Accidentul. Iulia

 Trecuseră treizeci de zile de când Bogdan o ducea în fiecare dimineață pe Alisia la școală. Era fericit când vedea zâmbetul fetei cu părul de aur și ochii de un albastru intens. O ajuta să coboare scările în ciuda protestelor ei, ar fi vrut să meargă fără sprijin, punea cu grijă întâi o cârjă pe treapta de jos , apoi ducea piciorul stâng, cealaltă cârjă și în final piciorul imobilizat. Bogdan tremura de fiecare dată când ea îi refuza ajutorul, mergea în față ei gata să o prindă în orice moment dacă s-ar fi împiedicat. Când ajungea pe ultima treaptă ridica o mână cum fac sportivii când câștigă o medalie. Se urca singură în mașină pe locul din spate, glumea de fiecare dată :„aici stau barosanii”. Pe drum îi povestea cum o ajută colegii la școală, dragostea cu care fiecare încearcă să facă ceva pentru ea, însă, cel mai mult dintre toți îi este alături Flory, prietena ei. Mulți dintre băieții din clasă s-au oferit să-i împrumute telefoanele lor să se joace și ea, să butoneze, era singura din clasă care nu avea un „mobil”. Mamă-sa nu își permisese să-i cumpere unul, erau destul de scumpe, la început își dorise tare mult să butoneze și ea telefonul, să descopere lumea de dincolo de telefon, acea lume virtuală care atrăgea copiii precum erau atrași fluturii de lumina lămpii. Alisia înțelesese că nu aveau posibilitatea financiară necesară și nu mai adusese vorba despre telefon. 

 

Într-o dimineață Bogdan i-a adus, într-un frumos pachet cu fundă roșie, aparatul mult visat, era un Nokia clasic, de bucurie fata a sărit de gâtul lui, piciorul ghipsat s-a lovit de fotoliu, un „au” scurt a lăsat să se înțeleagă că durerea fusese mare.

-Vreau să te obișnuiești cu el, mai târziu îți voi aduce unul performant, bărbatul privea mulțumit cum se bucura fetița de cadou; doar mamă-sa încercase să protesteze, „nu trebuia să-l cumpere, Alisia nu are nevoie de telefon, din cauza lui atenția îi va fi distrasă de la învățătură”.

 Mai mult de o lună se scursese de când venea în casa Aurorei. Era un ritual bine stabilit  de către Bogdan. Suna la ușă mai tot timpul la aceeași oră. Invariabil, Aurora se uita prin vizor, apoi deschidea . Bogdan intra în sufragerie și se așeza, ca de fiecare dată, pe fotoliul de lângă ușă, apoi, răbdător, aștepta ca fetele, așa cum îi plăcea lui să le spună, să fie gata de plecare. De când pusese pentru prima dată piciorul în casă, fusese uimit de curățenia din locuință, nu exista firicel de praf nici în cel mai întunecat loc, camerele erau ca salile de muzeu nevizitate de nimeni, doar îngrijitorul trecea zilnic cu cârpa de praf peste obiectele expuse și aspira covoarele care erau roase pe margini de îndelungată folosire. Lua loc cu reținere să nu facă vreo cută husei țesute în casă, probabil de bunica Alisiei. Lipsa luxului era compensat de gustul  rafinat al femeii în aranjamentul mobilei, era tipicară până la pedanterie. Pe măsuța  din fața fotoliului îl aștepta ca de fiecare dată micuța ceașcă plină cu cafea fierbinte și caimac. Își savura în liniște băutura aromată, femeile intrau în dormitor de unde veneau gata îmbrăcate. Rar când Aurora stătea cu el la discuții și atunci convorbirile se învârteau în jurul noului loc de muncă, dacă a început să se acomodeze cu activitatea de acolo sau dorește să lucreze într-un alt sector. Lui nu i-ar fi fost greu să aranjeze o mutare dintr-un loc în altul ținând cont că era prieten cu patronul. Femeia l-a asigurat că se străduiește să intre în ritm să nu se facă de râs nici ea și nu-l va face nici pe el de rușine în fața prietenului său.

Când o întreba dacă are nevoie de ceva pentru casă, de fiecare dată spunea că nu îi lipsește nimic și că are tot ce îi trebuie. Era o femeie mândră și cu personalitate puternică. 

În schimb când o aducea pe Alisia de la școală, în lipsa Aurorei, împreună controlau frigiderul și cămara, făceau inventarul , iar articolele care lipseau el și le nota conștiincios, apoi cu lista-n mână cobora  la magazinul din colț, de unde se întorcea cu sacoșele pline. Așezau alimentele pe rafturi și în sertarul congelatorului de parcă erau acolo de luni de zile. Fata era complicea lui, nu-l trăda niciodată. Tot ajutorul pe care îl da familiei Zamfir era pornit din suflet ,considera accidentul  provocat de Alisia ca un semn divin. Nu era un un om credincios, dar apariția fetei de nicăieri în fața mașinii, nu avea explicație. Martorii declaraseră că nu au văzut de unde a venit copila, ci doar momentul impactului.

 Pe femeie  o lăsa cu 200 de metri până să ajungă la locul unde lucra, trăgea mașina în stația de benzină  ca și cum ar fi alimentat rezervorul, atunci ea cobora și mergea pe jos până la firmă , o asigura că face totul pentru a fi protejată, să nu dea apă la moara clevetirilor pe seama ei.

Într-o dimineață Aurora l-a întrebat intempestiv:

-Îl cunoști bine pe patron?

-Da, de ce mă întrebi? -Bogdan era curios să afle ce știa femeia.

-În primul rând nu ți-am mulțumit pentru angajare, am primit postul pe care mi-l doream și de ce să nu recunosc, sunt mulțumită și de salariu.

-Prietenul meu s-a ținut de cuvânt, așa cum îmi promisese.

-Tu lucrezi în firmă?

-Da, lucrez și eu, dar vin mai rar. Fiind prieten cu el, mă lasă în voia mea.

-Într-una din zile o colegă de birou, una grasă, șatenă și rumenă-n obraji, probabil e hipertensivă, mi-a zis când am intrat în birou:

-„Te aduce șeful la serviciu?”

-”Nu, nici vorbă, un șofer de-al lui s-a întâmplat să mă aducă azi”.

-„Să crezi tu că mă prostești, am văzut bine cine era la volan, era domnul Bogdan Barbu”.

-”Da el, șoferul, am zis eu credulă.”

-Nu șoferul, ci stăpânul- a insistat colega”.

-Care este adevărul Bogdan? Fii sincer!

-Eu sunt patronul, nu am vrut să te simți obligată. Așa că, de acum în colo fii mai atentă când mai înjuri patronii, sunt și eu între ei.

-Am înjurat doar patronii care nu sunt paroliști cu salariile. Nu se gândesc că avem și noi copii?

-Tu să-ți faci datoria așa cum trebuie, în rest voi avea eu grijă să nu duci lipsă de nimic. De mâine nu te mai duc la serviciu, vei primi la sfârșit de lună bani în plus pentru transport. E bine să nu se vadă că ești protejată, nu vreau animozități fără sens. Vocea lui Bogdan devenise rece, oficială și distantă, totuși păstra o urmă de căldură. Vreau să-ți fie bine, asta-i tot. Acum coboară aici, mai e mult până la locul de muncă, uite, acolo e stația de taxi, ia banii, cui ei vei putea plăti taxiul oricât de mult te-ar ocoli prin oraș.

-Mulțumesc! Îi iau, alții nu am. Aurora a coborât din mașină după ce a pupat-o pe Alisia.

-Nenea Bogdan, o veți da afară pe mama?- A întrebat Alisia după ce mama ei a coborât din mașină. Un nor acoperise obrazul fin al fetiței, vocea începuse să-i tremure.

-Nu, ce ți-a venit să întrebi?

-V-am simțit dintr-o dată schimbat, mi-a fost teamă pentru ea, pentru ce se va întâmpla cu noi?

-Vreau să-ți spun ceva, dar să rămână între noi. De viitorul tău mă voi ocupa eu. Nu trebuie să știe nimeni asta! Da? Bogdan era serios, cu vorba hotărâtă care să nu dea loc la interpretări.

-Da, jur!

-Nu, nu trebuie să juri, te cred! Orice îți trebuie îmi spui mie, eu te voi duce tot timpul la școală și după ce ți se va scoate ghipsul, va fi secretul nostru. Îți cer doar să înveți, să te autodepășești, vreau să fii o elevă eminentă, știu că ai potențial, am vorbit cu profesorii tăi, toți au avut cuvinte de laudă, în special cel de istorie și de română. Am convenit să facă meditație cu tine, tu să-mi spui spre ce optezi și ne vom axa pe acele materii. Putem apela și la alți profesori dacă este nevoie, să fii ascultătoare și să te pregătești temeinic.

-Îți voi fi tatăl, pe care nu îl ai în acest moment. Nu vreau să mai suferi! Dumnezeu te-a scos în calea mea, iar eu voi face, ceea ce El mi-a poruncit, prin accidentul pe care l-ai suferit. Gata, am ajuns la școală.

A ajutat-o să coboare din mașină, fata și-a luat cârjele apoi sprijinindu-se în ele a pornit șchiopătând spre sala de clasă. Pe treptele de la intrare o aștepta prietena, cum a văzut-o a venit înaintea ei și a sprijinit-o  să urce treptele de la intrarea în școală. După ce Alisia  împreună cu Flory au intrat în școală

Bogdan s-a urcat în mașină, a încercat să pornească motorul, a oprit rotirea cheii la jumătatea cursei, s-a rezemat de speteaza comodă a scaunului. Imagini neclare se perindau prin fața ochilor, erau frânturi, nimic real. A închis ochii și s-a lăsat dus în voia gândurilor.

S-a văzut tânăr când se certa cu un consătean acolo în satul de pe malul Ialomiței, era puștan de 18 ani, abia terminase liceul, urma să dea examen la facultate, învăța de dimineața până seara, nu voia să-l pice. Căldura sufocantă îl alungase din casă, plecase la gârlă să se scalde și să se bucure de umbra sălciilor și plutelor de pe malul apei. Era o zi toridă, nici frunza de plută nu se mișca, totul era încremenit și încins. Praful gros de pe drum îl ardea la tălpi, aproape alerga spre malul apei; cu gândul la scăldat nu a observat un țăran de vreo treizeci de ani care stătea rezemat de stâlpul porții, a trecut fără să-l bage-n seamă, din spate s-au auzit apostrofările:

”-Bă, tu de când ai făcut ceva școală, ai uitat să dai bună ziua?

-Iartă-mă, nene Haralamb, nu te-am observat.

-Ba mai văzut mă,’țuți dumnezeii mă-ti! Las’ că vă știu eu pe voi ăștia, că nici tac-tu nu e mai breaz...

-Nene nu te lega de tata, că nu ți-a făcut nimic, apoi nu cred că e bine să audă ce ai spus, știi cât e de iute la mânie.

-Ce faci mă, mă ameninți la mine la poartă? Săriți mă, ăsta vrea să mă bată, săriți oameni buni!”

Fără intenție rea, decât să-l potolească , Bogdan s-a apropiat de el, nu a văzut că din spate, Gheorghe, fratele lui Haralamb, venea cu un par în mână, a încercat să-l liniștească, tocmai voia să-și ceară scuze de la Haralamb când a simțit o arsură puternică în ceafă. Gheorghe îl pălise cu bâta în cap, a căzut inconștient, cei doi frați s-au speriat când au văzut ce prostie făcuseră. L-au luat pe brațe și l-au mutat mai departe de casa lor, apoi l-au lăsat în fierbințeala prafului din drum și la discreția soarelui nemilos de iulie. Nu știa cât zăcuse. Îl găsise pe seară un țăran care se întorcea de la câmp, l-a ridicat împreună cu femeia și  l-au așezat cu grijă în căruță peste niște iarbă proaspăt cosită și plină de arome. Mirosul puternic de fân proaspăt tăiat și zdruncinătura căruței l-au făcut să se trezească, avea dureri mari în zona cervicalei. A zăcut o lună de zile, a dat examenul la facultate abia în sesiunea din toamnă, când a și reușit.

Cu Haralamb nu a mai schimbat niciodată vorbă, de Gheorghe a aflat târziu că el fusese cel care-l lovise. Nu-i reclamase, nu vrusese tată-su. Le plătise el datoria în stilul lui. Cei doi frați zăcuseră luni bune niciodată nu au știut cine i-a bătut, doar bănuiau, când s-au reîntâlnit cei doi s-au privit cu înțeles:

-Mă, da ne-a făcut-o, fir-ar al dracului să fie! Da și nouă ni se  înfierbântase sângele de la căldura soarelui, ce-am avut cu copilul lui? Cred că am cam meritat-o.

-Dă-l în mă-sa, ne-a omorât ca pe hoții de cai!

Ar fi vrut să pornească mașina și să plece la birou, avea multe probleme de rezolvat. Amintirea din trecut cu toată durerea ei îl răscolise. Îl vedea pe tatăl său când îi spunea:

„-Băiete, să nu intri în politică, ești prea rigid, ai multă personalitate. În politică trebuie să fii ca o gumă, ca un elastic, să te pliezi după cum îți dictează alții. Tu ești plămădit din alt aluat, ești brad ca mine, drept și neabătut din drum.” Avusese dreptate bătrânul său tată, fusese curtat de toate partidele, mai ales după ce afacerea lui devenise prosperă, toți îi propuneau să-l facă parlamentar în schimbul unei sume de bani consistentă. I-a refuzat cu delicatețe, nu voia să se pună rău cu ei. Era om de afaceri, nu trebuia să se certe cu nimeni, mai ales cu politicienii, niciodată nu se știe când ai nevoie de un cuvânt de susținerea.

Printre gândurile care-l bântuiau o imagine de dată recentă și-a făcut loc în față, era Iulia. Nu o uitase,  din ziua accidentului nu-i mai răspunsese, îi dăduse multe telefoane, ar fi vrut să-i poată explica ce s-a întâmplat, îl durea cel mai mult faptul că îl credea neserios, la toate apelurile răspunsese același imperturbabil robot cu voce de femeie, repetând până la exasperare celebrele cuvinte :”persoana contactată nu răspunde, reveniți mai târziu”.

Regreta că rupsese orice punte de legătură cu ea, nu se simțea vinovat, este adevărat că în momentul în care accidentase fata își amintise de întâlnirea cu Iulia, dar important în acel moment, pentru el, era viața fetei. A riscat relația cu Iulia, convins că femeia ar fi înțeles situația, dacă el ar fi avut ocazia să-i explice. Nu a avut-o. În mintea lui de multe ori văzuse cum s-ar fi desfășurat o asemenea întâlnire.

„Se vedea la braț cu Iulia intrând în restaurantul în care el venea des să mănânce și unde meniul îl costa de fiecare dată câteva sute de lei. Șeful de sală, rigid, cu maniere din vremea absolutismului regal francez, îi conduce spre masa din timp rezervată, o ajută pe doamnă să ia loc, apoi se retrage câțiva pași, așteptând într-o poziție plină de respect un semn din partea clienților. Bogdan știa că în spate, acolo în bucătărie, era înjurat de toți, chiar și de acest valet care-și dădea pe afară de atâta respect. Nu-i păsa, se știa un om temut, stimat și înjurat. De regulă înjurați erau acei oameni care se ridicau deasupra celorlalți. Pe cei de sub ei nu aveau de ce să-i înjure, îi disprețuiau.

De la masa lor aveau o privire de ansamblu asupra localului, fără ca ei să fie văzuți. Era o masă pusă strategic pentru clienții care plăteau cel mai mult, iar el era unul dintre aceia care nu se uita la bani când era vorba de o mâncare bună, sofisticată și exclusivistă. Se răsfăța, chiar dacă nu întotdeauna papilele gustative erau satisfăcute, modul în care alimentele erau așezate în farfurie, cromatica și ingeniozitatea îl atrăgea foarte mult. Câteodată gustul mâncării nu era ce și-ar fi dorit, atunci, fără să se vadă nemulțumirea pe fața lui, chema bucătarul. Șeful, plin de importanță, îi explica tehnica pregătirii acelui fel de mâncare și ce s-a urmărit prin acele ingrediente. Aprecia întotdeauna strategia bucătarului și prin asta și gustul mâncării. Nu era un gurmand, îi plăcea să se alinte, iar preparatele de aici îl satisfăceau.

A făcut semn bradului mișcător să se apropie de masă, acesta, puțin îndoit de mijloc, s-a apropiat în tăcere și a așteptat respectuos comanda.

După ce Bogdan a explicat țalului ce și-ar dori să bea și să mănânce, acesta, cu carnețelul în mână, s-a retras mergând cu spatele, apoi a plecat cu pași hotărâți spre oficiu. Privirea lui Bogdan s-a oprit în decolteul Iuliei puțin generos  al rochiei de culoarea smaraldului, croiala în formă semirotundă  lăsa să se vadă doar locul de unde plecau cei doi sâni rotunzi și obraznici prea strânși în corset, sfârcurile tari încercau să se elibereze din prinsoarea mătăsii, formele lor se observau ca două mici umflături. Bogdan era incitat de priveliște, ochii minții trăiau momentul cu toată intensitatea, nerăbdător, bărbatul, deja o dezbrăcase din priviri, trupul cu pielea catifelată și sânii mătăsoși nu mai erau o enigmă pentru el care, era dornic să o cunoască în toată splendoarea ei. A închis ochii, a lăsat imaginea să plece, i-a zâmbit, Iulia a răspuns complice. Știa ce gândise, știindu-se frumoasă nu i-a fost teamă de incursiunea imaginară a bărbatului”

. Bogdan s-a trezit din visul-dorință, a pornit motorul, apoi a plecat spre firmă.