Doi prieteni, Mihai și Gilă VI

    Trecuseră câteva zile de când fusese anchetat de poliție. Încă nu înțelegea care este legătura dintre directorul căminului de copii, Vax Zbierea, și copilul Pleșoiu Gheorghe. Ar fi putut să alerteze poliția în legătură cu dispariția băiatului , însă nu avea multe probe. Și-ar fi dorit ca în aceste momente, de incertitudini, de căutări, Mihaela să-i fie alături , avea nevoie de prezența caldă, de sfatul și mângâierile femeii. Nu putea să lase o zi să treacă fără să o vadă ori în cel mai rău caz, să vorbească cu ea la telefon.

S-a urcat în mașină, apoi a pornit spre școală. Cu vreo 200 de metri până-n clădirea înaltă care era locul de instruire al elevilor, a oprit automobilul  și a sunat-o la telefon pe Mihaela. Din celălalt capăt al firului nevăzut,profesoara l-a asigurat de toată dragostea ei și totodată l-a rugat să aibă răbdare că în 10 minute sosește.

Bucuros, a dat drumul radioului din mașină, relaxat, și-a întins picioarele, a rabatat scaunul și cu mâinile sub ceafă asculta o melodie zgomotoasă  ce semăna cu răpăiala ploii de vară pe acoperișul unei  casei.

-Salut, pot să urc ?!-Mihaela privea cochetă și puțin alintată la omul din fața ei. Se vedea din privire cât de mult îl iubește.

-Urcă prințesă! Spune-mi spre ce stea vrei să zburăm?

- Astăzi, am o misiune mult mai prozaică, ieri am fost la trei bijuterii, am discutat cu patronii, nimic până acum, în schimb unul dintre meșterii aurari mi-a spus că el cunoaște lucrătura lănțicului și medalionului, când a studiat cu lupa giuvaerul  a văzut un mic semn ca o semnătură, așa a recunoscut pe cel care a făcut podoaba.

Mi-a dat adresa, uite-o! -Mihaela i-a întins o carte de vizită pe care era notată adresa cu un scris ce aducea a mâzgălitură.

-Mergem, știu unde este. -În capul străzi Mihai a semnalizat stânga apoi a întors mașina pe sensul giratoriu. -Uite magazinul este acolo, să oprim, aici este un loc de parcare! Au coborât din mașină , apoi au pășit pe trotuarul pavat cu piatră cubică, multă uzată de trecerea anilor și a oamenilor , era un cartier muncitoresc cu blocuri înalte de 8 etaje, la parterul blocurilor erau: magazine, ateliere destinate diferitelor confecții, frizerii și coafuri, după câțiva pașii au pătruns în prăvălia a cărui vitrina plină cu odoare de preț îți lua ochii. Au intrat pe rând, ca două persoane care nu se cunosc.

-Bună ziua!

-Bună ziua!-răspunse un bărbat mărunt de statură, cu o chelie pronunțată, puțin aplecat de spate, în timp ce vorbea, își freca mâinile de parcă le avea înghețate- cu ce să vă servesc?

-Am găsit această bijuterie și aș vrea să o înmânez persoanei care a pierdut-o. Am fost îndrumată să vin la dumneavoastră, un confrate în ale bijuteriei v-a recunoscut opera. Vreți să o priviți? Mihaela scoase din geantă lănțicul cu medalion. Bijutierul ,cu mâna tremurând de emoție, a luat podoaba din mâna femeii, apoi cu ajutorul unei lupe a început să studieze lucrătura. Da, e făcută de mine această minunată podoabă.

-Îmi puteți spune ce înseamnă inițialele M.P?

-Stați puțin. -Aurarul a scos dintr-un sertar un registru mare în care erau înscrise fel de fel de nume și comenzi de podoabe.- Nu știu să umblu cu tehnica asta nouă, -bătrânul se scuza pentru nepriceperea lui- băiatul meu se ocupă cu evidența pe calculator, eu o țin așa cum am învățat din străbuni. M.P din câte îmi amintesc înseamnă Manuela Pleșoiu, apoi cu atenție și migală a răsfoit registru până a găsit data inscripționată în marele registru. Vedeți aici? -bijutierul i-a arătat cu mâna în registru

                                                                                                       ”Manuela Pleșoiu, strada Dorului, numărul 45.

                                                                                                        Comanda numărul 456 din 15 iulie 20... un lănțic

                                                                                                        din aur cu medalion, pe interior să aibă inițialele MP”

Da, este vorba de comanda făcută de doamna Manuela Pleșoiu, știți, avea un lanț de magazine, dacă nu mă înșel se numeau ”Augustina”, chiar am întrebat-o de ce a botezat afacerea cu acest nume, mi-a răspuns că are patroană pe sfânta Augustina. Acum am să vă spun un lucru dureros, am aflat că atât ea cât și soțul ei, au murit într-un stupid accident de circulație cu vreo 8 ani în urmă.

-Știți cumva, dacă aveau copii?

-Nu, nu știu. Vă mai pot ajuta cu ceva?

-Nu, mulțumesc! Îmi sunt de mare ajutor informațiile primite. La revedere!-Mihaela a părăsit magazinul, un minut mai târziu a ieșit și Mihai după ce a cerut o informație banală bijutierului.

În mașină cei doi discutau despre cele aflate.

-Cum facem să aflăm mai multe? -Femeia prinsese gustul de a face pe detectiva.

-Va trebui să mergem unde locuiau soții Pleșoiu, pentru a afla mai multe date despre ei de la vecini. Te las tot pe tine să te descurci, am văzut că ai stofă, dar mai ales inspiri încredere, pe lângă faptul că ești femeie, ființa ta arată bunătate și sinceritate. Acolo e casa, nu este un viloi, nu au apucat să-l facă. Eu opresc aici, mergi 300 de metri pe jos să nu facă nimeni legătura cu mine.

Mihaela s-a oprit la prima poartă, în curte se vedea o femeie măturând în fața casei, cum era aplecată asupra măturii, nu a observat când profesoara a intrat pe portița descuiată, doar lătratul unui câine a făcut-o pe gospodină să ridice capul și să privească spre poartă. Când a văzut că o femeie a intrat în curtea ei și-a legat mai bine basmaua la spate, apoi ștergându-și mâinile pe șorțul pus în față peste rochia din velur, a înaintat spre oaspetele nepoftit.

-Bună ziua!

-Bună ziua! Ce vânt vă aduce?

-Doamnă, am fost plecată mult timp în străinătate, ieri m-am întors, știam că aici pe strada Dorului locuia o verișoară a mea, Manuela, nu știu exact unde, nu-mi mai amintesc adresa, plus că în ultimii 10 ani nu am mai ținut legătura cu țara. Îmi puteți spune care este casa în care stă?

Gazda a privit cu atenție musafira din fața ei, privirea caldă și blândă, ochii rugători ai profesoarei a făcut ca femeia  să scoată un oftat din tot sufletul, iar în ochii ei căprui să apară câteva lacrimi de durere.

-Draga mea, -femeia își reținea cu greu plânsul-în urmă cu opt ani un stupid accident de mașină a curmat viețile celor doi soți Pleșoiu, Manuela și Vasile.

-Îmi pare rău, cum s-a întâmplat o asemenea nenorocire?

-Nimeni nu își explică cum, într-o intersecție o mașină cu mare viteză a intrat în ei, nu au fost cu nimic vinovați, s-a zvonit chiar că ar fi fost vorba de un atentat. Șoferul criminal, îi pot spune astfel fără nici o reținere, a făcut doi ani de pușcărie, apoi a fost eliberat.

-Au avut cumva copii?

-Da, aveau un băiețel tare frumușel și isteț. S-a pierdut la înmormântarea părinților. A fost multă lume și multă jale, țoți plângeau după tinerețea celor care urmau să fie înmormântați; fata mea-, femeia o privi în ochi pe Mihaela-plângeau  păsările și florile din sutele de coroane, plângea și cerul prin ploaia mocănească ce începuse când a plecat mașina mortuară spre cimitir.

-Se mai știe ceva de copil?

-Nu, din câte știu eu. Acum, aici locuiește un frate de-al Manueli, el a rămas moștenitorul întregii averi. Dacă ar fi găsit copilul, ar pierde averea. Sora lui, pe patul de moarte în spital, a cerut să vină un notar,  a întocmit actele prin care Florea Corcoduș, fratele ei, era împuternicit să administreze averea soților Pleșoiu și în același timp să fie și tutorele copilului Gheorghe Pleșoiu. Putea moșteni averea, doar dacă, copilul deceda din cauze naturale fără să existe nici un fel de suspiciune că ar fi fost ”ajutat” să moară.

-De la înmormântarea părinților copilul nu a mai dat nici un semn  de viață?

-Nu, din câte știu eu!

-Cum de știți atâtea lucruri despre ei?

-Am ajutat atât pe Manuela cât și pe Florea la diferite treburi prin casă, tot eu m-am ocupat de parastasele lor până la șapte ani.

-Ce fel de om este Florea Corcoduș?

-Greu de spus. Pare un om bun, dar câteodată răzbate din interiorul lui și i se întipărește pe față o umbră de răutate, atunci, preț de câteva secunde ochii lui negri aruncă fulgere, după care fața i se liniștește și devine impenetrabilă.

-Credeți că știe ceva de copil?

-Nu știu ce să zic, -Lăzărica, așa se numea gazda, a rămas un timp pe gânduri-,orice e posibil. Da, cred că este posibil să știe, dar nu se dă niciodată de gol. Când se întâmplă să-l întreb îmi răspunde calm, însă apăsat : ”nu știu, crezi că dacă aș ști, nu l-aș aduce acasă?” Oamenii sunt neoameni, iar aici unde este vorba de bani mulți, hiena din om iese și mai bine la suprafață. Se spune că Florea ar avea nevastă și copii prin Italia, nimeni nu știe precis dacă este adevărat. El călătorește mult cu afacerile, cine-i ține socoteala, dacă merge în Italia să se întâlnească cu familia lui? Când pleacă, mă anunță să dau la păsări, are 100 de găini de diferite rase. O fac cu plăcere, -spuse femeia privind complice spre musafiră-mai ales că nu este degeaba, câteva boabe iau și pentru păsările mele, plus că el mă plătește.

Mihaela a rămas gânditoare cu ochii la mama Lăzărica, era o femeie potrivită de statură, plinuță, cu ochii căprui și față plăcută, putea avea 60 de ani, era în putere și avea vorba blândă.

-Aș vrea să-ți arăt ceva-profesoara a scos medalionul și i l-a arătat femeii-îl cunoști?

Lăzărica a luat bijuteria în mână, s-a uitat atentă la lănțic și la medalion, a deschis medalionul, atunci a văzut poza, la vederea ei a avut un ușor tresărit:

-Acesta e Gigi, băiatul lor, pe el îl chema Gheorghe, dar ei așa îl alintau, Gigi. -Femeia a început să se uite bănuitoare la Mihaela-. De unde aveți bijuteria?

-Vă răspund, dar mai întâi spuneți-mi cine este în această fotografie ?-Profesoara i-a întins poza urmărind cu atenție mimica feței femeii din fața sa.

-Este Manuela și Vasile, cei dispăruți în accident, acum îmi spuneți cine sunteți?

-Da, nu sunt verișoară cu Manuela, am găsit această bijuterie și voiam să o înapoiez proprietarei, așa am aflat trista lor poveste.

-Vă las, nu înainte de a vă mulțumi pentru toate informațiile!

-Plecați? Păcatele mele, nu v-am servit cu nimic, stați să vă aduc o dulceață de trandafir și un pahar cu apă.

-Cu multă plăcere aș fi mâncat, mai ales că mie îmi place foarte mult, dar ce să fac, sunt la cură și nu am voie dulce. Vă mulțumesc! O zi frumoasă! Vă las numărul meu de telefon, dacă vreodată aflați ceva de copil să-mi spuneți, vreau să-i dau personal medalionul cu lănțicul.

-Mergeți sănătoasă! Lăzărica a condus-o până în stradă pe Mihaela, apoi a intrat în curte și a zăvorât portița.

Ajunși acasă, Mihai a mers în sufragerie, iar Mihaela direct în bucătărie:

-Te rog să te relaxezi, aduc o cafea și ceva de mâncare căci îmi este tare foame. Nu după mult timp femeia a intrat în sufragerie cu un platou uriaș pe care se găseaua diferite preparate reci și un ibric mare plin cu licoarea neagră și plăcut aromată.

-Să mâncăm, astăzi este pentru prima dată, de când a dispărut Gilă, când sunt convinsă că vom descurca ițele. Deja avem informații multe și prețioase.

-Da, dar în același timp trebuie să fim foarte atenți să nu-i alertăm pe cei care sunt implicați în dispariția băiatului, pot fi periculoși și riscăm să acționeze asupra copilului. Iubita mea suntem pe un drum bun, dar anevoios și plin de capcane, cea mai mică greșeală îl poate costa viața pe băiat. Sunt bani mulți în joc, foarte mulți bani, iar acolo unde banii vorbesc moralitatea și cinstea tac, bunătatea și iubirea faţă de aproapele nostru dispare, în locul lor apare ura, lăcomia și crima. Da Mihaela, crima ca armă de represiune împotriva eventualilor  adversari, unii, cum e cazul lui Gilă, dornici să pună mâna pe acei bani, alții,  de a trage foloase din munca altora, iar pentru aș atinge acest deziderat sunt gata să ucidă. În această ultimă categorie se înscrie unchiul lui Gilă, Florea Corcoduș, și acoliții săi, directorul și supraveghetorul de la Casa de Copii.

-Ești sigur că sunt mână-n mână Corcoduș și Vax Zbierea?-Mihaela asculta raționamentul dezvoltat de Mihai cu multă atenție, pe măsură ce acesta reușea să pună faptele cap la cap  nesiguranța băiatului i se părea mai mare. A pus capul pe umărul bărbatului, cu mâna a început să-l mângâie peste pieptul îmbrăcat într-o cămașă albă din mătase moale și plăcută la atins.

-Îmi este teamă Mihai, trebuie să fim atenți, nu vreau să facem vreo mișcare bruscă care ar putea să-i pună în gardă. Vor afla că noi am cules informații, faptul că tu nu te-ai arătat până acum îi vor face să stea liniștiți.

-Mihaela-bărbatul a prins-o în brațe, a sărutat cu drag buzele cărnoase și obrajii rotunji, apoi a continuat: Mihaela, va fi o muncă grea care va avea și riscuri, dar dacă vom face lucrurile ca la carte, vom reuși. Tu vei fi alături de mine iubita mea, bărbatul se uita în ochii ei în timp ce mâinile neastâmpărate se plimbau pe întregul ei corp. Ușor a întins-o pe canapea.

Femeia nu a opus nicio rezistență, s-a lăsat dirijată de el, îi plăcea cum o săruta pe ochi, pe buze și pe gât. Un fior urmat de mii de ace i-a străbătut trupul când el, ca din greșeală, i-a atins sânii mult prea întăriți de dorință. S-a lăsat mângâiată pe tot corpul, nici nu se putea opune, corpul nu îi mai aparținea, era urcat pe culmile cele mai înalte ale extazului. Trăia un vis frumos, îi era teamă să deschidă ochii, știa că totul era real, că furnicăturile trupului sunt  adevărate , că trăiește o poveste în care era personajul principal, însă frica de efemer era mare. Ar fi vrut să rămână în brațele lui pentru totdeauna, să fie a lui, să-l facă fericit, așa cum spera să fie și ea alături de el. Simțea că este la capătul puterilor, că nu se va mai putea opune dorințelor, încet s-a desprins cu un oftat din brațele lui:

-Încă nu a sosit momentul  să fiu a ta, să rezolvăm întâi problemele cu Gilă, apoi mă voi dărui ție cu toată dragostea, cu toată ființa mea, voi fi a ta pentru totdeauna!