Scrisoarea unui miel

     Sunt un miel venit pe lume în decembrie. Îmi amintesc cu drag când tu, omule milos și superstițios, ai venit la mine  să te bucuri de frumusețea mea și să mă mângâi în ziua de anul nou. Chiar mi-ai pus o fundă roșie să mă apere de deochi. Te minunai cât de frumos eram și cât de jucăuș. Te-ai jucat cu mine, m-ai sărutat și ne-am alergat. M-am bucurat să văd că oamenii sunt așa de buni. Ai mai venit să mă vezi, deveniseși mai rece, mă cântăreai din ochi ca un măcelar, am auzit de la mama cum fac măcelarii. De fapt, am surprins-o pe mama vorbind cu celelalte surate ale ei, mama plângea și le spunea:” îmi vor lua copiii”, mai am un frate geamăn.
”Și pe ai noștri”, plângeau și celelalte oi. Nu putem face nimic, stăpânul are nevoie de bani. ”Ia mai tăceți, strigă la ele o oaie  stearpă, trebuie să trăim noi și  să ne facem un viitor. Voi vreți să investiți în copiii voștri, eu vreau ca stăpânul să-și mai facă încă 6 stâne.
Și a venit ziua când stăpânii ne-au răpit de la ugerele mamelor, oaia stearpă chiar a contribuit la prinderea noastră. Ce jale a fost, câte lacrimi s-au vărsat; noi plângeam, mamele jeleau, ciobanii ne înghesuiau în camioanele lor.
     Am fost duși într-o poiană unde era un țarc, aici am fost toţi înghesuiți. Cum ne-au văzut, oamenii au început să vină spre noi. La început ne-am bucurat, am văzut câteva doamne cu căței elegant îmbrăcați, în ele erau speranțele noastre. S-au apropiat de țarc și în timp ce-și sărutau cățelușii, pe care îi purtau cu dragoste în brațe, cu ochii injectați de cruzime arătau spre noi: ”eu îl vreau pe acela, spuse o doamnă trupeșă, care avea un ogar în lesă, ce zici Nero, îl cumpărăm?” Nero era dulăul, un ham al acestuia  o determină pe doamnă, să strige stăpânului: ”dă-mi-l!”. A fost sentința de condamnare la moarte, cuțitul a pătruns fără milă în beregata din care ieșeau țipete sfâșietoare ca de copil.Sângele a țâșnit, iarba s-a  înroșit instantaneu, mieii țipau, oamenii strigau:”îl vreau pe acela, eu pe celălalt, dă-mi-l pe tărcat, îl vreau pe roșcat”. Măcelarul înjunghea fără pauză, sângele curgea-n valuri, țipetele mieilor se răresc, ciobanii își umplu buzunarele, încă o viață curmată, alți bani, încă o cană de sânge, alt miel jertfit pe altarul chiolhanului.
     Una dintre doamne a scapat câinele din lesă, acesta s-a repezit  la un miel tăiat și plin de sânge, l-a luat  în gură, a vrut să fugă cu el, ciobanul l-a văzut, a strigat la el, apoi l-a lovit și și-a recuperat mielul mort. Stăpâna câinelui l-a apostrofat pe cioban:”cum ai putut să dai într-un animal atât de frumos? Ce ți-a făcut? Ai fost neglijent, altfel nu fura.”  ”Uită-te la el cât e de scump, dă-i o guriță lu* mami, scumpetea mea!”, în timp ce îi vorbea, îi aranja hăinuțele de firmă.
"Ai dreptate doamnă, nu a făcut nici un rău cățelul dumneavoastră, dar noi, mieii, ce rău v-am făcut?" spuse mielul în timp ce cu ultimele picături de sânge, viața se scurgea din trupul lui.Un ușor tremurat, un fior al morți și ultimul miel e mort.
     Suntem ipocriți, facem fel de fel de organizații de ocrotire a păienjenilor, muștelor, câinilor, dar în același timp încurajăm omorârea animalelor în masă. Putem găsi justificări și eu pot. Cred că ar trebui să ne comportăm normal. Omul trebuie să fie pe primul plan, dacă se înmulțesc câinii prea mult și întreținerea lor costă, vor trebui găsite soluții mai puțin costisitoare, dar în numele nu știu cărei bunătăți nu trebuie lăsați liberi prin sate și orașe punând astfel în pericol viețile oamenilor.
Dacă putem tăia miei, oi, pui, găini, tauri, viței etc, putem lua măsuri radicale și cu câinii.
Mulțumesc pentru poză: descopera.ro