Prizonierul III

   Satul se afla într-o groapă mărginită de podişuri pe care se cultivau cereale, din marginea cătunului  pe un şleau îngust care urca şerpuind uşor printre lanurile de porumb se mergea spre pădure, acolo unde era şi casa Irinei. Odată drumul urcat se ajungea pe un platou drept şi lin cât cuprindeai cu ochii. De aici drumul era  mărginit de şanţuri iar pe malul lor se găseau plopi înalţi şi drepţi cu frunze neliniştite, acum erau golaşi, bruma grea a toamnei le făcuse să cadă, formau un covor moale sub coroana lor. Pe mijlocul drumului, printre urmele paralele lăsate de şinele roţilor de la căruţe în glodul gros al drumeagului , crescuse  troscot. Căruţa uşoară, în care femeia pusese în străiţi cumpărăturile pe care le aranjase pentru a nu se sparge din cauza zdruncinăturilor, se deplasa cu hurducăituri din cauza drumului uscat şi cu multe gropi. 

  Calul mergea la pas cu capul în jos obosit şi plictisit. Din când în când Irina striga câte un „dii gloabă!”, animalul rămânea impasibil la ordinele femeii, călca cu pasul lui leneş şi apatic. Drept este că nici stăpâna nu se grăbea, striga la cal doar pentru a mai ieşi din gândurile care o cotropiseră. Se gândea la întrebările pe care i le pusese băcanul când cumpărase pălincă şi ţigări, noroc că îi trecuse prin cap să-şi aprindă o ţigară imediat ce patronul îi pusese în mână pachetele cu tutun. Privise la ea cu nişte ochi mari, bulbucaţi şi mânios i-a zis: „tu fumezi femeie? Văd că mai tragi şi câte-o duşcă, altfel nu ai cumpăra răchie!” „Ho, omule! Nu umple satul cu vorbe, sunt şi eu femeie tânără şi singură şi mi-o mai trebui oarece.”  Privindu-l galeş pe bătrânul băcan, spera că l-a păcălit şi nu va bârfi în urma ei. Se gândea la Iohann, dacă ar fi fost descoperit la ea ar fi fost împuşcată pentru pactizarea cu vrăjmaşul.

  Nu ea făcea politica ţării, nimeni nu-i ceruse sfatul dacă vrea război cu muscalul. Nimeni nu o întrebase dacă acceptă să rămână fără bărbat atunci când îi concentraseră soţul. S-a văzut dintr-o dată singură în toată pustia de la marginea păduri. Cucul şi pupăza, dar şi privighetoarea şi alte păsări cântătoare îi astămpărau aleanul vara, iar iarna urletul lupilor care veneau până aproape de casă o făceau să-i îngheţe sângele în vine. Era văduvă de doi ani, nimeni nu o întrebase dacă are nevoie de lemne, de mălai, sau dacă are provizii pentru iarnă, atunci când stihiile nu o vor mai lasă să iasă din casă. Doi ani a privit pe geam, din curte sau din pădure, cum natura învie primăvară şi odată cu ea şi speranţele ei. Trecea vara, venea toamna cu agonia morţii, iarna cu moartea naturii şi odată cu ea şi îngroparea speranţelor ei. Lumea din sat o ocoleşte, muierile tinere care văd în ea o rivală o consideră o curvă şi sunt geloase pe libertatea ei. Femeile vârstnice o ocolesc considerând-o o vrăjitoare, în timp ce ea este doar un suflet chinuit ce jinduieşte la zborul păsării şi jocul căprioarelor din perioada împerecherii. Din cauza singurătăţii, în lungile nopţi de iarnă îi venea să se urce pe pereţi, ar fi dat o parte din viaţă pentru un sărut de bărbat. Îi urlau pereţii în cap, îi chiuia podina din cauza dorinţelor nestinse.

  Acum era văduvă, avea şi ea dreptul la viaţă. Pentru ea important era ca bărbatul să se poarte frumos, nu o interesa ce naţionalitate are. Pe ruşi îi ura, intraseră în curte ca stăpâni, îi împuşcaseră găinile şi câinele, animale nevinovate, ar fi violat-o şi pe ea dacă nu ar fi salvat-o câinele, care murise în locul ei şi colonelul rus care sosise la timp pentru a opri furia locotenentului beat. Pentru o fracţiune de secundă îi apăruse în faţă translatorul, acesta părea a fi basarabean. Avea ceva rău în privire , era respingător, îşi dorea din suflet să nu-l mai vadă. A prins hăţurile în mână şi cu biciul a atins uşor crupa calului, ca trezit din letargie acesta a luat-o la trap. Căruţa îşi continua deplasarea prin ţărâna drumului. În urma lor rămânea un norişor de praf. În zare se vedea pădurea, casa era ascunsă după primul pâlc de copaci.

-Hai gloabă mai iute, acasă ne aşteaptă un bărbat! Ce te uiţi la mine, calul întorsese pentru o clipă capul, un tăune îl înţepase de grumaz, ce dacă e neamţ, e zdravăn şi pare a avea tot ce-i trebuie, dă-i dracu pe beţivii de sovietici, nu mă aliez cu ei, rămân în pat cu primul aliat. Iaca aşa! Nu vreau să trădez. Irina vorbea tare, vorbea cu calul, vorbea singură, vorbea cu inima ei care începuse să vibreze când se gândea la Iohann.

Când a ajuns acasă era trecut de ora 9 dimineaţă, abia aştepta să meargă în camera oaspetului său, era hotărâtă să-i cedeze, dacă el ar fi dorit-o.

La poartă a sărit cu agilitate din căruţă, a tras zăvorul, apoi a deschis, a prins calul de căpăstru şi a băgat cu grijă căruţa în curte. Ograda era uşor în pantă, de aceea, a luat o piatră şi a pus-o la roata din spate pentru a opri căruţa să pornească la vale. Începuse să deshame calul când, din spatele casei a apărut translatorul, era nervos şi agitat, dădea din mâini cu mişcări haotice şi neînţelese, se bâlbâia, se îneca când voia să spună ceva,  i se pusese un nod în gât.

-Ce s-a întâmplat, ce vrei? Irina era stăpână pe ea, cu ochii îl fulgera pe bietul ostaş, Vladimir încă tremura de frica zăvodului care îl lătrase ore în şir.

-Teete te te vreeeauuu!

-Ce vrei, spune clar să înţeleg? Irina pregătise biciul, o privire aruncată spre casă o liniştise, observase un colţ de perdea cum se mişcase, înţelesese că Iohann era în apropiere. Roşie ca focul în obraji, hotărâtă să termine odată pentru totdeauna cu intrusul vândut muscalilor, ochii femeii aruncau văpăi de foc, se răţoi la el: nu vreau să am nimic de-a face cu tine.

-Vreau să fii femeia mea cât timp stau pe aici, să las sămânţa în casa ta, apoi când va trebui să plec îţi spun:”adio şi un praz verde”! Soldatul îşi revenise, devenise stăpân pe el, susţinea privirea femeii şi chiar voia să  o intimideze mişcând ca din greşeală tocul în care se găsea pistolul lui tip TT.

-Omule, te înţeleg că îţi cauţi o femeie, chiar consider că ai avea asemenea nevoi, -Irina îi vorbea cu aroganţă,- însă nu eu voi fi aceea care să-ţi stingă fierbinţeala. Caută în sat, sunt destule femei dornice mai tinere şi mai frumoase ca mine. Eu nu te voi ferici, nu pot, dacă mă voi culca cu un bărbat, continuă Irina să-i vorbească având un uşor zâmbet dispreţuitor în colţul gurii, o voi face, când acel om îmi va plăcea. Eşti un om minunat, te rog acum să pleci din curtea mea! Vocea femeii era hotărâtă. Nici un muşchi nu se clintea pe faţa ei, era ca o statuie vie, demnă şi neclintită în hotărârea ei.

-Bine, ai câştigat, dar nu îţi promit că nu vei mai fi „vizitată” şi nu garantez că atunci vei scăpa. Cu faţa căzută, Vadimir a plecat spre poartă, era nervos şi dornic de răzbunare, cu pumnii strânşi şi scrâşnind din măsele a părăsit bătătura femeii.

Irina a deshămat calul, a cărat cumpărăturile în casă, apoi în mâini cu ţigările şi sticla cu ţuică a coborât în pivniţă şi de aici prin trecerea secretă a intrat în odăiţa lui Iohann. Un miros de aer stătut amestecat cu cel de bărbat a lovit-o de cum a deschis uşa, s-a înfiorat de plăcere, discuţia cu Vladimir o incitase, se gândea la musafirul ei.

-Te-am văzut cum ai urmărit discuţia cu rusul, nu ţi-a fost teamă că vei fi descoperit? Femeia se uita la el cu recunoştinţă, privirea îi devenise languroasă. Mâinile ei  îl prinseseră de umeri şi îl stringea cu putere şi dorinţă. Îl voia cu toată fiinţa ei.

-Nu, nu îmi era teamă pentru mine, mă temeam pentru tine, dacă te-ar fi agresat, nu aş fi ezitat nici o clipă să sar asupra lui, pentru a te apăra.

Iohann era măreţ în fermitatea lui, masiv şi frumos  femeia-l vedea ca pe o stâncă, îl adora, porii iubirii se deschiseseră în trupul ei, aştepta iubirea lui să pătrundă prin ei pentru a forma o singură fiinţă. „E neamţ”, conştiinţa timidă i-a şoptit, „e om”, a răspuns inima ei plină de iubire. Nu el a pornit războiul, e doar un pion, a omorât să nu fie omorât, s-a apărat, putea fi mort acum de nu-l găsea în pădure. Putea fi mort acum, de nu săpa străbunul un tunel care să-mi folosească pentru a-i salva viaţa. Aşa a hotărât destinul ca el să fie al meu şi va fi! Raţiune, raţiune, nu te opune inimii, lasă-mă să trăiesc aşa cum îmi doresc! Pe el îl vreau, pe el îl voi avea!

-Bea o gură de pălincă şi aprinde-ţi o ţigară, spuse Irina în timp ce turna tăria în cana de tablă şi cu cealaltă mână îi înmâna ţigările. Femeia privea cu drag primele rotocoale de fum ieşite din gura lui Iohann care trăsese cu nesaţ din ţigară.

Fuma cu ochii închişi rezemat de perna sprijinită pe perete. Faţa i se destinsese, norii îngrijorării dispăruseră de pe fruntea lui mare şi luminoasă, ochii albaştri, ca zorii dimineţii, de sub sprâncenele castanii, zâmbeau, iar buzele groase şi senzuale erau puţin întredeschise dornice să primească sărutul din partea femeii.

Iohann a băut o gură zdravănă de alcool, s-a scuturat ca de friguri, a tras un fum din ţigară, l-a simţit dulceag, a mai tras un fum , apoi a stins ţigara. S-a tras la marginea patului, a prins-o de mâini pe Irina care stătea în picioare în faţa lui şi a adus-o cu blândeţe lângă el. Cu o mână a cuprins-o pe după umeri, femeia a întors faţa spre el şi i-a prins buzele într-un sărut pasional şi plin de dor, simţea că o frigea buzele lui. Pusese palma lui stângă pe piciorul ei, încerca să-i ridice poalele rochiei, o făcea cu delicateţe, aşa cum un jucător de poker filează cărţile, ridica câte puţin, voia să trăiască la intensitate maximă fiecare moment al descoperirii trupului ei. Nu se grăbea, prelungea cu bună ştiinţă plăcerea descoperirii nudităţii femeii. Irina îl încuraja în explorarea sa, se abandonase cu totul în braţele lui. Era emoţionată, cu trupul clocotind de dragoste, îl voia acum. S-a desprins din braţele lui şi s-a întins pe lângă el în pat. Cu mâinile tremurânde şi-a deschiat nasturii de la rochie din dreptul pieptului, a lăsat vederii lui Iohann doi sânii plini, tari şi fermi. Iohann s-a aplecat aproape cu evlavie şi a sărutat ţâţele femeii neatinse de gură de copil. Pulpele albe cu pielea mătăsoasă îl incitaseră la maximum.

Seara târziu ţinându-se de mâini au urcat în bucătărie. Câinele dormea pe pragul casei atent la cea mai mică mişcare. Femeia a tras cu grijă perdele groase prin care nu se strecura nici o fantă de lumină, la adăpostul draperiilor şi cu paza asigurată de ciobănesc, cei doi îşi vedeau liniştiţi de viaţă şi de dragostea lor abia descoperită.

- Ce se va alege de iubirea noastră? Intenţionezi să pleci? Acum eşti bine, rana e vindecată. Femeia vorbea cu teamă, nesiguranţa se citea în tremurul vocii ei.

-Dacă mă accepţi lângă tine, nu voi pleca niciodată, îmi eşti dragă, iar acasă nu am pe nimeni, familia a fost omorâtă în timpul bombardamentului. Nu am fost însurat şi nici copii nu am. Nu ştiu cum voi putea trăi aici, dar nici nu aş vrea să plec de lângă tine. Eşti prima femeie pe care o iubesc şi alături de care vreau să-mi trăiesc zilele. Bărbatul îi vorbea şi o mângâia cu palmele pe obraji. Răspunsul lui Iohann a determinat-o pe Irina să sară în braţele lui.

-Stai mă că mă dărâmi! Te voi ajuta noaptea cu treaba, iar după ce se va îndepărta frontul, vom vedea atunci. Nu uita fata mea că ruşii sunt pe aproape, iar locotenetul şi Vladimir încă îţi mai poartă sâmbetele. Se simţea grija în vocea lui Iohann.

-Să ştii, a început Irina să vorbească serios, că armele le-am ascuns în galerie. Sunt toate acolo, inclusiv pistolul tău. Să faci ce crezi cu ele! Eşti omul şi stăpânul meu de acum, tu să hotărăşti ce faci, am să-ţi arăt locul unde sunt puse. Irina vorbea într-una, nu se mai sătura să-i arate toată încrederea ei, îl privea direct în ochii lui mari şi limpezi, căuta un răspuns din adâncul luminii lor. Îl vedea ca pe un soare care lumina până în cele mai ascunse cotloane ale sufletului ei. Se încălzea la razele lui, simţea sângele cum clocoteşte ca la şerpii întinşi cu burta la soare, îi era bine, simţea că pluteşte, fericirea o făcea să respire des, parcă nu-i mai ajungea aerul.

-Iubit-o, avem timp să-mi spui despre arme, acum vreau doar să mă bucur de tine, de dragostea ta şi de trupul tău.

  Timpul trecea monoton, ziua Iohann stătea ascuns, noaptea ieşea prin curte şi făcea treabă. Frontul se îndepărtase, în sat apăruseră comuniştii, ţăranii se mişcau, guvernul condus de Groza şi sprijinit de sovietici au înfăptuit reforma agrară prin deposedarea marilor moşieri de pământuri, până la limita de 50 de hectare de teren arabil şi a altor categorii de cetăţeni care intrau sub incidenţa unor legi (criminali de război, colaboratori cu Germania fascistă, etc.li se confiscaseră pământurile)

Într-una din zile a oprit la poarta lor un GAZ sovietic, din el a coborât un orăşean cu cravata la gât şi îmbrăcat cu costum din stofă gri şi cămaşă albă împreună cu un altul îmbrăcat cu un pulover cu guler lat  descheiat pe piept şi cu cămaşa albă cu gulerul răsfrânt peste pulover, cel îmbrăcat cu costum şi cravată avea pe cap o pălărie gri cu boruri mari din fetru, iar celălalt o şapcă cu cozoroc cusută în 5 colţuri. S-au apropiat de poartă, iar cel cu cravată a început să bată-n poartă. Zăvodul lătra şi sărea în lanţ mai să-l rupă, temători, străinii sau tras doi paşi înapoi. Din casă Irina a ieşit ştergându-şi pe şorţ mâinile ude de la vasele din bucătărie. Şi-a aranjat  în fugă basmaua, apoi cu paşi hotărâţi şi zâmbetul pe buze s-a apropiat de musafirii nepoftiţi.

-Bună ziua! Ce doriţi?

-Bună ziua! Casa este proprietatea dumneavoastră? Vorbise bărbatul îmbrăcat la costum cu cravată. Avea un glas neutru, rece, fără inflexiuni.

-De ce mă întrebaţi? Irinei i se strânsese inima, nimeni nu o întrebase până acum despre situaţia casei ei.

-Vrem să stabilim aici locuinţa noului paznic al pădurii. Dumitale îţi vom găsi altă casă în sat.

-Nu mă mut din casa mea, dacă vreţi, pot fi şi eu o pădureancă, aici trăiesc de ani de zile. E tot ce mi-a  rămas de la bărbatu-l meu. Irina şi-a şters o lacrimă cu colţul basmalei, apoi a rămas cu mâna la gură.

-Femeie, nu putem să te lăsăm pe tine ca să te lupţi cu braconierii şi hoţii de lemne. Avem nevoie de un bărbat, în plus trebuie să ştii să tragi cu arma.

-Ştiu să trag, într-un moment de eroism Irina a arătat prin mâini cum pune arma la ochi şi trage, de multe ori am tras cu arma soţului meu, femeia zâmbea, ar fi făcut orice pentru a nu fi nevoită să plece din casa ei. Cel mai mult se temea că îl va pierde pe Iohann.

-Te mai gândeşti, vom mai trece pe aici. E posibil să găseşti înţelegere.-Tovarăşul Ioachim, se adresă comunistul cu şapcă celuilalt care îi era superior pe linie politică, pare o femeie zdravănă şi sinceră, până la urmă partidul de astfel de cadre are nevoie, propuneţi-o şefilor, poate este acceptată. Mă angajez să mă ocup eu de pregătirea ei politică, cum te cheamă fetiţo?

-Irina tovarăşe! Femeia a răspuns, apoi a pus capul jos ruşinoasă sau cel puţin aşa voia să le arate că este.

-Tovarăşa Irina, eu sunt tovarăşul Ghervase, Vasile Ghervase, comunist din 1943, din ilegalitate, sunt trimis de partid, tovarăşul Ioachim, Silvestru Ioachim aici de faţă, poate să confirme acest lucru, să  aducem bunăstarea în casele oamenilor săraci. Când vorbea, lui Vasile îi luceau ochii, obrajii i se îmbujorau, glasul îi era sacadat şi emoţionat, trăia clipele când declama despre măreţele idealuri ale comuniştilor. Dumneavoastră sunteţi tânără, puternică şi puteţi deveni un cadru de nădejde al partidului nostru.

-Nu ştiu ce să spun, nu ştiu prea multe despre comunişti, dar dacă este aşa cum spuneţi, sunt gata să vă ajut, adică să pun umărul după puterile mele pentru a fi mai bine.

-Tovarăşa Irina, vocea lui Ioachim era gravă, plină de importanţă ca atunci când preotul vorbeşte despre minunile lui Iisus Hristos, cuvântul partidului trebuie să fie literă de Evanghelie pentru dumneavoastră, aşa cum este pentru noi toţi comuniştii. Cu ajutorul fraţilor sovietici vom reuşi să facem şi din ţara noastră un rai aşa cum este în URSS. Pentru aceasta nici un sacrificiu nu va fi prea mare. Dacă partidul vă cere să vă daţi viaţa, aşa să faceţi, pentru că prin aceasta vom asigura copiiilor tăi un trai mai bun şi o viaţă mai demnă. Silvestru luase o poziţie marţială, cu pieptul scos în afară, drept şi ţeapăn de parcă un morcov îşi găsise locul de iernat în partea lui dorsală.

-Ştiţi, eu nu am copii. Irina pusese botic, supărată că nu poate da totul partidului.

-Nu-i nimic, eşti femeie tânără, ai timp să faci! Ce părere ai tovarăşe Ghervase?

Vasile când a auzit întrebarea a pus capul jos se făcuse roşu ca racul la faţă. Privind timid pe sub sprâncene la Irina a răspuns cu jumătate de glas:

-Ştiu eu dacă mă vrea? Mie mi-ar plăcea, dar mai vorbim despre asta.

- Ce părere ai tovarăşa Irina?

Femeia pentru un moment s-a văzut pierdută, obrajii se făceau feţe-feţe, nu putea da un răspuns tranşant, trebuia să tragă de timp...

Statul mafiot şi bălmăjelile lui Ponta

  Domnul Ponta ne intoxică de ceva timp cu ştiri bombă despre Liviu Dragnea. Ştiri care ar avea menirea să-l compromită pe liderul PSD. De fapt domnul V.V. Ponta îşi face un mare deserviciu prin scoaterea la lumina zilei a informaţiilor aşa zis compromiţătoare la adresa Lui Dragnea, se învinovăţeşte şi pe el.

  Dar ce poate fi compromiţător pentru Dragnea şi nu este pentru toată „elita” aflată la conducerea României , sau în fruntea instituţiilor de forţă (DNA, Poliţie, Procuratură-generală).

Băsescu, mare Preşedinte al României timp de 10 ani îşi subordonează serviciile secrete şi Procuratura Generală cu subsecţiile ei (DNA şi DIICOT). Creiază, conform spuselor lui, statul mafiot pe care îl dirijează şi conduce cu mână forte. Urmaşul lui, Iohannis, preia, deşi la început timid, apoi cu forţă toate atributele statului mafiot. Procurorul General al României d-na Kovesi se întâlneşte la drum de seară, o seară importantă alegerile prezidenţiale 6 decembrie 2009, în casa omului politic Gabriel Oprea cu politicieni, şefi servicii secrete Coldea SRI, Maior, etc. O întâlnire nefirească, la fel ca întâlnirile din via lui Ghiţă ale lui Kovesi cu Ponta şi Ghiţă, sau din sediile secrete ale SRI unde se întâlneau Kovesi, Coldea, Ghiţă şi rezidentul CIA în România.

  Sau anormală era discuţia dintre Coldea, Kovesi, Băsescu unde se punea la cale condamnările unor oameni, Băsescu povesteşte despre cazul D. Voiculescu.

Tot la anormale se pot încadra întâlnirile lui Băsescu cu interlopi ţigani, de la care a primit diferite cadouri, el sau soţia lui.

  Exemplele pot continua. Declanşarea unor urmăriri penale la ordin politic, vezi cazul Păcuraru, Atanasiu, Adrian Năstase, Dan Radu Ruşanu, unii au fost condamnaţi (A. Năstase), alţii şi-au pierdut funcţiile (miniştrii Atanasiu şi Păcuraru), alţii au stat în arest multe luni de zile ca mai apoi instanţa să dea o sentinţă de achitare, Dan Radu Ruşanu.Tot aici la dosare făcute la ordin intră şi dosarul penal făcut Marianei Rarinca, această femeie nevinovată a stat 6 luni în arest ca în final în urma unei contestaţii în anulare înaintată de Kovesi să fie condamnată cu suspendare, instanţa de apel dăduse o hotărâre definitivă de achitare a M. Rarinca.

  Tot la anormal intră şi neînceperea urmăriri penale în cazul soţilor Iohannis, deşi instanţa de apel printr-o hotărâre definitivă şi executorie, decizie păstrată şi în urma judecării contestaţiei în anulare introdusă de  procurorul şef, s-a reţinut în sarcina soţilor Iohannis că au fost cumpărători de rea credinţă, iar pentru aceasta s-au folosit de fals şi uz de fals în înscrisuri, fapte care intră sub incidenţa legii penale. Dar procuratura se face că nu vede, deşi ea nu este legată la ochi sau este îmbrobodită şi se joacă de-a baba oarba după cum îi convine şi primeşte ordinele?

  O altă anomalie este intervenţia ambasadorului american în toate deciziile luate de Parlament, ministerul justiţiei, procuratură, instanţe de judecată, guvern şi preşedinţie. De fapt el conduce, el ambasadorul.

    Ar trebui să reiau toate spusele lui Ghiţă, nu o mai fac pentru că nu vreau să plictisesc.

Parlamentul României, garantul democraţiei în ţara noastră, forul în care se fac legi, se modifică legi, sau se aprogă în funcţie de situaţia ţării la un moment dat, era să spun în funcţie de cerinţele unora, dar nu o fac.

    În cadrul Parlamentului există o comisie care anchetează modul în care s-au desfăşurat alegerile din 2009. Pentru a fi elucidate faptele a fost nevoie să fie invitată la audieri în faţa comisie L.C. Kovesi. Doamna procuror şef DNA a dat cu tifla comisiei şi a onorat-o cu ignorarea. Comisia a cerut un punct de vedere de la CCR, aceştia au spus că d-na Kovesi este obligată să meargă în faţa comisiei, doamna Koveşti le-a transmis un mare ignor. Sigur, Kovesi se comportă ca un om bine înfipt în sistem, ca sistemul însăşi, ştie că este potentă şi îşi permită să le râdă în nas parlamentarilor. Aceştia se plâng poporului că sunt impotenţi în loc să găsească soluţii. Cea mai bună soluţie este o lege care să reglementeze defintiv această situaţie. Dacă un procuror şef, general, nu se prezintă în faţa unei comisii parlamentare pentru audierea în cazul unor situaţii punctuale care nu au legături cu cazurile aflate în anchetă, să fie destituit.

    Revin la Ponta, arătarea pisicii moarte din curtea lui Dragnea, în condiţiile în care în curţile tuturor politicienilor aflaţi în funcţii înalte, sau care au părăsit aceste funcţii se află zeci de asemenea feline moarte şi date în putrefacţie este egal cu zero.

Sper să se ajungă ca şi la noi în ţară să se ocupe cineva cu dezinfecţia, deratizarea şi ecarisajul politic. Sper!

Întrebare: Domnule Ponta, de ce nu te-ai dezis de Dragnea când l-ai simţit apropiat de sistemul ticăloşit? De ce abia acum vorbeşti? Aţi fost amândoi, muriţi amândoi, politic vorbind, altfel la mulţi ani Liviu Dragnea!

Prizonierul II

  În marginea pădurii erau hăţişuri din măceşi  care se întindeau pe o suprafaţă de aproape 100 de metri pătraţi, părea de nepătruns prin acest zid natural gros de câţiva metrii, totuşi, exista o mică trecere cu o lăţime de un metru şi o înălţime de aproape o jumătate de metru, era greu de observat dacă nu o cunoşteai, prin acest minuscul culoar se ajungea într-un mic luminiş din mijlocul tufişului. Iarba era deasă, puţin înclinată ca şi cum ar fi fost călcată de curând, la rădăcina unui arbust, bine pitit de ochi străini, se găsea un belciug metalic, femeia a tras de el şi s-a ridicat  capacul, a coborât câteva trepte, apoi a lăsat uşor capacul jos având grijă să-l potrivească cum a fost. Un întuneric de iad a cuprins întreg tunelul, fără să bâjbâie prea mult, a luat dintr-o nişă un opaiţ şi l-a aprins cu ajutorul chibritului, s-a răspândit o lumină difuză, din beznă au apărut treptele line din scândură puse direct peste pământ. A coborât 40 de trepte, apoi a mers printr-un gârlici cam 5o de metri până în dreptul unei uşi groase din stejar întărită cu platbande din fier. Irina a deschis uşa şi a pătruns în camera subterană. Iohann a simţit-o, a tresărit uşor, era bucuros şi dornic să o revadă.

-Irina, unde duce uşa asta, e prima dată când o văd deschizându-se?

-Este un tunel de refugiu, a fost construit de bunicul socrului meu. Se spune că în acea vreme era un haiduc în aceste părţi care ajuta mult oamenii săraci, nu conta naţionalitatea lor, el îi ajuta pe toţi. Când se întâmpla ca haiducul să fie încolţit de jandarmi sau pur şi simplu voia să se odihnească, venea aici. Într-o zi am să-ţi arăt pe unde se intră în tunel. Galeria a fost săpată de bătrân împreună cu copiii şi cu haiducul, au săpat numai noaptea, pământul îl cărau cu desagii departe şi-l risipeau să nu lase nici cea mai mică urmă, nimeni nu a bănuit vreodată că ar exista un asemenea tunel. Pe aici te-am adus din pădure, mi-a fost greu să cobor cu tine treptele galeriei şi să te car prin trecerea îngustă până în odaie.- Femeia povestea relaxată, uitase de război şi de soţul ucis la Cotul Donului, era aici în cameră cu un bărbat, nu conta că e neamţ, că era din armata inamică, pentru Irina era important doar faptul că era bărbat. Femeia a tăcut pentru o clipă, a ascultat atentă, a dus degetul la buze pentru a-l atenţiona pe Iohann. -E cineva în curte, trebuie să ies repede de aici, să văd despre ce este vorba.

A pus broboada pe umeri, apoi a ieşit pe o altă uşă decât cea prin care intrase, a pătruns în pivniţă, iar de aici cu o cană mare de moare luată dintr-un butoi a intrat în casă. A lăsat borcanul pe masă, a deschis uşa şi, speriată s-a tras câţiva paşi în spate. Curtea era plină de soldaţi ruşi mai mult beţi decât treji. Un ofiţer, beat şi el, trăgea cu pistolul în găinile din curte. Orătăniile speriate cotcodăceau şi se zburătăceau prin toată ograda. Era o larmă generală, cei doi zăvozi  legaţi, lătrau fioros şi  săreau în lanţ gata să mănânce intruşii care făceau atâta hărmălaie. În grajd calul bătea din copite, iar un viţel legat la iesle zbiera ca din gură de şarpe.

-Potoleşte femeie câinii! Irina a privit cu coada ochiului la soldatul care vorbise, era îmbrăcat ca şi ceilalţi sodaţi ruşi, dar vorbea româna foarte bine, avea un uşor accent moldovenesc.

-Nu pot, atâta timp cât el trage cu pistolul. Opriţi-vă! Ce doriţi de la mine? Irina nu se speria uşor, mai fusese vizitată înainte de ostaşii germani până să fie alungaţi, pe toţi îi respinsese, doar un locotenent blond, elegant şi cu vorba dulce găsise căldură la pieptul ei. Trăise bine cu el, îi aducea tot ce avea nevoie, nu considera asta o trădare, românii erau aliaţi cu nemţii. După 23 august nu l-a mai văzut, nici nu a întrebat de el. Acum era un inamic. Privea cu teamă la soldaţii ruşi, erau beţi, tot timpul se temuse de bărbaţii băuţi, frica venea din copilărie, îşi amintea bătăile pe care i le aplicase tatăl ei când era copilă atunci când se întorcea beat de la cârciumă. Teama îi rămăsese întipărită în suflet, acum la vederea muscalilor care abia se ţineau pe picioare din cauza băuturii consumate, revenise în forţă frica.

-Ce doriţi? Vă pot ajuta cu ceva? Irina, deşi speriată, încerca să facă faţă situaţiei, ştia din celelalte experienţe că dacă o simt slabă, va pierde.

-Cu câteva zile în urmă în apropiere au avut loc lupte grele, câţiva soldaţi germani au fost împuşcaţi în pădure, a doua zi trupele române au revenit să ridice armamentul, nu a mai fost găsită nicio armă, nici măcar un glonţ, în plus lipsea şi un soldat german. Ai auzit sau văzut ceva care ne-ar putea ajuta? Mă gândesc că tu mergi des după vreascuri.

-Merg în marginea pădurii, îmi este teamă să mă afund în întunecimea ei. Sunt destule lemne chiar în jurul casei.

-Trebuie să ne dai câteva găini şi palinca pe care o ai, altfel nu răspund pentru faptele locotenetului pe care, de altfel, îl poţi vedea singură cât este de agitat. Translatorul avea o urmă de bunăvoinţă în glas.

-Găini vă dau, am 20, luaţi voi 10, palincă nu am, sunt femeie singură şi nu am mai fabricat, fructele le-am vândut să pot cumpăra gaz şi chibrituri. Am numa o sticlă, nu plină, dar mai este mult în ea, o ţineam ca medicament dacă se întâmpla cumva să răcesc. Asta am, asta vă dau.

-E bine să fii sinceră, soldaţii vor percheziţiona peste tot şi dacă vor găsi ceva ce nu ai spus te vor viola, toţi. Îmi este milă de tine femeie, mi-ar plăcea să te păstrez pentru mine, dar după ce te vor întina beţivii ăştia, nu-mi vei mai trebui.

-Puteţi căuta peste tot, nu am nimic ascuns. Irina era calmă şi sigură pe ea.

Translatorul traducea locotenetului tot ce vorbea cu Irina. I-ar fi fost teamă să nu traducă exact ce au discutat, ştia că în pluton mai era unul care vorbea româneşte, dar nu ştia cine este, era un secret.

Soldaţii s-au răspândit prin ogradă şi casă în căutarea de arme şi palincă, mai mult palinca îi interesa. Locotenentul a coborât în pivniţă sperând într-o captură. A căutat prin fiecare colţişor, prin lăzile cu făină şi mălai, doar , doar, va găsi o sticlă rătăcită, a ajuns şi la dulapul înalt plin cu borcane în care gospodina  conservase bureţi, ciuperci şi ghebe, dar şi dulceţuri din fructe de pădure.

Dezamăgit, voia să iasă din pivniţă când a văzut femeia care, timorată, îl privea cum răvăşea lucrurile bine organizate de ea pe rafturi. S-a apropiat, a prins-o în braţe încercând să o sărute, femeia s-a zbătut, fiind voinică a reuşit să scape din strânsoarea  brutei. Cu agilitate a urcat treptele pivniţei şi s-a refugiat în zona câinilor. Turbat, locotenentul s-a năpustit pe scări în sus, translatorul a încercat să-l potolească, l-a împins cu brutalitate, apoi a scos pistolul ţintind spre femeia care, speriată, luase câinele în braţe. Glonţul din pistol a plecat cu un pocnet urmat de un şuierat scurt, câinele a scheunat dureros, apoi s-a prăbuşit fără viaţă. Ofiţerul se pregătea să trăgă din nou când s-au auzit scrâşnetele unor roţi de maşină. Un „GAZ” fără prelată oprise în poartă, din el a coborât un colonel rus, s-a apropiat de grupul de militari s-a interesat de situaţia lor şi care le era misiunea. După ce locotenetul i-a prezentat un raport aproximativ, colonelul, privind la femeia care, speriată se refugiase în fundul curţii şi plângea moartea câinelui drag, a dat ordin ca plutonul să plece din ogradă şi să se prezinte la unitate.

Întâmplarea făcuse ca ofiţerul superior, să fie unul dintre puţinii ruşi care urau vodca, prin extensie şi pe cei care consumau tradiţionala băutură slavă.

Rămasă singură după plecarea militarilor, Irina a ieşit la poartă, a privit în lungul drumului de căruţe cu iarba crescută pe mijlocul lui, în depărtare se vedeau soldaţii ruşii care mergeau într-un aproximativ „pas alergător”, era un fel de joacă, un alergat haotic, cu împleticiri de picioare, râsete şi înghionteli.

  A legat bine poarta, de acum se aştepta ca translatorul să vină la ea la orice oră. Trebuia să fie prudentă. A dezlegat câinele rămas în viaţă, l-a lăsat liber, ştia că nu se va mişca de pe pragul uşii. Era devotat stăpânei, acum chelălăia de dorul tovarăşului său împuşcat de rus.

A mers în şopron, a luat un hârleţ şi o lopată, apoi în grădină a săpat o groapă adâncă unde a îngropat ciobănescul mort. Săpa şi plângea, lacrimile cădeau peste pământul reavăn, îi crescuse pe amândoi cu biberonul. Trecuse cu 10 ani în urmă o turmă mare de oi cu mulţi câini de pază , a doua zi după plecarea ciobanilor a auzit scâncete slabe de căţeluşi, îndrumată de glăsciorul lor i-a găsit într-un tufiş, erau nemâncaţi şi slăbiţi. I-a luat acasă şi i-a îngrijit ca pe copiii ei, mulgea caprele, iar cu o parte din lapte hrănea micuţii zăvozi. Era măritată de un an de zile, Dumnezeu nu o binecuvântase cu copii, aceste micuţe fiinţe îi umpleau sufletul în pustietatea în care trăia. Bărbatul îşi lua puşca-n spinare, traista pe umăr înşeua calul şi pleca călare să colinde pădurea în căutarea hoţilor de lemn. Ea rămânea singură, noroc că avea  20 de căpriţe, o văcuţă şi viţica ei, iar acum şi aceste două suflete mici şi nevinovate.

Căţeluşii s-au făcut căţelandrii, apoi nişte zăvozi mari care răspundeau doar la poruncile ei şi ale soţului. De când crescuseră teama din sufletul ei dispăruse, mult timp i-a ţinut dezlegaţi, liberi prin bătătura mare alături de pui, găini şi raţe. Se juca cu ei fără să strice vreunul, doar cocoşul cel bătrân cu pintenii mari şi ascuţiţi avea curajul să sară la ei. Îi bătuse şi când fuseseră mici, îl cam ştiau de jupân pe cucurigul roşcat cu pene negre.

Într-una din zile a intrat în curte, ne anunţat, un văr de-al ei de-a zecea spiţă, câinii l-au văzut dar nu au lătrat au stat tăcuţi. Din casă Irina a văzut musafirul, a ieşit în întâmpinarea lui, după schimburile de bineţe, pe nepusă masă, vărul a ridicat vocea la ea şi a început să o înjure pe motiv că bărba-su îi confiscase căruţa cu lemne. În momentul în care vărul ridicase biciul să o lovească, câini au sărit amândoi pe el, greu l-a scos femeia din gura ciobăneştilor. Avea muşchiul mâinii zdrobit, şi o bucată din pulpa piciorului aproape smulsă. După potolirea zăvozilor, a dezinfectat rănile bărbatului cu ţuică tare, le-a bandajat cu cârpe curate apoi l-a scos pe poartă afară. Vărul a plecat şchiopătând şi sprijinindu-se într-o cârjă improvizată dată de verişoară-sa.

Din acea zi a legat câinii, doar noaptea îi slobozea, avea siguranţă cu ei. După plecarea soţului pe front, ei erau singurii prieteni şi apărători. Acum şi-a îngropat unul dintre ei, o durea sufletul, odată cu moartea lui plecase şi o parte din ea. Plângea şi cu lopata  punea pământul peste mormântul proaspăt al câinelui mort.

  Târziu în seară a mers în ascunzătoarea lui Iohann, avea în mâini o cană cu pălincă şi într-un ştergar slană, pită şi ceapă roşie.

-Ce s-a întâmplat în curte? Am auzit focuri de armă, ai păţit ceva, cine erau?

-Nişte ruşi beţi mi-au împuşcat unul dintre câini. Am întârziat, a trebuit să-l îngrop, au plecat, dar e posibil să revină. Nu ştiu unde eşti tu, nu au mai găsit nici armele camarazilor tăi. Sunt îngrijoraţi din această cauză. Irina povestea şi privea într-o parte, se simţea vinovată.

-Ştii ceva despre arme? Le-ai luat de acolo? Iohann era îngrijorat, lipsa armelor putea provoca neplăceri, ruşii puteau face razii şi ameninţa populaţia civilă cu represalii, dacă nu se găseau armele. Irina, tu ai luat armele?

-Da, eu le-am luat, le-am pus la păstrare la loc sigur, în cazul în care se agită spiritele le voi duce în pădure unde au fost. Acum să lăsăm evenimentele să curgă. Mănâncă, aici ai palincă, bea să te refaci!

Trecuseră câteva zile de la năvala ruşilor, Iohann se refăcea, rana aproape se vindecase, începuse să iasă noaptea afară din ascunzătoare, se împrietenise cu câinele, nu numai că nu-l lătra, dar asculta orbeşte de el. Îl simţea ca stăpân.

  Dimineaţa de mult, tocmai terminase nişte lemne de aşezat, intrase în ascunzătoare, abia închisese uşa în urma lui când, afară, zăvodul începuse să latre puternic la picior de om. Era singur, a urcat pe nesimţite din pivniţă în casă şi a privit hoţeşte pe sub perdea, afară era un militar rus. A lăsat colţul perdelei apoi uşor ca o pisică a coborât în pivniţă, a deschis uşa secretă formată din raftul pe care se găseau borcanele cu legume conservate şi a pătruns în tainiţa lui. Era întuneric, nu a aprins nici o lumină, s-a strecurat până la pat, apoi s-a trântit aşa îmbrăcat cum era. Îl îngrijora prezenţa ostaşului sovietic în curtea Irinei, venise pentru arme sau pentru ea. Oricare dintre variante era proastă.

Faptul că soldatul era singur, însemna că nu venise pentru arme, ci pentru femeie. Afară cerul era noros şi umed, Irina plecase din noapte să cumpere din sat ce avea trebuinţă în casă. Înhămase calul la micuţa căruţă pentru a putea aduce proviziile acasă. O parte din banii îi dăduse el, dar spera să vândă şi  conservele ei pe un preţ bun.

Iohann era îngrijorat pentru siguranţa femeii, în suflet începuse să-l roadă gelozia, mugurii iubiri îşi făceau loc în inima lui.

3000 de oameni vor fi eliberaţi din penitenciare, vor avea locuri de muncă?

  În aceste zile, datorită unei legi care acordă o bonificaţie de zile ce se scad din fracţia de executare a pedepsei, în jur de 3000 de deţinuţi vor fi puşi în libertate. Nu discut dacă legea este bună sau nu. Altceva mă îngrijorează. Ce se va întâmpla cu toţi aceşti oameni odată ieşiţi pe poarta penitenciarelor? Mulţi dintre ei au familii care abia îi aşteaptă să-şi intre în rol şi să aducă pâine pe masă, alţii sunt singuri şi la fel de mult au nevoie de un loc de muncă. Puţini sunt aceea care au familii bogate şi îi pot întreţine fără să fie presaţi să-şi găsească un job.

  Îl întreb pe T. Toader dacă s-au luat măsuri pentru integrarea în societate a acestor năpăstuiţi ai sorţii. Domnul ministru îmi poate răspunde că nu este treaba dumnealui, e treaba doamnei Vasilescu, treaba lui a fost să le dea drumul. Eu cred că ar fi fost indicat să se indentifice toţi deţinuţii care urmau să se elibereze pentru a vedea ce posibilităţi reale există de aşa natură încât să poată fi încadraţi în  muncă.

  O trimitere a lor în masă în libertate, în condiţiile în care patronii( de multe ori pe bună dreptate) sunt reticenţi în a angaja oameni ieşiţi din penitenciare, nu va aduce nimic bun. Cei eliberaţi vor trebui să mănânce, să doarmă, să meargă la medic, etc. Unui om îi este foame azi, iar masa nu o poţi amâna pentru mâine, deci azi trebuie să mănânce, dar dacă nu are un mod legal de aş procura hrana, va cerşi, sau va fura, situaţie în care va ajunge iar după gratii, ca intern al statului pe casă, masă, intreţinere gratuită, pază şi altele. Mă tem că facem întotdeauna lucrurile doar de suprafaţă fără să pătrundem în miezul problemei. Se putea face un calcul simplu: cât costă întreţinerea unui deţinut în penutenciar şi cât ar costa statul să-l ajute să se integreze social. Aici mai trebuie să adaug şi liniştea de care s-ar bucura viitoarele posibile victime ale infractorilor.

  Toader se poate lăuda cu bifarea acestei legi, dar s-a întrebat în cât timp mai mult de jumătate dintre ei se vor întoarce în penitenciar? În ziua de astăzi a devenit aproape rentabil să fii deţinut, suferi ceva în detenţie, apoi vin banii. Ideea nu este să aglomerăm penitenciarele, ideea ar fi să facem multă muncă de prevenţie şi se poate face. Dar pentru asta trebuie să se caute cauzele sociale care determină oamenii să comită infracţiuni, aici mă refer la furturi care sunt majoritare, trebuie să se analizeze ce a furat, ce l-a determinat să fure? Dacă un om a furat o bucată de salam să ducă la copii, nu-l arestezi, îl pedepseşti cu muncă în folosul societăţii de aşa natură încât să poată avea grijă de familie.

Păi dacă la unul cu 5 găini furate îi dai 5 ani de puşcărie (au fost cazuri), ălora care au furat milioane de euro ar trebui să nu mai iasă din puşcărie, dar e invers, ăla cu milioanele care a ştiut să fure, fie îl pui ministru, fie îl mângâi pe cap şi îi dai un an de închisoare cu suspendare. Asta e dreptatea în România

  Revin, mă îngrijorează numărul mare de eliberări, nu ştiu dacă societatea este pregătită să le ofere un loc de muncă. Se puteau face programe cu integrarea acestor deţinuţi eliberaţi de aşa natură încât şi ei să aibă siguranţa zilei de mâine. Acum în prag de iarnă nimeni nu-i va angaja, nicio firmă nu mai are bani în buget pentru cheltuieli suplimentare cu personalul. Să ne gândim că vine iarna, cheltuielile sunt mari, dacă nu au bani, nu vor putea supravieţui şi atunci vor face ceea ce trebuie pentru a sta liniştiţi şi fără grijă, vor fura şi vor ajunge din nou în penitenciar unde de bine de rău au casă, căldură, apă caldă, spălătorie, hrană de 3 ori pe zi şi  despăgubire bănească pentru condiţiile inumane din penitenciare, toate astea  pe chetuiala statului, adică a noastră.

Prin reducerea pedepsei cu 6 zile la 30 de zile executate nu s-a rezolvat problema lor şi nici a noastră ca posibile victime ale lor.

  În România mulţi dintre oameni, datorită unor politici proaste de protecţie socială, au uitat ce înseamnă să munceşti, statul, pentru că el a dezvăţat oamenii de muncă,trebuie  să reînveţe oamenii cu munca. De aceea militez pentru condamnarea infracţiunilor fără violenţă la muncă în folosul comunităţi cu supraveghere strictă şi normă precisă.  

Ipocrizie cât Himalaya, Udrea mai curată, mai uscată

   Rar mi-a fost dat să văd un monument de ipocrizie ca în interviul dat de Elena Udrea unui reporter de la A3. Spunea blonda lui Cocoş despre felul în care a fost lucrat Dan Voiculescu de către sistem, adică de către Kovesi şi Coldea, Băsescu „săracul” juca şeptica la Cotroceni şi habar nu avea ce se întâmplă.

  Emil Constantinescu, fostul preşedinte, declara la expirarea mandatului de preşedinte:”am fost învins de sistem”. În cazul lui Băsescu, acesta nici nu a văzut sistemul. El era un copil cuminte care venea sârguincios la serviciu, îşi bea whisky-ul la micul dejun, juca table cu consilierii, un şeptic, mai bea un pahar, apoi obosit pleca acasă seara. După spusele Elenei Udrea, care îl contrazice flagrant pe Băsescu când spune că el a creat un stat mafiot, fostul preşedinte nu ar fi participat la creearea statului mafiot, ci pur şi simplu s-a trezit cu el, cu statul, bătându-i în geam la Cotroceni:

-„Cine eşti? A întrebat nedumerit Traian B

-Sunt eu, statul mafiot.

-Şi ce cauţi aici în Palatul Cotroceni? Din acest loc se conduce eu conduc ţara...

-Ai  condus, acum o conducem noi...

-Care noi?

-Coldea, Dumbravă, Maior, Kovesi, L.Stanciu, etc.

-Mie de ce nu mi-aţi spus ce aveţi de gând să faceţi? Sunt Preşedintele României!

-Voi doi nu trebuia să aflaţi, adică tu şi cu Udrea E., voi sunteţi „incoruptibili”, dar acum nu mai aveţi ce face, iar dacă mormăi ceva, ai grijă să nu se întoarcă flota din morţi.

-Mă veţi ţine la curent cu ce veţi intreprinde voi?

-Dacă promiţi să fii cuminte şi să faci cum îţi spunem.

-Promit! A spus Băsescu pocăit şi cu teama dezgropării dosarului Flota”.

  Cam asta a spus Elena Udrea aseară la A3 (19 oct) încriminând cu mânie proletară pe Coldea şi acoliţii lui, dar având grijă să-l albească pe Băsescu. Albindu-l pe Băsescu, se albeşte pe ea.

Udrea a excelat prin spunerea unor jumătăţi de adevăruri, trăgându-şi cu inteligenţă (mereu am suspectat-o că este inteligentă) spuza pe turta ei. A manevrat atât de bine lucrurile că ea apărea mai vânată, oropsită şi prigonită decât toţi. Vorbea cu candoare, nu cu patimă, părea că spune o poezie tristă, dureroasă, cu seninătate. Se vedea că îşi pregătise bine textul, îl ştia pe de rost, nu se încurca.

În treacăt, în grădina lui Coldea i-a aruncat şi pe Ponta, Ghiţă şi alţi politicieni de prim rang.

  Nu am văzut pe Udrea care este acuzată că a luat milioane de euro şpagă, care a stat în arest fără sutien şi cu şobolanii grămadă pe ea, pe Udrea cu o căruţă de dosare penale, unele în curs de judecată, altele în cercetare penală. Am văzut o femeie ca în reclamele cu tampoanele Always, mai curată , mai uscată.

  Trebuie să stăpâneşti bine arta actoriei şi manipulării pentru a putea veni în faţa poporului, pe care, în guvernarea 2009-2012 l-ai furat la propriu, funcţionarilor de stat li s-au tăiat câte 25% din salariu, iar pensionarilor li s-a oprit în mod abuziv 40 de lei din pensie aproape doi ani de zile şi să le spui că din statul mafiot nu a făcut parte nici ea, dar nici T. Băsescu. Asta este o prostire pe faţă a oamenilor, nu E. Udrea, oamenii nu au uitat, nu-i poţi păcăli aşa uşor! Oricât te-ai spăla pe dinţi, îţi miroase gura a bani furaţi din bugetul statului. Sper să primeşti ce meriţi!

  Anchetele DNA de mai târziu au arătat şi instanţele au confirmat, că în perioada guvernării Boc-Băsescu, când E. Udrea era ministru, bugetul a fost devalizat de miliarde de euro. Prin urmare, tăierile de atunci din salarii şi pensii au fost pentru a avea ce fura miniştrii Sandu, Udrea împreună cu Băsescu, Blaga, Cocoş, Pinalti etc. (Băsescu, Blaga nu au fost condamnaţi, deci e posibil să fie nevinovaţi).

  Cât tupeu poţi să ai să vi în faţa naţiunii şi să arăţi cu degetul în altă parte, ca şi cum tu nu ai fi vinovat. Să fiu bine înţeles, nu este treaba Elenei să se autocondamne, asta este treaba organelor de anchetă, dar când şti că musca este mai mare decât căciula, stai în banca ta!

  Udrea face jocul lui Băsescu şi pe-al ei, înseamnă că Codruţa o va lăsa mai moale? Aici e problema. Adică eu nu pun problema dacă Udrea e vinovată, în sinea mea cred că este foarte vinovată, dar pentru stabilirea adevărului trebuie să se pronunţe o instanţă judecătorească.

  E bine că Parlamentul, prin comisiile sale, se implică în cercetarea fenomenelor de la vârful SRI-ului care au dus la cercetări abuzive şi încălcări de lege. Poate se va face cât de cât lumină.

-

Explicaţi-mi de ce am ajuns cerşetorii Europei şi mă fac liberal

   Sunt născut în timpul comuniştilor, m-am hrănit cu ideologia lor, mai mult decât cu pâinea care era pe cartelă, cel puţin până în 1962, apoi s-a liberalizat.

  Satul românesc în anii 50, atunci când eu am înţeles ce este în jurul meu era ca standard social în feudalism. Nici chiar chiaburii, ţăranii mai înstăriţi cu până la 50 de hectare de pământ, nu aveau prea multe. Casele oamenilor obişnuiţi erau construite din laţi de lemn cu pământ bătut între ei. În loc de tencuială erau lipiţi cu pământ amestecat cu balegă de cal apoi daţi cu var. Casele, în general, erau aşezate în curmezişul curţii, paralele cu drumul cu ferestrele spre sud. Sau perpendicular pe drum în funcţie de soare, ideea era ca soarele să bată cât mai mult timp în ferestre. Din curte se urca câteva trepte din lemn apoi se ajungea pe prispă, un fel de terasă din ziua de azi, prispa era lată cam de 1,5-2 m, de aici, printr-o uşă aflată la jumătatea casei se intra în tindă, un hol, cum am spune astăzi, iar din tindă, prin două uşi opuse, se intra în camera de zi, care pe timp de iarnă era şi bucătărie, iar dormitor tot timpul anului, vara mai dormeau pe prispă şi în fânul din fânărie, cealaltă uşă ducea în camera de „dincolo”, aici îşi ţineau lada de zestre şi celelalte lucruri bune.

  Comuniştii, care, după spusele multora de astăzi şi într-un fel chiar de ei recunoscut, nu erau oameni cu multă carte, sigur erau printre ei şi oameni rasaţi, au început reconstrucţia ţării, să nu uităm că România venea după o dictatură militară şi un război de aproape 4 ani , iar ţara suferise distrugeri însemnate în urma bombardamentelor.

Comuniştii, analfabeţi, răi şi cu "ură" faţă de intelectualii ca Pleşu, Patapievici, Dinescu, Liiceanu („floarea intelectualităţii române”) au reuşit să facă pământul prin cooperative să producă legume şi cereale industrial, să construiască uzine, dar şi blocuri de locuinţe pentru muncitorii care migrau dintr-o zonă în alta a ţării. În 25 de ani de la terminarea războiului în România nu mai exista şomaj, oamenii aveau în totalitate case, iar chiriile şi utilităţile erau modice. Învăţământul era gratuit, la fel şi spitalizarea, reţetele nu erau compensate, dar medicamentele nu erau scumpe.

După perioada de înflorire a urmat o perioadă de regres pentru populaţie, după 1982 s-a hotărât plătirea datoriei externe. Vreau să fac o paranteză. Discuţiile sunt multe pe această temă. Unii spun că FMI-ul ar fi cerut garanţii usturătoare cum ar fi minele de aur, alţii că aşa a dorit Ceauşescu, mi se pare că nu stă în picioare ultima. Cert este că plata datorie externe s-a făcut cu mari sacrificii din partea poporului. Singurele care au rămas neştirbite au fost salariul şi pensia, in rest s-au raţionalizat: alimentele, curentul şi gazele erau pe avarie, TV  aproape era inexistent. Frigul şi foamea guverna România. Nu s-a murit de foame, nici de frig. Eu locuiam la ţară, am simţit mai puţin asemenea lipsuri, dar ele au existat. La blocuri au început să apară sobe încălzite cu lemne, coşurile erau scoase prin geamul de la baie, sau bucătărie. Era tot o alergătură după alimente. Femeile nu mai ţineau cură, toate vorbeau despre nevoia de a face rost de hrană. Aşa a fost atunci. Ţara a plătit datoria externă cu sacrificiul propriu, iar N.Ceauşescu, hotărârea luată, a plătit-o cu propria viaţă. Despre moartea lui Ceauşescu sunt multe de spus, dar nu acum

  A venit revoluţia, nu discut cine a făcut-o, cum a făcut-o etc., ci doar faptul că sau dat speranţe oamenilor, aşa multe speranţe încât unii şi-au pus viaţa în joc şi chiar şi-au pierdut-o pentru ca noi ,supravieţuitorii, să o ducem mai bine.

  Ca fost comunist, vreau să devin liberal, așa cum au făcut majoritatea liberalilor cu acte în regulă, dar nu cu ochii închişi, aşa cum au făcut foarte mulţi, ci înţelegând fenomenul. Nu are sens să punem în spatele PSD-iştilor toate relele, pentru că, guvernarea din 1990 până astăzi a fost jumătate-jumătate cu partidele de dreapta.

Din 1990 şi până în acest an au plecat peste graniţă peste 5 milioane de muncitori, oameni care nu au mai revenit în ţară decât în concedii, acum în câmpul muncii avem în ţară cca 5 milioane de muncitori (cifrele sunt aproximative, dar diferenţele nu sunt mari). Foarte mulţi în şomaj, asistaţi social sau neînregistraţi.

  Aş vrea să înţeleg, cum naiba în condiţiile în care a fost vândută toată industria românească, toate grajdurile, serele legumicole, complexele agro-zootehnice, petrolul, băncile româneşti şi în general toate activele economie, în loc să o ducem bine (pentru că România în 1990 ar fi trebuit să aibă un start bun, noi ne având datorie externă), am ajuns să ne târâim cu un sistem sanitar la pământ, cu o armată redusă, slab înarmată şi dotată tehnic, cu învăţământul în cea mai proastă stare de degradare şi în general cu toate instituţiile la pământ, în afară de una care prosperă şi dictează, Procuratura Generală cu sub ramura DNA, dar cu nişte datorii acumulate externe de peste 100 de miliarde de euro.

  Populaţia ţării o duce mult mai rău decât în perioada comunistă, aici nu înţeleg, cum dracu nişte analfabeţi precum Ceauşescu, Elena, Dincă, etc. au putut face mai mult pentru România, iar doctorii în ştiinţe care ne conduc în ziua de astăzi, au dus ţara de râpă, au vândut-o bucată cu bucată. Suntem cerşetorii Europei, oameni dezrădăcinaţi, cu o ţară ajunsă colonie. Asta vreau să înţeleg, apoi mă fac liberal.

Tudose a trădat, Iohannis a câştigat. O remaniere făcută de DNA

   O criză politică venită de nicăieri a bulversat partidul de guvernământ.

Liviu Dragnea primeşte o lovitură puternică din partea celui de-al doilea premier uns de el. Aici, în cazul liderului PSD, se potriveşte cel mai bine proverbul cu câinele care muşcă mâna stăpânului. Nici Grindeanu şi nici Tudose nu au dat examene de premieri, ci pur şi simplu i-a scos Dragnea din căciulă, prin urmare ei nu au neapărat nişte veleităţi de mari conducători. Ei au ajuns să fie deştepţi pentru că erau premieri. Nu au fost premieri pentru că erau deştepţi. Numirile făcute de Dragnea cred că au vizat doi oameni pe care el îi vedea ca posibile păpuşi pe care urma să le manevreze. Cu alte cuvinte, atât Grindeanu cât şi Tudose trebuiau să fie un alter ego al lui Dragnea în guvern. Până la urmă nu era nimic rău, Dragnea împreună cu partidul îşi asumase programul de guvernare. Liderul PSD nu a luat în calcul puterea binomului, trinomului, sau ce dracu sunt, nu a estimat că atât Grindeanu cât şi Tudose sunt oameni cu anumite preocupări, unii spun că ar fi înstelaţi şi de aici ar putea avea dublă, sau triplă comandă. Dacă a ştiut că există această posibilitate ca cei doi să primească ordine şi din altă parte de ce i-a susţinut să ajungă premieri? Nu cumva Dragnea a fost obligat de către ocultă să numească şi să susţină în Parlament aceşti oameni? Dacă da, problema este şi mai gravă. Dacă a fost şantajat să-i numească trebuia să se aştepte la asemenea întorsături.

   Prezumţia de nevinovăţie trebuie să primeze şi în guvern şi oriunde, doar instanţa poate condamna, nu eticheta, ceilalţi ar trebui să-şi ţină gura până ce o instanţă nu dă o condamnare definitivă. Abia atunci omul este considerat vinovat.Motivaţia lui Tudose cum că cele două doamne nu ar fi bine privite la Bruxelles nu stă în picioare, ăia trebuie să discute cu cei pe care îi trimite guvernul român, nu au nici un drept să facă judecăţi.

  Şefa FMI d-na Christine Lagarde era urmărită penal când a fost aleasă directorul FMI. Nu s-a cramponat nimeni de acest fapt.

   Cele două doamne ministru conduceau două ministere care aveau rezultate bune, amândouă lucrau cu fonduri europene. Să fii deranjat pe cei de la Bruxelles deblocarea fondurilor făcută de Rovana Plumb? Sau pur şi simplu este o piedică firească pusă de DNA şi Iohannis în calea bunului mers al guvernării PSD? Încă o remaniere făcută de DNA şi Iohannis

  Mă intrigă vehemenţa lui Tudose de ori ori. Acesta a pus pe masa PSD demisia sa, dacă nu demisionează cele două ministrese. Dragnea s-a văzut încolţit, teama de a merge în faţa lui Iohannis cu a treia nominalizare l-a speriat şi s-a văzut nevoit să ceară demisia celor două ministrese. Nu trebuia să procedeze aşa, trebuia să accepte demisia lui Tudose. Cel care greşise din punct de vedere politic, a fost Tudose, el dacă avea o problemă cu Şhhaideh şi Plumb trebuia să meargă la partid să discute problemele ivite, apoi să iasă la presă. Tudose, de data asta, sigur că a primit ordin din altă parte, eu zic că de la Cotroceni, a executat ordinul primit, a ieşit la presă să ceară demisiile fără să se consulte cu partidul. Din acest moment Tudose s-a aşezat în afara partidului. Fiind un guvern politic premierul nu poate lua nici o hotărâre fără a se consulta cu forurile de conducere ale partidului. Forţat de Iohannis a cerut în presă demisia miniştrilor.

   În acest moment Dragnea trebuia să ia act de demisia sa. Apoi să facă altă propunere şi să meargă la Iohannis cu ea, de aici în funcţie de comportamentul preşedintelui putea lua măsuri în consecinţă.

Nu este nimic nou în spectrul politic internaţional ca într-un an de zile să fie mai multe guverne.

Dragnea a şovăit şi de această dată, premierul Tudose nu mai este al PSD-ului, este al părţii adverse.

   Din păcate partea adversă nu joacă pentru România, că altfel nu ar fi nicio problemă, partea adversă joacă pentru Klemm, pentru Merkel, pentru sine.

O nouă criză politică?

  O nouă criză în PSD mi se pare prea mult într-un răstimp relativ scurt. După o debarcare cu tam-tam, cu mult tam-tam chiar, a premierului Grindeanu şi instalarea guvernului Tudose speram că PSD-ul, mai precis Dragnea a învăţat o lecţie. Lecţia seriozităţii politice. În politică, în adevărata politică, interesele de partid sunt mai presus de orgoliile personale, aici trebuie să primeze programul partidului, care, trebuie dus la îndeplinire cu orice sacrificiu, chiar călcând pe ambiţiile personale, vanitate şi problemele de clan.

  Mă tem că PSD-ul trece printr-o criză, nu  are lideri înţelepţi. Are în conducere oameni cuprinşi de trufie şi paranoia, cel puţin Dragnea acest il lider maximo al PSD. L-am crezut pe şeful social democraţilor când  a retras sprijinul politic lui Grindeanu. Nu a fost un bun premier, a numit alt premier tot el, acum după patru luni de zile lucrurile scârţie, de ce? Nici ăsta nu este bun? Un ministru îl poţi schimba uşor, dar să tot trânteşti guverne pe motive puerile, mai ales când guvernele îţi aparţin în totalitate, e de rău augur, mai ales când există un program de guvernare aşa de ambiţios.

Dragnea nu poate fi prim ministru pentru că are o condamnare, că este corectă sau nu sentinţa dată, este altă discuţie, deocamdată ea este în vigoare şi îl ţine departe de scaunul de premier. Dragnea şi-a dorit de fiecare dată ca primul ministru să fie portavocea sa, să facă exact ce îi comunică el. Adică premierul să fie un fel de om de paie, acest lucru nu i-a convenit nici lui Grindeanu şi se pare că nici lui Tudose.

 Nu sunt de acord cu aceia care vor ca miniştrii urmăriţi penal să-şi prezinte demisiile, nu văd motivul, atâta timp cât nu sunt condamnaţi penal printr-o decizie definitivă, ei beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. S-au văzut multe cazuri, din păcate prea multe în care DNA-ul a ţinut oameni în arest, i-a hărţuit ani de zile ca mai apoi instanţele de judecată să-i declare nevinovaţi. Din acest punct de vedere nu susţin remanierea miniştrilor Plumb şi Shhaideh, dar dacă Tudose vrea remanierea unor miniştrii din cauza rezultatelor slabe ca manageri de ministere, atunci trebuie să o facă, el fiind singurul care răspunde de echipa guvernamentală şi pentru care poate plăti politic. Evident, fiind un guvern politic toate problemele pe care le are în cadrul guvernului trebuie să le discute în partid, pentru ca împreună să ia măsurile cele mai bune.

  Se mai poate întâmpla un aspect, acesta ar fi de nedorit, Tudose să dea anumite direcţii în guvern, iar miniştrii să le neglijeze, urmând deciziile luate de Dragnea şi transmise miniştrilor prin SMS peste capul lui Tudose. Sau pur şi simplu premierul este chemat la ordin de Dragnea şi acesta îi impune ce să facă, punându-l pe primul ministru în rolul unei păpuşi manevrate de păpuşar.

Se spune că Tudose ar fi fost la Cotroceni pentru a lua lumină în cazul remanierilor. Nu era rău gestul lui dacă pe tronul Cotrocenilor ar exista un lider care să vrea lucruri bune pentru România, sau un preşedinte care să nu fie un duşman declarat al PSD. Dar atâta timp cât Iohannis este un preşedinte care luptă din răsputeri împotriva guvernului, a coaliţiei de guvernare, drumul lui Tudose la Cotroceni poate fi considerat de PSD un act de trădare.

  Cel mai mare dezavantaj al unui partid care a câştigat alegerile este faptul că Premierul nu este şi preşedintele partidului, de aici toate aceste frecuşuri. Premierul desemnat de partid şi votat de Parlament tinde să aibă autoritate, să guverneze, să ia decizii, în acel moment intră în coliziune cu liderul partidului. Când premierul este o altă persoană decât liderul de partid, el trebuie să fie portavocea liderului, altfel riscă să fie lăsat fără sprijin politic.

  Chestiunea se putea tranşa printr-o demisie a lui Dragnea şi alegerea unui nou lider care putea ocupa funcţia de premier. Orgoliul a fost mai mare decât programul de guvernare. Păcat! Încă o şansă pierdută pentru România. 

Felicitări Simona Halep!

   Ne-am obişnuit ca românii să înjure România, să o ponegrească ori de câte ori au ocazia, mai nou, am văzut că primesc lik-uri postări de genul :”urăsc România, urăsc să mă întorc în ţară”. Suntem într-un moment de  diluare al sentimentului de dragoste pentru ţară. De ce? Pentru că aşa zişii elitişti şi mulţi politicieni vânduţi consideră că a vorbi despre patrie, popor şi naţiune, contravine regulilor UE, al globalizării în general. Le convine acestor vânzători de neam şi ţară să fim colonie ne asumată de nimeni şi ghetoul Europei. Multe televiziuni îşi fac un titlu de glorie din difuzarea pe posturile lor a unor documentare tendenţioase şi ponegritoare la adresa Ţării noastre realizate de către ziarişti străini.

   Cetăţeanul de rând se vede abandonat în lupta lui pentru apărarea gliei străvechi, i se spune de către formatorii de opinie că sunt perimate cuvintele: patriot, patriotism, drapelul Ţării, imn naţional, vatra ţării, etc. Ce să înţeleagă alegătorul de rând când europarlamentari români trimişi la Bruxelles iau poziţie împotriva ţării care i-au trimis acolo să-i reprezinte. Când îl aude pe Stolojan cum critică România. Când vede pe Monica Macovei înjurând România. Când însăşi preşedintele ales al României, etnicul german Klaus Werner Iohannis, ia poziţie împotriva României.

România este ţara noastră, patria, mama noastră. Că noi cetăţenii am fost nişte copii răi şi ajutaţi de occident ne-am distrus propria ţară, trebuie să urâm România? Sau România trebuie să ne urască pe noi pentru că am adus-o în situaţia de acum?

  Ce să înţeleagă cetăţeanul român când îl aude pe ambasadorul SUA la Bucureşti, Klemm, care vorbeşte în numele guvernului american, spunând că: „România trebuie să mai cumpere rachete „Patriot” pentru că un atac aerian este iminent.” Apropo nea Klemm, cine ne atacă? V-aţi spurcat la bani româneşti? Nu vă ajunge de când vă îndesăm cu bani? V-a dat şi Boc destui, undeva peste 10 miliarde de euro, acum aţi păcălit iar România cu ruginiturile voastre. Ajunge!

Mai bine aceşti bani alocaţi armatei îi băgăm în industria noastră militară, că am avut rezultate foarte bune, dăm de lucru românilor şi ne producem şi armamentul de care avem nevoie.

   Aud doar statistici de genul: România este pe ultimul loc, sau penultimul la... şi sunt enumerate toate poziţiile care pot asigura românului un trai fericit.

Suntem şi pe primul loc în toate topurile distrugătoare: slabă natalitate, moarte infantilă, decese din cauza spitalelor prost dotate, medici slab pregătiţi. Mulţumesc occident pentru tot ce ne-aţi oferit. Corupţia tot de la voi am importat-o. Ipocriţilor!

   Uite că suntem şi pe primul loc. România a fost lăudată în toată lumea datorită marii ei tenismene Simona Halep. Steagul României a fost pe cea mai înaltă treaptă a turneului de tenis feminin de la Beijing. Simona Halep printr-o victorie uimitoare a înfrânt-o categoric pe Jelena Ostapenko.

FELICITĂRI SIMONA HALEP!

Un copil frumos şi minunat care nu datorează nimic statului român, dar care aduce bani frumoşi la bugetul statului din veniturile ei (din tenis şi din afacerile pe care le-a deschis în România). Simona un ambasador minunat al Ţării noastre în întreaga lume. Locul unu mondial pe care îl ocupă în acest moment, face ca lumea întreagă să vorbească frumos despre România. Datorită acestei minunate fete, pentru un timp Ţara noastră nu va mai fi oaia neagră a Europei şi SUA. Sper că nu ne va trage de urechi Klemm că nu am retras pe Simona din turneul din China. Dar, mai şti? Ce nu au reuşit Iohannis şi ministerul de externe a reuşit acest copil minunat. Şi nu este singulară, avem şi gimnastica feminină, masculină, handbalul feminin şi multe alte sporturi şi olimpiadele pentru elevii de aur ai învăţământului românesc care prin rezultatele lor la concursurile internaţionale reuşesc să mai şteargă din noroiul aruncat de politicieni şi elitişti asupra imaginii României. Nu toţi intelectualii îşi denigrează Ţara, avem şi oameni cu un înalt simţ patriotic, dar de teama de a nu fi etichetaţi, stau ascunşi.

   SIMONA HALEP un nume ce va intra în istoria noastră, prima femeie româncă ajunsă pe primul loc mondial în tenisul feminin profesionist. Turneul din Beijing a fost pentru româncă un galop de sănătate, cum altfel se poate numi după ce a învins-o pe Maria Şarapova cu scorul de 6-2,6-2, iar în finală a învins-o pe Jelena Osapenco cu scorul de 6-2, 6-4.

    Felicitări Zână a tenisului feminin!