Iubirea dintr-o primăvară fierbinte. Cap. V

Gheorghe Lemnaru ieșise din casă cu noaptea-n cap să meargă în câmp să are locul din Podișcă. Pusese împreună cu Costică plugul în căruță, fân în codirlă, mai rămăsese să dea apă la cai, apoi să purceadă la treabă.

      Din drum s-a auzit un claxont de mașină, cum drumul lor nu era în calea automobilelor, s-a uitat cumva speriat peste gard. Un GAZ, văduvit de prelată, era oprit în poarta lor, din el coborâse Nicolicea și Furtună. Când au văzut capul bătrânului peste gard l-au salutat și cu mâna i-au făcut semn să se apropie de poartă.

      -Bună dimineața! Nașule, a început vorba Nicolicea ca unul care îl cunoștea pe Lemnaru, a venit momentul să intrăm cu plugurile în moșia lui Dobreanu. Vom măsura fiecăruia după nevoile lui. Membrii Comisiei de Împroprietărire au făcut  situația exactă a necesarului de pământ. Ce nu se ajunge vom lua din pământul lui Belciug 30 de ha și a lui Haralamb 10 hectare de pământ. Vom începe cu măsura din Cotul Cernei și vom continua cu toata lunca. Pământul lui Dobreanu este confiscat tot, ca și întreaga lui avere ca trădător de țară. Nașul Lixandru deja se îndreaptă într-acolo cu întreaga Comisie.

      -Bine finule, merg și eu unde sunt ceilalți, vom lucra împreună, doar să fac patru pari să-mi pot marca terenul. Gheorghe era puțin nemulțumit, lui îi plăcea ca atunci când își propunea ceva, aia să facă, acu ăștia îi cam stricaseră socoteala. Pe de altă parte era fericit, în sfârșit se făcea dreptate.

      În Cotul Cernii se strânsese tot satul, printre ei erau Dumitru Belciug, Haralam Dumbravă, Spirache Belciug și ginerele lui Haralamb, un zdrahon tuciuriu, fiul unui chiabur din satul vecin.

      -Tovarăși, astăzi este zi de mare sărbătoare în Țara noastră. În conformitate cu legea numărul 187/ 23 martie 1945 vom trece la realizarea reformei agrare. Ea este pentru România o necesitate națională, economică și socială. Tovarășul Lixandru Lemnaru, președintele Comisie de Împroprietărire va anunța numele celui care va fi pus în posesie și suprafața cu care va fi împroprietărit. Vă rog să așteptați în liniște pentru ca procesul să decurgă în bune condițiuni. După micul discurs, Furtună s-a tras într-o parte.

      -Tovarășul Șundrea Gheorghe se împroprietărește cu trei hectare de teren. Lixandru a continuat, vă rog să măsurați tovarăși.

      Procesul împroprietării a durat mai bine de o săptămână. Oamenii deveniseră nerăbdători, văzuseră cum moșia lui Dobreanu se parcelase, iar ei încă mai erau mulți care așteptau să le vină rândul să primească pământ.

      -Nu vă alarmați tovarăși, totul este socotit, nu va rămânea nimeni neîmproprietărit. Vom merge la pământul lui Belciug din Tufani, de acolo vom lua 30 de hectare. Să mergem, oameni buni!

      -Bă, nu vă apropiați de moșia lui Belciug, ăla e hotărât să vă trimită pe lumea ailaltă. Eu vă zic prietenește. Cel care vorbise era unul dintre cei care slugăreau pe bătătura lui Dumitru Belciug.

      -Tu, Mitrofane, nu ai nevoie de pământ? Ești așa de pricopsit? Ori te-ai nărăvit în rău? Lixandru îl privea fix în ochii tulburi de băutură. Fugi din calea mea, eu am făcut frontul, nu îmi este teamă de un nevolnic ce s-a ascuns sub fustele lu* mă-sa.

      Țăranii s-au urcat în căruțe, cea din față cu steagul României legat la suian era plină cu membrii comisiei. Au dat bice cailor și cele douăsprezece căruțe s-au pornit în trapul calului spre moșia lui Belciug. Când mai aveau 200 de metri până în marginea tarlalei dinspre sud, a ieșit în fața căruțelor Spirache Belciug, Dumitru, tac-su, Haralamb Dumbravă împreună cu ginerele lui, toți cu armele la ochi . Gheorghe Lemnaru, cel care conducea prima căruță a făcut semn birjarilor din spate să oprească cu toții.

      -Nu este bine ce faceți oameni buni, noi acționăm cu legea în mână, de vă împotriviți aplicării ei sunteți pasibili de pedeapsă. Lixandru a încercat să preîntâmine o ciocnire între chiaburi și țărani.

      -Spirache, lasă pușca, nu rezolvi nimic așa, vei omorî unul doi, însă ceilalți te vor linșa și pe tine și pe burtoșii de lângă tine. Dacă ești bărbat și vrei să demonstrezi la cioporul ăsta de muieri, care se ține după noi, cât ești tu de fioros, vino, fără armă, să te bați cu mine, așa potolim râca noastră veche. Primești? Ori nu ești decât un laș care s-a pitit de război în spatele cocoșeilor lui Dumitru și sub poala Aritinei? Ce zici? Încă ceva, și eu am armă. Vasile al lui Titirez a luat de pe podul căruței arma lui Lixandru cu care acesta venise de pe front și pe care, la îndemnul lui Dobrogeanu, nu o predase comisariatului militar. A pus-o la ochi și l-a țintit pe Spirache. Ești în cătarea armei mele, sunt bun trăgător, lăsați armele jos!

      -Nu intrați pe pământul meu, eu sunt stăpân aici, cu sudoarea frunții mele am mărit moșia. Dumitru Belciug striga în gura mare. În colțul gurii avea un firicel de spumă.

      -Să-i mulțumești lui Iosif Abraham că ți-a lăsat nevastă cu avere. Ești un câine râios Dumitre, Dumnezeu te va pedepsi și pe tine și pe muierea ta pentru felul în care v-ați bătut joc de arendaș când ajunsese la pat neputincios. De ce Dumitre nu i-ai luat muierea ovreiului când era în putere când...

      -Gheorghe, să taci, altfel bag plumbii puștii în tine. Ești un păduche nenorocit, nu ai ieșit din sărăcia în care te-ai născut. Te uiți cu jind la averea mea care se învârte după soare. E a mea, mă, a mea, nici a Aritinii, nici a ovreiului. Eu sunt stăpânul întregii averi, dacă mai faceți un pas vă trimit la poarta sfântului Petru să cereți acolo pământ. Dumitru a mânuit pușca, a băgat glonț pe țeavă, a dus arma la ochi, iar degetul l-a fixat pe trăgaci.

     -Spirache, ești om tânăr cu judecată, cum crezi tu că omorându-ne pe noi vei rezolva situația? Prietene, aici este vorba de lege...

      -De legea comunistă, de legea voastră a sărăntocilor, Spirache l-a întrerupt brutal pe Lixandru, ochii îi aruncau scântei, a ridicat arma gata să tragă.

      Lixandru a sărit din căruță, a stat o clipă în cumpănă, apoi cu pași siguri a plecat spre grupul răzvrătiților, din urmă l-a ajuns Vasile al lui Titirez, fără armă, doar cu mâinile goale băgate în buzunarele cojocului rupt în spate și cârpit stângaci de o mână nesigură.

      Gheorghe Lemnaru a dat hățurile cailor unei femei, care se urcase în căruța lui când plecaseră din Cotul Cernii, apoi a sărit din car și, cu pas hotărât, a plecat în urma băieților. Alți bărbați s-au alăturat lui Lixandru și Vasile. Grupul celor care înaintau spre Belciug semăna cu un pluton militar desfășurat pe lățimea drumului.

      Belciug ăl bătrân a somat pentru ultima oară grupul asediatorilor să se oprească, pentru intimidare a tras un foc de avertisment în aer.

      Lixandru și ai lui au pășit și mai apăsat prin iarba crudă care începuse să răsară pe mărginile riglei și pe interiorul ei printre urmele de căruță.

      Un nou foc de armă a făcut ca grupul să se cutremure, Gheorghe Lemnaru a căzut în genunchi, glonțul îl atinsese în pulpa piciorului. Lixandru a venit repede la el, l-a luat în brațe a cercetat rana, nu era adâncă, glonțul zdrelise superficial carnea. L-a pansat cu basmaua unei femei ce venise în fugă să vadă ce pățise Gheorghe.  Înfuriat, s-a ridicat de lângă taică-su, apoi a luat-o la fugă, urmat de ceilalți, spre grupul lui Belciug, care, văzând că oamenii nu numai că nu se intimidaseră în urma focului tras de ei, dar chiar erau mult mai mânioși, au început să ezite.

      Vasile a fost primul care a ajuns în dreptul lui Spirache, i-a luat arma din mână, apoi l-a lovit cu putere, tânărul Belciug a căzut ca un bolovan, moale, timorat, fricos, nu s-a mai ridicat de jos, a putut doar să îngaime: „nu mă omorâți, nu mă mai opun, tata m-a obligat să pun mâna pe pușcă.”

      Lixandru s-a proțăpit în fața lui Dumitru Belciug:

      -Bătrâne, dă-mi arma, terminați cu joaca de-a războiul, dacă vă retrageți acum, în liniște, fără alte stricăciuni, poate uit și de faptul că l-ai împușcat pe tata.

      -Golanilor, cum vă puteți gândi, voi, că eu am să vă las să-mi furați pământul? Păduchioșilor, ați venit cu legea voastră, a sărăntocilor, să luați pământul celor care au fost în stare să agonisească, să strângă avere, nu să o risipească prin cârciumi. Vă împusc pe toți, fir-ați ai dracului de bandiți! Haralamb, trage mă în țopârlani, nu vezi că le-a crescut coarne! Belciug a ridicat arma, a dus-o la ochi , prea târziu însă, Lixandru a apucat țeava puști și cu o smucitură puternică l-a trântit pe bătrân, iar în mâna lui a rămas pușca.

      Nu a apucat să facă un pas spre ceilalți doi oameni înarmați când a simțit o căldură puternică în ceafă, s-a prăbușit la pământ fără vorbă, ginerele lui Haralamb îl lovise cu patul armei în cap.

      Bărbații s-au dezlănțuit, au alergat înfuriați spre Haralamb și ginerele lui, încurajați fiind de țipetele muierilor care săriseră și ele din căruță și alergau spre locul unde se ducea lupta. Într-o clipă ultimii răzvrătiți au fost dezarmați, apoi toți patru au fost legați fedeleș și porniți cu o căruță spre postul de jandarmi, în aceeași căruță a fost așezat și Gheorghe Lemnaru pentru a fi dus acasă la Filofta.

      Lixandru a refuzat să meargă acasă, câțiva stropi de apă rece, aduși de o fătucă cu ulciorul din izvorul ce se prelingea pe lângă mica pădurice de tufani, au fost suficienți să-l pună pe picioare. În ceafă stăruia durerea de la lovitura primită.

      Împărțirea pământului a decurs fără problemă, doar când a fost în discuție lotul de pământ ce conținea  păduricea de tufani, o suprafață de vreo jumătate de pogon cu stejari în plină putere, numai buni de scândură, au fost ceva neînțelegeri. Conform tabelului, acolo îi revenea dreptul lui Vasile Titirez, un altul care nu avea la ficați familia lui Vasile, dintr-o pricină moștenită din străbuni și a cărei origine nu se mai cunoștea, a vrut să sară peste rând doar pentru a-l necăji pe tânărul Titirez.

      Vasile nu a vrut să audă argumentele potrivnicului său. A bătut parii, apoi împreună cu Costică Lemnaru, a tras brazdă de plug pe marginile lotului său, stabilind astfel hotarul. Sofron, astfel se numea dușmanul lui Vasile, a încercat să smulgă parii pe care Titirez scrijelise numele său.

      Lixandru, fiind președintele Comisiei, urmărea punerea în posesie cu pământ a noilor proprietari exact cum fuseseră făcute listele, a strigat la Sofron să lase în pace semnele de hotar bătute de Vasile și să-și caute de treaba până va veni și rândul lui.

      Sofron s-a încăpățânat mai rău, cu toporișca pe care o avea sub brat a încercat să slăbească parii pe care Vasile îi bătuse gospodărește. Nu a reușit să-i clintească. Însă gestul lui nu a scăpat privirii agere a celui care fusese căprar în armată și, cum ajunsese la capăt cu plugul care trăsese ultima brazdă de hotar , s-a repezit la Sofron.

      -Măi, omule, de ce nu te astâmperi tu? Ce rău ți-am făcut eu? Cu ce te-am supărat de îmi pui peste tot bețe în roate? Vasile, cu vorbă așezată, voia să afle motivul pentru care Sofron îi era potrivnic pe tot locul.

      -Mi-a spus taica și lui taica îi spusese taica ăl bătrân, ca noi, cât vom trăi, vorbă cu voi, ăștia ai lui Titirez, să nu avem. Sofron era un bărbat înalt, bine făcut, însă cu privirea tâmpă.

      -Auzi mă, da, nu ți-a spus și motivul? De ce a zis să nu vorbiți cu cei din neamul nostru?

      -Recunosc că asta nu mi-au spus, iar acum nici nu voi mai află, fiindcă au plecat în cer pentru odihnă veșnică, că mereu zicea ăl bătrân de tot: „pune-ți mă mâna pe treabă, că ne vom hodinii când vom pleca din astă lume.”

      -Sofronie, bag seama că tu ești cam prost. Să porți ranchiună unui om doar pentru că așa ai auzit tu că ar trebui, mi se pare de tot râsul.

      -Ba nu, a sărit tălâmbu de fund în sus, așa mi-a ordonat taica. Și dacă el o hotărât așa, eu nu pot face altminteri. Tânărul la început fusese ferm, acum începuse să se îndoiască de nevoia de-a-l urî pe alde Titirez, mai ales că lui nu-i făcuse nimic.

      -Măi Sofroane, ești sigur că ți-a spus ăl bătrân, or tu ai visat? Familia noastră nu știe să fi avut loc vreun conflict cu voi. Vasile spera să-l întoarcă pe Sofron din drumul urii fără sens împotriva lui. Mai bine să ai un dușman recuperat, decât să te ferești tot timpul de el.

      -Vasile, acu, în acest ceas, nu știu ce să zic. Poate am visat, ori poate mi-o fi spus taica, însă cum nu știu de ce vă ura și cum eu nu am niciun motiv, zic, așa ca prostul: Vasile, dă-mi mâna să fim prieteni!

      Vasile a prins palma uriașă a lui Sofron, apoi s-au îmbrățișat în uralele celor prezenți.

      Până la Sfintele Paști, care în acel an fusese pe 6 mai, toți țăranii care avuseseră dreptul la pământ, fuseseră împroprietăriți.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

      Samfira, împreună cu copiii, se chinuia să însămânțeze porumbul. Îl arase dis de dimineață, ea ținuse plugul, iar Elisaveta mânase caii. Spre prânzul ăl mare, când soarele trecuse de ceva timp de amiaz, deshămase caii, le pusese nutreț în cutia căruții, iar ea mâncase cu copiii la umbra carului. După ce terminaseră de mâncat, s-a ridicat în picioare, a dat mulțumire Domnului Dumnezeu pentru sănătate, pentru bucatele avute la masa, s-a închinat cuviincios, după care a dat poruncă celor doi țânci mai mici să strângă cu grijă masa, să nu risipească vreo fărâmă de mămăligă, fiindcă vremurile sunt grele și greu se face rost de-un ciur cu mălai.

      -Elisavetă, tu pune mâna pe sapă și cu colțul ei să faci gropițe, nu mari, nu mici, potrivite, iar tu, Frusina mamii, încinge-te cu șorțul ăsta, umple-l cu boabe de porumb, apoi să pui patru boabe în fiecare gropiță pe care o va face Elisaveta. Tu fată, după ce pune asta mica boabele să le învelești cu pământ. M-ai înțeles? Uite așa să faci! Samfira a arătat copilelor cum să facă gropițele, cum să pună boabele și cât pământ să pună peste ele. La treabă dragele mele, poate gătăm până-n seară, mâine trebuie să mergem la „Tufani”, să arăm și să însămânțăm. Faceți repede treaba, iar tu Vetuța mamii, ai grijă și ține rândul drept.

      Seara a coborât în liniște peste câmp, femeia și fetele ei erau epuizate, reușiseră cu un mare efort să termine locul de însămânțat. Au înhămat caii, cu greu au reușit să pună plugul în căruță, apoi au plecat spre casă.

      Porțile mari, când căruța s-a oprit în dreptul casei, s-au deschis larg, Samfira, mirată, încă nu apucase să sară din căruță a mânat caii în curte. A coborât din car împreună cu copiii, din spate cineva a cuprins-o în brațe, s-a întors speriată, era un bărbat îmbrăcat cu haine militare. Nu putea să-i vadă fața, simțea doar mirosul de acru, înțepător, de bărbat nespălat de ceva timp. S-a smuls cu putere din brațele lui, întunericul nu-i permitea să-i vadă bine față.

      -Samfira, nu mă recunoști? Sunt Lazăr, bărbatul tău plecat de mult, abia acum întors. Am gătat războiul, m-o ajutat Dumnezeu să vin acasă. Bucură-te femeie, așa cum și eu mă fericesc că am venit nestricat, iar pe voi v-am găsit sănătoși. Bărbatul și-a luat pe rând copiii în brațe, i-a sărutat și îmbrățișat, doar la Elisaveta a avut o mică ezitare când a văzut-o cât crescuse și cum începuse corpul să aibă rotunjimi de fecioară. Să intrăm în casă!

      Samfira, cu inima cât un purice a intrat împreună cu ceilați, a pipăit pe sobă locul unde ținea chibriturile, a aprins lampa:

      -Copii, spălați-vă pe mâini, vom mânca, suntem obosiți, iar voi trebuie să dormiți, mâine este o nouă zi, iar noi încă mai avem multă muncă de făcut.

      Au mâncat în liniște, Lazăr a băut cu poftă litra de țuică pe care Samfira a scos-o din dulapul de afară, o ținea de mult timp, o cumpărase pentru ibovnicul ce dispăruse după ce o lăsase grea, acum o băuse bărbatul ei cu cununie. În sine femeia tremura de spaimă, venise ziua judecății, va trebui ca ea să-i spună lui Lazăr cum se întâmplă de este pe cale să nască un copil străin de sămânța lui.

      - Aș vrea să mergem afară, avem multe de discutat. Samfira cu voce moale, fără vlagă, a spus totul cu ultima sforțare.

      Lazăr a mângâiat-o pe frunte, a dat din cap, s-a ridicat de la masă, s-a închinat la icoana așezată pe peretele de la răsărit. Și-a aprins o țigară apoi a ieșit afară.

      -Elisaveta, strânge masa, mătură pe jos, apoi culcați-vă. Am multe de discutat cu tatăl vostru, nu ne-am văzut de mult timp. Sunt discuții l-a care voi nu trebuie să participați și nici să aveți păreri, ai înțeles Vetuțo? Simțise că fata voia să spună ceva, de aceia îi retezase vorba din fașă.

      Era o seară plăcută de primăvară cu miros de flori și vânt călduț. Stelele luceau pe cer ca niște făclii îndepărtate. Luna pitită în spatele unui nor clipea poznaș privind la muritori.

      Lazăr a aruncat țigara, a strivit-o cu piciorul, a prins-o pe Samfira de mijloc, apoi a tras-o spre el încercând să o sărute. Femeia a ridicat palma și și-a acoperit gura:

      -Îmi este dor de sărutul tău bărbate, însă va trebui întâi să-ți dezvălui purtarea mea ticăloasă cât timp tu ai sângerat în tranșee.

      -Indiferent cât de mare îți este păcatul, nu tu ești vinovată pentru el, nici eu, ci aceea care m-au smuls de lângă tine și m-au trimis departe, să lupt, să omor pentru a nu fi omorât. Femeie, îți mulțumesc că mi-ai crescut copiii! Că ai avut grijă de ei, că ai luptat să ții casa. Nu a fost puțin pentru o muiere singură cu patru copii mici. Vino nevasta mea, după care am tânjit atâta amar de vreme, indiferent de păcatul comis, tot mai mare a fost sacrifiul tău.

      -Nu te grăbi să-mi dai iertarea până nu vei cunoaște mârșăvia comisă de mine.

      -Nu te condamna atât de dur, am văzut că sunt sănătoși copiii, casa este în bună stare, caii arată bine, prin urmare nu văd ce lucru grav să fii săvârșit. Lazăr începuse să priceapă despre ce este vorba, o văzuse în casă, la lumina lămpii, din profil pe Samfira, când pusese masa. Pe moment își amintise de unguroaica pe care o găsise într-o casă pe jumătate dărâmată de o bombă. Era speriată ca un animal încolțit de hăitași. Peste tot erau ruine și oameni sfârtecați de bombe și obuzele artileriei, fuseseră lupte grele în cartierele Budapestei.  Când a văzut-o murdară, plânsă și gata de fugă, a băgat mâna în raniță a scos un colț de pesmet cazon și i l-a întins femeii. Cu mâna tremurândă femeia a luat pâinea tare ca piatra, s-a așezat pe o grămadă de moloz și cu dinți puternici a început să muște din bucata de pâine. Lazăr i-a întins cana personală, după ce a pus apă din bidonul de la brâu. I-a spus mai mult prin semne, însă și prin cuvinte, să pună pâinea în cană pentru a se înmuia. Ochii femeii s-au luminat când a auzit vorbă românească.

      „-Sunt româncă din Satu-Mare, am fost căsătorită cu un maghiar, sunt văduvă de câteva luni. Bogdaproste pentru codrul de pâine, nu am mâncat de ieri dimineață”. Vorbea repede, fără să respire, se crezuse pentru o clipă ca și moarta, se aștepta ca soldatul din fața ei să fie rus, îi era frică de sovietici, îi considera bețivi și sălbatici.

      De Iulia s-a despărțit greu. Se atașase de ea, era blândă, iubitoare și dezinteresată. Nu voia nimic de la el, îi spunea când se întâlneau:„ tu ești iubitul meu de război, să nu uiți niciodată că ești însurat, că undeva ai o femeie care te așteaptă, niște copii care îți spun tată. Ea e norocoasă să te aibă, eu sunt precum roata de rezervă a unui vehicol, o folosești la nevoie, apoi pui roata cea bună.” Lazăr era militar în timp de război, nu se putea opune ordinelor, iar al lui era clar. Pleca cu regimentul în Cehoslovacia, aproape de munții Tatra. Iulia a fost pansamentul pentru inima lui însângerată, însingurată și înrăită de răutățile războiului.

Pentru o clipă s-a gândit la Iulia, dacă o fi rămas însărcinată? Cine îi va crește copilul? Cui îi va spune copilul lui tată? A oftat, situația lui putea fi exact ca a Samfirei.

      -Lazăre, omoară-mă dacă așa crezi că trebuie, am păcătuit, în pântecele meu crește prunc străin de sămânța ta. Am vrut să-ți spun de la început, nu vreau să murdăresc iubirea ta cu necredința mea. Samfira, cu capul în jos, aștepta verdictul lui Lazăr.

      -Vino în brațele mele, ești eroina mea, copilul din burta ta va fi al meu, îl voi crește cu aceiași dragoste ca pe ceilalți patru. Nu ești vinovată, doar războiul este vinovat, doar politicienii care ne-au asmuțit unii asupra altora sunt vinovați. Discuția asta nu o vom mai avea niciodată. Însă vreau să știu al cui este copilul.             Lazăr o mângâia pe păr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui.

      O iubea pe Samfira, o iubise din clipa în care o văzuse la horă adusă de mamă-sa. Era o fetișcană trecută de 13 ani, înaltă și slăbuță, cu fața nevinovată, cu ochii speriați de ieduță dusă la tăiere. Îi era teamă de flăcăi, mai ales când îi vedea cum se încaieră, beți fiind, din cauza lăutarilor care nu executau dansurile cerute de ei.

      Așa se întâmplase într-o seară la horă, doi derbedei beți se încinseseră la bătaie, pe margine alții îi întărâtau:„dă-i Gheorghe, altoiește-l Ioane, nu te lăsa mă”. Într-o astfel de seară Samfira, neștiind bine ce se întâmplă a fost prinsă fără voia ei între bătăuși. Înfierbântați de băutură și de nervi, bătăușii nu au văzut că la picioarele lor căzuse Samfira. Lazăr, care se întâmpla să fie pe aproape, a smuls-o pe fetiță din picioarele scandalagiilor. Nu o cunoștea, era cu mult mai mică decât el. S-a interesat a cui este, apoi a trimis pețitori la părinții Samfirei. S-au înțeles asupra zestrei, mai ales că Lazăr o iubea și nu era interesat de pământul lui socru-său care, oricum, avea puțin și mai avea alți copii în urmă.

       Avuseseră o casnicie frumoasă. Samfira, după nașterea copiilor se deschise ca o floare de crin. Se împlinise la corp, sânii se dezvoltaseră, avusese lapte să le dea țâță până aproape la doi ani, mai hrănise la sânul ei și un copil din vecini a cărui mamă murise la nașterea lui. Și fata ei și băiatul vecinei erau grași, frumoși și sănătoși. O iubea pe Samfira cu toată ființa lui, e drept că ea nu-i întorcea dragostea așa cum și-ar fi dorit el, însă nu-i întorcea nici cuvântul, era blândă, harnică și ascultătoare.

      Când Lazăr vorbea ea tăcea și asculta, nu-l aproba, nu-l contrazicea. Rumega bine tot ce spusese bărbatul, fie că era vorba de arat, semănat, ori trebuiau să vândă recolta. După ce se judeca singură în capul ei, unde nu credea că a spus bine Lazăr, îl corecta seara în pat printre mângâieri și săruturi. Atunci i se dăruia cu toată ființa, iar el o primea ca pe un trofeu. Dimineața, după o asemenea noapte de iubire, Lazăr, senin, spunea că vor face așa și așa, adică cum îi strecurase ea la ureche, fără să recunoască faptul că ea ar fi sugerat soluția.

      Războiul a stricat tihna unei familii așezate. Nu a plecat din primul an, nici în al doilea, însă în *43 a fost concentrat, de atunci venise o dată în concediu, a fost greu și pentru ea singură cu toată gospodăria. Nu înstrăinase din bunuri, chiar le înmulțise, o lăsase cu o singură vacă și o vițică de un an lângă ea, acum avea două vaci și o iapă tânără în locul roibului de dreapta care era destul de bătrân. Ori pentru toate aste schimbări era nevoie de multă muncă. Trebuia să cosească, o învățase el când îi aducea mâncare în țarină cum să țină coasa, cum să tragă brazda și mai ales cu să ascută coasa cu piatra din teaca pe care o purta la brâu cu puțină apă în ea și o mânuță de iarbă să nu sară apa în timpul cositului. Mai greu a fost să o învețe să bată coasa pe mica nicovală înfiptă în pământ. Însă toate aceste treburi de bărbat ea le făcuse în joacă, însă mai târziu îi prinseseră bine toate aceste învățături, nu fusese nevoită să meargă în sat la după un bărbat priceput în a bate coasa. Lazăr îi spusese în glumă când lovea ritmic cu ciocănelul în coasă:„ femeie,coasa să lovești doar în gură, așa cum un bărbat își bate muierea”

      La toate se gândea Lazăr în timp ce o ținea strâns la pieptul lui pe Samfira.

      -Să mergem în casă, cred că dorm ăi mici. Îmi este tare dor de tine. Te vreau, uită de toate, acum să ne bucurăm de regăsirea noastră. Blestemat război, mult rău a făcut, îmi amintesc de Culaie al lui Gheorghe Lemnaru, a murit în brațele mele. Dumnezeu să-l odihnească și să-i ierte păcatele! Nu am apucat să-i fac mormânt, eram în timpul asaltului unei poziții germane destul de periculoase. Mulți au murit acolo și români, însă și nemți, chiar și câțiva ruși, cu toate că se ținuseră mai deoparte de centrul focului.

      În acea noapte s-au iubit pe mutește, fără să scârție patul prea tare. A fost o iubire furată, o împlinire a dorințelor lor de iertare, a Samfirei deja spovedită, iar păcatul lui ținut bine în adâncul inimii.

.....................................................................................................................................................................

      -Tăicuță, aș vrea să-ți spun o vorbă, de nu va fi supărarea prea mare. Didina cu capul în jos, spășită, considerându-se cumva vinovată, nu ridica ochii din pământ.

      -Spune fata mea, ce mari probleme ai? Cumva corăbiile ți s-au înecat? Gheorghe Lemnaru privea atent la fiica lui, bănuia din privirea Didinei cam despre ce era vorba.

      Filofta cu mâinile în poală aștepta ca fata ei să deșerte sacul cu vești. În fața ei pe celălalt pat stătea Gheorghe, își aprinsese o țigară și aștepta să vadă ce pricopseală îi va spune copila.

      -Tăicuță, măicuță, aseară Vasile m-a cerut să-i fiu nevastă. Tare m-am bucurat, în sinea mea, să nu cumva să vadă el, i-am răspuns în doi peri cam așa: „nu sunt singură pe lume, veniți să mă cereți de la părinți și dacă se vor învoi, atunci vom discuta amănuntele”. „Tu mă iubești Didină?” m-a întrebat Vasile. Nu i-am răspuns direct, i-am spus într-o doară: „de urât, nu te urăsc, astea nu sunt vorbe să le spun noaptea la poartă când nu îți pot vedea fața”. Am zis rău măicuță? Didina, stătea tot cu capul în jos parcă își aștepta sentința pentru comiterea cine știe cărei fapte urâte.