Istoria așa cum a fost. Cutremurul din *77. Pensionarea

                Ion privea, cu gândul dus departe, la inginerul Popescu. Nu vedea bărbatul cu părul alb, ușor ridat din fața lui, vedea inginerul din urmă cu șaisprezece ani. Încă tânăr, viguros, gata să se ia la trântă cu greutățile șantierului. Nu voia să recunoască pentru ce stăteau sub dudul din mica lui curte, nu voia să recunoască trecerea timpului, zborul lui nemilos prin viețile oamenilor. Timpul, acest sculptor în fizionomia noastră, tic-tac auzim, de fiecare dată este un alt tic-tac, niciodată nu va mai reveni primul, tic-tac, tic-tac, vremea trece, mâine va fi o altă zi, apoi o alta și tot așa. Un copil se naște, alt copil a ajuns matur, altul bătrân, iar altul moare. Timpul, această roată care merge doar înainte, nu iartă.
    Se uita la Tavi, dintr-o dată îmbătrânise, vestea scoaterii la pensie l-a luat prin surprindere. Știa că va trebui să treacă la odihnă, sau pe linie moartă cum spunea el, nu făcuse calcule în acest sens, era prins acolo în viața șantierului. Venise la serviciu ca în toate zilele, în birou, pe lângă maiștrii și inginerii şantierului, mai era un bărbat necunoscut. Avea cam patruzeci de ani, înalt, uscățiv, blond cu ochii de un albastru spălăcit. A vrut să înceapă ședința de lucru, așa cum făcuse în ultimii douăzeci de ani, în acel moment s-a auzit o frână de mașină. Inginerul Popescu a ridicat ochii din hârtia în care schițase programul de lucru și s-a uitat spre ușa care s-a deschis. În birou a intrat directorul general al întreprinderii, Pacoste Gheorghe, împreună cu șeful serviciului personal și organizarea muncii, Vâlvoi Andrei, ultimul intrat a fost secretarul de partid, Rădoi Ion.  Directorul, împreună cu ceilalți, au salutat, apoi au dat mâna cu șeful de șantier, iar spre ceilalți au fluturat mâna.
-Tovarășe Popescu, astăzi nu dați dumneavoastră programul
-De ce tovarășe director, inginerul era aproape iritat, nu înțelegea ce se întâmplă.
-Tovarășe inginer, astăzi când împliniți vârsta de șaizeci de ani, prin grija partidului și a statului nostru sunteți scos la pensie. Ați avut o activitate prestigioasă, ați îndeplinit și depășit sarcinile trasate de partid, personal de tovarășul Nicolae Ceaușescu, secretar general al PCR, Președintele RSR. Instantaneu, cei prezenți, s-au ridicat în picioare și au aplaudat, câțiva mai obedienți au început să scandeze : ”Ceaușescu PCR”, s-au potolit repede, nu au fost încurajați să continue. Din acest moment vă rog să predați șantierul tovarășului inginer Rotaru Petre, domnia sa este trimis din Minister, la recomandarea partidului. Vă mulțumesc pentru întreaga activitate depusă în slujba Țării și sub îndrumarea nemijlocită a partidului, al cărui fiu de încredere v-ați dovedit a fi. Mașina mea rămâne aici, după  ce predaţi şantierul, vă va conduce acasă. La lichidare veți primi o primă substanțială oferită de centrală la propunerea partidului și a mea personal. Directorul a strâns mâna inginerului Popescu, apoi a urmat secretarul de partid și șeful de personal. La ieșirea pe ușă, s-a întors spre cei doi ingineri și a spus:
-Tovarășe Popescu, nu uita să-i vorbești noului șef de șantier de maistrul principal Irimia, să-l țină aproape și să colaboreze amândoi! Vă salut!
-Să trăiți! s-a auzit un cor de voci.
Predarea șantierului s-a făcut fără probleme, inginerul Popescu era ordonat până la pedanterie. Zoe a adus toate documentele, inclusiv planurile de construcție. Inginerul Rotaru, un tip scorțos, cu pretenții de specialist, doar venea din minister, a privit documentele, pe care Tavi Popescu i le prezenta, cu un aer de plictis și suficiență, totul i se părea o corvoadă.
- Tovarășe inginer, am văzut multe din astea în viața mea, nu vă ascund că am fost șef de promoție când am terminat facultatea, vocea lui Rotaru era puțin gâtuită de îngâmfare, se considera prea mare, prea important pentru munca de șef de șantier. Nu l-au trimis,  cel puțin, pe post de director, funcția de șef de șantier i se părea umilitoare pentru el, șef de promoție și cadru universitar, este drept că a funcționat ca Asistent, va trage ceva sfori și va pleca din noroaiele astea. De la pantofii de lac pe care îi purta la serviciu când era la minister, acum va merge cu cizme din  cauciuc. Îl umilea noua ipostază și pentru ce? Pentru-n fund de femeie, e drept, era cea mai frumoasă, dar trebuia să se abțină. Își amintea că atunci când a fost numit la minister după terminarea facultății, a fost nevoit să se culce cu femeia de le repartizări, cineva îi pusese bețe în roate, blocase postul de referent pe care urma să-l ocupe în minister. Atunci tovarășa, care avea niște relații acolo sus, i-a cerut o noapte de dragoste, pentru deblocarea postului. Cum își dorea foarte mult să-și privească colegii de ”sus”, a acceptat, nu l-a interesat că femeia avea peste 50 de ani și nici faptul că era destul de urâtă, de fapt era o femeie -bărbat. Iată, acum după 17 ani de lucrat în minister, o femeie, alta decât aceea care îl urcase, îl coborâse în ”producție”, în mocirla șantierului. Regreta aventura, el care sufla și în iaurt, a crezut că îl putea umili pe directorul general, frumoasa lui amantă de- o noapte, era de ani buni iubita bătrânului director. S-a aflat despre aventura lor. Directorul l-a chemat în luxosul lui birou aflat la etajul trei al clădirii. Zâmbetul de satisfacție de pe buzele directorului nu prevestea nimic bun. Tovarășe Rotaru, sunteți un tânăr destoinic, foarte apreciat în minister, a venit timpul să pui umărul direct la construirea noilor uzine, fabrici şi locuințe. Partidul se bazează pe forța dumitale creatoare, pe cunoștințele dumitale acumulate în anii de studii, dar și în specializările pe care l-ai urmat în URSS și în SUA, parcă acum o lună te-ai întors din America, nu-i aşa? Se pensionează un foarte bun șef de șantier, avem nevoie de dumneata acolo pentru a pune în practică, tot ce ai învățat. Știi bine că în urma cutremurului din 4 martie anul acesta, multe unități economice au suferit avarii serioase, blocurile de locuințe, multe, s-au prăbușit, făcând sute de victime, trebuie să refacem totul cu foarte mare simț de răspundere. Uite, am aici o scrisoare din partea biroului organizației noastre de partid, prin care ești sfătuit să accepți postul și să ai un comportament exemplar. Sarcinile trasate pe linie de partid să fie farul tău călăuzitor. Dăm voie să-ți strâng mâna și să-ți urez succes în noul dumitale loc de muncă. A ieșit din biroul directoului contrariat de stăpânirea de sine a șefului său. În anticameră s-a întâlnit cu femeia care îl trimitea la dracu în praznic, a vrut să spună ceva, dar ea la concediat cu un surâs pal și o fluturare de mână în semn de adio.
-Ați lucrat mulți ani pe șantier până să ajungeți în minister?
-Nu, nici o oră, ca șef de promoție am fost luat direct în minister. Am predat și la facultate câțiva ani, apoi mi s-a părut obositor și am rămas doar cu funcția de la minister. Am venit din postul de șef serviciu. De fapt lucrurile sunt mult mai simple, am călcat pe coadă pe cineva și astfel am ajuns aici pe șantier.
-Tovarășe Rotaru, vă dau un sfat, eu am încheiat socotelile cu șantierul, sfătuiți-vă cu maiștrii, dar mai ales cu maistrul Irimia Ion. E bun meseriaș.
-Bine tovarășe inginer, nu vă mai rețin. Popescu a străns mâna inginerului Rotaru apoi a părăsit biroul. Nu s-a urcat în mașină, a făcut un tur al șantierului, a dat mâna cu toți muncitorii, băieții lui cum îi plăcea să spună, pentru  fiecare a avut un cuvânt de îmbărbătare.
Cu lacrimi în ochi s-a urcat în mașină, abia acum a înțeles că el este un bătrân pensionar, că șantierul pe care lucrase atâta amar de vreme, nu va mai exista în ocupația lui cotidiană.
-Ioane, unde te gândești, e moment de sărbătoare. Tavi al meu, astăzi împlinește 60 de ani, a vrut să-l sărbătorim aici la tine. Am pregătit cu Stana de toate, iar Sanda a adus un tort frumos, așteptăm să vină copiii tăi care sunt și ai mei. Florin a tras lumină aici, să petrecem până dimineață.
-Măi băiete, mare noroc am avut că au rămas construcțiile în picioare, chiar și cele care nu erau terminate de consolidat. Mare cutremur, am fost săptămâna trecută în București, încă se vede dezastrul care s-a produs atunci în martie. Se spune, cifrele sunt contradictorii, dar diferențele nu sunt mari, că la nivelul întregii Țări s-au înregistrat 1570 de morți, 11.300 de răniți și circa 35.000 de locuințe distruse. Se lucrează la foc continuu, militarii sunt mobilizați pentru dărâmarea ruinelor și eliberarea terenului în vederea începerii altor construcții de locuințe. Pe locurile debarasate de urmele dezastrului, s-au înființat șantiere pentru începerea construcțiilor de blocuri.  Înțelesesem că fusese o propunere de sistare a lucrărilor la șantierele industriale, toate forțele să treacă pe construcții civile. Nu a fost de acord Ceaușescu, a spus că : ”dacă nu construim fabrici și uzine, nu avem nevoie nici de blocuri de locuințe”. De altfel, bucureștenii povestesc că Nicolae Ceaușescu a făcut foarte multe vizite de lucru acolo unde dezastrul a fost mai mare, insistând să fie căutați supraviețuitorii chiar și atunci când credeau că nu mai sunt șanse, pentru asta pompierilor și celor de la Crucea Roșie li s-au adus câini special dresați. Noi am fost protejați aici mai spre munte. Zimnicea a fost rasă de pe suprafața pământului, mulți oameni morți, iar construcțiile distruse. Îți mai amintești acea seară, eram la poartă aici la tine, tocmai plecam, ca de obicei după ce ne strângeam mâna de noapte bună, atunci ne aducem aminte tot ce aveam să ne spunem. Așa a fost și atunci, vorbeam în portiță, era o seară plăcută, liniștită, nu adia nicio pală de vânt, era prea multă liniște. Te-am întrebat dacă nu intri în casă, să vezi filmul la televizor, mi-ai răspuns că nu îți place, că e bulgăresc, îmi amintesc și numele filmului ”Dulce și amar”. Tot discutând, portița a început să se miște puternic, ne-am uitat unul la altul, suspectându-ne reciproc că mișcăm poarta, apoi am realizat ce se întâmplă, am strigat în cor: cutremur, apoi am rupt-o la fugă către casă. Îmi era teamă pentru Sofia, era singură, nu voiam să se sperie.
-Îmi amintesc perfect acel moment, nici nu am cum să-l uit vreodată, când am ajuns în dreptul ușii, Stana ieșea cu Gicu afară. Stana era destul de speriată, Gicu, inițial nu realizase ce se întâmplă, abia după ce a strigat mamă-sa, că e cutremur,  s-a speriat. După ce s-a liniștit, am intrat în casă, ne-am îmbrăcat și am așteptat afară eventualele replici. Curent nu aveam, telefoanele nu funcționau. Eram neliniștit, nu știam nimic de Florin, Sanda și Costel. Abia după două ore au ajuns la mine. Florin a trecut cu mașina și a luat-o pe Sanda cu familia, au venit claie peste grămadă . Costel avea nevasta lăuză, a refuzat să plece de acasă. Noi nu am pățit nimic atunci, au fost bibelouri sparte, televizorul, mărunțișuri. Nici în oraș nu au fost stricăciuni mari, câteva clădiri care trebuiau demolate mai demult, acum erau la pământ, nu se înregistraseră răniți, doar lumea speriată. Tavi, îți amintești? Întâi a fost un vuiet, apoi câini au început să latre, nu am dat importanță, deși ar fi trebuit să știm, așa a fost și în *40 când cu cutremurul ăl mare. Doamne, ce mai lătrau câinii, caii băteau podelele cu copitele, găinile cotcodăceau pe cracă, porcii grohăiau în coteț, toate astea dimineața de mult, era ora 3 și jumătate, nici atunci nu am înțeles de ce, eram un puștan.
-Ioane, am văzut în București o mobilizare exemplară a tuturor forțelor care pot ajuta la debarasarea locurilor unde a fost dezastrul. Muncitori, militari, studenți, elevi de liceu, toți cu lopețile în mâini încărcau mașinile cu resturile din clădirile dărâmate. Ceaușescu merge în fiecare zi, să controleze cum se desfășoară acțiunile  Mă uitam la acele ruine, atunci gândul mi-a zburat la cei prinși sub dărâmături. Alex. Bocăneț, regizor, Doina Badea, cântăreață, Toma Caragiu, actor, asta numai o parte dintre cei care și-au pierdut viață prinși sub dărâmăturile provocate de furia pământului.
-Astăzi este o zi mare pentru tine prietene Tavi.
-Nu, să nu mai spui asta niciodată, inginerul l-a oprit aproape brutal pe Ion, astăzi este ziua care în interiorul meu încep să mor câte puţin. Nu mai sunt de nici un folos, ba da, am să plimb copilul lui Costel. Merg cu el în parc, îi fac jucării, cu scutecele o să fie mai greu, dar mă înțeleg eu cu el.
-De fată mai știi ceva? Întrebarea a picat ca un bolovan în capul lui Tavi.
-Este în Baia Mare, e măritată cu un ungur, au un copil, a trecut la catolici, spune că nu are timp să vină la mine, sunt bine primit la ei. Doar să nu mă supăr că în casă se vorbește ungurește, Atilla, așa îl cheamă pe soțul ei,este din Sfântul Gheorghe, a făcut facultatea în secția maghiară a Universității din Cluj și refuză să vorbească românește. Fiică-mea îi dă dreptate, de altfel crede că românii au făcut o nedreptate Ungariei. Gata, nu mai vorbesc despre ea, nu mai este fiica mea. A tăcut, simțea o mare durere în suflet. Unicul lui copil  se comporta cum nu ar fi crezut niciodată. Părea mai îmbătrânit, dintr-o dată se gârbovise, comportamentul fiicei îl rodea pe interior, era ca un coșmar din care nu putea să iasă.
-Stana, te rog să aduci o țuică unor domni care deapănă amintiri.
-Imediat, s-a auzit glasul Stanei care trebăluia cu Sanda prin bucătărie.
Sanda a venit cu o tavă, pe care se aflau ceștile cele de demult și o cană din porțelan plină cu țuică. A pus ceștile pe masă, erau cești și pentru ceilalți musafiri care urmau să sosească, apoi cana cu țuică. S-a apropiat de Tavi și la pupat pe amândoi obrajii:
-Sărut mâna, să ne trăiești nașule, la mulți ani, să fii sănătos! Două lacrimi de bucurie au picurat din ochii bărbatului.
-Mulțumesc fină, Ioane, am pierdut o fată, dar am câștigat alta, pe Sanda, această floare crescută în grădina ta.
-Veniți la masă copii, pe poartă tocmai intrase Florin cu nevasta și copiii, doi îngerași, o fetiță de doi ani și un băiețel de un an care era în brațele tatălui și Cătălin soțul Sandei, fetița lor de un an și jumătate dormea în casă.
-Sărut mâna nașule, ziseră toți trei în cor, apoi îl sărutară pe rând, urându-i la mulți ani și sănătate! Tavi, emoționat, cu lacrimi în ochi, i-a sărutat la rândul lui, mulțumindu-le pentru urări. Mărioara și copiii au plecat în casă în timp ce bărbații au luat loc alături de Ion și Tavi.
-Florine, Costel ce face, nu vine?
-Ba da tată, Steluța îmbrăca fetița, când am trecut pe la ei. Vor veni cu mașina lor.
-Nașule, până când mai lucrezi?
-Gata Florine, nu ți-a spus Cătălin, de astăzi sunt pensionar. De dimineață  a venit directorul și în trei cuvinte mi-a făcut vânt de la serviciu. Acum sunt liber, nu mă mai trezesc dimineața la prima oră...
-Ba ai să te trezești să-mi faci mie cafeaua, s-a auzit glasul Sofiei care se apropia de masă cu un platou de gustări. Eu sunt tânără, abia la anul fac vârsta de pensionare.
-Sărut mâna nașule, sărut mâna tată, Costel și Clara au sărut pe nașul Tavi, nașul i-a sărutat pe ei, apoi a luat copilul din brațele mamei și l-a ridicat ca pe un trofeu. Vedeți copilul, el va fi ocupația mea de acum încolo.
-De ce numai de-al lui Costel să ai grijă, de ai noștri de ce nu poți avea?
-Bine mă, să îi aduceți pe toți la mine, zise râzând Tavi.
-Lasă nașule, îi ducem la creșă, dar e de notat, când duminica vom avea treabă, veți fi dădacă pentru bebeluși.
-Nașule, faci parte din familia noastră, ai fost ca un tată pentru noi, ce spun eu că ai fost, ești ca un tată. Îți dorim multă sănătate și să ne întâlnim câte zile vom avea sub dudul acesta. Florin era emoționat, cuvintele izvorâse din sufletul lui, îl iubea sincer pe inginer, cum îi spuneau ei odinioară. Pentru o clipă s-a așternut liniștea. Tavi a sesizat stinghereala celor de la masă
-Ioane, umple ceștile cu țuică, să beau cu acești tineri, mă, voi sunteți mândria mea, toți, să rămâneți așa ca acum, cinstiți și drepți, să nu vă plecați, să avansați prin propria muncă. O dată dacă pupați mâna cuiva, așa veți rămâne toată viața, niște lingăi. Luați exemplu tatălui vostru, când a venit prima dată pe șantier, abia știa, să scrie și să citească. Când a semnat cererea de angajare, am văzut, ce frumos s-a semnat, de atunci, din acea clipă m-am hotărât să-l ajut, se dovedea a fi un om cinstit. Nu l-am favorizat, l-am îndrumat doar. Eu am fost precum olarul care găsește lutul bun, îl poate modela cum vrea fără să aibă fisuri. Așa a fost pentru mine Ion Irimia, tatăl vostru. Într-un fel am fost și egoist, l-am pregătit să-l am de ajutor mai târziu și l-am avut. Mulțumesc meștere Ion Irimia, dragul meu prieten. Din ochi, se prelingeau câteva lacrimi pe obrazul proaspăt ras unindu-se sub bărbie. Tavi era emoționat. Se gândea că de la masă lipsea fiica lui cu copilul și chiar ginerele, îi era teamă de singurătatea ce avea să se instaleze de a doua zi.
-Prietene, să mulțumim Domnului că ești sănătos, împreună mai avem multe de făcut, ești părintele spiritual al acestor copii, să-i înveți și pe ei cum m-ai învățat pe mine. La mulți ani tovarășe inginer, la mulți ani prietene, la mulți ani Tavi Popescu. Hai să mai bem o țuică și să ne ocupăm de platoul adus de Sofia.

Va urma
Mulțumesc pentru poză: historia.ro