Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. V

Gheorghe Lemnaru ieșise din casă cu noaptea-n cap să meargă în câmp să are locul din Podișcă. Pusese împreună cu Costică plugul în căruță, fân în codirlă, mai rămăsese să dea apă la cai, apoi să purceadă la treabă.

      Din drum s-a auzit un claxont de mașină, cum drumul lor nu era în calea automobilelor, s-a uitat cumva speriat peste gard. Un GAZ, văduvit de prelată, era oprit în poarta lor, din el coborâse Nicolicea și Furtună. Când au văzut capul bătrânului peste gard l-au salutat și cu mâna i-au făcut semn să se apropie de poartă.

      -Bună dimineața! Nașule, a început vorba Nicolicea ca unul care îl cunoștea pe Lemnaru, a venit momentul să intrăm cu plugurile în moșia lui Dobreanu. Vom măsura fiecăruia după nevoile lui. Membrii Comisiei de Împroprietărire au făcut  situația exactă a necesarului de pământ. Ce nu se ajunge vom lua din pământul lui Belciug 30 de ha și a lui Haralamb 10 hectare de pământ. Vom începe cu măsura din Cotul Cernei și vom continua cu toata lunca. Pământul lui Dobreanu este confiscat tot, ca și întreaga lui avere ca trădător de țară. Nașul Lixandru deja se îndreaptă într-acolo cu întreaga Comisie.

      -Bine finule, merg și eu unde sunt ceilalți, vom lucra împreună, doar să fac patru pari să-mi pot marca terenul. Gheorghe era puțin nemulțumit, lui îi plăcea ca atunci când își propunea ceva, aia să facă, acu ăștia îi cam stricaseră socoteala. Pe de altă parte era fericit, în sfârșit se făcea dreptate.

      În Cotul Cernii se strânsese tot satul, printre ei erau Dumitru Belciug, Haralam Dumbravă, Spirache Belciug și ginerele lui Haralamb, un zdrahon tuciuriu, fiul unui chiabur din satul vecin.

      -Tovarăși, astăzi este zi de mare sărbătoare în Țara noastră. În conformitate cu legea numărul 187/ 23 martie 1945 vom trece la realizarea reformei agrare. Ea este pentru România o necesitate națională, economică și socială. Tovarășul Lixandru Lemnaru, președintele Comisie de Împroprietărire va anunța numele celui care va fi pus în posesie și suprafața cu care va fi împroprietărit. Vă rog să așteptați în liniște pentru ca procesul să decurgă în bune condițiuni. După micul discurs, Furtună s-a tras într-o parte.

      -Tovarășul Șundrea Gheorghe se împroprietărește cu trei hectare de teren. Lixandru a continuat, vă rog să măsurați tovarăși.

      Procesul împroprietării a durat mai bine de o săptămână. Oamenii deveniseră nerăbdători, văzuseră cum moșia lui Dobreanu se parcelase, iar ei încă mai erau mulți care așteptau să le vină rândul să primească pământ.

      -Nu vă alarmați tovarăși, totul este socotit, nu va rămânea nimeni neîmproprietărit. Vom merge la pământul lui Belciug din Tufani, de acolo vom lua 30 de hectare. Să mergem, oameni buni!

      -Bă, nu vă apropiați de moșia lui Belciug, ăla e hotărât să vă trimită pe lumea ailaltă. Eu vă zic prietenește. Cel care vorbise era unul dintre cei care slugăreau pe bătătura lui Dumitru Belciug.

      -Tu, Mitrofane, nu ai nevoie de pământ? Ești așa de pricopsit? Ori te-ai nărăvit în rău? Lixandru îl privea fix în ochii tulburi de băutură. Fugi din calea mea, eu am făcut frontul, nu îmi este teamă de un nevolnic ce s-a ascuns sub fustele lu* mă-sa.

      Țăranii s-au urcat în căruțe, cea din față cu steagul României legat la suian era plină cu membrii comisiei. Au dat bice cailor și cele douăsprezece căruțe s-au pornit în trapul calului spre moșia lui Belciug. Când mai aveau 200 de metri până în marginea tarlalei dinspre sud, a ieșit în fața căruțelor Spirache Belciug, Dumitru, tac-su, Haralamb Dumbravă împreună cu ginerele lui, toți cu armele la ochi . Gheorghe Lemnaru, cel care conducea prima căruță a făcut semn birjarilor din spate să oprească cu toții.

      -Nu este bine ce faceți oameni buni, noi acționăm cu legea în mână, de vă împotriviți aplicării ei sunteți pasibili de pedeapsă. Lixandru a încercat să preîntâmine o ciocnire între chiaburi și țărani.

      -Spirache, lasă pușca, nu rezolvi nimic așa, vei omorî unul doi, însă ceilalți te vor linșa și pe tine și pe burtoșii de lângă tine. Dacă ești bărbat și vrei să demonstrezi la cioporul ăsta de muieri, care se ține după noi, cât ești tu de fioros, vino, fără armă, să te bați cu mine, așa potolim râca noastră veche. Primești? Ori nu ești decât un laș care s-a pitit de război în spatele cocoșeilor lui Dumitru și sub poala Aritinei? Ce zici? Încă ceva, și eu am armă. Vasile al lui Titirez a luat de pe podul căruței arma lui Lixandru cu care acesta venise de pe front și pe care, la îndemnul lui Dobrogeanu, nu o predase comisariatului militar. A pus-o la ochi și l-a țintit pe Spirache. Ești în cătarea armei mele, sunt bun trăgător, lăsați armele jos!

      -Nu intrați pe pământul meu, eu sunt stăpân aici, cu sudoarea frunții mele am mărit moșia. Dumitru Belciug striga în gura mare. În colțul gurii avea un firicel de spumă.

      -Să-i mulțumești lui Iosif Abraham că ți-a lăsat nevastă cu avere. Ești un câine râios Dumitre, Dumnezeu te va pedepsi și pe tine și pe muierea ta pentru felul în care v-ați bătut joc de arendaș când ajunsese la pat neputincios. De ce Dumitre nu i-ai luat muierea ovreiului când era în putere când...

      -Gheorghe, să taci, altfel bag plumbii puștii în tine. Ești un păduche nenorocit, nu ai ieșit din sărăcia în care te-ai născut. Te uiți cu jind la averea mea care se învârte după soare. E a mea, mă, a mea, nici a Aritinii, nici a ovreiului. Eu sunt stăpânul întregii averi, dacă mai faceți un pas vă trimit la poarta sfântului Petru să cereți acolo pământ. Dumitru a mânuit pușca, a băgat glonț pe țeavă, a dus arma la ochi, iar degetul l-a fixat pe trăgaci.

     -Spirache, ești om tânăr cu judecată, cum crezi tu că omorându-ne pe noi vei rezolva situația? Prietene, aici este vorba de lege...

      -De legea comunistă, de legea voastră a sărăntocilor, Spirache l-a întrerupt brutal pe Lixandru, ochii îi aruncau scântei, a ridicat arma gata să tragă.

      Lixandru a sărit din căruță, a stat o clipă în cumpănă, apoi cu pași siguri a plecat spre grupul răzvrătiților, din urmă l-a ajuns Vasile al lui Titirez, fără armă, doar cu mâinile goale băgate în buzunarele cojocului rupt în spate și cârpit stângaci de o mână nesigură.

      Gheorghe Lemnaru a dat hățurile cailor unei femei, care se urcase în căruța lui când plecaseră din Cotul Cernii, apoi a sărit din car și, cu pas hotărât, a plecat în urma băieților. Alți bărbați s-au alăturat lui Lixandru și Vasile. Grupul celor care înaintau spre Belciug semăna cu un pluton militar desfășurat pe lățimea drumului.

      Belciug ăl bătrân a somat pentru ultima oară grupul asediatorilor să se oprească, pentru intimidare a tras un foc de avertisment în aer.

      Lixandru și ai lui au pășit și mai apăsat prin iarba crudă care începuse să răsară pe mărginile riglei și pe interiorul ei printre urmele de căruță.

      Un nou foc de armă a făcut ca grupul să se cutremure, Gheorghe Lemnaru a căzut în genunchi, glonțul îl atinsese în pulpa piciorului. Lixandru a venit repede la el, l-a luat în brațe a cercetat rana, nu era adâncă, glonțul zdrelise superficial carnea. L-a pansat cu basmaua unei femei ce venise în fugă să vadă ce pățise Gheorghe.  Înfuriat, s-a ridicat de lângă taică-su, apoi a luat-o la fugă, urmat de ceilalți, spre grupul lui Belciug, care, văzând că oamenii nu numai că nu se intimidaseră în urma focului tras de ei, dar chiar erau mult mai mânioși, au început să ezite.

      Vasile a fost primul care a ajuns în dreptul lui Spirache, i-a luat arma din mână, apoi l-a lovit cu putere, tânărul Belciug a căzut ca un bolovan, moale, timorat, fricos, nu s-a mai ridicat de jos, a putut doar să îngaime: „nu mă omorâți, nu mă mai opun, tata m-a obligat să pun mâna pe pușcă.”

      Lixandru s-a proțăpit în fața lui Dumitru Belciug:

      -Bătrâne, dă-mi arma, terminați cu joaca de-a războiul, dacă vă retrageți acum, în liniște, fără alte stricăciuni, poate uit și de faptul că l-ai împușcat pe tata.

      -Golanilor, cum vă puteți gândi, voi, că eu am să vă las să-mi furați pământul? Păduchioșilor, ați venit cu legea voastră, a sărăntocilor, să luați pământul celor care au fost în stare să agonisească, să strângă avere, nu să o risipească prin cârciumi. Vă împusc pe toți, fir-ați ai dracului de bandiți! Haralamb, trage mă în țopârlani, nu vezi că le-a crescut coarne! Belciug a ridicat arma, a dus-o la ochi , prea târziu însă, Lixandru a apucat țeava puști și cu o smucitură puternică l-a trântit pe bătrân, iar în mâna lui a rămas pușca.

      Nu a apucat să facă un pas spre ceilalți doi oameni înarmați când a simțit o căldură puternică în ceafă, s-a prăbușit la pământ fără vorbă, ginerele lui Haralamb îl lovise cu patul armei în cap.

      Bărbații s-au dezlănțuit, au alergat înfuriați spre Haralamb și ginerele lui, încurajați fiind de țipetele muierilor care săriseră și ele din căruță și alergau spre locul unde se ducea lupta. Într-o clipă ultimii răzvrătiți au fost dezarmați, apoi toți patru au fost legați fedeleș și porniți cu o căruță spre postul de jandarmi, în aceeași căruță a fost așezat și Gheorghe Lemnaru pentru a fi dus acasă la Filofta.

      Lixandru a refuzat să meargă acasă, câțiva stropi de apă rece, aduși de o fătucă cu ulciorul din izvorul ce se prelingea pe lângă mica pădurice de tufani, au fost suficienți să-l pună pe picioare. În ceafă stăruia durerea de la lovitura primită.

      Împărțirea pământului a decurs fără problemă, doar când a fost în discuție lotul de pământ ce conținea  păduricea de tufani, o suprafață de vreo jumătate de pogon cu stejari în plină putere, numai buni de scândură, au fost ceva neînțelegeri. Conform tabelului, acolo îi revenea dreptul lui Vasile Titirez, un altul care nu avea la ficați familia lui Vasile, dintr-o pricină moștenită din străbuni și a cărei origine nu se mai cunoștea, a vrut să sară peste rând doar pentru a-l necăji pe tânărul Titirez.

      Vasile nu a vrut să audă argumentele potrivnicului său. A bătut parii, apoi împreună cu Costică Lemnaru, a tras brazdă de plug pe marginile lotului său, stabilind astfel hotarul. Sofron, astfel se numea dușmanul lui Vasile, a încercat să smulgă parii pe care Titirez scrijelise numele său.

      Lixandru, fiind președintele Comisiei, urmărea punerea în posesie cu pământ a noilor proprietari exact cum fuseseră făcute listele, a strigat la Sofron să lase în pace semnele de hotar bătute de Vasile și să-și caute de treaba până va veni și rândul lui.

      Sofron s-a încăpățânat mai rău, cu toporișca pe care o avea sub brat a încercat să slăbească parii pe care Vasile îi bătuse gospodărește. Nu a reușit să-i clintească. Însă gestul lui nu a scăpat privirii agere a celui care fusese căprar în armată și, cum ajunsese la capăt cu plugul care trăsese ultima brazdă de hotar , s-a repezit la Sofron.

      -Măi, omule, de ce nu te astâmperi tu? Ce rău ți-am făcut eu? Cu ce te-am supărat de îmi pui peste tot bețe în roate? Vasile, cu vorbă așezată, voia să afle motivul pentru care Sofron îi era potrivnic pe tot locul.

      -Mi-a spus taica și lui taica îi spusese taica ăl bătrân, ca noi, cât vom trăi, vorbă cu voi, ăștia ai lui Titirez, să nu avem. Sofron era un bărbat înalt, bine făcut, însă cu privirea tâmpă.

      -Auzi mă, da, nu ți-a spus și motivul? De ce a zis să nu vorbiți cu cei din neamul nostru?

      -Recunosc că asta nu mi-au spus, iar acum nici nu voi mai află, fiindcă au plecat în cer pentru odihnă veșnică, că mereu zicea ăl bătrân de tot: „pune-ți mă mâna pe treabă, că ne vom hodinii când vom pleca din astă lume.”

      -Sofronie, bag seama că tu ești cam prost. Să porți ranchiună unui om doar pentru că așa ai auzit tu că ar trebui, mi se pare de tot râsul.

      -Ba nu, a sărit tălâmbu de fund în sus, așa mi-a ordonat taica. Și dacă el o hotărât așa, eu nu pot face altminteri. Tânărul la început fusese ferm, acum începuse să se îndoiască de nevoia de-a-l urî pe alde Titirez, mai ales că lui nu-i făcuse nimic.

      -Măi Sofroane, ești sigur că ți-a spus ăl bătrân, or tu ai visat? Familia noastră nu știe să fi avut loc vreun conflict cu voi. Vasile spera să-l întoarcă pe Sofron din drumul urii fără sens împotriva lui. Mai bine să ai un dușman recuperat, decât să te ferești tot timpul de el.

      -Vasile, acu, în acest ceas, nu știu ce să zic. Poate am visat, ori poate mi-o fi spus taica, însă cum nu știu de ce vă ura și cum eu nu am niciun motiv, zic, așa ca prostul: Vasile, dă-mi mâna să fim prieteni!

      Vasile a prins palma uriașă a lui Sofron, apoi s-au îmbrățișat în uralele celor prezenți.

      Până la Sfintele Paști, care în acel an fusese pe 6 mai, toți țăranii care avuseseră dreptul la pământ, fuseseră împroprietăriți.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

      Samfira, împreună cu copiii, se chinuia să însămânțeze porumbul. Îl arase dis de dimineață, ea ținuse plugul, iar Elisaveta mânase caii. Spre prânzul ăl mare, când soarele trecuse de ceva timp de amiaz, deshămase caii, le pusese nutreț în cutia căruții, iar ea mâncase cu copiii la umbra carului. După ce terminaseră de mâncat, s-a ridicat în picioare, a dat mulțumire Domnului Dumnezeu pentru sănătate, pentru bucatele avute la masa, s-a închinat cuviincios, după care a dat poruncă celor doi țânci mai mici să strângă cu grijă masa, să nu risipească vreo fărâmă de mămăligă, fiindcă vremurile sunt grele și greu se face rost de-un ciur cu mălai.

      -Elisavetă, tu pune mâna pe sapă și cu colțul ei să faci gropițe, nu mari, nu mici, potrivite, iar tu, Frusina mamii, încinge-te cu șorțul ăsta, umple-l cu boabe de porumb, apoi să pui patru boabe în fiecare gropiță pe care o va face Elisaveta. Tu fată, după ce pune asta mica boabele să le învelești cu pământ. M-ai înțeles? Uite așa să faci! Samfira a arătat copilelor cum să facă gropițele, cum să pună boabele și cât pământ să pună peste ele. La treabă dragele mele, poate gătăm până-n seară, mâine trebuie să mergem la „Tufani”, să arăm și să însămânțăm. Faceți repede treaba, iar tu Vetuța mamii, ai grijă și ține rândul drept.

      Seara a coborât în liniște peste câmp, femeia și fetele ei erau epuizate, reușiseră cu un mare efort să termine locul de însămânțat. Au înhămat caii, cu greu au reușit să pună plugul în căruță, apoi au plecat spre casă.

      Porțile mari, când căruța s-a oprit în dreptul casei, s-au deschis larg, Samfira, mirată, încă nu apucase să sară din căruță a mânat caii în curte. A coborât din car împreună cu copiii, din spate cineva a cuprins-o în brațe, s-a întors speriată, era un bărbat îmbrăcat cu haine militare. Nu putea să-i vadă fața, simțea doar mirosul de acru, înțepător, de bărbat nespălat de ceva timp. S-a smuls cu putere din brațele lui, întunericul nu-i permitea să-i vadă bine față.

      -Samfira, nu mă recunoști? Sunt Lazăr, bărbatul tău plecat de mult, abia acum întors. Am gătat războiul, m-o ajutat Dumnezeu să vin acasă. Bucură-te femeie, așa cum și eu mă fericesc că am venit nestricat, iar pe voi v-am găsit sănătoși. Bărbatul și-a luat pe rând copiii în brațe, i-a sărutat și îmbrățișat, doar la Elisaveta a avut o mică ezitare când a văzut-o cât crescuse și cum începuse corpul să aibă rotunjimi de fecioară. Să intrăm în casă!

      Samfira, cu inima cât un purice a intrat împreună cu ceilați, a pipăit pe sobă locul unde ținea chibriturile, a aprins lampa:

      -Copii, spălați-vă pe mâini, vom mânca, suntem obosiți, iar voi trebuie să dormiți, mâine este o nouă zi, iar noi încă mai avem multă muncă de făcut.

      Au mâncat în liniște, Lazăr a băut cu poftă litra de țuică pe care Samfira a scos-o din dulapul de afară, o ținea de mult timp, o cumpărase pentru ibovnicul ce dispăruse după ce o lăsase grea, acum o băuse bărbatul ei cu cununie. În sine femeia tremura de spaimă, venise ziua judecății, va trebui ca ea să-i spună lui Lazăr cum se întâmplă de este pe cale să nască un copil străin de sămânța lui.

      - Aș vrea să mergem afară, avem multe de discutat. Samfira cu voce moale, fără vlagă, a spus totul cu ultima sforțare.

      Lazăr a mângâiat-o pe frunte, a dat din cap, s-a ridicat de la masă, s-a închinat la icoana așezată pe peretele de la răsărit. Și-a aprins o țigară apoi a ieșit afară.

      -Elisaveta, strânge masa, mătură pe jos, apoi culcați-vă. Am multe de discutat cu tatăl vostru, nu ne-am văzut de mult timp. Sunt discuții l-a care voi nu trebuie să participați și nici să aveți păreri, ai înțeles Vetuțo? Simțise că fata voia să spună ceva, de aceia îi retezase vorba din fașă.

      Era o seară plăcută de primăvară cu miros de flori și vânt călduț. Stelele luceau pe cer ca niște făclii îndepărtate. Luna pitită în spatele unui nor clipea poznaș privind la muritori.

      Lazăr a aruncat țigara, a strivit-o cu piciorul, a prins-o pe Samfira de mijloc, apoi a tras-o spre el încercând să o sărute. Femeia a ridicat palma și și-a acoperit gura:

      -Îmi este dor de sărutul tău bărbate, însă va trebui întâi să-ți dezvălui purtarea mea ticăloasă cât timp tu ai sângerat în tranșee.

      -Indiferent cât de mare îți este păcatul, nu tu ești vinovată pentru el, nici eu, ci aceea care m-au smuls de lângă tine și m-au trimis departe, să lupt, să omor pentru a nu fi omorât. Femeie, îți mulțumesc că mi-ai crescut copiii! Că ai avut grijă de ei, că ai luptat să ții casa. Nu a fost puțin pentru o muiere singură cu patru copii mici. Vino nevasta mea, după care am tânjit atâta amar de vreme, indiferent de păcatul comis, tot mai mare a fost sacrifiul tău.

      -Nu te grăbi să-mi dai iertarea până nu vei cunoaște mârșăvia comisă de mine.

      -Nu te condamna atât de dur, am văzut că sunt sănătoși copiii, casa este în bună stare, caii arată bine, prin urmare nu văd ce lucru grav să fii săvârșit. Lazăr începuse să priceapă despre ce este vorba, o văzuse în casă, la lumina lămpii, din profil pe Samfira, când pusese masa. Pe moment își amintise de unguroaica pe care o găsise într-o casă pe jumătate dărâmată de o bombă. Era speriată ca un animal încolțit de hăitași. Peste tot erau ruine și oameni sfârtecați de bombe și obuzele artileriei, fuseseră lupte grele în cartierele Budapestei.  Când a văzut-o murdară, plânsă și gata de fugă, a băgat mâna în raniță a scos un colț de pesmet cazon și i l-a întins femeii. Cu mâna tremurândă femeia a luat pâinea tare ca piatra, s-a așezat pe o grămadă de moloz și cu dinți puternici a început să muște din bucata de pâine. Lazăr i-a întins cana personală, după ce a pus apă din bidonul de la brâu. I-a spus mai mult prin semne, însă și prin cuvinte, să pună pâinea în cană pentru a se înmuia. Ochii femeii s-au luminat când a auzit vorbă românească.

      „-Sunt româncă din Satu-Mare, am fost căsătorită cu un maghiar, sunt văduvă de câteva luni. Bogdaproste pentru codrul de pâine, nu am mâncat de ieri dimineață”. Vorbea repede, fără să respire, se crezuse pentru o clipă ca și moarta, se aștepta ca soldatul din fața ei să fie rus, îi era frică de sovietici, îi considera bețivi și sălbatici.

      De Iulia s-a despărțit greu. Se atașase de ea, era blândă, iubitoare și dezinteresată. Nu voia nimic de la el, îi spunea când se întâlneau:„ tu ești iubitul meu de război, să nu uiți niciodată că ești însurat, că undeva ai o femeie care te așteaptă, niște copii care îți spun tată. Ea e norocoasă să te aibă, eu sunt precum roata de rezervă a unui vehicol, o folosești la nevoie, apoi pui roata cea bună.” Lazăr era militar în timp de război, nu se putea opune ordinelor, iar al lui era clar. Pleca cu regimentul în Cehoslovacia, aproape de munții Tatra. Iulia a fost pansamentul pentru inima lui însângerată, însingurată și înrăită de răutățile războiului.

Pentru o clipă s-a gândit la Iulia, dacă o fi rămas însărcinată? Cine îi va crește copilul? Cui îi va spune copilul lui tată? A oftat, situația lui putea fi exact ca a Samfirei.

      -Lazăre, omoară-mă dacă așa crezi că trebuie, am păcătuit, în pântecele meu crește prunc străin de sămânța ta. Am vrut să-ți spun de la început, nu vreau să murdăresc iubirea ta cu necredința mea. Samfira, cu capul în jos, aștepta verdictul lui Lazăr.

      -Vino în brațele mele, ești eroina mea, copilul din burta ta va fi al meu, îl voi crește cu aceiași dragoste ca pe ceilalți patru. Nu ești vinovată, doar războiul este vinovat, doar politicienii care ne-au asmuțit unii asupra altora sunt vinovați. Discuția asta nu o vom mai avea niciodată. Însă vreau să știu al cui este copilul.             Lazăr o mângâia pe păr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui.

      O iubea pe Samfira, o iubise din clipa în care o văzuse la horă adusă de mamă-sa. Era o fetișcană trecută de 13 ani, înaltă și slăbuță, cu fața nevinovată, cu ochii speriați de ieduță dusă la tăiere. Îi era teamă de flăcăi, mai ales când îi vedea cum se încaieră, beți fiind, din cauza lăutarilor care nu executau dansurile cerute de ei.

      Așa se întâmplase într-o seară la horă, doi derbedei beți se încinseseră la bătaie, pe margine alții îi întărâtau:„dă-i Gheorghe, altoiește-l Ioane, nu te lăsa mă”. Într-o astfel de seară Samfira, neștiind bine ce se întâmplă a fost prinsă fără voia ei între bătăuși. Înfierbântați de băutură și de nervi, bătăușii nu au văzut că la picioarele lor căzuse Samfira. Lazăr, care se întâmpla să fie pe aproape, a smuls-o pe fetiță din picioarele scandalagiilor. Nu o cunoștea, era cu mult mai mică decât el. S-a interesat a cui este, apoi a trimis pețitori la părinții Samfirei. S-au înțeles asupra zestrei, mai ales că Lazăr o iubea și nu era interesat de pământul lui socru-său care, oricum, avea puțin și mai avea alți copii în urmă.

       Avuseseră o casnicie frumoasă. Samfira, după nașterea copiilor se deschise ca o floare de crin. Se împlinise la corp, sânii se dezvoltaseră, avusese lapte să le dea țâță până aproape la doi ani, mai hrănise la sânul ei și un copil din vecini a cărui mamă murise la nașterea lui. Și fata ei și băiatul vecinei erau grași, frumoși și sănătoși. O iubea pe Samfira cu toată ființa lui, e drept că ea nu-i întorcea dragostea așa cum și-ar fi dorit el, însă nu-i întorcea nici cuvântul, era blândă, harnică și ascultătoare.

      Când Lazăr vorbea ea tăcea și asculta, nu-l aproba, nu-l contrazicea. Rumega bine tot ce spusese bărbatul, fie că era vorba de arat, semănat, ori trebuiau să vândă recolta. După ce se judeca singură în capul ei, unde nu credea că a spus bine Lazăr, îl corecta seara în pat printre mângâieri și săruturi. Atunci i se dăruia cu toată ființa, iar el o primea ca pe un trofeu. Dimineața, după o asemenea noapte de iubire, Lazăr, senin, spunea că vor face așa și așa, adică cum îi strecurase ea la ureche, fără să recunoască faptul că ea ar fi sugerat soluția.

      Războiul a stricat tihna unei familii așezate. Nu a plecat din primul an, nici în al doilea, însă în *43 a fost concentrat, de atunci venise o dată în concediu, a fost greu și pentru ea singură cu toată gospodăria. Nu înstrăinase din bunuri, chiar le înmulțise, o lăsase cu o singură vacă și o vițică de un an lângă ea, acum avea două vaci și o iapă tânără în locul roibului de dreapta care era destul de bătrân. Ori pentru toate aste schimbări era nevoie de multă muncă. Trebuia să cosească, o învățase el când îi aducea mâncare în țarină cum să țină coasa, cum să tragă brazda și mai ales cu să ascută coasa cu piatra din teaca pe care o purta la brâu cu puțină apă în ea și o mânuță de iarbă să nu sară apa în timpul cositului. Mai greu a fost să o învețe să bată coasa pe mica nicovală înfiptă în pământ. Însă toate aceste treburi de bărbat ea le făcuse în joacă, însă mai târziu îi prinseseră bine toate aceste învățături, nu fusese nevoită să meargă în sat la după un bărbat priceput în a bate coasa. Lazăr îi spusese în glumă când lovea ritmic cu ciocănelul în coasă:„ femeie,coasa să lovești doar în gură, așa cum un bărbat își bate muierea”

      La toate se gândea Lazăr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui pe Samfira.

      -Să mergem în casă, cred că dorm ăi mici. Îmi este tare dor de tine. Te vreau, uită de toate, acum să ne bucurăm de regăsirea noastră. Blestemat război, mult rău a făcut, îmi amintesc de Culaie al lui Gheorghe Lemnaru, a murit în brațele mele. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele! Nu am apucat să-i fac mormânt, eram în timpul asaltului unei poziții germane destul de periculoase. Mulți au murit acolo și români, însă și nemți, chiar și câțiva ruși, cu toate că se ținuseră mai deoparte de centrul focului.

      În acea noapte s-au iubit pe mutește, fără să scârție patul prea tare. A fost o iubire furată, o împlinire a dorințelor lor de iertare, a Samfirei deja spovedită, iar păcatul lui ținut bine în adâncul inimii.

.....................................................................................................................................................................

      -Tăicuță, aș vrea să-ți spun o vorbă, de nu va fi supărarea prea mare. Didina cu capul în jos, spășită, considerându-se cumva vinovată, nu ridica ochii din pământ.

      -Spune fata mea, ce mari probleme ai? Cumva corăbiile ți s-au înecat? Gheorghe Lemnaru privea atent la fiica lui, bănuia din privirea Didinei cam despre ce era vorba.

      Filofta cu mâinile în poală aștepta ca fata ei să deșerte sacul cu vești. În fața ei pe celălalt pat stătea Gheorghe, își aprinsese o țigară și aștepta să vadă ce pricopseală îi va spune copila.

      -Tăicuță, măicuță, aseară Vasile m-a cerut să-i fiu nevastă. Tare m-am bucurat, în sinea mea, să nu cumva să vadă el, i-am răspuns în doi peri cam așa: „nu sunt singură pe lume, veniți să mă cereți de la părinți și dacă se vor învoi, atunci vom discuta amănuntele”. „Tu mă iubești Didină?” m-a întrebat Vasile. Nu i-am răspuns direct, i-am spus într-o doară: „de urât, nu te urăsc, astea nu sunt vorbe să le spun noaptea la poartă când nu îți pot vedea fața”. Am zis rău măicuță? Didina, stătea tot cu capul în jos parcă își aștepta sentința pentru comiterea cine știe cărei fapte urâte.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap IV

      -Domnule primar, vă dau un sfat tovărășesc, Dobrogeanu, vorbea cu ochii în hârtii, părea că citește ce urma să-i spună primarului, puneți-vă la dispoziția sătenilor, sprijiniți-i cu tot ce vor avea nevoie. Nu vreau să vă ameninț, vă spun doar, să fiți atent, vor urma transformări radicale. Secretarul a ridicat tonul, vocea i-a devenit ca un bubuit de tun, a continuat să-i vorbească primarului: dacă veți pune piedici, ori veți zădărnici acțiunea comitetului, după apariția legii, veți fi scos din funcție și deferit justiției. Sper că am vorbit pe înțelesul dumneavoastră. Alegeți-vă bine tabăra, echipa în care veți juca pe viitor, este posibil, din câte văd eu, și văd bine, ca dumneavoastră să fiți în tabăra greșită.

      -Dă-l dracului tovarășe secretar, ăsta este chiabur cu aproape 100 de hectare de pământ. Nu va fi de partea noastră. Cel care vorbise era un țăran tânăr cu ochii vioi, privirea aprigă și pumnii strânși. Pe umeri avea o sarică scurtă, iar pe cap o căciulă neagră din piele de oaie.

      -Cum te numești dumneata? Lui Dobrogeanu îi apăruse o lucire în ochii, mâna ridicată a lăsat-o să cadă cu zgomot pe masă, cuvântul țăranului îi mersese la inimă.

      -Eu mi-s Matei Stan, am fost cioban la Dobreanu. Acu vreau să împart turma de oi a boierului ostașilor veniți de pe front și văduvelor de război. Vasile era mândru de fapta pe care voia să o facă.

      -Câte clase ai învățat Matei? A continuat cu întrebările ștabul de la județ.

      -Am făcut cinci clase bune, nu m-a lăsat tata să merg mai departe, a zis că avem popă tânăr în sat și nu este nevoie și de mine.

      -Pe tine te propun eu în comitetul de împroprietărire. Vrei să lucrezi pentru obște? Vei fi plătit cât timp va funcționa Comitetul.

      -Tovarășe secretar, s-a ridicat în picioare din primul rând Nicolicea Dan.

      -Spune tovarășe Nicolicea. Tovarăși, dacă aveți ceva de spus, vă rog să luați cuvântul cu încredere. Noi suntem frații voștri, nu venim să vă exploatăm, venim să vă izbăvim din robie și să vă aducem bunăstarea. Destul! Ați suferit prea mult! Veniți lângă noi! Știu că vă este greu să credeți în comuniști, în buna noastră intenție, ați fost mințiți mult de-a lungul vremurilor. Mergeți alături de noi tovarăși, trebuie să ne unim, să ne dăm mâna muncitorii de la orașe cu țăranii de la sate. Doar așa vom reuși să izgonim sărăcia din sat, să putem asigura un echilibru între toți cetățenii patriei. Deviza noastră, tovarăși, a Partidului Comunist Român (PCR), secretarul ridicase vocea, declama precum avocatul la bară, deviza noastră este:„nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă.

      Câțiva țărani din primele rânduri, îndemnați de Lixandru, s-au ridicat în picioare, au început să aplaude frenetic.

      Secretarul își lăsase bărbia în piept, bățoșându-se mai ceva ca un curcan. Râdea mânjește în colțul gurii, lăsând să se vadă lipsa caninului pe care i-l scosese un felcer în lagăr, după ce îi slăbise rădăcina un vlăjgan de polițist în beciul poliției când fusese arestat. Era un bărbat frumos, încă se purta stângaci în postura de șef atotputernic pe județ.

      Dobrogeanu intrase în partid în 1943. Nu simpatizase cu comuniștii, era mai mult liberal, credea în inițiativa privată și în puterea omului  de a se manifesta liber. Intenționase să plece din fabrica de mobilă, unde lucra ca maistru, pentru a putea să-și deschidă un atelier propriu. Pentru a materializa ideia căutase locul unde să poată construi atelierul, îl găsise nu departe de locul unde era fabrica în care lucra. Făcuse reparațiile ce se impuneau, apoi arvunise mașinile unelte pentru a trece la treabă. Însă, cineva îl turnase la poliție că este evreu, reclamația a fost suficientă pentru ca primăria să nu-i mai elibereze autorizație de funcționare pentru atelierul lui. Mai mult chiar, a început să fie prigonit de instituțiile statului. A rămas în continuare în fabrică ca tâmplar, nu a mai fost lăsat să lucreze ca maistru.

      Un protest spontan al salariaților din fabrică, din cauza condițiilor de muncă, l-a pus față în față cu un comunist.

      Atunci, în acel loc, s-a hotărât să treacă de partea comuniștilor. Întotdeauna povestea cu aplomb cum a cunoscut el lumina lui Lenin.

      În primăvara lui 1944 a fost arestat și condamnat la cinci ani închisoare. A fost dus în lagărul de la Târgu –Jiu. Aici a luat legătura cu adevărata conducere a PCR. Pentru el a fost o adevărată școală ideologică în care s-a format ca soldat credincios ideologiei comuniste. Purta un respect deosebit lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pe care îl cunoscuse personal. Fusese atras de înflăcărarea cu care vorbea despre noua orânduire pe care o va aduce în România. De la el înțelesese cum este cu relațiile de producție și exploatarea omului de către om.

      Era bucuros că se află în acest sat, lângă țăranii lui dragi, la origini era și el țăran, tatăl său fusese un mic arendaș. Mama sa prin naștere era româncă curată, săracă cu alți opt frați mai mici. Pentru că era frumoasă fusese remarcată de tânărul arendaș becher. Trăiseră fericiți, împărțiseră ce bruma aveau cu toți oamenii din sat. Nu-i asuprise cu  munci în plus, cât putuse luptase ca și sătenii să o ducă bine. Deși evreu, tatăl lui, era botezat creștin și ținea cu sfințenie rânduiala ortodoxă. Trăiau și acum, erau bătrâni și bolnavi, nu se mai ocupau de arendă. Cultivau o sfoară de pământ pe care o aveau lângă casă. Rar trecea pe acasă și fiul, atunci când treburile de la partid îi dădeau un mic răgaz.

      Cu degetul a făcut un gest discret lui Nicolicea să se apropie de masă. Dan, umil, cu șapca în mână, s-a apropiat de masa îmbrăcată în roșu. S-a aplecat până la limita de unde putea să audă ce avea să-i șoptească Tovarășul.

      -Te rog să cauți zece țărani mai isteți să știe și oleacă de carte. Va trebui să-i instruiesc, să-i pregătesc pentru modul în care vor acționa ca membri ai Comitetului de Împroprietărire. Dane, mă interesează în primul rând dacă avem vreun membru de partid între ei. Pe acela îl vom pune Președintele Comitetului. Tu vei rămâne în sat ca Instructor-îndrumător din partea județului, vei lucra direct cu Furtună, el îți va fi superior. Mâinile secretarului, prin gesturi largi, întăreau spusele, dădeau importanță momentului. Ai înțeles?

      -Da, tovarășe secretar. Așa voi face. Nicolicea a mai rămas adus de spate încă un minut, apoi s-a tras înapoi de-a îndărătelea.

      Ședința s-a terminat târziu. Oamenii au plecat spre casele lor unii înjurând pe comuniști că vor să strice rânduiala țării, alții au plecat cu speranța în suflet că odată, cine știe când, vor izgoni sărăcia din bordeiele lor. Mergeau prin noroiul drumului format de topirea ultimelor petice de omăt. Suduiau și blestemau pe liberalii și țărăniștii care făcuseră politică până atunci.

      -Dă-i dracului cu comuniștii lor, a strigat un țăran cu pălărie de fetru, ilic din piele de oaie cu găitane la umăr, crezi tu că vor merge câinii cu covrigi în coadă când vor veni ăștia la putere? Ptiu! A scuipat țăranul într-o băltoacă pe care o ocolise în ultimul moment. Bă, e mult până ajung în vârful puterii, de acolo  li se vor strepezii dinții când se vor uita în jos spre popor.

 .......................................................................................................................................................................

      După plecarea țăranilor, în salon rămăsese un miros greu de cojoc de oaie, usturoi, obiele și transpirație de țăran certat cu apa.

      În jurul mesei, cu figuri grave de oameni importanți, erau Dobrogeanu, instructorul de la județeana de partid, Furtună și Nicolicea Dan. În fața lor stăteau cu fundurile pe jumătate din bancă de parcă canapeaua din lemn ar fi avut mărăcini, Lixandru Lemnaru, Gheorghe Lemnaru, Vasile Titirez, Stan Matei și alți șase săteni  mai retrași, neîndrăznind să stea la masă alături de noile mărimi. Erau speriați de faptul că se aflau la masa unde văzuseră, de-a lungul timpului, mulți mahări spilcuiți veniți de prin lume care le promiteau câte-n lună și stele. Erau umili, nu îndrăzneau să privească  în fața pe cei doi ștabi veniți de la județeana PCR. Țăranii nu erau în apele lor, le era teamă, până în urmă cu ceva timp comuniștii erau vânați de siguranță, jandarmi și poliție, acum, un reprezentant al PCR venise să dea ordine în sat, să strice rânduiala din bătrâni. Dacă mâine, se gândeau țăranii, liberalii și țărăniștii vor schimba macazul și comuniștii vor ajunge din nou vânați, cum vor explica ei atașamentul de acum față de liderii comuniști? Ar fi fugit cât mai departe de salon, doar speranța că în sfârșit vor primi o sfoară de pământ, în acest fel putând să alunge sărăcia lucie din bordeiele lor, îi ținea pe loc.

      -Tovarăși, Dobrogeanu calm, a rotit privirea ca un vultur sătul asupra celor prezenți, a ridicat mâna dreaptă cu pumnul strâns și cu glas puternic, de parcă voia să imprime cuvintele în creierele fricoase ale țăranilor prezenți, a continuat: trebuie să privim lucrurile cu toată seriozitatea. Încă de la domnul Cuza țăranilor le-a fost promis pământ. Regii care s-au perindat pe tronul țării, după ce vodă Cuza a fost alungat, au dat gloanțe, nu pământ țăranilor.

      A venit vremea să înfăptuim acum visul de secole al țăranilor noștri. Trebuie să procedăm responsabil oameni buni, fără să provocăm tulburări, vom lucra cu legea în mână. Să nu vă temeți să aplicați legea după ce va intra în vigoare. Poporul român, sprijinit de glorioasa armată sovietică prietenă, sub directa oblăduire a lui Iosif Visarionovici Stalin, marele conducător al URSS, va putea să pună în aplicare legile pe care partidul clasei muncitoare le va da pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin. Să luptăm tovarăși pentru a scoate la lumină acei țărani mizeri care locuiesc în bordeie. Partidul nostru este partidul tuturor oamenilor care muncesc, al tuturor oamenilor care vor înțelege că: doar uniți vom putea învinge societatea burghezo-moșierească care ne asuprește din adâncul veacurilor.

      Armata sovietică staționată pe teritoriul României va fi chezajul victoriei comunismului în România. Tovarășul Stalin, Dobrogeanu a înclinat capul ca și cum conducătorul sovietic l-ar fi urmărit de undeva din umbră, a transmis, a continuat bosul comunist, prin tovarășii sovietici militari, să luăm cele mai bune măsuri pentru ca poporul român truditor să înceapă să trăiască mai bine. Deasemeni tovarăși, plugarii săraci vor primi ajutor de la muncitorii pe care noi îi vom trimite să repare uneltele voastre de muncă.

      Țăranii se uitau la Dobrogeanu ca la Mesia, era un moment de cumpănă, de teamă și de bucurie reținută pentru viitor.

........................................................................................................................................................................

      Casele, în cea mai mare parte, erau învelite cu coceni și paie, doar câteva, ai căror proprietari erau îndemânatici în spargerea lemnului, erau învelite cu șindrilă, acele scândurele subțiri și scurte așezate cu măiestrie pe acoperișul caselor. La jumătatea uliței principale, pe mâna dreaptă când cobori din partea de nord a localității, aproape de biserică și la trei case de primărie, era o clădire înaltă cu cerdac închis cu geamlâc, așezat sub acoperișul din țiglă roșie, peste cele cinci camere despărțite de un hol strâmt și întunecos.

      Casa maiestuoasă, zidită din cărămidă, așezată pe fundație adâncă din piatră cu cărămidă arsă, din gură de cuptor, peste care se turnase var cald, avea o prispă mare de doi metri lățime pe două din laturile casei.  Prispa era împrejmuită cu scândură din brad la un metru înălțime lucrată cu meșteșug de un tâmplar dintr-o localitate îndepărtată.

      Bătătura avea două părți, una cu drum pietruit pentru căruță, acesta pornea de la porțile mari și ținea drept circa 100 de metri până la porțile oborului unde viețuiau păsările și celelalte animale, iar cealaltă, era despărțită de prima printr-un gard viu din „lemn câinesc” ce rămânea verde și vara și iarna. Rondurile de plante, formate din crini, garofițe de pământ și alte flori, transformau, cu parfumul lor, curtea în gură de rai. De la portiță, pe o potecă îngustă șerpuită printre straturile de flori se ajungea la casă. Se urcau cinci trepte, se deschidea portița prispei, de aici se intra în holul care străbătea casa ca o galerie de mină până în cealaltă parte ce da în obor printr-o ușă fără geam. Holul avea câte două uși pe fiecare parte, cele din dreapta erau camerele cele bune. Cele din stânga era odăile de dormit și de bucătărit.

      Casa fusese a unui evreu, unul Iosif Abraham.

      Dumitru Belciug, de mic, fusese dat ca slugă lui Abraham ce  avea în arendă o halcă bună de pământ din averea lui Dobreanu.

      Cât timp fusese argat, Belciug suferise în tăcere, nu răbufnise niciodată, în ciuda răutății cu care era miluit de stăpân și a biciului cu care era blagoslovit, direct pe pielea goală, atunci când arendașul, beat, se întâlnea cu el prin curte. A înghițit amarul, a strâns din dinți, doar în sinea lui a jurat, jurământ pecetluit cu semnul crucii făcut cu limba în gură, de teamă să nu fie văzut de cineva, să nu-și găsească liniștea până ce nu se va fi răzbunat pe stăpân.

      Belciug crescuse flăcău voinic, avea fața frumoasă, cu ochii negrii, neastâmpărați și iscoditori, o umbră de ură trecea pe fața lui când căuta spre interlocutor. Mustața neagră, tinerească, fața palidă, gura cu buze subțiri și bărbia rotundă, făcea din el un bărbat plăcut femeilor.

      Într-una din zile arendașul a căzut la pat, nu putea să miște o mână și un picior, gura i se strâmbase, iar limba nu putea articula sunetele. Soția, Aritina, s-a speriat când și-a văzut soțul căzut pe jos și inconștient. L-a chemat de grabă pe argat să o ajute să-l pună pe pat, apoi să-l schimbe fiindcă puțea.

      Dumitru Belciug a avut o primă mângâiere când a văzut neputința celui care se crezuse până în urmă cu o zi că este atotstăpânitor și nemuritor. Cu satisfacție, bine mascată, și-a ajutat stăpâna să-l pună pe pat, l-a dezbrăcat, apoi, strâmbând din nas, l-a spălat și îmbrăcat cu haine curate. De câteva ori mâna lui și a stăpânei s-au atins, de fiecare dată a simțit cum îl arde atingerea degetelor lungi, subțiri și bine îngrijite ale Aritinei, cea de-a doua nevastă a lui  Iosif Abraham.

      Prima nevastă a arendașului, ce îi bucurase sufletul cu doi copii, acum la casele lor, se prăpădise în urmă cu câțiva ani din cauza unei aprinderi la plămâni. A plâns-o cu mare amar trei luni de zile, până în clipa în care a întâlnit-o pe focoasa Aritina într-un han din mahalaua orașului, femeia era slugă bună la toate treburile hanului și hangiului. Cum a văzut-o i s-a luminat fața, a plecat acasă fără să schimbe vreo vorbă cu frumoasa Aritina, a plecat el, însă inima lui a rămas la ea. Multe săptămâni și-a făcut timp să treacă prin târg, doar pentru a mai vedea odată ochii albaștri, fața albă cu coadele blonde curgând pe piept peste țâțele mari și ferme, al căror sfârcuri împungeau obraznice în ia înflorată strânsă în talie. Aritina, femeie isteață, tânără și dornică să scape de sărăcie, a simțit că norocul ei a intrat pe ușă odată cu Iosif Abraham, însă nu s-a grăbit să-l culeagă, l-a mai lăsat să-i fiarbă inima în suc propriu, pârpălindu-l la foc mic.

      Când l-a văzut destul de frăgezit, gata să-i satisfacă toate toanele, i-a răspuns la întrebări, la început timidă, ambiguu, apoi mai îndrăzneață până când a putut să pună condiții.

      Aritina s-a mutat în casa lui Abraham în clipa în care  arendașul a trecut averea pe numele ei, la notar, cu acte în regulă, condiția era să nu poată fi stăpână până când Abraham nu dădea „colțul” ori ajungea în pragul neputinței atât a capului cât și a trupului.

      Trecuseră patru ani de când Aritina venise ca noua stăpână în casa arendașului. Încă de la început pusese rânduială în toate, adusese un suflu nou în gospodărie. Deși era abia o copilă, s-a dovedit a fi o gospodină desăvârșită, arăta respect bărbatului și se purta cu răceală cu cele zece slugi care trebăluiau pe bătătură.

      Lui Dumitru Belciug îi fugiseră ochii la tânăra femeie din clipa în care ea pusese piciorul în bătătura bătrânului evreu. Nu își arătase sentimentele, strânsese din dinți, își înăbușise dorința, însă aștepta momentul în care se va răzbuna pe hainul lui stăpân și prin Aritina, pe care, era sigur că avea să o facă țiitoarea lui. Anii au trecut, Dumitru s-a păstrat distant, deși de câteva ori Aritina întârziase nepermis de mult cu mâna pe mâna lui atunci când îi întinsese ceaunul cu mâncare.

      -Dumitre, a început vorba Aritina, știu că nu-l iubești, că ai pătimit multe din partea lui, femeia a privit în ochii jucăuși ai bărbatului cu ochii ei albaștri, senini și rugători, însă, am să te rog să mă ajuți cu tot ce voi avea nevoie. Pentru osârdia ta eu te voi milui cu tot ce ție îți va trebui. Doar în tine am încredere, de celelalte slugi îmi este teamă. Astea sunt cheile de la pivniță, de la hambare și de la cuhnie. De acum ești stăpân peste întreaga avere, chiar și pe trupul meu dacă îl dorești. Sunt tânără, îmi este dor de brațe viguroase să mă strângă la piept puternic ca al tău, de buze tinere să mă sărute, de mâini ferme să mă mângâie.

      Dumitru a luat cheile cu ușurință din mâna femeii, simțea că așa se cuvenea, că se făcea o dreptate, a privit-o în ochi pe Aritina cu flăcările inimii lui pregătite pentru iubire și răzbunare:

      -Voi face întocmai cum ai cerut, voi fi sluga ta credincioasă, însă vreau să ne iubim în pat lângă Iosif, vreau să mă răzbun pe el, mult m-a chinuit.

      -Cum spui, așa voi face, vrei să mergem acum? Sunt gata, nu mă ține nimic lângă leguma asta cu chip de om. Pe buzele Aritinei își făcuse loc un rânjet fioros, la vederea căruia, lui Dumitru i-a trecut un fior pe șira spinării.

      -Nu acuma, când va fi conștient, să trăiască neputința, chinul, să-i lăcrimeze sufletul, să-i sângereze inima. Atunci, doar atunci, mă voi simți răzbunat.

      Dumitru a luat-o în brațe pe Aritina, a purtat-o ca pe un trofeu, ca pe o primă victorie a lui față de Abraham, până în patul în care dormiseră cei doi soți până atunci. Aritina și-a aruncat hainele lăsând să se vadă trupul tânăr cu pielea albă și mătăsoasă, cu sânii mari, puternici, neatinși de gură de copil. L-a tras pe Dumitru peste  ea, dornică să trăiască clipe de iubire adevărată după care tânjea de ani de zile, de când venise în casa lui Abraham.

      S-au iubit până pe seară când s-au auzit glasuri de bărbați și o căruță care intrase în curte încărcată cu lucernă. Fără să se grăbească, Dumitru s-a îmbrăcat cu cămașa adusă de femeie din lada lui Iosif, era o cămașă din in țesută în casă cu multe flori la bentița de la gât și trei rânduri de râuri la manșeta creață. Peste mijloc se încinsese cu chimirul lat, prins în trei curele, cu înflorituri intarsiate și două buzunare mari, pline cu banii puși de Aritina când îi înmânase cingătoarea adusă de pe fundul lăzi, acolo unde Iosif o ținea ca pe un lucru foarte drag.

      -Nu uita, tu ești stăpânul, așa să te prezinți în fața oamenilor, să nu-i lași pe țopârlani să-ți sufle-n ciorbă. Te vreau puternic, dur și neînduplecat, așa cum a fost ăsta, i-a spus sărutându-l pe amândoi obrajii și arătând cu capul spre odaia unde era întins pe pat Iosif Abraham.

      -După ce se descarcă lucerna, merg la cârciumă, vreau să vadă tot satul cine mi-s de-acum. Când mă întorn, vom mânca. Tu, vezi de perpelește un pui pe grătar, ai grijă să faci mult mujdei, iar mămăliga să fie moale și fără cocoloașe. Din butoiașul din fundul pivniței, ăla pitit după budana cea mare, să scoți o stacană cu rachiu, iar din butoiul vopsit cu dungă roșie să aduci o ulcică cu vin. Înțelesu-m-ai? Glasul bărbatului era aspru, dornic să poruncească, ochii neastâmărați erau și mai zglobii, căutătura rea și trufașă.

      Femeia i-a susținut privirea, îi luceau ochii de fericire, avea în fața ei un adevărat bărbat, așa și-l dorise, așa îl avea. L-a sărutat pe obraji, apoi pe gură și cu voce cântată i-a șoptit la ureche:

      -Cum spui tu, așa va fi. Mergi și te plimbă, stăpân al meu și al averii mele. Tu ești fala mea, să nu te mai lași niciodată călcat în picioare, de acum, strivește-i tu pe toți, eu te voi sprijini! Nu-ți fie teamă de slugi, nu le convine aducem alții, batăr că mergem în câmpie, aproape de Dunăre și tot vom găsi.

      Dumitru a ieșit din casă cu mâna dreaptă înfiptă în chimirul care-i ținea spatele drept, în stânga avea țigara, a făcut câțiva pași, apoi s-a oprit, a depărtat picioarele, a privit cu ochi de stăpân la bărbații care descărcau căruța.

      -Cine mama dracului v-a spus ,mă, să încărcați lucerna pe căldură? Ați prăpădit toată floarea, așa știți voi să faceți treabă? Ar trebui să vă trec la catastif și să plătiți gloabă pentru stricăciunea adusă nutrețului. Vă iert acum, altădată să faceți doar cum vă voi spune eu! Ați înțeles? Dumitru Belciug a aruncat asupra slugilor privirea arogantă, pentru care făcuse, în casă, câteva exerciții în fața Aritinei să-i iasă cât mai bine.

      -De când dumnezeii mă-ti dai tu ordine în curtea lui Iosif Abraham? Până ieri te altoia cu biciul ca pe-un nevrednic ce ești, acu, dintr-o dată, ți-a crescut rânza? Cel care vorbise era un țăran slab ca un țâr, înalt, cu mustățile ploștite pe gură, ochii negri duși în fundul capului. Îl privea mânios pe Dumitru, în timp ce vorbea, răsucea în mână furca din lemn cu doi craci foarte ascuțiți la vârf.

      -Marine, dacă ceva nu-ți convine, poți să pleci. Ori poți să împlânți țăpoiul în mine, dacă îți dă mâna. Mai există o puterință, să fii supus și ne vom înțelege bine. Ai înțeles?

      -De ce mă să ascultăm de tine, cine te-a făcut pe tine stăpân, aici, peste averea lui Iosif Abraham?

      -Eu, ori nu vă recunoașteți stăpâna? Aritina, mândră ca o păuniță proaspăt călcată de păun, s-a înfipt în fața țăranilor, trufașă și cu vocea aspră. Ai tu ceva împotriva felului în care îmi orânduiesc munca în gospodărie și administrez averea, măi Gămălie? Aud? Primul care mai scoate o vorbă de pricină, zboară din curte, aduc alții în locul vostru, însă eu zic mai bine să vă potoliți și de acum să vă scoateți cușmele voastre, murdare, în fața lui Dumitru. De veți face așa, bună înțelegere va fi între noi, de nu, aia e poarta.

      După ultimele cuvinte, Aritina s-a întors cu spatele, făcându-i pe țărani să înghită în sec la vederea formelor trupului ei de femeie împlinită, apoi a intrat în casă.

      Dumitru Belciug, om strâns la mână, a avut grijă ca averea lui Abraham să crească. Aritina era mulțumită, avea bărbat tânăr, administrator bun și un paznic credincios.

      În privința locului în care se iubeau, Aritina s-a ținut de cuvânt. De fiecare dată când Dumitru avea poftă de femeie, ea se așeza în pat lângă Iosif. Când se întâmpla ca bolnavul să doarmă, îl trezea cu-n ghiont și îl întorcea cu fața spre ei:

      -„Iosife, îi spunea nevasta, nu dormii, privește aici cum iubește un flăcău tânăr muierea ta și bucură-te că nu mai tânjesc în van după bărbat așa cum se întâmpla când tu erai sănătos”. Abraham bolboresea cuvinte neînțelese, se revolta împotriva lor, cu cât zurba lui era mai mare, cu atât plăcerea celor doi păcătoși atingea extazul.

      Anii au trecut, Iosif Abraham a mers la Domnul să dea seama pentru faptele sale. Aritina a rămas stăpână unică. La înmormântarea lui Iosif au venit și cei doi copii, nu erau îndurerați după tatăl aflat rece în copârșeu, ci după averea ajunsă în mâna Aritinei. I-ar fi făcut mult rău băieții lui Abraham proaspetei și de loc îndureratei văduve, dacă nu s-ar fi aflat pe aproape Dumitru Belciug. Acesta a  păzit-o cu furca în mână, cum te aperi de o haită de lupi care atacă ziua în amiaza mare.

      Șase luni mai târziu Dumitru și Aritina s-au căsătorit, nași de cununie au fost boierul Dobreanu cel bătrân cu cucoana lui, o tânără franțuzoaică ce nu rupea românește decât câteva cuvinte și alea destul de deocheate. Ca dar de nuntă Dobreanu oferise tinerilor căsătoriți, o sfoară de pământ de zece hectare aflată izolată de marea lui moșie. Nunta a fost făcută în grabă, mireasa deja începuse să se îngrașe, era grea în patru luni.

      După cununie Aritina l-a făcut coproprietar pe Dumitru pe întreaga avere. Era fericită cu el, îl iubea din tot sufletul, chiar și atunci când ieșea beat din pivniță și-i tăbăcea fundul cu centura, ea tot „iubitule” îi spunea, iar după ce el, obosit, lăsa jos cureaua cu care-i învinețise spatele, ea se lipea de el și-l săruta cu drag.

.......................................................................................................................................................................

Sub ocupația noului Coronavirus

     Guvernul, instituțile statului, primăriile, etc. sunt surprinse de zăpadă chiar dacă ninge la sfârșitul lui februarie, nici până atunci ele, instituțiile, nu realizaseră că încă din decembrie începuse iarna și că oricând este posibil să ningă.

În data de 5 februarie a picat guvernul Orban, Ludovic, nu Victor, prin Moțiune de Cenzură introdusă de PSD.

    În situația nou creată, Președintele României are consultări cu partidele parlamentare, de fapt o întâlnire între oameni surdo-muto- orbi. Iohannis fără a ține cont de Constituție, de faptul că Orban a fost demis de Parlament, nu și-a prezentat el demisia, îl desemnează candidat de premier. PSD contestă decizia Președintelui  la CCR, CCR consideră ca abuzivă desemnarea lui Orban să formeze un nou cabinet, Orban, după două săptămâni, își depune mandatul.

    Istoric. În China încă din decembrie se declanșează epidemia de coronavirus. În 31 ianuarie 2020 în Italia se descoperă primul caz de îmbolnăvire cu Covit 19. Cu toate acestea Președintele României se joacă cu România și românii. Se joacă cu economia României, cu stabilitatea ei politică. Nu ține cont de popor, de Parlament, ci doar de voința sa care în acest caz nu a coincis cu problemele României.

    26 februarie, primul caz de îmbolnăvire cu Covit 19 în România. Președintele ignoră situația, pericolul iminent care paște poporul, nu ține cont de nici un fel de semnal tras de medicii epidemiologi. În aceiași zi desemnează pe Câțu să formeze noul guvern, desi este convins că nu va putea coagula o majoritate în Parlament.

Epidemia de coronavirus bătea la granița României, Președintele se joacă de-a desemnarea de premieri. De fapt Președintele vrea alegeri anticipate, pentru a atinge acest deziderat nu precupățește nimic.

    În 12 martie Avocatul Poporului cere să declare starea de urgență din cauza epidemiei cu noul coronavirus. Președintele ignoră avertismentul.

România are un guvern demis , oamenii sunt debusolați. Începe cursa aprovizionării. Farmaciile sunt golite de paracetamol, alcool sanitar, măști, mănuși chirurgicale. Rafturile magazinelor se golesc de alimente. Prețurile explodează, România este în haos, nimeni nu guvernează țara. Medicii încep să se infecteze. Românii plecați peste graniță se întorc acasă, nimeni nu-i întreabă de unde vin. Virusul pune stăpânire pe o serie întreagă de localități.

    În 12 martie partidele parlamentare își dau mâna să valideze guvernul Câțu, deși nu era cea mai bună alegere, România avea nevoie de guvern. Premierul desemnat, cu 30 de minute înainte de a intra la vot în Parlament cu membrii viitoarei echipe guvernamentale, fuge la Cotroceni unde își depune mandatul. Președintele îl declară a fi un politician responsabil, deși a procedat ca un laș în plină epidemie.

    Parlamentarul Chițac, a venit infectat cu Covit 19 de la o întâlnire din străinătate, posibil să fii infectat conducerea PNL. Toată conducerea PNL intră în izolare în frunte cu Orban, Ludovic, nu Victor.

    Într-o mare urgență, în care PSD a dat dovadă de responsabilitate, deși Iohannis și Orban nu o meritau, a fost votat noul guvern condus de Ludovic Orban în data de 14 martie.

S-a pierdut timp prețios care putea fi folosit pentru dotarea spitalelor și medicilor cu medicamente și echipamente necesare în astfel de situații. Cine să facă acest lucru? Iresponsabilii care vorbeau doar de alegeri anticipate în timp ce moartea se strecura pe nesimțite în țară, în casele românilor?

     Liberalii în frunte cu locatarul Cotroceniului au reșit să distrugă sistemul de sănătate. Infectarea cu virus a sute de medici în aceste condiții de pandemie este o lovitură la adresa siguranței naționale. Însă cine dracu să priceapă acest fapt? Domnul Președinte  a vorbit doar de anticipate până în 14 martie, iar de atunci până astăzi ne îndeamnă să ne spălăm pe mâini, însă nu ne spune de unde dracu să cumpărăm banalul dezinfectant, banala mască chirurgicală, banalele mănuși chirurgicale, banalul paracetamol. Cui îi pasă de români? Nimănui. Cetățenii țării au ajuns simple numere într-o statistică rece. A mai murit unul, s-au mai îmbolnăvit o sută. Incorect. S-au mai îmbolnăvit mii însă nu sunt testați. Testele costă, guvernul economisește.

    Dacă medicii, de la Suceava și din celelalte spitale unde cadrele sanitare s-au infectat cu Covit 19, au avut echipamente speciale pentru astfel de cazuri de epidemie și nu le-au folosit, punând astfel în pericol nu doar viața lor, ci și a pacienților cu care veneau în contact, să fie aspru sancționați. Însă dacă din vina ministerului sănătăți, a ministrului personal și a guvernului în ansamblul său, nu au avut echipamente, apoi decidenții politici trebuie să fie aspru pedepsiți pentru că au pus în pericol siguranța națională.

     Abia din 16 martie Președintele Iohannis a declarat starea de urgență.

Deși noul Coronavirus dădea târcoale României încă din ianuarie, guvernul nu ia nici un fel de măsuri, Covit 19 a pus stăpânire pe Țară. Guvernul s-a trezit că România este sub ocupația Coronavirusului.

    Din cauza dorinței lui Iohannis de a face alegeri anticipate, sănătatea a fost lăsată deoparte. A contat doar voința insului de la Cotroceni de aș pune un guvern al lui, de a avea un Parlament al lui rezultat din alegeri anticipate. Coronavirusul nu a ținut cont de Iohannis, de dorința lui, a pus stăpânire pe România. Iohannis a oftat și a renunțat la alegeri anticipate.

Granițele au fost lăsate libere săptămâni în șir. Oamenii veniți din străinătate au mers la familiile lor deși veneau din zone infectate din Italia, Spania, Germania. Așa am ajuns ca acum să vorbim despre morți din cauza coronavirusului.

Aici fac o paranteză. Câți dintre cei care au fost dați ca decedați din cauza Covit 19, au fost cu adevărat morți din acest motiv și nu din cauza unor alte boli grave de care sufereau cei care au decedat?

    Încă o chestiune care m-a dat peste cap. Am citit o postare în care se cerea ca oamenii să fie lăsați să meargă la biserică.

  Doamnelor și domnilor, marii pustnici care au trăit în pustietăți nu aveau o biserică, își improvizaseră un altar unde se rugau. În schimb aveau pe Dumnezeu în suflet, aveau cu adevărat credință în Iisus Hristos, Sfânta Treime și Maica Preacurată. Rugați-vă acasă! Dumnezeu ne va ajuta să trecem peste această pandemie! După ce va trece această plagă, vom merge cu toții la Biserică și vom mulțumi Domnului pentru ajutorul dat.

Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. III

      Samfira a muls vaca, de când tăiase vițelul lua pârnaia plină cu lapte, apoi a intrat în casă, copiii au văzut spuma de trei degete în oală, ca la comandă s-au repezit la mamă-sa să le deie și lor să bea. Iar Samfira abia aștepta, le-a dat la toți direct din oală, întâi celui mai mic apoi celorlalți, ultima fiind Elisaveta, o adevărată domnișorică.  O parte din laptele rămas l-a turnat în tuci, a întețit focul care tindea să se potolească, iar când laptele s-a umflat a luat ceaunul de pe foc. A tras  jarul pe vatră, din coșul atârnat la grinda podinii, a luat trei felii de mămăligă rece și a pus-o pe jar.

      -Hai copii veniți la masă! Toți s-au așezat pe micile scăunele în jurul mesei scunde și rotunde. Samfira a turnat laptele într-o strachină mare înflorată și smălțuită, iar în lapte a dumicat mămăliga friptă. A fost o delicatesă pe care copiii au apreciat-o la justa ei valoare lăsând strachina goală.

      -Acu* dragii mei stați în genunchi în fața icoanei „Sfântului Gheorghe omorând balaurul”, faceți-vă rugăciunea, apoi tu, Elisavetă, mătură pe jos, fiindcă stă Maica Domnului în genunchi până ce veți mătura voi. Când toate vor fi gata, mergeți la culcare!

      Într-un lighean din tablă Samfira a pus apă din tuci, apoi cu lighean cu tot a mers în cealaltă cameră să se spele. Când s-a reîntors în odaie, copiii deja se băgaseră în pat. Femeia i-a învelit mai bine, a făcut semnul crucii asupra lor, rugându-se la Dumnezeu să-i apere de rele.

      Din toba sobei a scos un lemn de prun gros, l-a băgat în sobă să țină focul până mai târziu. În geam s-a auzit un ciocănit scurt, s-a ridicat de la sobă, a aranjat cu mână cochetă rochia pe ea și-a reînodat basmaua, pe umeri a pus broboada, apoi a ieșit în întunericul nopții.

      De după colțul casei cineva a prins-o de mână:

      -Să mergem în grajd, e frig afară, i-a șoptit cu drag la ureche Samfira.

      Au deschis ușa grajdului,înlăuntru era cald de la cele două vaci. Strălucea de curățenie, parcă era casă de oameni, nu grajd pentru vite. Toată ziua, Samfira stătea cu lopata pregătită să ia mizeria făcută de animale. În grajd, pe partea stângă, era țarcul pentru viței. Era gol, vițeii fuseseră sacrificați, pe ultimul îl tăiase de Crăciun.

      În țarcul vițeilor Samfira pusese de cu ziua paie curate în strat gros, iar peste ele un procov, cu urzeală din bumbac și bătătură din cânepă, țesut în casă. Își aștepta ibovnicul cu drag ori de câte ori el putea să vină. Îi era greu singură, bărbatul era plecat de doi ani pe front, în tot acest amar de timp venise într-o permisie de trei zile. Nu mai avea vești de la el de aproape un an, întrebase în stânga și-n dreapta, pe primar, pe notar, ba chiar și pe subprefect când venise o dată la ei în sat cu ceva daraveli. Nimeni nu o lămurea, nu-i spunea vorbă cinstită asta și asta. Dacă era mort să-i facă cele cuvenite sufletului său, iar dacă era viu să știe să-l aștepte ca pe un părinte drept al copiilor săi.

      -Nu ai adus o țuică, mă mai încălzeam și eu oleacă, bărbatul a smuls-o din gândurile sale.

      -Nu Mărgărit, nu am avut, iar de cumpărat îmi este rușine. Ce ar spune lumea când m-ar vedea cu litra de țuică pe sub șorț?  Vreau să-ți spun altceva, îi zise Samfira descheindu-i minteanul și sărutându-l pe față. Am rămas grea, nu m-am „văzut” de trei luni. Ce mă fac Mărgărite?

      -Ce-mi spui mie? Ai rămas grea de proastă. Ți-am spus eu că vreau copil? Mărgărit o privea cu dispreț amestecat cu milă, de parcă Samfira rămăsese gravidă cu altul, nu cu el.

      -Drept este ce spui tu, însă eu ți-am spus să nu vii în anumite zile că este pericol, tu ai dat buzna peste mine ca un taur peste vacă, nu am putut scăpa de tine.

      -Nu trebuia să stai. Te-am găsit tot timpul în călduri, mai rău ca o cățea. Acu* ce vrei tu? Să spun satului că eu sunt tatăl copilului tău? Dacă fac asta, ia gândește-te, eu cum mă mai însor, doar mi-s flăcău.

      -Ieși! Samfira s-a ridicat în picioare, demnă i-a arătat ușa grajdului. Pleacă de la mine din bătătură, de nu vrei să bag furca în tine! Porc nesimțit, ai plâns la ușa mea să te bag în casă că nu mai poți de dragul meu, iar acum când trebuie să-ți asumi plodul ești, vezi Doamne, flăcău. Stai liniștit, nu voi spune nimănui că sunt grea cu un nevolnic ca tine.

      Mărgărit a rupt-o la fugă din bătătura Samfirei, mulțumit că a scăpat așa de ușor.

      Femeia s-a întins pe patul improvizat, a pus mâna pe burtică și i-a vorbit nenăscutului:

      -Care va fi soarta ta copilașul meu? De va veni omu*meu acasă de la război, nu va fi ușor pentru tine. Nu era singura muiere care se păcălise și adusese în casă copil din sămânță străină. Focul inimii nu știe de război, își cere drepturile firești. Ar fi vrut să se încalece cu bărbatul ei, chit că nu-l iubise niciodată, era tatăl copiilor săi. De unde să-l ia, nu mai avea vești de la el demult, mintenaș se făcea anul. Pe unde o fi și el dacă a prins vreo muiere nu o fi stat de lemn Tănase. Cine știe de va mai veni acasă Lazăr al ei ori îi va citi numele pe lista morților sosită de pe front.

........................................................................................................................................................................

      Gheorghe Lemnaru a fost trezit din somn de cu zorii neîmpliniți de un fin al lui care lucra la oraș și venise cu ceva treburi prin sat. L-a poftit în casă, deși copiii încă mai dormeau, doar Filofta își pusese o broboadă pe umeri și se chinuia la vatra sobei să aprindă focul.

      -Ce-i măi finule cu tine la ora asta din fruntea dimineții? Nici cocoșii nu au cântat de ziuă.

      -Nașule, e bine, m-au trimis tovarășii să organizăm o mare întrunire după amiază în Salonul în care se face hora. Trebuie să mă ajuți și matale, va veni un mare tovarăș de la județ să ne țină o cuvântare.

      -Finule, tu beuși ceva cu noaptea-n cap, eu simțesc că tu delirezi. Gheorghe se uita cu neîncredere la finul său care, parcă, picase din altă lume.

      -Nu nașule, chiar vine tovarășul aici diseară. Finul, Nicolicea Dan, era pătruns de importanța acestei vizite, vorbea de „tovarășul” ca despre un vlădică ce s-ar nevoi să vină la biserica din sat.

      -Care tovarăși? Cine este tovarășul că m-ai zăpăcit de cap. Pe aicea în ultimul timp umblă fel de fel de sclifosiți, de neaveniți, fiecare cu minciunile lui, tu pe-ale cui le porți? Lemnaru, care nu era prost de loc, simțise unde bate finul său, însă, voia să-l facă pe el să răstoarne sacul cu vești.

      -Nașule, vine tovarășul secretar al comtetetului județean al Partidului Comunist Român(PCR), să ne spună cum va fi cu reforma agrară. Nicolicea când vorbea se înfoia ca un curcan, mândru de-a fi ambasadorul „tovarășului”.

      -Ce tot bălmăjești mă? De unde ia secretarul ăsta al vostru pământ să împartă la țărani? Aduce el cu sacu* din altă parte să dea pălmașilor de aici? Bă, da pricopsit e tovarășul vostru! Gheorghe căuta să-l ia peste picior pe finul Nicolicea, voia să-l enerveze, să poată afla totul de la el.

      -Fii atent nașule, Dobreanu, moșierul de aici, este fugar în Germania sau Anglia, oricum nu este în țară. Lui i se va lua pământul, să știi matale că și lui Belciug i se va lua câteva hectare, asta va hotărî partidul nostru al muncitorilor și țăranilor. Ce zici, mă ajuți să organizăm întrunirea? Dan Nicolicea, plin de importanță aștepta răspuns de la nașul său. Pentru o clipă s-a gândit de ce el și familia lui îi zic „naș” lui Lemnaru. El nu-și amintea ca Gheorghe să fi botezat sau cununat pe cineva din neamul său. Așa pomenise de la părinții lui și de la bunicii lui, toți lui Lemnaru îi spuneau „naș”. Eh, cine știe de câte generații își zic „fin și naș”. Dă-i păcatelor! a conchis Nicolicea alungând gândul ce-i priponise pentru o clipa motivul pentru care se afla în casa lui naș Lemnaru.

      -De știu și eu ce să fac? Mă gândesc ..., Gheorghe își răsucea mustățile căutând răgaz de vorbă.

      De lângă sobă Filofta, puțin speriată, a început a grăi:

      -Finule, lasă-mi omu* în pace, voi plecați, noi rămânem aici cu Belciug și alții ca el. Vrei să ne nenorocești? Ce va intrat în cap prostiile astea? Lăsați lucrurile așa cum le-a rânduit Dumnezeu. Nu stricați voi ordinea. Cine știe ce va fi mâine? Vin țărăniștii cu armata ne aliniază în fața primăriei și împușcă pe tot al zecilea. Atunci ce vom face când vom colora țărâna pământului cu sângele nostru? Noi am mai trecut prin astea, să ne ferească Dumnezeu și Măicuța Domnului, a încheiat femeia scuipându-și în sân de frică și tocmind cruci mari pe pieptul ei încă frumos. Filofta pe măsură ce vorbea ridica glasul, broboada îi căzuse de pe umeri, însă nu-i păsa.

      -Apăi dragă finule, muierea asta a mea cam are dreptate. Ce va fi dacă pică guvernul vostru ce abia veni la putere și în locul lui vine iar generalul Rădescu? Pe unde veți scoate cămașa? Gheorghe ar fi mers cu finul, spera și el într-o bucată de pământ, doar frica îl făcea să nu se arunce cu capul înainte.

      -Nașule, stai liniștit! Armata sovietică, eliberatoare, nu va da voie forțelor reacționare să ne saboteze munca. Crezi dumneata că noi, a apăsat cuvântul, am avea curajul să umblăm prin țară, dacă nu am ști că deasupra noastră veghează, ca o stea călăuzitoare, însuși tovarărășul I.V.Stalin? Nicolicea vorbea cu emfază, mândru de parcă Stalin era acolo lângă ei în casă.

      -Dacă mă judec bine, există oleacă de adevăr în spusele tale. Adicăte, boierii noștri vor trebui să înghită totul pe nemestecate vorba ceea:„vrei nu vrei, bei agheazmă Andrei!”

      -Aceia care au fugit din țară, mai ales care au colaborat cu armata germană, ei vor fi primii deposedați de pământ. Însă vor fi și alții. Așteptăm să iasă legea, în câteva zile o vom avea, atunci vom ști cu exactitate ce și cum. Eu voi lupta să-i iau și lui Belciug din pământ, fiindcă mult m-a chinuit cât i-am fost slugă, deși, eram doar un copil. Nicolicea a scuipat cu un oftat din adâncul bojogilor.

      -Acolo tac-tu a fost vinovat, te-a dat la stăpân pe trei saci cu porumb, nu trebuia să te dea. Știa că stăpânul ia zece piei de pe trupul slugii. Gheorghe a aprins o țigară, a tras un fum adânc, l-a ținut puțin parcă voia să-i ostoiască amarul, a dat fumul afară, cu furie a scuipat pe jos, în tăcere a șters cu vârful opincii urma lăsată.

      -Nu mă plâng, a continuat Dan Nicolicea, acolo, ca slugă, am învățat ce înseamnă să fii exploatat, ce înseamnă să fii rob în casă străină, hulit și hăituit ca un câine de pripas. Nașule, a continuat Dan vorba cu mânie, Belciug cu ai lui mâncau la masa mare, în fală cu copiii alăturea, nouă ne arunca niște zeamă într-o strachină și mâncam stând pe jos. Niciodată zeama nu a fost pe săturate, nici felia de măligă nu a fost cât a lor de mare. Ajută-mă Doamne, să-i plătesc blestematului! Nașă, dă-mi și mata o mână de ajutor, vorbește cu femeile, spune-le să vină la Salon, acolo tovarășul ne va explica mai bine decât mine, ce și cum va fi.

      Filofta terminase de făcut focul și se așezase pe patul copiilor care încă dormeau, din obișnuință tot trăgea pledul peste ei, deși erau înveliți.

      Afară câinele lătra la picior de om, sărea în lanț, așa de pornit era. După un timp a tăcut, apoi a început să chelăcăie, să scâncească, să se gudure, se simțea bucuria în joaca lui.

      -Gheorghe, la noi în curte a intrat cineva. Ia vezi tu, ceva nu este bine, întâi a lătrat de credeam că vrea să-l mănânce pe cel care intrase în curte, acu prea se gudură.

      Bărbatul, cu o bundă în spate, a deschis ușa, nu mică i-a fost mirarea când a văzut un soldat urcând treptele prispei. A căutat atent să-l cunoască pe cel care dădea buzna în casa lui. Cum ziua încă era pitită în spatele casei, iar zorii abia mijeau, nu putea să alicească bine cine este bărbatul cu mâna stângă legată de gât.

      -Tată, tată, nu-ți recunoști fiul? Eu sunt Lixandru, vin acasă tăicuță, am gătat războiul.

      Gheorghe, cu lacrimi în ochi, l-a cuprins în brațe pe cel ce îl considerase pierdut pentru totdeauna.

      -Intră în casă dragul tatii, intră și hodinește că de la lung drum vii. Gheorghe, îl îndemna să intre în casă însă nu-l scăpa din brațe. Vorbea și plângea ca o muiere. Toată suferința, de ani de zile, acum ieșise afară din sufletul unde fusese ținută captivă.

      -Apăi de lung a fost lung drumul, de o săptămână mă tot preumblu pe el. În sfârșit, bine că am ajuns acasă și v-am găsit sănătoși, mai puțin Culaie, pe care Dumnezeu, prin glonțul neamțului, l-a oprit la Dreapta Sa.

      Lixandru a intrat în casă, Filofta când l-a văzut, de emoție, a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului, plângând în hohote, nu pentru copilul ce tocmai intrase în casă, ci pentru Culaie, cel răposat în pământ străin. Tânărul a dat mâna cu finul său, apoi a ridicat-o pe mamă-sa de jos. Amândoi au plâns și s-au pupat mult timp. Afară zorii păreau a veni mai repede, se grăbeau să prindă în razele lor bucuria celor din casă.

      Fata împreună cu băiatul, somnoroși, s-au ridicat din țoale. Înțeleseseră că la ei în casă se petrecea ceva important. Când au văzut militarul venit în casa lor, într-un glas au strigat: -Neicăăă, veniși!!? Apoi au sărit în brațele lui.

      -Ho, mă, ștrengarilor că mă dați jos! Lixandru îi probozea privind ghiduș spre Filofta care încă se închina, cu lacrimile șuroi, la  Maica Domnului.

      -Ți-o fi foame? Să-ți pun ceva să mănânci? Mamă-sa se tot ștergea pe șorțul, cu flori cusute pe muște, pe care îl purta toată ziua peste rochie.

      -Nu, nu îmi este, de voi îmi era foame, simțeam că nu mai ajung acasă. Pușca se îngreunase rău de parcă se umflase cu apă. Brațul mă durea, iar picioarele greutăți de moară aveam legate de ele. Acum mi-a trecut totul, nimic nu mă mai doare, mi s-a ostoit și sufletul, că prea împovărat era.

      -Bine că veniși nașule tânăr, poate mă vei putea ajuta. Tocmai vorbeam cu nașul bătrân să mă ajute să strângem oamenii pentru diseară la Salonul satului, va veni un mare tovarăș de la județ să explice oamenilor cum va fi cu reforma agrară. Tu, pe acolo pe unde ai fost, auzit-ai de o asemenea promisiune?

      Nicolicea privea cu încredere, cu speranță spre nou venitul în casă. De modul în care avea să mobilizeze oamenii depindea, oarecum, viitorul lui politic.

      -Am auzit. Don locotenent, un învățător din părțile Buzăului, ne-a învățat multe. Om învățat și apropiat de ostași. Nu era câinos ca don căpitan, ăsta ar fi mâncat carne de om, așa de hain era. Însă era curajos. Primul ieșea din tranșee, când luptam la baionete. Într-o luptă fusesem înconjurat de doi nemți, le simțeam respirația duhnind a șnaps și a cârnați cu usturoi și fasole, îmi făceam cruce cu limba pe cerul gurii uscate dintr-o dată de febra ce mă cuprinsese, am dat să lovesc pe unul dintre ei, cu coada ochiului l-am simțit pe celălalt cum îndreaptă baioneta spre mine. Pentru o fracțiune de secundă am închis ochii, am simțit cum baioneta mea spintecase mantaua ostașului german și întrase cu pârâit de oase în pieptul bravului soldat inamic. Am deschis ochii, la picioarele mele era cel de-al doilea soldat german mort cu un cuțit înfipt în gât. Am făcut ochii roată, am cuprins cu privirea tot teatrul unde soldații unii își jucau rolul de morți, iar alții de călăi, din păcate morții erau atât de morți, încât niciodată nu aveau să se mai trezească din somnul cel de veci în care intraseră. Atunci l-am văzut pe căpitan făcându-mi semn să continui lupta, am înțeles că el mă salvase. Zburau gloanțele pe lângă urechile căpitanului, nu le băga în seamă, striga continuu: „înainte ostași, luptați pentru patrie!” Soldații mureau secerați de gloanțe, doar el, strigând, avansa în rândurile dușmanului.Un adevărat român.

      -Te voi ajuta și eu finule, voi lua și mânjii cu mine, a spus Lixandru arătând spre fratele și sora lui. Statul trebuie să ne deie pământ așa cum o promis Groza acum câteva zile.

      -Încă e zăpadă pe câmp băiatule, unde să mergem prin omăt și pământ moale? Eu zic să mai așteptăm să se zbicească pământul, să vedem în ce ape se scaldă Belciug, Dobreanu și alții ca ei. Voi credeți că lucrurile sunt așa de simple? Adică ce vă ziceți voi? Că boierii abia așteaptă să veniți voi cu plugurile și să le împărțiți pământul? Au mai fost asemenea îndrăzneli din partea țăranilor, răzmerițe care au scos sătenii din case, au pus mâna pe furci și coase și cu mânie și speranță au năvălit peste pământul boierilor. Ei, dragii mei copii, în loc să tragă țăranii brazdă în pământ, au tras armata în ei cu plumbi. Mulți au mușcat din pământul pe care îl jinduiau. Nu sunt un bătrân ramolit, sunt doar trecut prin multe, am văzut destule. Poate acum să fie altfel, îmi doresc, vreau să se facă puțină dreptate.

      -Finule, mergi în treaba dumitale și contează pe sprijinul meu și, sunt convins, Lixandru a privit pe mamă-sa și tată-su, a citit înțelegere în ochii lor, că te vei putea baza și pe ajutorul ăstor doi bătrâni.

      Nicolicea a dat mâna cu bărbații, a ieșit tăcut pe ușă condus de Gheorghe Lemnaru.

      -Dragul mamei, cât timp stai acasă? Filofta aștepta răspunsul cu mâna la gură, gata să izbucnească în plâns.

      -Mamă, m-au lăsat la vatră, am fost rănit de două ori, m-au și decorat. Ochii tânărului erau luminoși, doar chipul avea o umbră de tristețe pentru fratele căzut. M-a ferit Dumnezeu, ori fratele Culae, de acolo din cer a vegheat asupra mea să nu vă producem mai multă mâhnire în suflet de câtă aveți acum.

      Cât de curând se va găta războiul, lung a mai fost, bată-l Dumnezeu, să-l bată!

      -Neică, Didina s-a agățat de umărul lui sănătos și, mângâindu-l ca o adiere pe obrazul neras a continuat: chiar se va da pământ?

      -Ce te interesează pe tine, copilă dragă? Ai și tu greutăți? Vezi-ți de carpetele tale, nu te băga în treburi care nu-s nasul tău!

      Cu bocănituri pe scările prispei Gheorghe a intrat în casă. După cum îi cătau ochii se vedea că este preocupat.

      -Înțeleg băiete că pentru tine s-a gătat războiul. Așa-i? Lemnaru îl privea cu drag și cu teamă pentru ce avea să-i răspundă.

      -Da, tată, pentru mine s-a terminat. Am făcut aproape patru ani de război și tot nu am înțeles pentru ce, pentru cine am luptat. Ne-am pupat cu nemții în bot, am belit rușii la ei acasă, apoi s-a schimbat soarta, norocul a fugit de noi, ne-au împușcat rușii la Cotul Donului și Stalingrad. Acolo cine scăpa de gloanțele rușilor erau împușcați de nemți atunci când se agățau de camioanele lor să se retragă din încercuire. Tată, dacă ne agățam de obloanele camioanelor pline cu nemți care fugeau din calea rușilor, ne tăiau mâinile cu baioneta. A fost groaznic. Acum ne-am unit cu rușii să alungăm nemții de pe pământul nostru. Au plecat nemții, i-am împins până în munții Tatra, în țară locul lor a fost luat de ruși, sovietici cum își spun ei.

      Ăsta nu a fost războiul nostru, mi-a spus mie într-o seară locotenentul când eu eram de santinelă, iar el nu avea somn, mi-a zis așa, Doamne și acum îl aud cum spunea cu glas însuflețit: „mă Lemnarule, ăsta nu a fost războiul nostru, însă nu am avut ce face. O țară mică este ca tulpina de trestie, se pleacă după cum bate vântul.” Abia când am plecat spre casă și mi-am luat la revedere de la el, mi-a strâns mâna bărbătește și mi-a spus doar mie ca pe un mare secret: „Lemnarule, eu mi-s comunist cu acte în regulă, să știi că mult se va schimba rânduiala în țară. Să ții minte băiete, să nu uiți!” Nu am uitat.

      -Voi, ăștia mici, spălați-vă pe ochi și veniți la masă să împărțim ce avem la toți. Batăr că este post tot ne vom dedulci o țâră cu o bucată din cazan, că doar a venit o venit fratele vostru acasă. Să mi-l ție Dumnezeu sănătos și pe voi dimpreună cu dânsul!

.......................................................................................................................................................................

      Salonul s-a dovedit neîncăpător, țăranii veniseră din toate colțurile satului. Erau îmbrăcați în straie de sărbătoare, tăcuți, cu mustățile mari și țigările înfipte între buze, din care pufăiau ca niște mici locomotive.

      Încercau să înțeleagă de ce îi adunase pe toți alde ăștia ai lui Lemnaru și finul lor Nicolicea, că prea trâmbițaseră prin sat, în frunte cu Lixandru, fiul lui Gheorghe, prospăt sosit direct de pe front, să se strângă sătenii la Salonul satului fiindcă va veni un tovarăș de la județ să țină o cuvântare.

      -Neică, se adresă un flăcău tinerel, cu mustața abia mijită, unui bătrân care, sprijinit  în baston, părea să le știe pe toate, neică, de ce ne chemară ăștia aici? Ce se împarte?

      -Se împarte pe dracu, le-au intrat gărgăunii în cap unora, iar altora s-a încins tărâța în ei. I-au agitat comuniștii, anticriștii, nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Bătrânul și-a făcut o cruce mare, apoi a înclinat capul ca în fața unei icoane.

      -Matale, moș Haralamb, ce cauți aici, până mai ieri erai țărănist? Te-ai schimbat dintr-o dată, ori va spus Maniu cum va bate vântul de aici în colo. Tânărul, privind ștrengărește la bătrân, era pe picior de fugă.

      -De când te bagi tu-n vorbă cu mine, mă, sărăntocule, până acum cerșeai la poarta mea și acum ți-au crescut colții? Vezi, că întorc foaia și pun jandarmii pe tine...

      -Pui pe dracu Haralamb. Las-o mai ușor cu amenințatul, fiindcă nu se știe cum vor merge lucrurile. Gheorghe Lemnaru avea de mult un dinte împotriva bătrânului Haralamb. Cu ani de zile în urmă, până să plece Culae pe front, Lemnaru îi ceruse lui Haralamb să-i dea pe Domnica, o frumusețe de fată, care era în vorbă cu fiul lui. Bătrânul nu a ținut cont de iubirea fetei, a refuzat cererea lui Gheorghe, mai mult decât atât, într-o seară l-a așteptat cu niște slugi care mucăreau prin curtea lui și l-au bătut  așa de tare că nu s-a putut ridica din pat o săptămână de zile. Jurase pierea lui Haralamb, însă nu se ivise ocazia.

      -Gheorghe, nu te-ai învățat minte? Lasă că te-oi potoli eu! Haralamb a ridicat amenințător bastonul.

      -Potolești pe dracu moșule, a sărit Lixandru cu gura când l-a auzit pe chiaburul Haralamb că îi amenința tatăl. Bagă-ți mințile în cap, a apus ziua voastră, a continuat Lixandru. Comuniștii, sprijiniți de glorioasa armată sovietică și luminați de marele Stalin vă vor pune botniță vouă, tuturor moșierilor și chiaburilor.  

      -Ce vorbești, mă? Știi tu mai bine decât Maniu și Majestatea sa? Bă, moșul a ridicat bâta să lovească, Gheorghe atent, nu l-a lăsat pe Lixandru să ripostese, s-a repezit asupra bătrnului și i-a smuls bâta din mână. Haralamb sufla greu, era nervos, simțea că se sufocă.

      -Halal să-ți fie Haralamb! Tot prost ai rămas, unde nu ai putut învinge cu vorba, ai făcut apel la bâtă.

      -Să mergem în salon tată, au fost aduse bănci din lemn cu un camion de la județ să avem pe ce sta.

      Țăranii s-au îmbulzit în local, era pentru prima dată când cineva voia să le vorbească despre problemele lor reale.

      Întruniri mai fuseseră în sat când veniseră de la liberali și țărăniști, asta cu mult înainte să înceapă războiul. În preajma alegerilor veneau de la oraș niște domni scorțoși și spilcuiți care le vorbeau într-o limbă păsărească din care ei nu înțelegeau mare lucru. Sperau ca acum să fie altfel. Auziseră că „tovarășii” erau fii de țărani și muncitori, asta însemna că erau de-ai lor.

      În salon rumoarea a început să crească în momentul în care afară s-a auzit oprind o mașină. Din mașină au coborât doi inși îmbrăcați curat cu cămăși albe, costume din stofă și șepci din stofă pe cap.

      Sătenii au făcut un culoar să poată trece musafirii, cei doi salutând în stânga și în dreapta, au mers la masa prezidiului, peste care era pusă o față de masă roșie. Unul dintre ei, a privit roată pe cei adunați în sală, s-a uitat pe niște hârtii, scrise de mână, pe care le scosese cu mare importanță dintr-o geantă din piele compartimentată și prevăzută cu încuietoare cu cheie. Și-a dres vocea, s-a mai uitat o dată în hârtii, a fixat privirea undeva în fundul sălii, a dres vocea printr-un tușit scurt:

      -Tovarăși, de-a lungul vremurilor țara noastră a trecut prin multe, multe urgii. Multe popoare dornice să ne fure bogățiile au venit asupra noastră. De fiecare dată cel mai mult a pătimit poporul, țăranii, talpa țării. Însă, tovarăși, ocupanții au venit, au plecat, doar boierii, marii stăpâni de pământuri au rămas și au apăsat și mai tare jugul robiei asupra țăranilor fără pământ, ori cu pământ puțin.

      De-a lungul istorie țăranii s-au răzvrătit, au încercat să scuture jugul robiei care apăsa tot mai greu asupra bieților clăcași. Amintesc de răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan care, chiar dacă au fost omorâți, faptele lor de demnitate și vitejie au rămas ca reper de eroim pentru popor. În 1888 țăranii din Urziceni, Ialomița, mai apoi din alte regiuni ale țării s-au răsculat din cauza condițiilor grele și a lipsei pământului.  Mai târziu, în 1907 , regele și liberalii au rezolvat problema țărănească cu armata și tunurile, au ras sate întregi de pe suprafața pământului. Au omorât mii de oameni nevinovați, printre ei fiind femei, copii, bătrâni.

      Secretarul PCR a făcut o pauză, în sală se așternuse liniștea, era o liniște apăsătoare, oamenii așteptau cu sufletul la gură să audă ce le spune trimisul PCR.

      -Tovarăși, a reluat discursul secretarul Dobrogeanu cu glas declamator, privirea semeață și mâna ridicată cu pumnul strâns, a sosit vremea tovarăși, să facem dreptate, să aducem farul călăuzitor al experienței sovietice și la noi. Să zdrobim lanțul înrobitor al boierilor și chiaburilor, să facem dreptate țăranilor cu puțin pământ, ori fără pământ, acei oameni care au dus greul războiului și al urgiilor care s-au abătut asupra țării de-a lungul timpului. Vom lua pământul marilor moșieri și al chiaburilor, îl vom da ostașilor care au luptat să-și  apere țara și văduvelor de război. Deasemeni vor primi pământ aceia care au sub cinci hectare. Pentru ca lucrurile să se desfășoare în bune condițiuni, vom înființa un Comitet local  pentru Împroprietărire care va analiza toate cererile depuse de țărani. Așteptăm ca legea să fie votată, după care, în baza cererilor aprobate de Comitet vom intra cu plugurile în moșia boierului fugar Dobreanu și a altor chiaburi a căror suprafață de teren depășește în total 50 de hectare cu terenurile de fânețe, grădini cu pomi fructiferi și terenurile pe care sunt construcții.

      Tovarășul instructor Furtună Nicolae, a continuat Dobrogeanu privind incruntat în direcția unor țărani care se manifestau zgomotos, va rămâne în satul dumneavoastră pentru a vă îndruma cum să alcătuiți Comitetul și care vor fi criteriile de împroprietărire. Vă rog să propuneți, ca membrii în Comitet, tovarăși cu oleacă de carte și să fie în același timp, respectați în sat.

      -Primăria, primarul și ceilalți funcționari vor fi obligați să pună la dispoziția membrilor Comitetului registrul agricol pentru a putea fi verificate cererile țăranilor și totodată face inventarul pământului disponibil. Tovarăși, nu vă atingeți de pământul celor care au suprafețe mai mici de 50 de hectare de teren, nu vrem să facem o dreptate comițând o nedreptate.

      -Domnule, nu cred că primăria vă va ajuta să faceți aceste acte samavolnice.

      -Cine ești dumneata, tovarășe? Secretarul de partid, cu fața calmă și un zâmbet încrezător în colțul gurii, mai mult șmecheresc, l-a interpelat pe cel care îl oprise din discurs.

      -Sunt primarul liberal al acestui sat, aici știm noi bine ce avem de făcut, nu trebuie să vină niște vânduți ca voi să ne explice ce și cum. Plecați de aici! Oamenii nu vă vor, nu este așa oameni buni? Primarul s-a oprit, se aștepta ca reacția celor din sală să fie una de ovații pentru el, s-a așternut liniștea, o liniște care-l lovea în moalele capului pe edilul liberal, o tăcere prevestitoare de rău.