele cărnoase de deasupra gleznei fine, întregea  tabloul  unei femei frumoase. Foiala mea şi câteva încercări timide nu au reuşit să o scoată pe frumoasa femeie dintre coperţile cărţii. Noroc că trenul era personal şi oprea pe la toate porţile. La un moment dat cred că a pierdut noţiunea timpului, s-a uitat pe geam puţin debusolată, am observat şi am întrebat-o unde merge, atunci am aflat că merge la Sinaia într-un mic concediu. Am liniştit-o, i-am spus că mai avem vreo jumătate de oră de mers. În acel moment mi-a venit o idee şi am plusat: „cred că prietenul, sau soţul vă aşteaptă-n gară?” Fata s-a uitat la mine, apoi în paginile cărţii, după care mi-a răspuns: „asta este o chestiune care mă priveşte”, apoi a reluat : „fiindcă m-aţi întrebat vă răspund, nu mă aşteaptă nimeni, sunt singură şi aşa vreau să rămân pe tot parcursul acestor zile”. Din glasul fetei răzbătea durerea şi neîncrederea. Suferinţa pusese stăpânire pe ea, ura contra bărbaţilor se făcea cunoscută chiar din privirea ei tăioasă . Deşi se uita la mine, privea prin mine, privea dincolo de mine. Atunci m-am hotărât, cobor la Sinaia, vreau să cunosc cine este această fată, ce a păţit, cine i-a distrus sufletul. Am ajutat-o să coboare bagajul în gara Sinaia, ne-am luat la revedere, apoi repede am intrat în compartiment mi-am luat geanta şi tiptil am mers pe urmele frumoasei fete. Căra cu oarece greutate geamantanul, aş fi vrut să o ajut, dar nu voiam să mă vadă. A ajuns la hotelul unde s-a cazat, de acum trebuia să găsesc şi eu un loc de popas. Nu am mers prea mult, un puştan m-a abordat oferindu-mi o cameră. Am mers împreună cu băiatul, camera avea o intrare separată pe o scară exterioară, era curată şi avea baie cu toaletă, asta era important. Cum proprietarul nu m-a jupuit prea rău de bani, am închiriat-o pe 10 zile, urmând să mai discutăm. Când a ieşit din cameră gazda mea m-a asigurat că de la el din casă nu se vede când vin şi nici cu cine vin. Având cazarea rezolvată, am căutat o cârciumă aproape de hotelul ei pentru a o putea supraveghea. Mâncam din friptura tare de porc, mi-am jurat că nu voi mai mânca în cârciuma asta, cu ochii pe uşa hotelului. Tresăream la fiecare deschidere, la fiecare umbră ce se vedea prin perdeaua ferestrelor de la hotel. Într-un târziu apare în cadrul uşii, a privit într-o parte a drumului, apoi în cealaltă, neştiind încotro să o apuce, într-un târziu s-a decis să meargă în susul străzii în direcţia Predealului. Am plătit repede friptura, apoi am mers în spatele ei, aveam avantajul că eu cunoşteam oraşul. Am apucat pe o străduţă laterală, zorind pasul, am ieşit ca din întâmplare înaintea ei. Era gata să treacă pe lângă mine fără să mă vadă, atunci am abordat-o spunându-i aparent surprins :” ce mică-i lumea?”, s-a oprit, m-a privit ca şi când nu m-ar fi văzut până atunci, apoi i-am amintit că ne întâlnisem în tren.

S-a bucurat ca la vederea unei cunoştinţe vechi, am întrebat dacă pot să o însoţesc, a dat din cap indiferentă. Mergeam unul lângă altul fără să vorbim, am încercat câteva teme de discuţie, nu a mers, era cu gândul în altă parte, era preocupată de alte lucruri. Am întrebat-o dacă vrea să viziteze Castelul Peleş, atunci faţa i s-a luminat, apoi cu un zâmbet abia perceptibil, a zis da.

Ajunşi la Peleş ne-am bucurat de toate exponatele, am ajutat-o să înţeleagă anumite lucruri tehnice, cum ar fi armura, sabia etc. După vizita la castel, am mers la o cofetărie, ne-am aşezat la o masă mai retrasă apoi am comandat cafele. O priveam pe furiş, nu căutam să fiu insistent, simţeam instinctiv că îi place să fie cu mine, dar în acelaşi timp se temea. Nu, nu de mine, se temea de ceva nedefinit. Îi respectam semi izolarea, voiam să o cuceresc, simţeam că am în faţă o adevărată redută, o cetate în care va fi greu să pătrund. Am scos din arsenal toate armele seducţiei, prima armă răbdarea, apoi diplomaţia, curtenia, politeţea fără excese. Am vorbit despre vreme, despre cărţi, nu se lega o discuţie, se simţea o anumită stinghereală.

Am continuat să ne întâlnim încă patru zile, petreceam ore întregi vorbind banalităţi, bând cafea sau stând pe bănci în parc şi privind la păsărele ce se roteau deasupra noastră.

În a cincea zi de cum ne-am întâlnit s-a prins de braţul meu şi a zis :”du-mă undeva, într-un loc liniştit, vreau să-ţi vorbesc despre mine.

Partidele merg cu uratul la Cotroceni

      În sfârşit, am auzit că Preşedintele Iohannis a revenit din concediu, este la Cotroceni. Asta este o adevărată sărbătoare. Românii ar trebui să vină, cu steaua, cu buhaiul, cu capra , cu pluguşorul şi să ureze la mulţi ani mult iubitului nostru preşedinte, far călăuzitor al ideilor transmise din Berlin.

Cum adică a trecut Crăciunul şi Anul Nou? Păi abia începe pe rit vechi. Îl ţinem pe-ăsta, dacă la al nostru nu a fost în Ţară, îi urăm acum. Mă tot bruiază unu ; „ ce zici mă, că merg reprezentanţii partidelor parlamentare cu uratul”? Lasă să meargă, că nici unul nu va zice un cuvânt de rău domnului Iohannis, cel mai mare neamţ dintre români.

Preşedintele că a convocat partidele la consultări în legătură cu cumpărarea cartelelor telefonice cu buletinul. De ce naiba i-a mai chemat, nu ştiu? Ăştia oricum nu ies din cuvântul lui Iohannis, nu au cum. Dragnea aşteaptă sentinţa, Blaga e pe cracă, Alinuţa e Alinuţa, poate Tăriceanu să bâzâie un pic, numai un pic , chiar dacă bâzâie mai mult nu-l aude nimeni, Oprea e cu interesul naţional în gură, în concluzie putea să-i apeleze la telefon şi scuteau motorina ce se consumă cu deplasarea.

Unii zic că e bine să te noteze când ei cartela, alţii zic că nu. Suntem copii, SRI-ul află numărul de telefon şi numele utilizatorului în cel mai scurt timp, aşa că hai să luăm cartela cu buletinul. Îmi amintesc că prin 2007 am cumpărat un congelator cu buletinul, acum vom cumpăra cartele telefonice. Fiecare perioadă cu moda sa. Pe mine nu mă afectează, am abonament, apoi dacă mă ascultă cineva e bine, abia am pe cine pune de martor când interlocutorul meu nu mai recunoaşte ce am discutat cândva.

       Lăsând gluma la o parte, de parcă asta ar fi glumă, cu toate migraţiile astea prin Europa, cu toate acţiunile astea de terorism, că am impresia că sunt acum mai mulţi terorişti decât cei de la revoluţia lui nenea Nelu, e bine să fie luate măsuri de precauţie. Sigur că toate aceste măsuri presupune să fie mărit numărul de judecători care dau mandat de ascultare pe „siguranţă naţională”. Bieţii „băieţi” vor sta numai cu căştile la urechi, asta le e meseria, pentru ca noi să dormim liniştiţi. Aoleu, nu e bine să zic aşa, mai spunea odată ăia de la FNI : „dormiţi liniştiţi, că vă furăm noi banii”, în sfârşit nu ştiu dacă au spus chiar aşa , dar până la urmă aşa a fost. Cei care au depus banii la FNI acum 15-20 de ani, acum dorm liniştiţi, nu mai au nimic.

Partide parlamentare, două găşti muribunde, Iohannis a reuşit să pună politicul cu botul pe labe. Tinerii frumoşi şi liberi au îngropat democraţia, avem „guverul meu”, „parlamentul meu” şi „partidele mele”, pe Tăriceanu îl lasă să se joace în afara cercului, în interiorul cercului are treabă Iohannis, ambasadorul SUA şi telefonul lui Merkel.

        Camere de video nu montează în case? Nu de alta, dar de la un timp am impresia că este cam aglomeraţie în pat. SRI-ul ştie ceva de asta? Întreb, să nu fie teroriştii.

Este nevoie de o nouă clasă politică

      

Din decembrie 1989 şi până astăzi partidele politice, indiferent de culoare, şi-au dat mâna pentru a duce la îndeplinire un plan de jaf şi distrugere a industriei, agriculturii şi sistemului bancar românesc, într-un cuvânt a economiei Ţării. Contribuţia partidelor a fost la fel de nefastă, fie că vorbim de partidele istorice, fie că vorbim de FSN şi partidele derivate din acesta. Membrii guvernelor, ai parlamentului, indiferent de doctrină, culoare politică, sau ideologie toate au avut un singur scop : furtul din averea statului, din banii publici, din banii întregului popor. Toate acestea au fost posibile pentru că hoţia a fost transpartinică, ea nu a avut culoare politică, a avut numai ţinte bine determinate şi pline de bani. Pot da exemple de ţinte : combinatele industriale, uzine, fabrici, bănci comerciale, etc., toate acestea trebuiau vândute, iar banii să ajungă în buzunarele fără fund al politicienilor şi acoliţilor săi. Pentru a fi siguri că nu vor fi deranjaţi în timpul marelui jaf, şi-au atras de partea lor serviciile secrete, poliţia şi procuratura. Împreună au reuşit să pună pe butuci economia României. 26 de ani de jaf şi distrugere, 26 de ani în care România a fost condusă de politicieni străini de interesele românilor şi ale României. După un sfert de secol România a fost transformată în colonie, Ţara este guvernată de la Bruxelles, Washington, Berlin, ori de aiurea, numai de la Bucureşti nu. Guvernanţii sunt numiţi din afară, cel mai elocvent exemplu este Guvernul Cioloş, sau „guvernul meu” cum îi spune Preşedintele Iohannis. Acum partidele politice există numai fizic, se manifestă plenar pentru aş aduce adeziunea şi prinosul recunoştinţei lor atotputernicului Iohannis, omul care a intrat în istorie având cea mai mare elocinţă a tăcerii. Nu mai avem partide ale opziţiei, toate susţin necondiţionat guvernul prezidenţial năşit de Bruxelles.

Vremea partidelor de până acum a apus, sunt compromise până-n măduva doctrinelor, mulţi ar putea spune că singura doctrină a partidelor de până acum a fost hoţia, singura ideologie a fost cum să îşi umple conturile lor, al membrilor de partid.

       Acum după mai bine de un sfert de veac de la revoluţie, evenimente, lovitură de stat şi crimele comise în acel însângerat decembrie 1989, a venit timpul apariţiei unei noi clase politice. Una bine definită ca structură doctrinară, ca ideologie. Noile partide ar putea să-şi dea mâna peste Ţară pentru a găsi acele soluţii necesare scoaterii României din mocirla în care se găseşte şi deschiderii de drumuri spre reconstrucţie. Este posibil acest lucru, doar, dacă se reformează toate structurile statului, aici mă refer la serviciile secrete, procuratură, poliţie, justiţie. Aceşti piloni principali ai statului pot construi o fundaţie solidă pentru viitor prin curăţarea propriilor organisme de impurităţi, apoi trecând la curăţarea clasei politice.

Corupţia nu va putea fi eradicată, dar va putea fi ţinută sub control.

      Îmi doresc să pot găsi în politicieni oameni care să îşi pună fiinţa lor la dispoziţia cetăţeanului, să muncească pentru binele întregului popor, pentru redefinirea României ca stat independent şi suveran. Aş dori ca măsurile luate la Bruxelles să fi fost dezbătute şi de trimişii noştri, nu ca până acum când Preşedinţii României mergeau la Consiliul Europei pentru a tace frumos.

Cred că noua clasă politică, care poate avea partide de stânga şi de dreapta, va şti să gasească acele soluţii de reconstruire a Ţării, iar opoziţia să fie una constructivă.

Nu-mi doresc o nouă Mare Adunare Naţională, îmi doresc un Parlament puternic, cu membrii mai puţini, aşa vor putea participa toţi la dezbateri şi elaborări de legi şi proiecte de legi.

      În România trebuie să existe şi oameni bine intenţionaţi, oamenii care sunt dispuşi să-şi pună ştiinţa, abnegaţia, timpul lor la dispoziţia cetăţenilor şi în slujba Ţării. De-a lungul istorie întodeauna au existat şi oameni gata de sacrificiu pentru binele României. Dacă aceşti oameni există, e bine să se facă auziţi acum, până nu este prea târziu, iar cei care ne conduc în acest moment  nu ne-au vândut şi graniţele.

De la daci la românii de azi

     

Marele Herodot spunea că:”dacii sunt cei mai viteji dintre traci”. Vitejia dacilor şi geţilor, locuitori ai acestui pământ, a fost pusă la grea încercare de toţi aceia ce doreau bogăţiile ţării lor. Mulţi au încercat să îngenuncheze acest popor de sorginte tracică, celţii, romanii, mai târziu popoarele migratoare. Politica geto-dacilor era una de pace, ei ocupându-se cu creşterea animalelor cornute mari şi mici, cu albinăritul, cultura cerealelor, a viţei de vie. Erau oameni stabiliţi în vetrele lor, nu erau nomazi, aveau propriile gospodării în jurul cărora îşi desfăşurau activităţile productive. Deşi nu aveau o politică de expansiune, atunci când erau atacaţi, lăsau coarnele plugului şi puneau mâna pe scut şi sabie. Erau stăpânii acestor pământuri, ştiau să-şi apere ce-i al lor, mureau cu sabia-n mână, dar nu lăsau să fie cotropit un petic de pământ. Iar atunci când s-a întâmplat să piardă războiul şi să fie ocupaţi de oştile romane conduse de împăratul Traian, a fost posibil din cauza trădării.

       Sute de ani poporul român s-a luptat pentru existenţa sa, pentru neatârnare, pentru libertatea pământului şi a oamenilor acestor pământuri, a  sacrificat vieţi omeneşti în războaiele purtate cu duşmanii din exteriorul Ţării. Multe războaie le-am pierdut din cauza unor trădători de neam şi Ţară, din cauza unora care puneau pe primul plan avuţia personală, iar pentru o pungă de banii îşi vindeau şi mama şi Ţara.

Au trecut peste 1900 de ani de la războaiele dacice cu romanii, pe teritoriul românesc s-au dus multe lupte, sângele străbunilor noştri a îngrăşat glia strămoşească. Vitejii noştri înaintaşi au ştiut să moară cu zâmbetul pe buze şi sabia în mână atunci când Ţara a cerut acest lucru. Întodeauna a existat un „Iuda” autohton, întodeauna cineva s-a lăcomit pentru aur, sau pentru o mărire.

Ajunşi în zilele noastre, lucrurile nu diferă prea mult faţă de vremurile demult apuse. Doar că trădarea fiinţei naţionale, nu mai este făcută de oameni oarecare, acum vânzarea Ţării s-a făcut de către cei care au fost puşi să conducă destinele noastre.

Nu pot să nu-i consider vinovaţi, pe şefii de stat, de guvern, din Parlament, din cadrul serviciilor secrete, procuratură, poliţie, etc. din ultimii 26 de ani, pentru distrugerea economiei româneşti, pentru distrugerea sistemului bancar, pentru vânzarea României bucată cu bucată.

Poporul român, suferind pentru lipsa de libertate, pentru încătuşarea şi îndoctrinarea lui cu tezele comuniste, a reuşit să transforme Ţara dintr-una agrară cu puţină industrie, într-o Ţară industrială cu mare potenţial agricol. Munca şi jertfa românilor timp de 45 de ani, au risipit-o, furat-o, vândut-o, propriii noştri conducători din ultimii 26 de ani.

Cum să mai credem în astfel de politicieni? Deocamdată prin partidele politice rămâne singura posibilitate de a conduce Ţara, asta este democraţia, dar mă îngrozesc când mă gândesc că este posibil ca pe listele de vot ale partidelor să găsesc aceiaşi bandiţi care au îmbătrânit în rele de 26 de ani încoace. Mai avem puţin până la viitoarele alegeri din vară, apoi din toamnă, nu se vede nimic nou pe piaţa politică. Câteva nume de partide noi, fără lideri incisivi, carismatici, care fără să propună lapte şi miere să vină cu soluţii viabile, de reconstrucţie şi de ieşirea de sub tutela străină.

       Orban al Ungariei este de departe persoana pe care o detest cel mai mult, dar a făcut câteva lucruri bune şi îndrăzneţe pentru Ţara lui.

Avem o conducere formată din oameni rupţi de interesele Ţării, un Preşedinte care stă mai mult prin vacanţe, plimbări şi judecăţi pentru pierderea unor case dobândite nu tocmai ortodox.

Un Premier, alături de un guvern, numiţi din afară, nelegaţi prin vot de popor. Dacă guvernarea lor va fi  catastrofală, nu îmi doresc acest lucru, îşi vor lua jucăriile şi vor pleca la stăpânii lor peste hotarele Ţării.

Trebuie să înţelegem toţi că, numai faptul de a face trimitere în urmă la vitejii noştri înaintaşi, nu este suficient, dacă noi, cei de azi, dormim şi nu ne interesează cum ne fură alţii Ţara.

Va urma.