Iohannis a refuzat propunerile de miniştri făcute de PSD

Mereu am fost fascinat de oamenii mediocrii care, atunci când ajung într-o funcţie de conducere, director, ministru, primar, Preşedinte de stat devin subit foarte deştepţi, atoateştiutori.

Domnul Iohannis, fost profesor, fost primar, fost preşedinte de partid a ajuns repede Preşedinte al României, nu la fel de repede a ajuns şi deştept. A trebuit să treacă vreo doi ani din  mandatul de la Cotroceni, timp în care a fost tăcut ca un peşte, nu a deschis gura, nu a răspuns la nicio întrebare adresată de jurnalişti. După doi ani de mandat a înţeles că a devenit foarte deştept, de atunci îşi dă cu părerea în toate problemele. Mai ales după ce a îmbrăcat geaca roşie.

De fapt domnul Iohannis nu este neapărat deştept, este un Gică Contra al României, nu neapărat al guverului.

Multe au fost prostiile făcute de acest om de când este Preşedinte, însă totul a culminat cu refuzul semnări propunerilor de miniştri făcută de PSD. Mă refer la Olguţa Vasilescu la Transporturi şi Laufer la Dezvoltare. PSD-ul, dacă ţine neapărat ca cele două personalităţi să fie miniştrii acolo unde el i-a propus, să meargă la Cotroceni cu aceleaşi propuneri. Nu Iohannis guvernează, nu Iohannis răspunde de guvernare, ci alianţa PSD-ALDE în frunte cu premierul Dăncilă. Dacă Iohannis răspunde de guvernare în solidar cu guvernul, atunci să se amestece în formarea guvernului, altfel să rămână un simplu observator care contribuie formal la instalarea guvernului prin jurământul dat de noii miniştri în faţa sa, în calitate de Preşedinte.

PSD-ul trebuie să-şi joace cartea cu demnitate şi să-l facă ţap ispăşitor pe Iohannis pentru bunul mers al guvernului. Eu am învăţat un lucru: „dacă nu poţi construi, nu dărâma”. În consecinţă, în cei patru ani de mandat, Iohannis, ca Preşedinte al României, nu a construit nimic, atunci cum poate să dărâme?

Electoratul aşteaptă de la liderii PSD forţă şi determinare, nu pot lua în seamă decizia lui Iohannis, trebuie să retrimită propunerile la Cotroceni tranşând eventual la CCR  această situaţie ivită. Nu se poate lăsa la bunul plac al unui om, care s-a poziţionat de la început anti PSD-ALDE, formarea guvernului.

Un pas înapoi al liderilor PSD înseamnă slăbiciune şi frică. A venit timpul să demonstreze electoratului că sunt demni şi merită încrederea acordată atunci când le-au dat votul.

Iohannis, fiind în campanie electorală, forţează totul, îşi arată muşchii, devine un „macho” al politicii româneşti, toate astea în condiţiile în care liderii PSD au dat dovadă de oarece slăbiciune, de non combat. A venit timpul să dea dovadă de bărbăţie politică şi să-i pună „pumnul” în faţă preşedintelui.

Dăncilă să meargă cu aceleaşi propuneri la Cotroceni, altfel înseamnă că propunerile au fost făcute fără acoperire în plan profesional, ci doar de dragul politicii. PSD, nu da muniţie lui Iohannis! Sau fă-l părtaş la guvernare, dacă renunţi la actualele propuneri!

100 de ani de la Marea Unire. Dezbinarea românilor.

  Mai sunt câteva zile până la 1 decembrie. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire. 100 de ani  de la formarea statului unitar român sub numele de România. După 100 de ani de unire ar trebui să fim strânşi uniţi în jurul ideii de mare naţiune, aşa cum de altfel şi suntem, o mare naţiune. Sigur, ca peste tot acolo unde sunt minorităţi conaţionale, sunt şi agitatori. Şi la noi sunt oamenii care ameţesc capul ungurilor cu revenirea Ardealului la Ungaria Mare. Nu vor reuşi, nu pentru că demnitarii aflaţi vremelnic în fruntea statului s-ar opune cu piepturile lor dezmembrării ţării, ci pentru că istoriceşte, Transilvania nu a făcut parte tot timpul din regatul ungar. Nici măcar regatul ungar nu a existat tot timpul. Dacă mă gândesc bine, mai mult de 150 de ani, mai precis între 1541-1699, Ungaria a fost paşalâc turcesc, adică a fost desfiinţat ca stat.

Toate acestea le-am scris pentru a tăia pofta celor care poftesc să alipească Ardealul Ungariei. Nu Ungaria va rupe un metru de pământ din trupul ţării, ci politicienii români, prin apatia lor, vor lăsa ca România să fie fărâmiţată.

  Acum la ceas de sărbătoare sunt mândru că sunt român. O spun mai încet, să nu mă audă unii proeuropeni. În România nu este de bonton să fii patriot, să vorbeşti despre ţara noastră, despre România, să vorbeşti despre drapelul românesc, să vorbeşti despre unitatea românilor.

În schimb eşti lăudat de toată lumea dacă înjuri România, dacă spui că îţi este ruşine că eşti român, dacă înjuri tot ce este românesc.

Vrei să fii apreciat de Liiceanu, de proeuropeni, de # rezist, de Macovei şi să te dai proeuropean? Înjură-l pe Eminescu, spune despre români că sunt bandiţi, hoţi, leneşi şi panglicari, doar tu şi alţi câţiva „eroi”ca tine sunt reprezentativi. Spune că românii nu sunt în stare să se conducă singuri, că avem nevoie de manageri aduşi din vest, şcoliţi şi iubitori de români. Parlamentul trebuie demonizat, la fel ca şi alte instituţii, guvern, jandarmerie, aşa vom fi în trendul proeuropean. Bruxelles-ul să ne conducă, Comisia de la Veneţia, Germania, SUA, Olanda, să ne spună cum să facem legile, cum să mergem pe drum, cum să nu călcăm pe marginea drumului. Să vină Cioloş cu lumina Parisului şi inteligenţa UE. Nu este suficient Iohannis.

Vreţi să fiţi lăudaţi? Înjuraţi-l pe Putin, spune-ţi că Rusia abia aşteaptă să ne atace, să aducă în România comunismul cu rachetele Satan-2.

Dumnezeu să apere America! Să-i binecuvânteze că s-au gândit şi la noi şi ne-au pus Scutul de la Deveselu care ne va face ţintă sigură a ruşilor. Cum, Doamne, iartă -mă , să nu fim bucuroşi că avem bază militară la Kogălniceanu? Bieţii americani, în marea lor omenie, au făcut scut în faţa noastră să ne apere de eventualii duşmani. Îmi amintesc cu bucurie cum americanii au implementat democraţia în Irak, Afganistan, Libia, Egipt, şi alte multe state, risipă de umanism. Bravo, „Unchiule Sam!”

Suntem strâns uniţi în jurul cui? În jurul drapelului? În jurul ideii de naţionalism românesc? Nu, suntem strâns uniţi în jurul ideii de dezbinare a poporului român, de susţinere a războiului româno-român. Avem în fruntea statului un Preşedinte cu geaca roşie, un om care alimentează şi întreţine războiul româno-român.

  Acum la ceas aniversar România este un stat fără industrie, fără bănci comerciale, fără o agricultură puternică, cu epidemii de pestă porcină, gripă aviară şi scabie la oi. Suntem o naţiune care fuge de propriul nume, de român. Avem la 100 de ani de la Unire, peste 4 milioane de români plecaţi peste graniţă, într-un fel de bejănie modernă. Suntem un stat modern, futurist chiar, avem idei pe care nici noi nu le înţelegem, însă fiindcă ne sunt impuse le acceptăm cu bucurie.

  Mai dezbinaţi ca acum nu am fost niciodată, iar ceea ce ne rezervă viitorul nu pare a ne uni, ci din contră, va fi o dezbinare şi mai puternică.

Mierea amară cap. X

-Căsătoria transformă soţii în doi stăpâni, lupta va fi tot timpul pentru supremaţie. Cine-i şeful? Cine conduce? Cine ia deciziile? Iubirea se pierde undeva în această bătălie . Într-o căsătorie, acum, când ambii soţi au serviciu şi doi copii acasă, dragostea celor doi se va rezuma la un program scurt, ca o sarcină de serviciu, între ora 22-22 şi 15 minute la început în fiecare seară, apoi la două seri şi tot aşa în scădere. Devenim o maşină de sex care repetă mereu aceleaşi mişcări, aceleaşi gesturi, dornici să se termine mai repede corvoada.

-Nu sunt de acord cu dumneavoastră, a sărit Alexandru, eu îmi doresc ca iubirea mea să dăinuie până la adânci bătrâneţi. Nu vreau să umblu din floare în floare. Vreau să fiu credincios unei singure femei, să fiu sclavul iubirii, să mă trezesc dimineaţa cu zâmbetul ei.

-Eşti romantic tinere, ce te faci când vei veni într-o seară târziu şi obosit de la serviciu, iar iubita ta nevastă ţipă din prag, nedându-ţi voie să intri în casă:

-„De unde vii tu la ora asta? Te-ai uitat cât este ceasul? Ai terminat serviciul de trei ore, unde ai umblat haihui?” Iubita, cu mâinile în şolduri, cu părul pus pe bigudiuri şi  cu gura mare, se zborşeşte la tine.

Încerci să o calmezi, să fii drăguţ cu ea, să-i explici că a apărut ceva în ultimul timp şi a trebuit să lucrezi, că eşti mort de foame şi să fie bună să se dea la o parte din prag să intri în casă, fiindcă simţi că te prăbuşeşti de foame şi oboseală. Ce crezi că face Cerberul? Te lasă să te odihneşti? Nu, nici vorbă. Îţi ordonă să te schimbi fiindcă puţi ca un nesimţit, să te speli şi să mergi cu ea la teatru. Ai să te îmbraci , aşa cum îţi ordonă, o însoţeşti la teatru. Acolo, din cauza oboseli, te va lua somnul. Nu te va lăsa să dormi, îţi va da cu cotul să o asculţi când va avea comentarii de făcut asupra piesei.

Aşa se duce dracului iubirea. Tinere, iubirea, cel mai mult ţine când ai o amantă. Ştii de ce? Pentru că faţă de amantă nu ai obligaţii, ea îţi va cere diferite lucruri, dacă poţi să-i satisfaci plăcerile bine, dacă nu cauţi alta. O seara cu ibovnica e relaxantă. Vei simţi că eşti liber, femeia va fi dezinhibată, tu la fel. Acasă, nevasta, nu se avântă în dragoste, strânge din dinţi, îşi înăbuşă fanteziile sexuale din teama că soţul ar putea să o eticheteze drept „curvă”.  Reţinerea asta o are şi bărbatul din aceleeaşi motive. Vor trăi inhibaţi, încătuşaţi în propriile prejudecăţi.

-Ce ne prezentaţi dumneavoastră domnule Dem, este mai mult o lecţie de imoralitate. Vă cred că sunteţi ipocrit. Aţi venit să ne vindeţi lecţii de cum nu trebuie să fie oamenii căsătoriţi. Emilia îl certa pe avocat,însă ochii îi sticleau de plăcere.

-Nu majestate, nu vând nimic, încerc să vă explic că voi sunteţi falşi. Am avut până la vârsta asta câteva aventuri, câteva legături amoroase care au rezistat în timp. În toate cazurile femeile erau măritate, ne-am întâlnit cu drag şi ne-am lăsat inimile libere să facă tot ce îşi doresc, nu am avut limite. Acasă m-am comportat normal, familia nu a suferit. Femeia secretă nu-mi cerea nimic, decât iubire neîngrădită.  Am mers câţiva ani până într-o seară când, după ce luasem masa la un restaurant în oraş, ne-am dezlănţuit amândoi şi eu şi soţia, am uitat de limite şi de încorsetări, de etichete şi suspiciuni. În acea seară am ştiut cu adevărat că ea este femeia pe care mi-am dorit-o. Tot atunci am strâns din dinţi, înţelesesem că avusese o aventură din care învăţase să fie liberă.

-Nu v-a deranjat că nevasta v-a înşelat? Ce fel de om sunteţi? Dacă era nevasta mea o spânzuram de limbă. Emilia era furioasă pe ea, se autocondamna, Dem o fascina, ar fi vrut să plece cu el fără să se uite în urmă. Îl privea cu ură şi cu admiraţie, îi vedea faţa senină ca un cer înstelat.

-Nu prinţesă, nu ai dreptate. Uite, facem un exerciţiu. Dem a scos din geantă un carnet şi un stilou. Desenăm un cerc, pe circumferinţa cercului punem mici „x”-uri şi „y-uri”, fiecare „x” înseamnă un bărbat , „y” o femeie, soţia bărbatului, umplem toată marginea cercului cu astfel de cupluri. Veţi observa că unui bărbat(x) îi place o femeie (y) din partea opusă lui, deasemeni, femeii”Y” îi place un bărbat (x) din partea opusă. Dacă tragem linii şi unim punctele cu bărbaţi şi femei care se plac, veţi observa că  toţi bărbaţii vor alte femei şi  toate femeile alţi bărbaţi, nu neapărat soţii lor.

Ce se desprinde de aici? Faptul că, aşa cum în autoservire îţi sare în ochi un produs frumos ambalat, deşi veniseşi hotărât să-l cumperi pe acela cu care ai fost obişnuit, aşa se întâmplă şi în căsnicie. Femeia tinde să nu se mai aranjeze tot timpul şi îşi aşteaptă bărbatul cu părul nepieptănat de zici că este o claie de fân aranjată în fugă. Cu un şorţ slinos în faţă şi hainele în dezordine. „Ei, sunt femeie măritată, ce-mi mai trebuie să mă aranjez, el mă place şi aşa”. Ori bărbatul umblă nebărbierit şi mirosind a transpiraţie, duhnind a mahorcă proastă şi rachiu ieftin. Astea sunt motive de a căuta plăcerea în altă parte valabil şi pentru bărbaţi şi pentru femei. Sunt pentru a ajuta femeia în treburile casnice, sunt gata să stau cu copiii cât ea este la coafor. Însă nu o accept să nu fie aranjată, femeia trebuie să  mă incite zilnic.

Ce este iubirea? De multe ori m-am întrebat, nu este uşor să dăm o definiţie. Iubirea este o stare în care fericirea iubitei, iubitului, este fericirea ta. Asta este partea didactică, ideală. Poate fi transpusă în căsnicie? Da, poate, însă pentru puţin timp. Este greu, convieţuind şi împărţind timpul, aerul, banii şi treburile domestice să dăinuie iubirea în stare pură, aşa cum o denumim. Mai repede se transformă în respect.

-Domnule, mă enervezi cu dogmatismul dumitale, cu infatuarea de care dai dovadă, dumneata deţi adevărul absolut, nimeni nu trebuie să îndrăznească să te combată, eşti alfa şi omega. Nimeni până la dumneata nu a mai tratat problema căsătoriei. Eu m-am măritat din dragoste, îl iubesc pe soţul meu. În acel moment simţea nevoia să fie undeva departe de acel loc, simţea că Dem începe să o domine. Nu se lăsa biruită, se răzvrătea pentru a găsi în el punctele slabe, ştia că le poate avea.

-Draga mea, Michael de Montaigne spunea: „mariajul perfect are loc dacă femeia e oarbă, iar bărbatul surd”. Ce părere ai?

-Lozinci! Sloganuri! Suntem fiinţe superioare capabile să ne conducem destinele, să ştim ce vrem.

-Ai spus bine Emilia, Dem s-a întors cu faţa spre fată, a pus cu blândeţe mâna pe mâna ei, cu degetele a mângâiat-o uşor, voia să o liniştească, să ne conducem destinele noastre, nu pe cele ale soţilor. Noi de altfel mergem pe un drum croit de destin, nu sunt fatalist, însă aşa se vede. Îţi dau un exemplu: trebuia să merg la Iaşi acum doi ani, rezervasem locul şi biletul. Autobuzul care mă ducea la gară a făcut pană, am pierdut trenul. Am regretat mult, trebuia să susţin un examen pentru ocuparea unui post de şef compartiment juridic într-o mare întreprindere. Seara, am aflat că trenul care trebuia să mă ducă la Iaşi deraiase de pe linie când s-a ciocnit de un mărfar. Mulţi morţi şi răniţi, informaţiile le-am auzit la un post străin. Ai noştri nu au dat decât un comunicat lapidar.

Cine m-a salvat? Nu ştiu! Destinul! Încă nu venise ziua să mor, când va fi? Habar nu am. Ce este destinul?

Toate situaţiile asupra cărora noi nu avem control, acesta este destinul. Moare cineva accidentat, se pune peceta:”acesta i-a fost destinul”. Poate aşa este, însă noi îl vedem după ce se întâmplă. Ori în căsătorie, femeia este bătută de bărbatul violent şi beţiv, toţi se grăbesc să pună eticheta: „asta i-a fost soarta”. Despre destin putem vorbi doar după ce se întâmplă. Cât la sută este voinţa noastră şi cât a altor forţe? Nu ştim.

-Te depărtezi de subiect, Emilia şi-a tras cu putere mâna de sub palma lui Dem, corpul îi tremura uşor, ar fi vrut să aibă puterea să-l prindă pe bărbat de mână şi să fugă cu el în lume. S-a oprit din gândurile care îi înfierbântase mintea: „ce va spune lumea, dar mamă-sa?” Cum vezi căsătoria? Despre asta discutăm, a continuat fata.

-Ca pe o alianţă în care cele două părţi au negociat la sânge doleanţele lor, cum văd lucrurile şi cum îşi împart sarcinile. Cei doi trebuie să se placă, să aibă ceva unul pentru altul, nu neapărat iubirea care te ţine treaz noaptea, ci o reală posibilitate de a înţelege viaţa. Este greu la douăzeci şi ceva de ani să negociezi cine va schimba copilul, cine va face mâncare, ori cine va spăla. Soţia mea avea serviciu, are şi acum, este tot avocată, plecam dimineaţa împreună, seara nu veneam amândoi o dată. Primul care ajungea acasă făcea piaţa, lua copilul de la creşă şi începea să facă de mâncare...

-Nu-mi spune domnule Casanova că schimbai şi scutecele copilului. Mai taie din ele, nu te văd cu mâna în albie spălând rufe. Te văd cu ţigara în mână, cafeaua în faţă, pe care tot nevasta a pregătit-o, citind, adâncit în fotoliu, presa. Căldura din sală devenise irespirabilă. Zilele de abstinenţă în care  nu îl primise pe Adrian să-i onoreze patul îşi spuneau cuvântul. Simţea că îi ies flăcări din obraji, trupul începuse să o ardă, se uita la Dem fără să-l vadă, privea pe deasupra lui, îi era teamă ca bărbatul să nu vadă dorinţa din ochii ei.

-Căsătoria, dragă Emilia, este ca o căruţă plină cu calabalâc, pe care doi oameni, un bărbat şi o femeie, încearcă să o urce pe dealul vieţii. Mai pun o piatră la roată, se odihnesc protagoniştii, le scapă căruţa la vale, o iau de la capăt, unii reuşesc să urce mai uşor, alţii mai greu, iar alţii abandonează lupta cu dealul. Dem a aruncat o privire asupra celor care îl ascultau, era fericit că îi domină, întotdeauna s-a considerat un lider, un înţelept care are discipoli.

-Cine face drumul greu, domnule Ştietot? Sarcasmul Emiliei era cald, afectuos şi rugător.

Gabriela a observat schimbarea prietenei sale, nu s-a îngrijorat, o bucurie lăuntrică  a pus stăpânire pe ea, dacă va fi nevoie o va ajuta pe Prinţesa ei să îl înşele pe nemernicul de Adrian. Nu-l suportase niciodată, mai ales că după nunta Emiliei cu el, nu o mai primise în casă.

-Sunt mulţi factori fată deşteaptă. Sarcasmul tău nu mă atinge, aşa sunt, un om care ştie aproape tot. Gândeşte-te la prejudecăţi, la principii, la normele nescrise ale moralităţii, toate acestea fac ca soţii să fie înhibaţi, închistaţi, să se închidă fiecare într-o carapace proprie prin care comunică. Nu se vor dezlanţui, nu vor fi liberi în gândire şi comportament, deşi şi-ar dori să trăiască cum visează, îşi omoară visele din cauza prejudecţilor, vor prefera să fie pudibonzi, doar să nu fie etichetat de celălalt soţ drept:”curvă” ea, ori „pervers, sau curvar” el. Un alt factor decisiv va fi amestecul părinţilor în căsătoria tinerilor, vor încerca să dirijeze casa influenţând  fiul, ori fiica.

-De ce ar face, să zicem prin  absurd, soacra mea aşa ceva, ea nu ar vrea binele copilului ei? Gabriela a înlemnit când a auzit-o vorbind, spera totuşi să nu spună tot, ori să recunoască problemele ei din paradis.

-Aparent tu ai dreptate, însă soacra dumitale, spun doar aşa de dragul discuţiei, crede că nici o femeie nu este în stare să-i asigure copilului ei, mai ales dacă este singurul, confortul de care el s-a bucurat în casa părintească. Atunci va acţiona chiar împotriva dumitale, va încerca să te marginalizeze pentru ca odorul ei scump să fie prinţul alintat, îi va găti tot ce îi place, iar pe dumneata te va îndepărta. Nu, nu va dori să pleci, ci doar să devi o slugă necondiţionată. Instinctual soacra e geloasă pe noră, nu este vorba de o gelozie sexuală, ci de o gelozie afectivă. Dacă vrei, soţul tău era motivul pentru care trăia, era jucăria ei pe care o bibilea toată ziua,  lăsând-o fără jucărie, ea a devenit, din acea clipă, inutilă.

-Ar trebui, după părerea dumitale, ca oamenii să trăiască în concubinaj. Să nu se cunune civil, cu atât mai mult religios. Să trăiască în păcat. Mă revoltă o atitudine atât de anticreştină şi chiar împotriva preceptelor comuniste. Alexandru privea victorios asupra colegilor, părea să le spună:”vedeţi cum l-am înfundat?”

Dintr-o dată Dem devenise un adversar pentru tinerii avocaţi. Prin experienţa lui de viaţă reuşise să le capteze atenţia. Era frumos şi deştept, ştia acest fapt, de aceea făcea tot ce putea pentru a-i domina, însă prada, trofeul pe care şi-l dorea era Emilia,aceasta îl fascina cu frumuseţea şi inteligenţa ei. Pentru o clipă a închis ochii, se vedea a fi Marte, iar ea o Venus modernă coborâţi printre muritori.

-Da, concubinajul, deşi criticat, lasă mai multă libertate partenerilor. Acel petic de hârtie numit „certificat de căsătorie” îi face pe cei doi să aibă pretenţii de suzeranitate unul asupra celuilalt. Concubinajul le dă libertate, nu se pot ameninţa cu divorţul din simplul motiv că nu sunt căsătoriţi, convieţuiesc împreună pentru că vor, au anumite afinităţi, se plac, da, se pot iubi cu adevărat. Societatea condamnă astfel de convieţuiri, de ce ar trebui să ne temem de eticheta societăţii? Ar trebui să procedăm precum Lăpuşneanu când boierii i-au spus că:”nu te vrea ţara, măria ta!”, iar vodă a răspuns: „cine-o întreabă pe ţară, boierilor?”. Aşa trebuie să ne comportăm, ca şi cum societatea nu ar exista. Sigur, relaţiile inter umane trebuie să existe, respectul pentru semeni să fie, însă, curiozitatea societăţii trebuie să se oprească la uşa casei mele. Dem se ridicase în picioare, privit de jos în sus de către convivi părea un uriaş, declamase ca un senator roman, era un Cicero, un zeu al tinerilor discipoli, îi cucerise definitiv. Până şi reticentul Alexandru a fost nevoit să recunoască:

-Aveţi argumente solide, din păcate, societatea are alte principii, este frustă, necioplită şi curioasă, se hrăneşte cu sângele victimelor sale.

-Ce este cu tine aici? O voce răstită s-a auzit din spatele lor.

Toţii s-au întors, în faţa lor, cu faţa crispată, cu pumnii strânşi şi privirea rea, era Adrian, colegul lor.

-Te-am întrebat, ce este cu tine aici? Mama suferă, iar tu chefuieşti cu bărbaţii prin cârciumi însoţită de ..., să nu mai zic, cum o consider pe iubita ta prietenă. Adrian înfipsese mâna în Emilia şi încerca să o ridice cu forţa de pe scaun. Fata se zbătea, se simţea umilită, ar fi intrat în pământ de ruşine. Adrian o înjosea, se dedea mare  faţă de  colegi când  arăta cât este el de „macho”.

-Domnilor colegi, aveţi în faţă voastră exemplul elocvent al iubirii în căsătorie. Dem vorbea degajat, nu-l băga în seamă pe Adrian care turba de furie. A continuat: Alexandru, îţi aminteşti? Cu puţin timp în urmă Emilia ne spunea că îşi iubeşte soţul, acum soţul a venit să-şi declare iubirea veşnică pentru soţia sa. Sigur, face asta într-un mod original. Dacă mai aveaţi argumente să susţineţi că o căsătorie se bazează pe iubire, acum puteţi să vă convingeţi cum stau lucrurile. Mulţumesc domnule coleg pentru lecţia de viaţă conjugală oferită gratis. Emilia, ai ales bine! Felicitări! Dem era sarcastic, şi răutăcios, atitudinea lui  Adrian îi lăsase un gust amar.

-Cine naiba eşti? Un cavaler rătăcitor, un nou don Quijote ocrotitorul tinerei Dulcinee. Te anunţ nebun îndrăgostit, că Dulcineea ta este nevasta mea cu acte în regulă. Să mergem nevastă, ne aşteaptă biata mama imobilizată în pat. Are nevoie de tine, cereţi scuze de la prietenii tăi şi să plecăm iubita.

-Adrian, ai reuşit să te faci de râs. Nu era nevoie să aduci tensiunea din casă la masa din restaurant.

-Nu o luaţi în seamă, bravează, de când e alintată prin barou ca mare avocată, umblă cu nebuna asta după ea prin toate cârciumile. Adrian a arătat spre Gabriela.

Gabriela, l-a privit cu dispreţ, fără să-i răspundă. Era hotărâtă să-i plătească mojicia altă dată.

După plecarea lui Adrian la braţ cu Emilia, pe care mai mult o ducea pe sus, la masă s-a aşternut o tăcere stânjenitoare. Fiecare privea în altă parte, se ruşinau să se privească în ochi. Tot ce dezbătuseră, toate argumentele în favoarea iubirii în căsnicie fuseseră spulberate.

Alexandru a ridicat ochii din ceaşca de cafea, în zaţul căreia părea că îşi citise viitorul, a rotit o privire fugară asupra tuturor, apoi a vorbit cu glas stins:

-Aşa arată iubirea? Atât de hâdă devine după căsătorie? Emilia şi Adrian sunt căsătoriţi de puţin timp, ea chiar spunea că îl iubeşte, cum  poate să se întâmple asemenea violenţe? Oamenii sunt falşi, vorbesc cu două limbi, privesc cu patru perechi de ochi, doi care mint, ceilalţi care spun urâtul adevăr.

-Căsătoria trebuie să existe, Dem privea pe fiecare în faţă, însă nu iubirea trebuie să stea la baza ei, mai ales că iubirea este confundată cu dorinţa. Viitorii soţi trebuie să stea împreună o perioadă de timp, să încerce să se acomodeze, să se cunoască, să vadă dacă se înţeleg, dacă au puncte comune, dacă au preocupări compatibile, dacă au acelaşi ţeluri. Mi se pare o crimă ca doi tineri, după nuntă, să fie lăsaţi singuri şi să li se spună : „de acum sunteţi unul pentru altul”. Cele mai multe căsătorii reuşesc în timp prin sacrificiul soţilor, motivul : copiii. De dragul lor strâng din dinţi şi convieţuiesc. Aia nu este viaţă, este un chin, mulţi rup lanţul, divorţează, împart copiii ca pe mere, ori unul dintre soţi cedează partea lui de copii celuilalt soţ, urmând să plătească o pensie alimentară. De multe ori părintele care plăteşte pensie îşi urăşte proprii copii, din cauza banilor pe care a trebuit să-i plătească a avut discuţii în casă cu cea de-a doua nevastă. În concluzie şi închei, căsătoria trebuie privită ca pe-o afacere în care cei doi protagonişti caută să obţină un profit. Căsătoria trebuie să fie între doi oameni care pornesc împreună pe drumul vieţii, conştienţi de greutăţile prin care vor trece şi de transformările pe care le vor suferi. Chestiunea cu iubirea care dăinuie până la adânci bătrâneţi este o utopie, ori e vorba de sentimente pe care soţii le conjundă. Iubirea, dragii mei, este, după cum spunea Albert Camus: „Să dăruim totul fără speranţa de răsplată” . Gândiţi-vă la asta! Să ne vedem sănătoşi! Dem a plecat intempestiv, aşa cum venise.

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>> 

Marina era în bucătărie, se familiarizase cu casa, doar cu stăpâna casei nu găsea un limbaj comun. Orice făcea nu era bine văzut. Dacă îi ducea supa fierbinte, Amalia o certa că, vezi Doamne, vrea să o opărească. Dacă era călâie, că e rece şi vrea să o îmbolnăvească, ţăranca ştiind că are un stomac sensibil.

Singurul din casă cu care se înţelegea era cuscrul Victor. Doctorul nu ştia cum să-i mulţumească pentru ajutorul pe care i-l da într-un moment delicat.

După ce a pus pe o măsuţă mică, cu picioare scurte, castronelul cu supă de pui şi legume, iar într-o străchioară a pus un hărtănel de pui cu mujdei de usturoi aşa cum ordonase doctoriţa, a plecat cu ele spre dormitorul Amaliei, a bătut la uşă, apoi a deschis: 

-Cuscră, am adus mâncarea aşa cum mi-ai poruncit. Veselă, Marina s-a apropiat cu măsuţa de patul infirmei.

Îngenuncherea României

  Domnilor guvernanţi, daţi Olandei ce pretenţii are, să terminăm cu circul pe MCV. Am auzit astăzi un europarlamentar , cred că, după nume este coborâtor direct din vechii daci: Siegrifed de pe  Mureş , zis Mureşan, spunând: decizia PE este foarte bună pentru poporul român. Corect, dacă te numeşti Siegrifed.

Parlamentul European, Comisia Europeană, ambasadele occidentale, nu contenesc cu condamnarea administraţiei de la Bucureşti. România nu a mai fost lăudată pentru legile date, pentru modul în care este administrată economia de pe vremea guvernului Băsescu-Boc. În acei ani semnalele care veneau de la FMI, Comisia Europeană şi Parlamentul European erau de felicitări pentru administraţia Băsescu-Boc.

Aveau motive să ne felicite, se tăiau salarii, s-au împrumutat 20 de miliarde de euro de la FMI şi Comisia Europeană.

Probabil că acelaşi lucru se doreşte şi acum adică: stagnarea creşterii economice, îngheţarea pensiilor şi salariilor la nivelul lui 2011, reducerea salariului minim şi împrumuturi de la FMI, BM, şi Comisia Europeană.

Semnalul trimis în clar de la Bruxelles este:”alianţa de la guvernare trebuie să plece”, este o piedică, nu în calea democraţiei, ci în calea încălecării României de către coloniştii străini.

Multe dintre măsurile luate de guvernarea PSD (în diferite alianţe) din 2012 şi până astăzi au dus la creşterea economică, au stopat împrumuturile de la FMI, BM şi Consiliul Europei, au diminuat TVA, dar cel mai importante şi dureroase măsuri au fost cele de creştere a salariilor minime şi de căutare a corporaţiilor la profit pentru impozitare.

Pentru a putea fi iubiţi de UE, Germania, Olanda, ar trebui ca Iohannis, ori Băsescu să fie Preşedintele României, guvernul să fie condus de Boc ori Cioloş, iar partidul de la guvernare să fie noul PDL, ascuns în PNL, în alianţă cu USR şi PMP.

Rezoluţia PE este dată cu ură împotriva României, este ca o biciuire a sclavului care a îndrăznit să ridice ochii în faţa stăpânului. Nici pe vremea ocupaţiei otomane nu eram aşa de ostracizaţi.

Încotro Românie? Mai avem puţină demnitate? Guvernul să-şi dea demisia şi să predea administrarea ţării direct celor de la Bruxelles, acest îndemn este valabil şi pentru Parlament.

Să ne gândim puţin: orice lege a fost dată de către Parlament, Ordonanţe de către Guvern, au fost contestate de Preşedinte, opoziţie, #rezist, ambasade, Bruxelles, Comisia de la Veneţia. Atunci pentru ce mai plătim o pleiadă de conţopişti şi demnitari?

Rezoluţia MCV  cere nici mai mult , nici mai puţin decât urgentarea unei lovituri de stat, în aşa măsură încât alianţa PSD-ALDE să dispară de la guvernare. Nu contează ce vrea electoratul, contează ce vrea UE.

Încă o dată UE ne-a privit cu dispreţ, a câta oară? Cât timp mai aveţi de gând să staţi pe coji de nucă domnilor din conducerea Ţării?

Cu un Preşedinte precum Iohannis, printr-un accident ajuns Preşedintele României, spun asta pentru că foarte greu un minoritar poate gândi în favoarea majorităţii, care declară ritos că: „PSD-ul a ajuns la guvernare printr-un accident democratic”, nu mai avem cum spera ceva bun. România a trimis în PE o grămadă de defăimători, de vânzători de ţară, pe care nimeni nu-i întreabă de sănătate, deşi organele de cercetare nu ar fi rău să-i caute de gâlci. Cred că a venit timpul unor măsuri radicale prin care să spunem clar lumi întregi ce anume vrem să facem şi cine suntem. Negocierile, discuţiile în genunchi cu apusul sunt dăunătoare.

Faptul că Premierul Dăncilă a avut demnitatea de a le aminti celor de la Bruxelles că România este partener cu drepturi egale cu celelalte state membre, a făcut ca Bruxellul să ne privească cu răutate. Ei erau obişnuiţi ca noi să stăm în genunchi, iar ceilalţi din Comisia Europeană să ne urecheze.

Raportul MCV nu are nimic cu realitatea românească , doar cu distrugerea alianţei PSD-ALDE. Doreşte ca România să fie distrusă total economic şi instituţional.

Lupta din PSD un război fără sens

 Un război fără sens în cel mai mare partid. Un război de uzură între tovarăşi care în urmă cu puţin timp se pupau pe gură. O Gabriela care şi-a pierdut firea. Un Ţuţuianu care vrea altceva. Un Dragnea care nu se dă dus. Politicienii uită naibii un lucru, partidul, din care fac parte, este puternic prin voinţa electoratului. În lupta lor egoistă omite pe cei care, prin votul lor, i-a trimis să administreze treburile ţării în numele lor. Electoratul este neglijat, ciomăgeala dintre liderii PSD seamănă cu beţivi care se iau la bătaie în cârciumă, iar a doua zi se întreabă care a fost motivul pentru care s-au strâns de gât cu o seară înainte.

Gabriela Firea a intrat în campanie electorală, timpul pe care îl mai are la dispoziţie, pentru a termina lucrările începute, ori pentru a putea să-şi ducă la bun sfârşit angajamentele luate în campanie, este pe sfârşite, insuficient. Atunci a făcut, ce face orice politician dâmboviţean, a început să arunce vinovăţia, neputinţa sa, în grădina altora, ea apărând în faţa electoratului ca un crin alb. Mai mult, acum se pare că nu mai are majoritatea în CGMB, un lucru convenabil. Astfel se poate victimiza şi arunca vina pe Consiliul General, în speţă pe PSD. Gata, aşa va fi marea luptătoare, pură, angelică, silfidă, o amazoană modernă.

Principalul adversar al Gabrielei care şi-a ieşit din fire, este liderul „autocrat” Dragnea.

Dacă Dragnea ar pleca de la conducerea PSD, ce s-ar întâmpla cu partidul? Ar sucomba? Nici vorbă! PSD a avut de-a lungul timpului lideri de necontestat, ca autoritate, mă refer la Iliescu, Năstase, Ponta, toţi au plecat, au venit alţii, partidul a mers mai departe. Admitem cazul că mâine îl arestează pe Dragnea, nu-mi doresc, ce va face partidul? Îşi va face harakirii? Se va autodizolva? Nici vorbă, va veni un alt lider care va duce partidul mai departe. Partidul este uriaş, este ca un organism viu cu multe funcţionalităţi.

Dragnea este un încasator extraordinar, primeşte lovituri din toate părţile, de la jurnalişti, opoziţie, preşedinte, din străinătate. Are o rezistenţă morală extraordinară. Mă întreb: Dragnea este un erou; ori un profitor? De ce nu lasă conducerea PSD ? Chiar nu este nimeni capabil să preia frâiele conducerii PSD?

Ţuţuianu are în spate organizaţia PSD Dâmboviţa. Am sesizat cu mare satisfacţie că organizaţia pe care o conduce se află alături de el. Dacă lucrurile merg în acest fel, este posibil ca organizaţia să treacă cu arme şi bagaje la un alt partid.

Repet, am spus-o de multe ori: Dragnea trebuie să facă un pas în spate, nu pentru că spune Firea, Ţuţuianu, ori alţii, ci pentru că aşa ar face un mare lider politic, s-ar sacrifica pentru binele partidului, implicit pentru binele electoratului care l-a ajutat să ajungă al treilea om în stat.

Dacă mă întrebaţi pe mine, îl consider nevinovat, până acum, pe Dragnea, deşi cred că marii îmbogăţiţi ai ţării nu au fost cercetaţi de către profesionişti, ci de anchetatori care urmăreau mai mult lovituri de presă şi îndepărtarea unor oameni indezirabili celor care îi patronează. Liviu Dragnea nu deranjează pe nimeni că este bogat, nici cum a dobândit averea, aici poate fi un cerc vicios, deranjează poziţia lui în stat. Să fie Dragnea ultimul bastion al rezistenţei României în faţa tăvălugului corporatist?

Mierea amară cap IX

-Nu am venit să mă bucur de nenorocirea dumneavoastră, sunteţi doar un om lovit de năpastă, un om căzut care are nevoie nemijlocită de ajutorul cuiva, însă, vă rog să înţelegeţi bine rolul meu şi al fiicei mele în situaţia dată. Nu vă voi jigni cu nici un cuvânt, dar nu voi suporta nici măcar o privire aspră din partea dumneavoastră. Dacă ne-am înţeles, rămân şi vă ajut cu tot sufletul, altfel, plec imediat!

-Victore, de ce mi-ai adus nenorocitele astea pe cap? Nu este suficient că nu pot uita, modul în care mi-au devenit rude? Nu este suficient că ţăranca asta prefăcută îmi este cuscră, deşi îmi este greu să accept? Cum crezi că mă voi simţi să stau 12 ore cu Marina pe cap? Ia-le de aici şi du-le unde a dus „mutu iapa  şi surdu roata”, ori mai bine, unde „ a înţărcat dracu copiii”.

-Amalia, fă bine şi ieşi din transă, uită-te la tine, nu te poţi mişca, nu te poţi folosi de mâini. Dacă se îndura dracul de tine, atunci când te-a aruncat pe scări, îţi lăsa măcar o mână bună şi tot era mai bine. Ai fi putut să mănânci singură şi să te ştergi la fund. Eşti ca o legumă, nu te poţi ajuta absolut de loc. În loc să mulţumeşti cerului, fiindcă a trimis pe cuscra la noi să facă pentru tine, ce nu poţi tu face, o alungi? Ce fel de om eşti? Chiar aşa mulţi draci sălăşuiesc în tine? Femeie, cât ai fost de doctoriţă şi cât de prieten sunt cu doctorul Cerchez, nu a fost suficient să te mai poată ţine în spital, după ce ţi-ai pus în cap tot personalul. Încearcă să te comporţi ca un om aflat în suferinţă şi vei găsi înţelegere.

-Alungă afurisitele astea de aici, angajează o infirmieră şi totul va fi bine. Amalia privea rugător spre Victor, pentru prima dată o lacrimă s-a insinuat sub geana ochiului stâng, situaţia în care se găsea o făcea să se simtă într-o stare umilitoare.

-Ştii bine scumpo că nimeni nu vrea să vină să lucreze pentru tine, ai reuşit să-ţi faci un renume foarte prost. Am încercat să ademenesc două infirmiere de la secţia mea, m-au refuzat politicos.

-Şi nu le-ai dat afară? Încă mai lucrează în spital? Nenorocitele! Au făcut front comun împotriva mea. Acum îmi dau seama cât de mult mă urăsc doctorii, ştiu că sunt mai deşteaptă decât ei, doar ei au influenţat infirmierele împotriva mea.

-Eşti paranoică, ce treabă au doctorii din spital cu o generalistă? Tu, cu mândria, îngâmfarea şi intoleranţa ta ai alungat oamenii de lângă tine. Tu îi izgoneşti, nu ei fug. Fii bună şi nu te mai plânge împotriva oamenilor! Oamenii te iubesc, trebuie doar să ieşi din cochilia trufiei tale nemăsurate şi să priveşti în jur cu dragoste pentru tot ce te înconjoară. Lumea nu este formată doar din tine şi fiul tău, nu sunteţi voi centrul universului în jurul cărora trebuie să graviteze ceilalţi. Când vei înţelege acest lucru, vei fi o femeie fericită.

-Bine, să rămână ţăranca aici, fiică-sa poate pleca. Să aibă grijă de copilul meu! Să potrivească apa în cadă să nu răcească, însă nici să se opărească. Mâncarea să nu fie prea grasă, nici prea slabă, nici rece nici fierbinte. Feliile de pâine să le tai subţiri, cuţitul să-l pui la masă întotdeauna în dreapta şi furculiţa în stânga, dacă le greşeşti locul, nu va mai mânca. Doamne, câte trebuie să o învăţ!

-Emilia, când îţi faci mâncare pentru tine, să-i faci şi lui. Dacă mănânci în oraş, să-şi facă să mănânce, că nu este ciung. Mama lui a reuşit să facă un handicapat din Adrian. Nu-l alinta, amândoi munciţi la fel! Adrian este un copil normal, doar nebuna asta nu l-a lăsat să trăiască ca orice om. Ar fi fost în stare să-l ţină sub fusta ei toată viaţa. Tu, nu-l alinta, găsiţi soluţii, să vă ajutaţi reciproc!

-Nemernicule, o înveţi să-mi distrugă copilul? Asta a fost ideea când ai chemat-o pe Marina? Ai vrut ca împreună cu ţăranca asta mică să mă puneţi cu botul pe labe şi pe mine şi pe băiat? Mânca-l-ar mama! Nu ai fost în stare Victore, să mă învingi. Profiţi de nenorocirea care a venit peste mine, să mă pui la zid  împreună cu băiatul meu.

-Nu te amăgi, nu vrea nimeni să te pună la zid, nu înţelegi Amalia, că mai mult decât te-a bătut Dumnezeu acum, nu te mai poate bate nimeni? Eşti un om înfrânt, nu din cauza mea, ori a cuscri, nici chiar din cauza doctorului Cerchez, ci din cauza propriei vanităţi, a trufiei şi îngâmfări. Dacă ai fi mers puţin mai atentă, adică priveai pe unde calci şi nu umblai cu capul pe sus, de teama că vreun muritor ar fi putut să-ţi vadă ochii, astăzi erai bine, nu infirmă în pat şi nevoită să trăieşti 45 de zile la mila celorlalţi.

Amalia pălise la faţă, se frământa, nu mai scosese nici un cuvânt de câteva clipe, toţi crezuseră că doctoriţa înţelese că trebuie să-şi accepte soarta. Marina a privit-o mai atentă, i s-a părut ciudată schimbarea bruscă suferită de bolnavă.

-Cuscre, te rog să ieşi din cameră, doamna doctor are nevoie de ploscă.

După ieşirea doctorului din cameră, Marina a luat plosca de sub pat, a dat uşor la o parte pledul care o acoperea pe Amalia şi împreună cu Emilia s-au chinuit să-i pună plosca. După mult efort au rezolvat problema.

-Doamna doctor trebuie să vă spălăm, va trebuie să vă lăsaţi dezbrăcată.

Fără să scoată nici un cuvânt doctoriţa s-a lăsat spălată şi primenită de către cuscră şi noră, cele două fiinţe pe care le ura din tot sufletul.

-Acum veţi rămâne singură, merg la bucătărie să fac de mâncare, când va fi gata, vă aduc să mâncaţi, până atunci staţi liniştită!

Femeile tocmai voiau să iasă când uşa s-a deschis şi în dormitorul uriaş, unde se afla doctoriţa, a intrat Adrian:

-Unde plecaţi? Voiaţi să o lăsaţi pe mama singură? Mai spuneţi că sunteţi creştine!

-Bună seara Adrian, mă aşteptam să mă saluţi, nu să mă cerţi. Hai Emilia, lasă-i în pace!

Adrian a rămas în prag, nedumerit, privind în urma celor două femei care coborau scările.

-Lasă-le în pace! Au venit să-mi mănânce zilele! Cine dracu le-a adus în casa mea? Amalia fierbea de mânie, voia să ridice din pat şi să plece.

-Stai liniştită mamă, ştii că nu poţi să mergi! Las-o pe soacră-mea să te ajute, până la urmă şi fiică-sa stă în averea făcută de tine. Aşa se plăteşte, poartă-te cu ea ca şi cu o slugă, nici nu este altceva. M-am uitat la ele adineauri, câtă aroganţă? Indiferent ce îţi pregăteşte de mâncare şi cum se comportă cu tine, să nu laşi garda jos. Acum am înţeles, nici Emilia nu este departe de Marina. I-a intrat în cap că este mare avocată, este un rahat cu ochi, a prins un dosar pe care l-a speculat cum trebuie. Acum vuieşte baroul. Ştii măicuţa mea cum spun: „s-a născut o nouă stea în barou”. Nu o mai suport. Era pornit împotriva Emiliei. Câştigase un proces de răsunet. Adrian fusese rugat să reprezinte acuzatul în proces, însă, după ce s-a uitat în dosar, a refuzat, i-a fost teamă că va pierde. Rudele acuzatului au angajat-o pe Emilia, el a sfătuit-o să renunţe, să nu se bage acolo unde el nu primise oferta, nu l-a ascultat. Pentru Emilia, la fond, a fost un adevărat trimf, acuzatul, clientul ei, fusese absolvit de orice vină. Succesul de care s-a bucurat când a câştigat procesul, l-a făcut pe Adrian să o urască. Se simţea umilit. Mândria lui fusese ştirbită, deşi ,în mod oficial nimeni nu îi aducea nici o învinuire.

-S-a urcat scroafa-n copac dragul meu. Cine ştie cum a câştigat? Amalia îl privea pe Adrian cu un zâmbet în colţul gurii care putea însemna că Emilia s-a folosit de farmecele personale.

-Nu te gândi la asta, e cel mai al dracu judecător, nu se pretează la nimic. A câştigat pe cinstite, a căutat şi a găsit probe. Asta este, recunosc că a fost bună, însă nu mă împac cu ideia. Mi-a luat coroana din mână, de fapt eu am dat-o de frică. Măicuţă, afurisită muiere am. De la un timp nici nu se mai culcă cu mine. Mă respinge, delicat, e drept, „ba are migrenă, ba e în perioadă, ba e obosită, mai ales când veneai tu la noi. Cum tu erai tot timpul, la fel mă îndepărta şi ea. Îmi este foame, ai ceva de mâncare? Adrian s-a apropiat de mamă-sa, a sărutat-o pe frunte şi pe gipsul de la mâini. Cine îmi mai dă mie să mănânc?

-Nu am nimic puiul mamei, urma să fac mâncare, când s-a întâmplat necazul. Vezi că sunt ţărăncile la bucătărie, poate vor găti ceva şi mie îmi este foame.

În bucătărie, Marina era aproape gata cu mâncarea. Pregătise o friptură din carne de pui şi o supă din legume. Femeia ţinuse cont de situaţia delicată în care se găsea Amalia şi nu vrusese să-i forţeze stomacul.

Cu chipul plin de lumină şi vocea blândă şi moale ca o haină de hermină, Marina s-a adresat Amaliei:

-Doamna doctor, dacă vreţi să mâncaţi v-am adus masa.

-Cum să mănânc nebuno, nu vezi că mâinile-mi sunt rupte? Îţi râzi de mine? Ochii negri păreau tăciuni aprinşi, faţa i se congestionase.

-De ce vă enervaţi, vreţi să damblagiţi? Eu vă dau să mâncaţi cu mânuţele mele. Marina era calmă, faţa era o lumină vie prin care respira bunătatea.

-Vezi că în dulăpiorul de aici de la capul patului este o sticlă cu spirt, ia-o şi dezinfectează-te! Nu vreau să mă infectezi. Vă ştiu eu pe voi ţărăncile astea parvenite, sunteţi doar cu ochii după furat, nu vă pasă de stăpâni. Amalia se zbătea ca într-un coşmar, ar fi vrut să se repeadă la cuscră-sa să-i smulgă zâmbetul de pe buze, să-i fure lumina de pe faţă cu suflet cu tot. O durea bunătatea ei. Realiza că a pierdut războiul cu Marina.

-Să ne înţelegem cuscră. Am venit aici la rugămintea fetei mele şi a cuscrului. Nu am avut nici o dorinţă să-ţi miros fecalele şi nici să-ţi ascult vorbele mai împuţite decât rahatul dumitale de femeie din înalta societate. Dacă nu mă vrei în preajmă, ori continui să mă jigneşti, plec! Te las singură, să te zbaţi în propria mizerie! Cât crezi tu că voi suporta istericalele tale de femeie dornică de armăsar? Opreşte-te, ori îţi pun ţucalul în cap!

Amalia înlemnise, a privit cu teamă la Marina, parcă voia să se convingă că ea vorbise. Nu i se părea că recunoaşte în femeia dreaptă, demnă, cu părul pieptănat cu cărare pe mijloc şi basmaua pe cap, cu faţa radiind bunătate, pe Marina care o înfruntase cu atâta curaj.  

-Mănânci? Se răceşte mâncarea, eu nu o mai încălzesc!

-Am ascultat din spatele uşii, aşa vorbeşti dumneata cu mama? Avea dreptate măicuţa mea când spunea că sunteţi două ţărănci care nu vă veţi emancipa niciodată. Pleacă! Îi dau eu să mănânce!

-Dragul meu, mă uit la voi şi nu vă văd ochii, ci doar  găuri din care priveşte  întunericul. Nu vă cunoaşteţi interesul. Voi vă certaţi cu acela care vă hrăneşte? Vă las suflete găunoase. Sunteţi atât de reci şi egoişti că îngheaţă până şi focul din sobă. Nu am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu, pentru a vă suporta mitocăniile. Dacă peste noapte aveţi nevoie de mine, sunt în bucătărie, mă întind pe canapea. Dimineaţă plec, vă las să vă descurcaţi, poate eu încurc buna conlucrare dintre voi. Tinere, dacă nu îţi revi şi mergi tot pe acest drum, se va înfunda şi nu vei mai ajunge la fata mea. Nu o meriţi!

A doua zi, după terminarea proceselor, Gabriela s-a apropiat de Emilia care era înconjurată de mai mulţi tineri avocaţi:

-Emi, scumpo, vrei să bei o cafea cu bătrâna ta prietenă?

Emilia a privit cu drag la colega ei de facultate, era ca un boboc de trandafir căruia începuse să i se deschidă petalele. Părul blond natural, bogat şi uşor inelat era lăsat pe spate. Pe cap avea o eşarfă grena care contrasta plăcut cu faţa albă, gura mică cu buzele roşii şi senzuale. Ochii albaştri erau ca bolta cerească după ploaie. Fruntea era înaltă şi luminoasă. Îmbrăcată cu un cojoc tip „Alain Delon” părea plinuţă.

-Mergem toţi. De acord? Emilia a rotit ochii, privirea ei i-a sărutat pe fiecare în parte.

-Mulţumim pentru invitaţie! Au strigat în cor cele două fete şi cei doi băieţi.

Împreună au pornit spre barul unde se întâlneau de regulă avocaţii după program. În local era destulă gălăgie, dosarele erau din nou dezbătute, se punea suflet în apărarea probelor, se declama mai ceva ca la bară.

Emilia a mers la masa de lângă geam, era pitită după un stâlp gros care susţinea plafonul sălii. S-au dezbrăcat de hainele groase şi le-au pus pe spetezele scaunelor.

Chelnerul, care ştia cu ce lume scorţoasă are de-a face, a venit repede, a pus mapele cu listele de meniuri şi băuturi pe masă, apoi s-a retras un pas aşteptând respectuos comanda.

-Eu iau o cafea şi un deget de coniac, voi ce doriţi?

Fiecare şi-a spus dorinţa, ospătarul a notat conştiincios în carneţel, apoi a plecat cu paşi uşori, strecurându-se cu abilitate printre mese.

Discuţia tindea să lâncezească, se spuneau banalităţi cu glasuri moi, parcă îi trimite la somn căldura şi fumul gros de ţigară din salonul restaurantului. Se vedea de departe că liderul grupului era Emilia. Toţi i se adresau ei şi tot de la ea aşteptau rezolvarea problemelor de drept ridicate de grup.

-Vă pot deranja? Lângă masa lor poposise un tânăr în jur de 30 de ani, elegant şi infatuat. A ridicat aici cineva o problemă care a rămas fără răspuns, „regina” voastră, noul venit a privit insistent pe Emilia, nu a găsit răspunsul, dacă mă lasaţi, mă aşez la masa voastră şi vă explic cum stă treaba. Daţi-mi voie să mă prezint: Demostene, Dem pentru prieteni, Catargiu, avocat. Nu mă cunoaşteţi, abia ce am sosit din Galaţi. M-am transferat aici din dorinţa de a cunoaşte femeile frumoase cărora li s-au dus vestea.

Chelnerul a aranjat o masă dublă şi astfel toţi au putut să ia loc fără să fie înghesuiţi. S-a nimerit, aşa s-a dorit, încă se analizează, ca Dem să se aşeze între Emilia şi Gabriela.

Al doilea rând de coniac a dezlegat limbile. Discuţia era condusă de noul venit care stăpânea bine verbul şi vorbea cu eleganţă. Avea o elocinţă de avocat pledant care găseşte argument şi la cea mai încuietoare probă.

-Am auzit multe despre tine, eşti una dintre tinerele avocate care promite, aşa mi s-a spus, când ai trecut azi prin dreptul meu. Te-am urmărit, am vrut să fiu cu voi aici, pentru simplul motiv că nimeni nu este mai bun decât mine. Eu sunt cel mai bun, nu vă uitaţi la mine aşa, ce vă aşteptaţi, să fiu modest? Nici vorbă! Nu uitaţi! Noi suntem avocaţi în slujba justiţiabililor. Ce îi spui unui potenţial client? Nu sunt bun, mergi la cutare! Nu, îl priveşti în ochi pe angajator şi îi spui fără să clipeşti: „bine ai făcut, fiindcă ai venit la mine, eu sunt cel mai bun şi împreună o scoatem la capăt”. Angajează-mă! Aşa se lucrează în avocatură.

În avocatură, tinerii mei colegi, trebuie să fii elegant, îndrăzneţ, respectuos cu cel care te plăteşte, arogant cu partea adversă. Dacă toate acestea sunt susţinute şi de o bună pregătire juridică, succesul este garantat. Încă ceva, niciun proces nu este pierdut din start, indiferent că este în „penal” ori în „civil”. Nu există rechizitoriu perfect, după cum nu există crimă perfectă, tâlhărie perfectă, furt, etc. În rechizitorii, să fiţi atenţi când citiţi, veţi găsi multe compuneri juridice făcute din două motive, unul pentru a da o cât mai mare amploare cazului şi doi pentru a te ameţi, de aceea este bine ca atunci când citiţi, să aveţi creionul şi caietul în faţă pentru a putea extrage ideile din rechizitoriu. Doar aşa vă veţi da seama ce are cu adevărat procurorul ca probatoriu.  Nu vreau să vă plictisesc, să vorbim despre altceva.

-Domnule Catargiu, mă numesc Alexandru Bitulescu, sunteţi căsătorit? Dacă da, care este reţeta iubirii  în căsnicie?

-Sunt căsătorit, am doi copii, soţia a rămas la Galaţi, nu a vrut să vină la Brăila, de fapt, nu cred că ea nu a vrut, mai repede am fugit eu de ea.

-Nu o mai iubiţi? Vreţi să divorţaţi? Alexandru, un tânăr cu faţa frumoasă ca de fată, abia aştepta să audă părerea unui bărbat ca Dem.

-Gândeşte-te tinere, oricât de mult îţi place friptura, într-o zi tot vei dori fasole, apoi, după două, trei zile ,te vei întoarce la friptură care, acum, va părea şi mai bună la gust.

-Nu este bine ce spui, familia este celula de bază a societăţii, pe familie se întemeiază societatea, fără familii bine închegate, nu vom putea construi o nouă societate.

-Dragul meu, familia este formată dintr-un bărbat şi o femeie care se iubesc la nebunie şi nu au altceva mai bun de făcut decât să susţină societatea, aşa vezi tu lucrurile?

-Da, altfel cum? Ăsta este idealul familiei-iubirea.

-Tinere, iubirea, chiar dacă există, ea dispare în faţa greutăţilor reale ale vieţii, uşor, uşor, iubirea se transformă, la început în respect unul pentru altul, apoi în milă, compasiune, ca în final abia să se mai suporte. Păstrarea unei familii cu orice preţ este o condamnare a celor doi soţi, o condamnare la suportabilitate.

-Tot ce spuneţi tovarăşe Dem este împotriva preceptelor comuniste.

-Lasă-mă dragă cu „tovarăşe” şi cu dogmele comuniste. Omul trebuie să fie liber, să facă ce îşi doreşte, să nu aibă prejudecţi. Să fie liber în gândire, să nu se gândească la ce va spune altul despre fapta sa, ci doar la ce îi va spune propria conştiinţă. Suntem ipocriţi, când suntem singuri ne lăsăm imaginaţia să zboare, când suntem între oameni, ne mişcăm, mâncăm şi vorbim cu gândul dacă eşti pe plac celor din jur şi nu cumva te bârfesc. Dacă bârfesc, ce? Care este problema? Indiferent ce vom face, lumea va bârfi.

Unde dai şi unde crapă.

  Procurorul General Niţu a fost debaracat de Kovesi printr-un dosar penal care s-a dovedit în instanţă a fi o făcătură, cu toate acestea, procurorul DNA care a instrumentat dosarul şi procurorul şef al DNA nu au fost nici măcar mustraţi pentru făcătura de dosar. Cum a fost posibil ca un Procuror General să fie eliminat din funcţie printr-un dosar penal în care instanţa a hotărât că:”Fapta nu există” şi nimeni să nu fie întrebat de sănătate?

Acum procurorii şi judecătorii, o parte care sunt cu # rezist,  sunt inflamaţi că, legal, Ministrul Justiţiei a propus revocarea din funcţie a lui Augustin Lazăr. Mi-ar fi plăcut ca procurorii şi judecătorii

, de acum, să fii cerut dreptate pentru fostul Procuror General Niţu care fusese târât în justiţie, îi fusese terfelit numele pentru că aşa a vrut Kovesi. Nu, atunci au tăcut, păcat! Ar fi trebuit să nu tacă, pentru că aşa le poate veni rândul la toţi.

Conform proceduri de revocare, propunerea lui T.Toader va merge la CSM pentru un punct de vedere, care este consultativ, apoi la Preşedinte pentru a emite decretul de revocare.

Întrebat de ziarişti, Preşedintele a declarat că nu îl va revoca din funcţie pe Lazăr, însă va citi raportul ministrului, apoi a continuat: cel mai indicat este ca ministrul Toader să-şi dea demisia. Drace! Unde dai şi unde crapă!

Ne spunea domnul Toader că Lazăr a depus la dosar, ca lucrări semnificative făcute ca procuror, o hârtiuţă, un fel de “belet” al lui Dandanache, prin care un dosar penal pe numele lui Iohannis, pe atunci primar al Sibiului, a fost clasat. Eu zic că Lazăr a fost cinstit când a clasat dosarul, ori a avizat clasarea dosarului, însă nu cred că a fost cinstit când a pus acea hârtie în dosarul care mergea, culmea, chiar la Iohannis care urma să emită decretul pentru numirea lui în funcţia de Procuror General.

Ziariştii spun că ar mai fi câteva dosare clasate ale lui Iohannis la aceaşi procuratură. Nu ştia nimeni că Antonescu Crin va face din mutul de la primăria Sibiu, preşedintele României, asta nu înseamnă că nu se putea avea multe avantaje şi de la un Primar de municipiu.

Nu văd nici un motiv pentru care Lazăr ar trebui ţinut în braţe. Nu a strălucit prin nimic, a făcut sluj în faţa lui Kovesi cât aceasta  a fost procuror şef DNA. De altfel în toată lumea civilizată Procurorii Generali şi procurorii şefi de departamente sunt schimbaţi, fără ca acest lucru să slăbească actul de cercetare penală. Din contră, schimbarea acestor şefi de parchete înainte de finalizarea madatului, îi va face pe viitorii şefi să fie foarte atenţi şi să nu se creadă Dumnezei în acele locuri.

Se vehiculează că T.Toader vrea să destructureze procuratura. Că vrea să oprească lupta împotriva corupţiei. Că protejează infractorii PSD. Nimic mai fals.

Koveşi a fost la conducerea Procuraturii Generale, apoi la DNA. Rezultatele au fost infime în lupta împotriva corupţie, au fost ceva dosare făcute la comandă politică cu condamnări date de către nişte judecători timoraţi, aflaţi sub autoritatea unei şefe a ÎCCJ vândută procuraturi, L. Stanciu.

Dacă s-ar fi vrut neapărat să se lupte cu adevărata corupţie, mai ales că avuseseră protocoale încheiate cu SRI-ul, altele ar fi fost rezultatele.

Spunea primul ministru Ciorbea, industria românească este energofagă şi că trebuie făcut orice pentru a scăpa de aceşti coloşi care, doar consumă, fără să producă. Mai spunea Ciorbea că, va privatiza uzinele, combinatele siderurgice pe un dolar, pentru a scăpa de aceşti uriaşi consumatori, apoi, după privatizare se va vedea luminiţa de la capătul tunelului.

Înainte de Ciorbea, Petre Roman, tot din postura de premier al României, caracteriza în 1991 industria românească ca fiind :”un morman de fiare vechi”.

Ciorbea a început să ne servească “privatizare pe pâine” conform spuselor lui. Uşor, uşor, uzinele au început să fie vândute pe sume de nimic, muncitorii trimişi acasă, iar conform unei Ordoanţe emise de guvernul Ciorbea, urmând să primească între 6 şi 24 de salarii drept compensaţii(mită) pentru că renunţă de bună voie la locurile de muncă.

Privatizarea de atunci şi de mai târziu, până la distrugerea definitivă a industriei, băncilor şi complexelor agro-industriale, ar trebui să facă obiectul cercetării organelor penale. Aici de fapt a fost marea corupţie şi marele jaf economic. Refuz să cred că SRI-ul nu a cunoscut aceste aspecte. Şi totuşi ,nimeni nu a mişcat un deget. Se cheltuie banii cu grămada pe nişte dosare prost întocmite, de mântuială aş putea spune, fără miză, doar pentru a plimba nişte oameni încătuşaţi prin faţa camerelor de luat vederi, care apoi se dovedeşte că “fapta nu există”. Acele unităţi economice au fost vândute în acte pe nişte preţuri derizorii, însă nimeni nu a fost curios să afle cât de mari au fost sumele din spatele vânzărilor. Aşa s-a vândut ţara la bucată şi en-gross. Spunea Ciorbea că se vede “luminiţa de la capătul tunelului. Pe dracu! Au furat şi tunelul. Aş putea să întreb pe aceşti corifei ai luptei împotriva corupţiei: unde este ţara mea? Cine a furat-o, de ce nu-i aduce nimeni pe bandiţii care au furat o ţară în faţa instanţei de judecată? Cum luptă împotriva corupţiei dacă nu merge la rădăcina ei? O bubă nu se vindecă dacă nu îi cunoşti cauza, nu tratezi efectul. Aşa zisa luptă împotriva corupţiei nu este altceva decât o perdea de fum. În spatele ei se reglează conturile între politicieni, între procurori, între înalţii funcţionari.

Ţara este împărţită, pentru că românii în buna lor credinţă, chiar au fost ameţiţi cu fumigenele patriotarde ale unor politicieni şi procurori.

Lazăr poate pleca liniştit, ministerul Public, România, românii în general nu pierd nimic prin plecarea lui, din contră, este posibil să fie un câştig pentru Procuratură.

Vreau să fie o luptă împotriva corupţiei reală, nu una în care să primeze îndepărtarea unor lideri politici indezirabili.

Şi pentru că Dragnea este cel mai rău, cel mai malefic, cel mai corupt, cel mai inculpat, cel mai penal, cel mai condamnat, cred că a venit ziua în care Procuratura să vină naibii cu un dosar serios împotriva lui, nu nişte făcături de genul celei din dosarul “Bombonica”, nu de alta, dar îi e şi lui jenă din înălţimea funcţiei sale să nu-i găsească nimeni nici o faptă de corupţie, demnă de a fi luată în seamă.